Arhive pentru ‘Benedict al XVI-lea’

Scandalurile din Biserică

„Isus Cristos a adunat bucăţile de lemn mai cioturoase şi stâlcite pe care le-a găsit umblând prin lume şi, ca bun tâmplar ce a devenit la şcoala tatălui său Iosif, a construit cu ele o corabie care, ca să vezi, rezistă pe mare de douăzeci de secole!”.

Aşezat cu rasa sa de călugăr, duminica trecută părintele Raniero Cantalamessa urmărea ca atâţia alţi credincioşi din lume Angelus la televizor, când l-a auzit pe Papa Francisc rostind numele său printre cei 13 noi cardinali din consistoriul din 28 noiembrie 2020. „M-aş fi gândit că era vorba de altcineva dacă n-aş purta un nume aşa de inconfundabil”, relatează la Vatican Insider capucinul foarte vestit, 86 de ani, de patruzeci de ani predicator al Casei Pontificale. Teolog, academician, autor de cărţi şi al celebrei rubrici Rai „Motivele speranţei” (de neuitat salutul „Pace şi Bine”), Cantalamessa are succes astăzi şi pe social network unde mii de followers accesează catehezele sale. Aproape un web star, dacă n-ar trăi aproape ca un eremit. Lucru pe care-l va continua să-l facă şi cu tichia roşie. Numirea sa a fost aplaudată de toţi: „Un om al lui Dumnezeu”, este părerea unanimă. Însă nu lipsesc criticile: „Nu mă tulbură”, spune neo-cardinalul. Nici scandalurile nu-l tulbură în mod deosebit: „Nu ne dăm seama cu cât este mai curată Biserica astăzi faţă de trecut”, afirmă cu evaluare de istoric.

Părinte Raniero, ba chiar, Eminenţă, care a fost primul gând auzind numele dumneavoastră în lista noilor cardinali?

După ce am trecut de uimirea iniţială, m-am gândit că slujirea mea adusă Bisericii a constat aproape exclusiv în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu la Casa Pontificală şi în alte părţi ale lumii. Aşadar, mai mult decât o recunoaştere a persoanei mele, numirea pe care papa a voit s-o facă este o recunoaştere a importanţei de a ţine sus Cuvântul lui Dumnezeu în Biserică.

O slujire, a dumneavoastră, care merge înainte de patruzeci de ani sub trei papi. V-aţi fi aşteptat vreodată că se va încheia cu purpura?

Eu nu, dar ştiu că unii confraţi capucini, anii trecuţi, cultivau acest gând. Am împărtăşit întotdeauna convingerea marelui predicator franciscan Sfântul Bernardin de Siena. Când se vocifera că va deveni episcop şi oamenii cereau asta cu glas tare, odată s-a urcat la pupitru şi a început să vorbească ţinând cu degetele jumătate de gură închisă şi vorbind apoi cu ciuntituri. După puţin timp a întrebat: „Înţelegeţi ceea ce spun?”. Toţi au răspuns: „Nu!”. A concluzionat: „Aşa ați vrut să vă vorbesc dacă m-aţi fi făcut episcop, cu jumătate de gură”. Eu, ca să fiu sincer, n-am fost în acest pericol pentru că cei trei suverani pontifi în faţa cărora am avut privilegiul de a predica m-au lăsat mereu liber, fără a-mi sugera vreodată tema predicii sau să-mi ceară textul pentru a-l citi înainte de a-l rosti. Nici măcar pentru predica de Vinerea Sfântă în „Sfântul Petru” care este aceea care are rezonanţă mai mare în mass-media.

Duceţi un stil monastic de viaţă, cum veţi împăca asta cu slujirea la care veţi fi chemat?

Aparţinând la categoria cardinalilor care au peste optzeci de ani, nu sunt prevăzute funcţii şi îndatoriri deosebite. Deci nu va trebui să schimb mult stilul meu de viaţă. Voi continua să trăiesc la schitul „Iubirea Milostivă” din Cittaducale cu nişte călugăriţe clarise capucine cărora, într-un anumit sens, le sunt capelan. Voi continua, prin voinţa Sfântului Părinte, să fiu predicatorul Casei Pontificale. De fapt, deja trebuie să mă gândesc la următoarele predici de Advent.

