Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Archive for the ‘Benedict al XVI-lea’ Category

„Nimeni nu m-a şantajat vreodată. Sunt un slab, dar nu un falit”.

Posted by Paxlaur pe 09/09/2016

Lumen Fidei_Benedict si papa FranciscEra nevoie de o carte, publicată în pragul celor 90 de ani, pentru a cunoaşte adevărata faţă a lui Joseph Ratzinger, cel care timp de opt ani a condus pe tronul lui Petru cu numele de Benedict al XVI-lea şi care astăzi trăieşte „ascuns de lume” într-o mănăstire din Grădinile Vaticane cu apelativul de papă emerit.

Un pontif neînţeles, fără îndoială, probabil şi din cauza acelui caracter rezervat confundat cu austeritatea, despre care rămân totuşi mărimea şi profunzimea de gândire, chiar dacă de multe ori sunt şi ele diminuate de lecturi jurnalistice superficiale (vezi cazul Regensburg). Sunt puţini cei care cunosc adevăratele trăsături caracteristice ale acestui papă, cum sunt ironia subtilă sau îndemânarea iscusită. Aspecte care reies clar în cartea Ultime conversaţii care va fi publicat mâine în toată lumea (în Italia prin Garzanti), din care Corriere della Sera şi L’Osservatore Romanoanticipă ample fragmente.

Volumul, scris cu prietenul jurnalist german Peter Seewald, a fost deja rebotezat „testamentul spiritual” al papei Benedict. O carte în sine extraordinară datorită faptului că – aşa cum notează un veteran al vaticanismului italian ca Luigi Accatoli – pentru prima dată în istorie este un papă, în viaţă, care face bilanţul propriului pontificat. Este extraordinară şi libertatea cu care Ratzinger vorbeşte despre succesorul Bergoglio despre care spune: „Nu m-am gândit că era în grupul restrâns al cardinalilor” la conclavul din 2013, pentru a defini apoi ca semn al „unei Biserici în mişcare” alegerea unui papă latinoamerican şi a reafirma raportul fratern instaurat în aceşti circa patru ani.

Un raport pentru care cartea constituie o dovadă convingătoare. De fapt, subliniază Accatoli: „Dacă ar fi fost chiar şi numai o minimă dificultate, nici emeritul, care va împlini 90 de ani în aprilie, n-ar fi îndrăznit o astfel de publicaţie, nici succesorul, care va împlini 80 de ani în decembrie, n-ar fi autorizat-o”.

„Succesorul meu n-a voit pelerina scurtă roşie cu glugă. Acest lucru nu m-a atins deloc”, destăinuieşte de exemplu Benedict al XVI-lea lui Seewald. „Ceea ce m-a atins, în schimb, este că deja înainte de a ieşi în lojă a voit să-mi telefoneze, dar nu m-a găsit pentru că eram întocmai în faţa televizorului. Modul în care s-a rugat pentru mine, momentul de reculegere, apoi cordialitatea cu care a salutat persoanele aşa încât scânteia, ca să spunem aşa, a luat foc imediat”.

„Nimeni nu se aştepta la el”, adaugă el, „eu îl cunoşteam, desigur, dar nu m-am gândit la el. În acest sens a fost o mare surpriză. Nu m-am gândit că era în grupul restrâns al cardinalilor. Când am auzit numele, mai întâi eram nesigur. Dar când am văzut cum vorbea pe de o parte cu Dumnezeu, pe de altă parte cu oamenii, am fost cu adevărat mulţumit. Şi fericit”.

Fericit şi pentru că alegerea unui cardinal din America Latină înseamnă „că Biserica este în mişcare, este dinamică, deschisă, având în faţa sa perspective de noi dezvoltări. Că nu este congelată în scheme: se întâmplă mereu ceva surprinzător, că are o dinamică intrinsecă aptă s-o reînnoiască în mod constant”.

Acest lucru „este frumos şi încurajator”, conform papei emerit, care totuşi nu se hazardează să vorbească despre o cotitură epocală sau despre o nouă eră. „Repartiţiile temporale au fost mereu decise a posteriori: numai într-un al doilea moment s-a stabilit că aici începea Evul Mediu sau acolo începea era modernă”.

Totuşi, „este evident că Biserica părăseşte tot mai mult vechile structuri tradiţionale ale vieţii europene, deci îşi schimbă aspectul şi în ea trăiesc noi forme”. Mai ales este clar, în ochii lui Ratzinger, „că descreştinarea Europei înaintează, că elementul creştin dispare tot mai mult din ţesutul societăţii”. Prin urmare, „Biserica trebuie să găsească o nouă formă de prezenţă, trebuie să-şi schimbe modul său de a se prezenta. Sunt în desfăşurare răsturnări epocale, dar încă nu se ştie la ce punct se va putea spune cu exactitate că începe una sau alta”.

În materie de răsturnări epocale, bună parte a volumului este dedicată cotiturii istorice care a fost declaraţia în latină din 11 februarie 2013 a demisiei sale. „Textul renunţării l-am scris eu”, cu circa două săptămâni înainte, subliniază Benedict, explicând că a scris-o în latină „pentru că un lucru aşa de important se face în latină”. În afară de asta, „latina este o limbă pe care o cunosc aşa de bine încât pot să scriu în mod îngrijit. Aş fi putut să scriu şi în italiană, desigur, dar exista pericolul să fac vreo greşeală”.

Papa emerit ţine să precizeze în afară de asta că „n-a fost vorba despre o retragere sub presiunea evenimentelor sau despre o fugă datorită incapacităţii de a face faţă”: „Nimeni n-a încercat să mă şantajeze. Nici n-aş fi permis asta. Dacă ar fi încercat să facă asta n-aş fi plecat pentru că nu trebuie părăsit când suntem sub presiune”. Nici nu este adevărat „că eram dezamăgit sau lucruri asemănătoare, dimpotrivă, mulţumire fie lui Dumnezeu, eram în starea sufletească paşnică a celui care a depăşit dificultatea”, în care „se poate trece liniştit cârma în mâna celui care vine după”.

În acest caz Francisc, „omul reformei practice”. „A fost îndelung arhiepiscop, cunoaşte meseria, a fost superior al iezuiţilor şi are şi sufletul pentru a începe acţiuni cu caracter organizator”, evidenţiază predecesorul. „Eu ştiam că acesta nu este punctul meu de forţă”.

De fapt, Joseph Ratzinger îşi impută o „puţină fermitate în a conduce şi a lua decizii”. „Aici în realitate sunt mai mult profesor, unul care reflectează şi meditează asupra chestiunilor spirituale”, spune el, „conducerea practică nu este punctul meu forte şi asta este desigur o slăbiciune. Dar nu reuşesc să mă văd ca un falit – afirmă el – timp de opt ani am desfăşurat slujirea mea. Au existat momente dificile, e suficient să ne gândim, de exemplu, la scandalul pedofiliei şi la cazul Williamson sau şi la scandalul Vatileaks; dar în general a fost şi o perioadă în care multe persoane au găsit o nouă cale spre credinţă şi a fost şi o mare mişcare pozitivă”.

Această mişcare a demontat şi lobby gay în Vatican: „un mic grup de 4 poate 5 persoane” semnalat în raportul comisiei de trei cardinali. „L-am desfăcut. Se vor forma altele? Nu ştiu. Oricum Vaticanul nu mişună desigur de cazuri asemănătoare”, explică Pontiful emerit.

În paginile cărţii, împărtăşeşte apoi cu publicul fragmente preţioase de amintire cum ar fi participarea sa la Conciliul Vatican II. Apoi aminteşte de plecarea sa cu cardinalul Frings la Roma şi cazarea la colegiul „Santa Maria dell’Anima”, unde unul dintre primele lucruri pe care le-a învăţat a fost importanţa „aţipelii”, devenită apoi „o obişnuinţă”.

Retrăieşte apoi momentele de entuziasm ale unei vieţi complet noi în capitală, printre plimbările la piaţa Navona şi vizitele în marile locuri ale creştinismului primar împreună cu fratele Georg. Şi în sfârşit vorbeşte despre Ioan al XXIII-lea al cărui „fan autentic” se declară şi despre anunţarea acelui Conciliu aflată de la radio care „a fost un moment de emoţie” dar şi de mici îndoieli şi mari speranţe. Ratzinger revelează şi o anecdotă curioasă despre o călătorie la Capri pentru „Toţi Sfinţii” cu cardinalul Frings: „o aventură, la bordul unei bărci care se clătina foarte mult. Au vomitat toţi, şi cardinalul, în timp ce eu m-am reţinut. Însă apoi la Capri a fost foarte frumos. A fost un adevărat moment de alinare”.

În carte sunt şi scânteieri despre lecturile sale din tinereţe, despre pasiunea pentru muzică şi atenţia faţă de politică. Amintind iar timpurile Conciliului, Benedict mărturiseşte că a făcut parte din gruparea „progresistă”, pentru că în acea epocă „încă nu însemna a termina cu credinţa, ci a învăţa s-o înţelegi mai bine şi s-o trăieşte în mod mai corect, pornind de la origini”.