Aţi trăi îndeaproape trei pontificate: cum aţi descrie acest timp lung şi pe cei trei pontifi care s-au succedat? Să-mi spuneţi asta eventual cu una din metaforele care caracterizează predica dumneavoastră…

Înainte de toate aş vrea să reafirm că în cazul meu rolurile sunt, într-un anumit sens, inversate: papii fac predica mie şi restului Bisericii. În pofida cantităţii uriaşe de lucru care îi aşteaptă în timpul zilei, ei găsesc timp (Sfântul Ioan Paul al II-lea timp de peste 25 de ani) să înceapă ziua, în fiecare vineri din Advent şi în Postul Mare, mergând să asculte meditaţia unui simplu preot din Biserica catolică! Cei care rămân mai uimiți sunt diferiţi prieteni protestanţi şi evanghelici, din moment ce la ei cel care ţine cuvântarea este persoana cea mai importantă într-o funcţiune religioasă. Acest lucru a făcut pe unii să-şi schimbe ideea pe care o aveau despre papa.

După aceea, îmi cereţi să spun cu o metaforă cum i-aş caracteriza pe cei trei pontifi. Încerc să facă asta, fără a ajunge în simplificări care riscă mereu să fie periculoase: sfântul Ioan Paul al II-lea, o personalitate uriaşă care a trăit toată viaţa în faţa lumii şi în faţa lui Dumnezeu; Benedict al XVI-lea, o minte eminentă şi în acelaşi timp profund de umil, combinaţie rară cel puţin în gradul care s-a văzut în el; Francisc, un om al Duhului care nu face lucruri noi, ci face noi lucrurile. Cosmopolitul, teologul, păstorul, dacă se poate cuprinde o viaţă într-un cuvânt.

Cineva sugerează că dumneavoastră aţi schimbat „doctrina” în ultimii ani. Ce răspundeţi?

Ştiu perfect la ce vă referiţi. Vă răspund imediat că doctrina mea este mereu aceeaşi pentru că este bazată pe evanghelie şi pe Isus Cristos şi aşa va fi până la sfârşitul vieţii mele. Polemicile nu mă tulbură pentru că un predicator nu are pretenţia ca vorbele sale să fie primite şi plăcute de toţi, important este ca tot ceea ce spun să fie în linie cu simţirea mea în libertate deplină, fără condiţionări.

Ştiţi probabil că şi unele predici ale dumneavoastră au fost obiect de critici…

Îmi imaginez că vă referiţi îndeosebi la criticile despre o predică a mea la Casa Pontificală când am vorbit despre Fecioara Maria. Clarific imediat: nu era nicidecum intenţia mea să diminuez figura Sfintei Fecioare Maria şi să-i critic pe catolicii care o venerează, din moment ce eu sunt dintre aceia. Voiam doar să scot în evidenţă că împreună cu Maria trebuie să fie şi Isus şi toată Treimea, lucru pe care în schimb atâţia catolici îl uită. Fraţii din celelalte Biserici ar putea să vă spună cât de mult mă străduiesc pentru ca şi ei s-o descopere pe Maria în toată strălucirea sa.

Trăim un timp de scandaluri financiare şi sunt unii care deplâng o dezorientare în Biserică. Ce părere aveţi? Ce le-aţi spune credincioşilor care se simt dezorientaţi?

Am fost mulţi ani profesor de istorie a originilor creştine la Universitatea Catolică şi m-am ocupat şi după aceea de istoria Bisericii. Asta face ca să nu fiu surprins în mod deosebit de scandalurile actuale. Privind lucrurile în arcul foarte limitat al propriei vieţi şi al propriului secol, nu ne dăm seama în câte privinţe Biserica de astăzi este imens mai „curată” decât secolele trecute: mai liberă de putere, de fast, de bogăţie, de nepotism, de amestecuri politice şi ceea ce contează mai mult nu este mai puţin bogată în sfinţi decât trecut. Faptul că astăzi scandalurile sunt scoase la iveală şi denunţate (şi tot mai des prin iniţiativa instituţiei însăşi) este deja în sine un mare progres. Îmi amintesc că am citit într-un roman al scoţianului Bruce Marshall acest gând: „Isus Cristos a adunat bucăţile de lemn mai cioturoase şi stâlcite pe care le-a găsit umblând prin lume şi, ca bun tâmplar ce a devenit la şcoala tatălui său Iosif, a construit cu ele o corabie care, ca să vezi, rezistă pe mare de douăzeci de secole!”.

În ultima predică de Vinerea Sfântă, v-aţi oprit asupra coronavirusului care chinuieşte omenirea. Cum se poate înfrunta acest timp al pandemiei?