Cu un salt înainte, reparcurge şi cei opt ani ai săi ca „profesor papă” sau „papă teolog”. „Încercam să fiu mai ales un păstor – afirmă el – şi una dintre îndatoririle unui păstor este să trateze cu pasiune Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce ar trebui să facă şi un profesor”. Tot ca papă, Ratzinger, precedându-l pe Bergoglio, a pretins imediat ca Biserica să se despartă de unele bunuri pentru a putea răspândi bunul său autentic. Nu au fost semne şi acţiuni evidente, dar – spune Papa emerit – „este foarte dificil”. „Aici trebuie să începem mereu de la noi înşine. Vaticanul are prea multe bunuri? Nu ştiu. Noi trebuie să facem mult pentru ţările mai sărace, care au nevoie de ajutorul nostru: dar există Amazonia, există Africa şi aşa mai departe. Banul trebuie să existe, mai ales pentru a-l putea da, pentru ca să folosească la ceva, dar, pentru a-l putea cheltui, de undeva trebuie şi să intre, aşa încât nu ştiu bine ce am fi putut să cedăm. Cred că trebuie să se întrebe cu privire la asta mai ales Bisericile locale, începând de la cea germană”.

Privind la prezent, Ratzinger admite în schimb că se pregăteşte pentru moarte. Trebuie făcut acest lucru, subliniază el, „nu în sensul de a îndeplini anumite acte, ci de a trăi pregătindu-se pentru a depăşi ultimul examen în faţa lui Dumnezeu. De a părăsi această lume şi de a fi în faţa Lui şi a sfinţilor, a prietenilor şi a duşmanilor”. El se pregăteşte „gândindu-se mereu că sfârşitul se apropie”: „Important nu este să ne imaginăm asta, ci de a trăi având conştiinţa că toată viaţa tinde spre această întâlnire”.

(„Nimeni nu m-a şantajat vreodată. Sunt un slab, dar nu un falit”. Vorbeşte papa Benedict al XVI-lea
de Salvatore Cernunzio

După Zenit, 8 septembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Posted in Benedict al XVI-lea, E bine de ştiut, Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , | 1 Comment »

Rugăciunea, factor decisiv

Posted by Paxlaur pe 20/06/2016

Lumen Fidei_Benedict si papa Francisc

Prefaţa pontifului la o antologie de texte a predecesorului său despre preoţie

Anticipăm textul integral al prefeţei, semnate de papa Francisc la 7 martie, la o antologie de texte a predecesorului său despre preoţie, A preda şi a învăţa iubirea lui Dumnezeu (Siena, Cantagalli, 304 pagini), cartea reuneşte 43 de omilii. Din textul cel mai vechi, rostit în 1954 la Berchtesgaden şi dedicat lui Franz Niegel în ziua primei sale Liturghii, publicăm în această pagină începutul. Încheie culegerea, introdusă de cardinalul Gerhard Müller, scrisoarea lui Benedict al XVI-lea pentru convocarea Anului Sacerdotal (16 iunie 2009). Cartea iese în ajunul celei de-a 65-a aniversări a hirotonirii sacerdotale a lui Joseph Ratzinger care s-a ţinut la 29 iunie 1951, în domul din Freising. Antologia este prima dintr-o coloană de „texte alese”, care va ieşi în şase limbi, despre ştiinţă şi credinţă, Europa, minorităţi creative, politică şi credinţă, universitate, euharistie. Aniversarea va fi comemorată cu o ceremonie care se va ţine în Vatican la 28 iunie.

De fiecare dată când citesc operele lui Joseph Ratzinger / Benedict al XVI-lea îmi devine tot mai clar că el a făcut şi face „teologie în genunchi”: în genunchi pentru că, încă înainte de a fi un foarte mare teolog şi învăţător al credinţei, se vede că este un om care crede cu adevărat, care se roagă cu adevărat; se vede că este un om care întruchipează sfinţenia, un om al păcii, un om al lui Dumnezeu. Şi astfel el întrupează exemplar inima întregii acţiuni sacerdotale: acea profundă înrădăcinare în Dumnezeu fără de care toată capacitatea de organizare posibilă şi toată presupusa superioritate intelectuală, toţi banii şi toată puterea rezultă inutile; el întrupează acel raport constant cu Domnul Isus fără de care nu mai este adevărat nimic, totul devine rutină, preoţii aproape salariaţi, episcopii birocraţi şi Biserica nu Biserică a lui Cristos, ci un produs al nostru, o ONG până la urmă superfluă.

Preotul este cel care „întrupează prezenţa lui Cristos, mărturisindu-i prezenţa mântuitoare”, scrie în acest sens Benedict al XVI-lea în scrisoarea de convocare a Anului Sfintei Preoţii. Citind acest volum, se vede clar cum el însuşi, în şaizeci şi cinci de ani de preoţie pe care îi celebrăm astăzi, a trăit şi trăieşte, a mărturisit şi mărturiseşte exemplar această esenţă a acţiunii sacerdotale.

Cardinalul Gerhard Ludwig Müller a afirmat cu autoritate că opera teologică a lui Joseph Ratzinger mai întâi şi a lui Benedict al XVI-lea după aceea îl pune în marea ceată a teologilor foarte mari pe scaunul lui Petru; ca, de exemplu, Papa Leon cel Mare, sfânt şi învăţător al Bisericii.