Toţi suntem dezorientaţi de această calamitate care în puţin timp a schimba lumea şi ne-a făcut să ne prăbuşim în climatul ultimului război. Papa Francisc face orice efort şi profită de orice ocazie circumstanță pentru a face ca pandemia să fie ocazie pentru a proiecta o lume mai dreaptă şi mai fraternă. În următoarele predici ale mele de Advent, în spaţiul meu mic, aş vrea să încerc şi eu să reflectez asupra pandemiei, însă numai ca ocazie pentru a repune în circulaţie unele adevăruri şi realităţi reduse la tăcere: moartea, viaţa veşnică, prezenţa lui Cristos, graţie Întrupării, în barca din această lume a noastră aflată în furtună. Toate sunt lucruri care nu e cazul de a le proclama nediscriminat unei lumi aşa de epuizate şi perplexe, dar pe care ar fi grav să nu fie spuse în rândul celor care cred.

(Cantalamessa: „Scandalurile? Biserica mai curată astăzi decât în trecut. Denunţurile interne, mare progres”
De Salvatore Cernuzio
După Vatican Insider, 31 octombrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Alegerea de viață făcută de către om devine definitivă odată cu moartea…

Alegerea de viață făcută de către om devine definitivă odată cu moartea – această viața a lui se află în fața Judecătorului. Alegerea sa, care în decursul întregii vieți a luat formă, poate avea caracteristici diferite. Pot să existe persoane care au distrus total în ele însele dorința adevărului și disponibilitatea la iubire. Persoane în care totul a devenit minciună; persoane care au trăit pentru ură și au călcat în picioare în ele însele iubirea. Aceasta este o perspectivă teribilă, dar câteva figuri din însăși istoria noastră lasă să discernem în mod înspăimântător profiluri de acest gen. În asemenea indivizi nu ar mai fi nimic remediabil și distrugerea binelui ar fi irevocabil: aceasta se arată cu cuvântul iad[37]. Pe de altă parte, pot să existe persoane foarte curate, care s-au lăsat pătrunse în întregime de Dumnezeu și prin urmare sunt total deschise aproapelui – persoane, a căror ființă întreagă o orientează deja încă de acum comuniunea cu Dumnezeu și a căror îndreptare spre Dumnezeu conduce numai la împlinire ceea ce ei sunt de acum[38].

Totuși, conform experiențelor noastre, nici unul nici celălalt nu este cazul normal al existenței umane. În marea parte a oamenilor – așa putem presupune – rămâne prezent în locul cel mai adânc al esenței lor o ultimă deschidere interioară pentru adevăr, pentru iubire, pentru Dumnezeu. În alegerile concrete de viață, ea este acoperită de compromisuri mereu noi cu răul – multă murdărie acoperă curăția, după care, totuși, a rămas setea și care, cu toate acestea, iese mereu din nou la suprafață din toată josnicia și rămâne prezentă în suflet. Ce se întâmplă cu asemenea indivizi atunci când se prezintă în fața Judecătorului? Toate lucrurile murdare pe care le-au adunat în viața lor vor deveni oare dintr-o dată irelevante? Sau ce altceva se va întâmpla? Sfântul Paul, în Prima Scrisoare către Corinteni, ne dă o idee despre impactul diferit al judecății lui Dumnezeu asupra omului în funcție de condițiile sale. Face aceasta cu imagini care vor într-un fel să exprime invizibilul, fără ca noi să putem transforma aceste imagini în concepte – pur și simplu pentru că nu putem să aruncăm privirea în lumea de dincolo de moarte, nici nu avem vreo experiență a ei. Paul spune despre existența creștină înainte de toate că ea este construită pe o temelie comună: Isus Cristos. Această temelie rezistă. Dacă am rămas statornici pe această temelie și am construit pe ea viața noastră, știm că această temelie nu va putea să ne fie luată nici măcar la moarte. Apoi Paul continuă: „Dacă cineva pune pe această temelie aur, argint, pietre prețioase, lemn, fân, paie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe față, căci ziua [Domnului] o va face cunoscută, pentru că în foc va fi dezvăluită și focul va arăta cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea pe care cineva o construiește deasupra rămâne, va primi răsplată, dacă lucrarea lui va fi arsă, va fi pedepsit. El va fi totuși mântuit, dar numai ca prin foc” (3,12-15). În acest text, în orice caz, devine clar că mântuirea oamenilor poate avea forme diferite; că unele lucruri edificate pot să ardă până la capăt; că pentru a ne mântui trebuie să trecem personal prin „foc” pentru a deveni definitiv capabili de Dumnezeu și a putea lua loc la masa ospățului veșnic de nuntă.

Unii teologi recenți sunt de părere că focul care arde și în același timp mântuiește este însuși Cristos, Judecătorul și Mântuitorul. Întâlnirea cu El este actul decisiv al Judecății. În fața privirii lui se topește orice falsitate. Întâlnirea cu El, arzându-ne, ne transformă și ne eliberează pentru a ne face să devenim cu adevărat noi înșine. Lucrurile edificate în timpul vieții pot să se dovedească atunci paie uscate, lăudăroșenie goală și să se prăbușească. Dar în durerea acestei întâlniri, în care necuratul și nesănătosul din ființa noastră devin clare pentru noi, se află mântuirea. Privirea lui, atingerea inimii lui ne vindecă printr-o transformare desigur dureroasă „ca prin foc”. Totuși, este o durere fericită, în care puterea sfântă a iubirii sale ne pătrunde ca o flacără, permițându-ne la sfârșit să fim total noi înșine și cu aceasta total ai lui Dumnezeu. Astfel devine clară și întrepătrunderea între dreptate și har: modul nostru de a trăi nu este irelevant, dar murdăria noastră nu ne pătează veșnic, dacă măcar am rămas îndreptați spre Cristos, spre adevăr și spre iubire. Până la urmă, această murdărie a fost deja arsă în Pătimirea lui Cristos. În momentul Judecății experimentăm și primim această prevalare a iubirii sale asupra întregului rău din lume și din noi. Durerea iubirii devine mântuirea noastră și bucuria noastră. Este clar că „durata” acestei arderi care transformă nu o putem calcula cu măsurile cronometrice din această lume. „Momentul” transformator al acestei întâlniri scapă cronometrării pământești – este timp al inimii, timp al „trecerii” la comuniunea cu Dumnezeu în Trupul lui Cristos[39]. Judecata lui Dumnezeu este speranță fie pentru că este dreptate, fie pentru că este har. Dacă ar fi numai har care face irelevant tot ceea ce este pământesc, Dumnezeu ne-ar rămâne dator cu răspunsul la întrebarea despre dreptate – întrebare decisivă pentru noi în fața istoriei și a lui Dumnezeu însuși. Dacă ar fi pură dreptate, ar putea fi la sfârșit pentru noi toți numai motiv de frică. Întruparea lui Dumnezeu în Cristos a legat în așa fel harul cu dreptatea încât dreptatea este stabilită cu fermitate: noi toți ne ocupăm de mântuirea noastră „cu teamă și cutremur” (Fil 2,12). Cu toate acestea harul ne permite nouă tuturor să sperăm și să mergem plini de încredere în întâmpinarea Judecătorului pe care-l cunoaștem ca „avocatul” nostru, parakletos (cf. 1In 2,1).

Încă un motiv trebuie menționat aici, deoarece este important pentru practicarea speranței creștine. În iudaismul antic există și gândul că se poate veni în ajutor răposaților în starea lor intermediară prin intermediul rugăciunii (cf. de exemplu 2Mac 12,38-45: secolul I î.C.). Practica respectivă a fost adoptată de creștini cu multă naturalețe și este comună în Biserica orientală și occidentală. Orientul nu cunoaște o suferință purificatoare și ispășitoare a sufletelor în „lumea de dincolo”, dar cunoaște diferite grade de fericire sau și de suferință în starea intermediară. Totuși, sufletelor răposaților li se poate da „mângâiere și răcorire” prin Euharistie, rugăciune și pomană. Faptul că iubirea poate să ajungă până în lumea de dincolo, că este posibil un reciproc a da și a primi, în care rămânem legați unii cu alții cu legături de iubire dincolo de granița morții – aceasta a fost o convingere fundamentală a creștinătății de-a lungul tuturor secolelor și rămâne și astăzi o experiență mângâietoare. Cine nu ar simți nevoia de a face să ajungă la cei dragi ai săi plecați deja în lumea de dincolo un semn de bunătate, de recunoștință sau și de cerere de iertare? Ne-am putea întreba ulterior: dacă „purgatorul” înseamnă pur și simplu faptul de a fi purificați prin foc în întâlnirea cu Domnul, Judecător și Mântuitor, cum poate atunci să intervină o terță persoană, chiar dacă este deosebit de apropiată de cealaltă? Când punem o asemenea întrebare, ar trebui să ne dăm seama că nici un om nu este o monadă închisă în ea însăși. Existențele noastre sunt în profundă comuniune între ele, prin multiple interacțiuni sunt legate una cu alta. Nimeni nu trăiește singur. Nimeni nu păcătuiește singur. Nimeni nu este mântuit singur. Încontinuu intră în viața mea cea a celorlalți: în ceea ce gândesc, spun, fac, acționez. Și invers, viața mea intră în cea a celorlalți: în rău ca și în bine. Astfel mijlocirea mea pentru celălalt nu este deloc un lucru străin lui, ceva extern, nici măcar după moarte. În împletirea ființei, mulțumirea mea adusă lui, rugăciunea mea pentru el poate însemna o mică etapă a purificării sale. Și cu aceasta nu este nevoie să schimb timpul pământesc în timpul lui Dumnezeu: în comuniunea sufletelor este depășit simplul timp pământesc. Nu este niciodată prea târziu pentru a atinge inima celuilalt, nici nu este niciodată inutil. 