Renunţând la exercitarea activă a slujirii petrine, Benedict al XVI-lea a decis acum să se dedice total slujirii rugăciunii: „Domnul mă cheamă să «urc pe munte», să mă dedic şi mai mult rugăciunii şi meditaţiei. Dar asta nu înseamnă a abandona Biserică, dimpotrivă, dacă Dumnezeu îmi cere asta este tocmai pentru ca eu să pot continua s-o slujesc cu aceeaşi dăruire şi aceeaşi iubire cu care am încercat s-o fac până acum”, a spus în ultimul emoţionant Angelus recitat de el. Din acest punct de vedere, la consideraţia justă a prefectului Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei aş vrea să adaug că probabil el chiar astăzi, ca Papă emerit, ne împarte în modul cel mai evident una dintre cele mai mari lecţii ale sale de „teologie în genunchi”.

Pentru că şi probabil mai ales din mănăstirea Mater Ecclesiae, în care s-a retras, Benedict al XVI-lea continuă să mărturisească în mod şi mai luminos „factorul decisiv”, acel nucleu intim al slujirii sacerdotale pe care diaconii, preoţii şi episcopii nu trebuie să-l uite niciodată: adică faptul că prima şi cea mai importantă slujire nu este gestionarea „treburilor curente”, ci a se ruga pentru alţii, fără întrerupere, suflet şi trup, exact cum face Papa emerit astăzi: constant cufundat în Dumnezeu, cu inima mereu îndreptată spre El, ca un iubitor care în orice moment se gândeşte la cel iubit, orice lucru ar face. Astfel, Sanctitatea Sa Benedict al XVI-lea, cu mărturia sa, ne arată care este adevărata rugăciune: nu ocupaţia câtorva persoane considerate deosebit de evlavioase şi eventual considerate mai puţin potrivite ca să rezolve probleme practice; acel „a face” pe care în schimb cei mai „activi” cred că este elementul decisiv al slujirii noastre sacerdotale, izolând astfel de fapt rugăciunea la „timp liber”. Şi rugăciunea nu este nici pur şi simplu o bună practică pentru a ne pune un pic în pace conştiinţa, sau numai un mijloc evlavios pentru a obţine de la Dumnezeu ceea ce într-un anumit moment credem că ne foloseşte. Nu. Rugăciunea, ne spune în această carte şi ne mărturiseşte Benedict al XVI-lea, este factorul decisiv: este o mijlocire de care Biserica şi lumea – şi cu atât mai mult în acest moment de adevărată schimbare de epocă – au nevoie mai mult ca oricând, ca de pâine, mai mult decât de pâine. Pentru că rugăciunea înseamnă a încredinţa Biserica lui Dumnezeu, având conştiinţa că Biserica nu este a noastră, ci a sa, şi că tocmai pentru asta el n-o va abandona; pentru că rugăciunea înseamnă a încredinţa lumea şi omenirea lui Dumnezeu; rugăciunea este cheia care deschide inima lui Dumnezeu, este singura care reuşeşte să-l conducă mereu din nou pe Dumnezeu în această lume a noastră şi în acelaşi timp singura care reuşeşte să-i conducă mereu din nou pe oameni şi lumea la El, ca fiul risipitor la tatăl său care, plin de iubire faţă de el, nu aşteaptă altceva decât să-l poată îmbrăţişa din nou. Benedict nu uită că rugăciunea este prima îndatorire a episcopului (Fap 6,4).

Şi astfel a ne ruga cu adevărat merge mână în mână cu conştiinţa că, fără rugăciune, foarte repede lumea nu numai că pierde orientarea ci şi izvorul autentic al vieţii: „Pentru că fără legătura cu Dumnezeu suntem ca nişte sateliţi care au pierdut orbita lor şi se prăbuşesc nebuneşte în gol, nu numai dezagregându-se pe ei înşişi, ci ameninţându-i şi pe alţii”, scrie Joseph Ratzinger, oferindu-ne una dintre multele, minunatele imagini presărate în această carte.

Iubiţi confraţi! Eu îmi permit să spun că dacă vreunul dintre voi ar ajunge vreodată să aibă îndoieli cu privire la centrul propriei slujiri, cu privire la sensul său, cu privire la utilitatea sa, dacă ar ajunge vreodată să aibă îndoieli cu privire la ce anume aşteaptă cu adevărat oamenii de la noi, să mediteze profund paginile care ne sunt oferite: pentru că ei aşteaptă de la noi ceea ce în această carte veţi găsi descris şi mărturisit: să-l ducem lor pe Isus Cristos şi să-i conducem la El, la apa proaspătă şi vie, de care le este sete mai mult decât de orice altceva, pe care numai El o poate dărui şi pe care niciun surogat n-o va putea înlocui vreodată; să-i conducem la fericirea deplină şi adevărată când nimic nu-i mai satisface, să-i conducem să realizeze acel vis al lor cel mai intim pe care nicio o putere nu-l va putea promite şi asculta vreodată!

Nu este întâmplător că iniţiativa acestui volum – împreună cu aceea de a da viaţă foarte oportun unei coloane de cărţi tematice ale gândirii lui Joseph Ratzinger / Benedict al XVI-lea – a pornit de la un laic, profesorul Pierluca Azzaro, şi de la un preot, cucernicul părinte Carlos Granados. Către ei se îndreaptă mulţumirea mea cordială, urarea şi sprijinul pentru proiectul important, împreună cu părintele Giuseppe Costa, director al Libreria Editrice Vaticana care publică Opera omnia a lui Joseph Ratzinger. Nu este întâmplător, spuneam, pentru că volumul pe care astăzi îl prezint este adresat în egală măsură preoţilor şi credincioşilor laici; aşa cum mărturiseşte în mod magistral, printre multele, această pagină din carte pe care o ofer călugărilor şi laicilor ca o ultimă, insistentă invitaţie la lectură: „Întâmplător în aceste zile am citit relatarea pe care o face marele scriitor francez Julien Green despre convertirea sa. Scrie că în perioada dintre cele două războaie el trăia exact cum trăieşte un om de astăzi: îşi permitea tot ceea ce voia, era înlănţuit de plăcerile contrare lui Dumnezeu aşa încât, pe de o parte, avea nevoie de ele pentru a-şi face viaţa suportabilă, dar, pe de altă parte, găsea insuportabilă tocmai acea viaţă. Caută căi de ieşire, leagă raporturi. Merge la marele teolog Henri Bremond, însă conversaţia rămâne pe planul academic, subtilităţi teoretice care nu-l ajută. Instaurează un raport cu cei doi mari filozofi, soţii Jacques e Ra?ssa Maritain. Ra?ssa Maritain îi indică un dominican polonez. El îl întâlneşte şi îi descrie iarăşi această viaţă a sa sfâşiată. Preotul îi spune: «Şi dumneavoastră sunteţi de acord să trăiţi aşa?». «Nu, desigur nu!», răspunde el. «Aşadar vreţi să trăiţi în mod diferit; sunteţi căit?». «Da!», spune Green. Şi apoi se întâmplă ceva neaşteptat. Preotul îi spune: «Îngenuncheaţi! Ego te absolvo a peccatis tuis – te dezleg». Scrie Julien Green: «Atunci mi-am dat seama că în fond am aşteptat mereu acest moment, am aşteptat mereu pe cineva care să-mi spună: îngenunchează, te dezleg. Am mers acasă: nu eram un altul, nu, în sfârşit redevenisem eu înumi»” (Joseph Ratzinger, Opera omnia, 12, pag. 781).

* * *

Pescarul de pe lac

În evanghelia de astăzi, pe care diaconul tocmai a proclamat-o pentru noi, este cuprinsă ceva din fascinaţia Ţării Sfinte. Este aproape ca şi cum pentru o clipă am auzi spargerea lină a valurilor lacului pe care Domnul aşa de des a navigat cu discipolii săi, ca şi cum am percepe strălucirea luminoasă a cerului din sud care se încovoie lucios şi salutul câmpiilor din jurul lacului, ale căror flori Domnul le-a preamărit în parabolele sale. În vestirea Împărăţiei veşnice Domnul ne-a pus înăuntru ceva din spargerea valorilor şi din parfumul florilor din ţara sa, şi noi suntem mulţumiţi pentru asta, pentru că recunoaştem cu bucurie afinitatea cu frumuseţea patriei noastre.

Dar tot ceea ce este spus acolo este numai cadrul extern în care se încadrează lucrul mai mare şi important: dimineaţa existenţei unui om în care el primeşte chemarea şi funcţia vieţii sale. Simon, care ca pescar de mulţi ani naviga pe lac, încă o dată iese în larg pentru a pescui. Însă când trage la mal năvoadele, aşa de grele şi pline – de data aceea pescuirea nu era meritul său – începe ceva nou: „De acum vei fi pescar de oameni”, îi spune Domnul.

Năvodul şi barca acum rămân acolo unde sunt, alţii se vor ocupa de ele. Tu acum trebuie să arunci năvoadele lui Dumnezeu în marea lumii. Acum tu trebuie să duci în siguranţă, pe malul veşniciei, pe oamenii care, refractari, în acea mare a lumii se închid în iluzia presupusei lor fericiri. Şi trebuie să faci asta trecând prin noaptea dezolantă a atâtor insuccese; trebuie să faci asta fără să te descurajezi şi fără a murmura, chiar şi în orele amare în care totul îţi pare zadarnic şi munca vieţii tale irosită.