(Textul este din Eciclica papei Benedict al XVI-lea,
Spe salvi, nr. 45-48.
Enciclica poate fi citită toată AICI: SPE SALVI)


Cei care doresc să susțină blogul și proiectele Paxlaur
pot afla detalii scriind AICI
sau la adresa paxlaur@yahoo.com.

De asemenea,
puteți utiliza una dintre posibilitățile de mai jos
pentru a fi alături de cei care trăiesc vremuri grele și triste.

Singuri putem face (prea)puțin,
împreună putem oferi mult mai mult.
Încă nu e (prea) târziu!

Dăruind vei dobândi!


Ajută un copil să meargă la școală! Luptă împotriva abandonului școlar! Dăruiește pentru cei mai săraci dintre săraci.

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.

7.00 €

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

Prima femeie „doctor al Bisericii”: Tereza de Avila

„Nimic să nu te tulbure
nimic să nu te înspăimânte;
totul trece. 
Dumnezeu nu se schimbă; 
răbdarea obţine totul; 
celui care îl are pe Dumnezeu 
nu-i lipseşte nimic. 
Numai Dumnezeu este suficient”!

Zilele acestea, mai exact pe 27 septembrie, s-au împlinit 50 de ani de la un eveniment istoric pentru Biserică: papa Paul al VI-lea, printr-o celebrare solemnă, a conferit pentru prima dată unei femei titlul de Doctor al Bisericii. Este vorba de sfânta Tereza de Avila, cunoscută și ca sfânta Tereza a lui Isus, prima femeie „Învățător al Bisericii”. Cum spunea însuși Suveranul Pontif (AICI), prin acel act solemn celebrat în 1970 nu i-a fost oferit nimic sfintei Tereza, ci i-a fost recunoscută valoarea doctrinei care era deja răspândită în Biserică, o doctrină îmbibată de virtuțile vieții sale sfinte: fusese beatificată în anul 1614 şi apoi proclamată sfântă la 12 martie 1622. În doctrina sfintei Tereza de Avila – o adevărată comoară! – strălucesc adevărul și înțelepciunea, două carisme pe care le-a pus în totalitate în slujba credinței catolice și apostolice. 

Ca să înțelegem mai bine iubirea sa pentru Biserică, pentru viața spirituală, pentru viața consacrată și bătălia ei pentru mântuirea sufletului, trebuie să parcurgem operele sale Cartea vieţiiDrumul perfecţiuniiCastelul interiorÎntemeierile.

E bine de știut: conform Micului dicționar creștin catolic „Doctor al Bisericii” este un titlu onorific conferit atât Sfinţilor Părinţi ai Bisericii cât şi altor teologi care s-au remarcat prin sfinţenia vieţii şi prin credinţa adevărată expusă în operele lor. Exemple de Sfinţi Părinţi şi Doctori (Învăţători) ai Bisericii: Ambroziu, Augustin, Ieronim, Grigore cel Mare (pentru Biserica Latină); Atanaziu, Vasile, Grigore Nazianzenul şi Ioan Gură de Aur (pentru Biserica Orientală). Alţi doctori ai Bisericii: Isidor de Sevilla, Bernard de Clairveaux, Anton de Padova, Albert cel Mare, Toma de Aquino, Bonaventura, Tereza de Avila, Franscisc de Sales, Ecaterina de Siena, Alfons Maria de Liguori, Tereza de Lisieux. În liturgia catolică latină este prevăzut pentru ei un formular special complet pentru Sfânta Liturghie, precum şi rugăciuni speciale la Liturgia Orelor.