Asta s-a întâmplat atunci, în urmă cu aproape două mii de ani, într-o dimineaţă a existenţei unui om. Dar nu numai atunci. Se întâmplă şi acum, aici, astăzi.

De fapt ce se întâmplă la hirotonirea sacerdotală şi la prima liturghie dacă nu asta: Cristos se prezintă din nou unor tineri luându-le din mâini bărcile şi năvoadele, de care ei legaseră visul acesta sau acela de tinereţe, şi le spune: acum trebuie să deveniţi pescari de oameni. Trebuie să ieşiţi în larg pe marea lumii pentru a arunca năvoadele lui Dumnezeu cu curaj şi cu mărinimie, într-un timp care pare să aibă tot interesul să scape de Dumnezeu, sfântul prădător.

Este de aceea ca un ecou al lacului Genezaret când, la începutul hirotonirii sacerdotale, episcopul le prezintă tinerilor diaconi viitoarele îndatoriri pe care le au în faţa lor; în mod obiectiv, clar, simplu şi sintetic, aşa cum odinioară limba romanilor, dominatori ai lumii, a formulat acele îndatoriri. Preotul trebuie să ofere jertfa, să binecuvânteze, să prezideze, să predice şi să boteze. Cuvinte scurte dar pline de conţinut, asupra cărora candidaţii la preoţie au reflectat mult în zilele de exerciţii înainte de hirotonire, pentru că în aceste cuvinte cu siguranţă este cuprins acum tot sensul vieţii lor viitoare.

(După L’Osservatore Romano, 23 iunie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in Benedict al XVI-lea, E bine de ştiut, Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Vocaţiile, semn al speranţei întemeiate pe credinţă

Posted by Paxlaur pe 20/04/2013

Ieri, 19 aprilie 2013, s-au împlinit 8 ani de când cardinalul Joseph Ratzinger a fost ales papă, cel pe care acum toţi îl cunoaştem ca fiind Sfântul Părinte papa emerit Benedict al XVI-lea. Mâine, 21 aprilie 2013 va fi Duminica Bunului Păstor şi Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii. Consider că este potrivit să vă împărtăşesc mesajul pe care Sfântul Părinte l-a dat la 6 octombrie 2012 special pentru această zi de rugăciune. Este un mesaj plin de speranţă:

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru cea de-a L-a (a 50-a) Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii

Vocaţiile, semn al speranţei întemeiate pe credinţă

Iubiţi fraţi şi surori!

Vocatii

În a 50-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, care se va celebra la 21 aprilie 2013, a patra duminică a Paştelui, aş vrea să vă invit să reflectăm asupra temei: „Vocaţiile, semn al speranţei întemeiate pe credinţă”, care se înscrie bine în contextul Anului Credinţei şi în a 50-a aniversare a deschiderii Conciliului Ecumenic Vatican II. Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, în timpul adunării conciliare, a instituit această zi de invocaţie corală către Dumnezeu Tatăl ca să continue să trimită lucrători pentru Biserica sa (cf. Mt 9,38). „Problema numărului suficient de preoţi – a subliniat atunci pontiful – atinge de aproape pe toţi credincioşii: nu numai pentru că de ea depinde viitorul religios al societăţii creştine, ci şi pentru că această problemă este indicator precis şi incontestabil al vitalităţii de credinţă şi de iubire a fiecărei comunităţi parohiale şi diecezane şi mărturie a sănătăţii morale a familiilor creştine. Acolo unde înmuguresc vocaţii numeroase la starea ecleziastică şi călugărească, acolo se trăieşte cu generozitate conform evangheliei” (Paul al VI-lea, Radiomesaj, 11 aprilie 1964).

În aceste decenii, diferitele comunităţi ecleziale răspândite în toată lumea s-au adunat împreună în mod spiritual în fiecare an, în duminica a patra a Paştelui, pentru a implora de la Dumnezeu darul de vocaţii sfinte şi pentru a repropune reflecţiei comune urgenţa răspunsului la chemarea divină. Această semnificativă întâlnire anuală a favorizat, de fapt, o puternică angajare de a pune tot mai mult în centrul spiritualităţii, al acţiunii pastorale şi al rugăciunii credincioşilor importanţa vocaţiilor la preoţie şi la viaţa consacrată.