Este important să amintim și diferența dintre Doctori ai Bisericii, Sfinți Părinți ai bisericii și ceilalți Scriitori bisericești. Când vorbim despre Sfinții Părinți, conform aceluiași dicționar, ne referim la învăţătorii adevăratei credinţe care au trăit în primele veacuri. Se numesc „Sfinţi Părinţi” pentru că au fost instrumentele Duhului Sfânt prin care au fost explicate Scripturile Sfinte şi au fost precizate normele religiei creştine. Din punct de vedere teologic, Sfinţii Părinţi, numiţi şi Părinţii Bisericii, se caracterizează prin dreapta credinţă, prin sfinţenia vieţii, prin vechime şi prin faptul că sunt aprobaţi de Biserică, fie în mod expres, fie în mod tacit. În Occident, perioada patristică se încheie cu sfântul Grigore cel Mare (+604) şi sfântul Isidor de Sevilla (+634), iar în Orient cu sfântul Ioan Damascenul (+749). 

Cât despre scriitorii bisericești, sunt cei care au trăit în primele veacuri ale Bisericii, dar care NU se caracterizează în totalitate prin dreapta credinţă sau prin sfinţenia vieţii, ca în cazul sfinţilor Părinţi. Exemple de scriitori bisericeşti: Origene, Clement Alexandrinul, Tertulian, Eusebiu de Cezareea și alții.

Mai jos vă propun viața sfintei Tereza de Avila (pe care o vom sărbători peste câteva zile, pe 15 octombrie) așa cum a fost prezentată de sfântul părinte papa Benedict al XVI-lea (2 februarie 2011), material preluat de pe ercis.ro în traducerea părintelui Mihai Pătrașcu:

Iubiţi fraţi şi surori,

În cursul catehezelor pe care am voit să le dedic Părinţilor Bisericii şi marilor figuri de teologi şi de femei din evul mediu, am avut ocazia să mă opresc asupra câtorva sfinţi şi sfinte care au fost proclamaţi Învăţători ai Bisericii pentru doctrina lor eminentă. Astăzi aş vrea să încep o scurtă serie de întâlniri pentru a completa prezentarea Învăţătorilor Bisericii. Şi încep cu o sfântă care reprezintă unul din piscurile spiritualităţii creştine din toate timpurile: sfânta Tereza de Avila [a lui Isus].

Se naşte la Avila, în Spania, în anul 1515, cu numele de Tereza de Ahumada. În autobiografia sa, ea însăşi menţionează câteva amănunte din copilăria ei: naşterea din „părinţi virtuoşi şi temători de Dumnezeu”, în cadrul unei familii numeroase, cu nouă fraţi şi trei surori. Copilă fiind, mai puţin de 9 ani, are ocazia să citească vieţile câtorva martiri care îi inspiră dorinţa de martiriu, aşa încât improvizează o scurtă fugă de acasă pentru a muri martiră şi a se ridica la Cer (cf. Vita 1,4); „vreau să-l văd pe Dumnezeu”, le spune părinţilor micuţa. După câţiva ani, Tereza va vorbi despre lecturile ei din copilărie şi va afirma că a descoperit în ele adevărul, pe care îl rezumă în două principii fundamentale: pe de o parte „faptul că tot ceea ce aparţine lumii de aici, trece”, pe de altă parte că numai Dumnezeu este „pentru totdeauna, totdeauna, totdeauna”, temă care revine în poezia foarte vestită „Nimic să nu te tulbure / nimic să nu te înspăimânte; / totul trece. Dumnezeu nu se schimbă; / răbdarea obţine totul; / celui care îl are pe Dumnezeu / nu-i lipseşte nimic / Numai Dumnezeu este suficient!”. Rămasă orfană de mamă la 12 ani, îi cere Preasfintei Fecioare să-i fie mamă (cf. Vita1,7).

Dacă în adolescenţă lectura cărţilor profane au dus-o la distracţiile unei vieţi lumeşti, experienţa ca elevă a călugăriţelor augustiniene de la „Sfânta Maria a Harurilor” din Avila şi frecventarea cărţilor