Speranţa este aşteptare a ceva pozitiv pentru viitor, dar care în acelaşi timp trebuie să susţină prezentul nostru, marcat adesea de insatisfacţii şi insuccese. Unde se întemeiază speranţa noastră? Privind la istoria poporului lui Israel relatată în Vechiul Testament, vedem cum iese în evidenţă, chiar şi în momentele de dificultate mai mare cum sunt acelea ale exilului, un element constant, amintit îndeosebi de profeţi: amintirea promisiunilor făcute de Dumnezeu patriarhilor; amintire care cere să se imite atitudinea exemplară a lui Abraham, care, aminteşte apostolul Paul, „sperând împotriva oricărei speranţe, a crezut că va deveni părintele multor popoare, după cum i se spusese: aşa va fi descendenţa ta” (Rom 4,18). Un adevăr mângâietor şi iluminant care reiese din toată istoria mântuirii este, aşadar, fidelitatea lui Dumnezeu faţă de alianţă, la care s-a angajat şi pe care a reînnoit-o ori de câte ori omul a încălcat-o cu infidelitatea, cu păcatul, din timpul potopului (cf. Gen 8,21-22) la cel al exodului şi al drumului în pustiu (cf. Dt 9,7); fidelitate a lui Dumnezeu care a ajuns să pecetluiască noua şi veşnica alianţă cu omul, prin sângele Fiului său, mort şi înviat pentru mântuirea noastră.

În orice moment, mai ales în cele mai dificile, fidelitatea Domnului, autentică forţă motrice a istoriei mântuirii, face să vibreze mereu inimile bărbaţilor şi femeilor şi îi întăreşte în speranţa că vor ajunge într-o zi la „ţara promisă”. Aici se află fundamentul sigur al oricărei speranţe: Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri şi este fidel faţă de cuvântul dat. Pentru acest motiv, în orice situaţie fericită sau nefavorabilă, putem să nutrim o speranţă solidă şi să ne rugăm cu psalmistul: „Numai în Dumnezeu îşi află sufletul meu odihna, pentru că numai în el este speranţa mea” (Ps 62,6). Aşadar, a avea speranţă echivalează cu a avea încredere în Dumnezeul fidel, care-şi menţine promisiunile alianţei. De aceea, credinţa şi speranţa sunt strâns unite. „«Speranţă», de fapt, este un cuvânt central al credinţei biblice – până acolo încât în diferite texte cuvintele «credinţă» şi «speranţă» par interschimbabile. Astfel, Scrisoarea către Evrei leagă strâns de «plinătatea credinţei» (10,22) «neclintita mărturisire a speranţei» (10,23). Şi atunci când Scrisoarea întâi a lui Petru îi îndeamnă pe creştini să fie mereu gata să dea răspuns cu privire la logos-ul – sensul şi motivaţia – speranţei lor (cf. 3,15), «speranţă» este echivalent cu «credinţă»” (Enciclica Spe salvi, 2).

Iubiţi fraţi şi surori, în ce constă fidelitatea lui Dumnezeu în care să ne încredem cu speranţă puternică? În iubirea sa. El, care este Tată, revarsă în eu-l nostru cel mai profund, prin Duhul Sfânt, iubirea sa (cf. Rom 5,5). Şi tocmai această iubire, manifestată pe deplin în Isus Cristos, interpelează existenţa noastră, cere un răspuns cu privire la ceea ce vrea să facă fiecare cu viaţa proprie, cu privire la ceea ce este dispus să pună în joc pentru a o realiza pe deplin. Iubirea lui Dumnezeu urmează uneori parcursuri inimaginabile, dar ajunge mereu la cei care se lasă găsiţi. Aşadar, speranţa se hrăneşte cu această certitudine: „Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi” (1In 4,16). Şi această iubire exigentă, profundă, care merge dincolo de superficialitate, ne dă curaj, ne face să sperăm în drumul vieţii şi în viitor, ne face să avem încredere în noi înşine, în istorie şi în ceilalţi. Aş vrea să mă adresez în mod deosebit vouă, tinerilor, şi să vă repet: „Ce ar fi viaţa voastră fără această iubire? Dumnezeu se îngrijeşte de om de la creaţie până la sfârşitul timpurilor, când va duce la împlinire proiectul său de mântuire. În Domnul Înviat avem certitudinea speranţei noastre” (Discurs adresat tinerilor din Dieceza de San Marino-Montefeltro, 19 iunie 2011).

Cum s-a întâmplat în decursul existenţei sale pământeşti, şi astăzi Isus, Cel Înviat, trece de-a lungul drumurilor vieţii noastre şi ne vede cufundaţi în activităţile noastre, cu dorinţele şi necesităţile noastre. Chiar în cotidian continuă să ne adreseze cuvântul său; ne cheamă să realizăm viaţa noastră cu el, singurul capabil să potolească setea noastră de speranţă. El, Cel Viu în comunitatea de discipoli care este Biserica, şi astăzi cheamă la urmarea lui. Şi acest apel poate să vină în orice moment. Şi astăzi Isus repetă: „Vino! Urmează-mă!” (Mc 10,21). Pentru a primi această invitaţie, trebuie să nu mai alegem singuri propriul drum. A-l urma înseamnă a scufunda propria voinţă în voinţa lui Isus, a-i da cu adevărat precedenţă, a-l pune pe primul loc faţă de tot ceea ce face parte din viaţa noastră: faţă de familie, faţă de muncă, faţă de interesele personale, faţă de noi înşine. Înseamnă a încredinţa propria viaţă lui, a trăi cu el în profundă intimitate, a intra prin intermediul lui în comuniune cu Tatăl în Duhul Sfânt şi, prin urmare, cu fraţii şi surorile. Şi această comuniune de viaţă cu Isus este „locul” privilegiat unde se experimentează speranţa şi unde viaţa va fi liberă şi deplină!

Vocaţiile sacerdotale şi călugăreşti se nasc din experienţa întâlnirii personale cu Cristos, din dialogul sincer şi încrezător cu el, pentru a intra în voinţa sa. Deci este necesar să se crească în experienţa de credinţă, înţeleasă ca relaţie profundă cu Isus, ca ascultare interioară a glasului său, care răsună înlăuntrul nostru. Acest itinerar, care face capabili de a primi chemarea lui Dumnezeu, poate să aibă loc în cadrul comunităţilor creştine care trăiesc un intens climat de credinţă, o generoasă mărturie de adeziune la evanghelie, o pasiune misionară care să inducă la totala dăruire se sine pentru împărăţia lui Dumnezeu, alimentat de apropierea de sacramente, îndeosebi de Euharistie, şi de o ferventă viaţă de rugăciune. Aceasta din urmă „trebuie, pe de o parte, să fie foarte personală, o confruntare a eu-lui meu cu Dumnezeu, cu Dumnezeul cel viu. Totuşi, pe de altă parte, ea trebuie să fie mereu din nou condusă şi luminată de marile rugăciuni ale Bisericii şi ale sfinţilor, de rugăciunea liturgică, în care Domnul ne învaţă încontinuu să ne rugăm în modul corect” (Enciclica Spe salvi, 34).

Rugăciunea constantă şi profundă face să crească credinţa comunităţii creştine, având certitudinea mereu reînnoită că Dumnezeu nu părăseşte niciodată poporul său şi că-l susţine ridicând vocaţii speciale, la preoţie şi la viaţa consacrată, ca să fie semne de speranţă pentru lume. De fapt, preoţii şi persoanele consacrate sunt chemaţi să se dăruiască în mod necondiţionat poporului lui Dumnezeu, într-o slujire de iubire adusă evangheliei şi Bisericii, o slujire adusă acelei speranţe tari pe care numai deschiderea la orizontul lui Dumnezeu o poate dărui. De aceea ei, cu mărturia credinţei lor şi cu fervoarea lor apostolică, pot să transmită, îndeosebi noilor generaţii, dorinţa vie de a răspunde cu generozitate şi promptitudine lui Cristos care cheamă să-l urmeze mai îndeaproape. Atunci când un discipol al lui Isus primeşte chemarea divină pentru a se dedica slujirii sacerdotale sau vieţii consacrate, se manifestă unul dintre roadele cele mai coapte din comunitatea creştină, care ajută să se privească la viitorul Bisericii şi la angajarea sa de evanghelizare cu deosebită încredere şi speranţă. De fapt, ea are nevoie mereu de noi lucrători pentru predicarea evangheliei, pentru celebrarea Euharistiei, pentru sacramentul Reconcilierii. De aceea, să nu lipsească preoţi zeloşi, care să-i însoţească pe tineri ca „însoţitori de călătorie” pentru a-i ajuta să recunoască, în drumul uneori întortocheat şi întunecat al vieţii, pe Cristos, cale, adevăr şi viaţă (cf. In 14,6); pentru a le propune lor cu curaj evanghelic frumuseţea slujirii lui Dumnezeu, a comunităţii creştine, a fraţilor. Preoţi care să arate rodnicia unei angajări entuziasmante, care conferă un sens de plinătate propriei existenţe, pentru că este întemeiată pe credinţa în acela care ne-a iubit cel dintâi (cf. 1In 4,19). La fel, doresc ca tinerii, în mijlocul atâtor propuneri superficiale şi efemere, să cultive atracţia spre valori, ţinte înalte, alegeri radicale, pentru o slujire a celorlalţi pe urmele lui Isus. Dragi tineri, nu vă fie frică să-l urmaţi şi să parcurgeţi căile exigente şi curajoase ale carităţii şi angajării generoase! Aşa veţi fi fericiţi să slujiţi, veţi fi martori ai acelei bucurii pe care lumea n-o poate da, veţi fi flăcări vii ale unei iubiri infinite şi veşnice, veţi învăţa „să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră” (1Pt3,15)!

Vatican, 6 octombrie 2012

Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Mesaj preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in Benedict al XVI-lea, Preotie | Etichetat: , , , | 3 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: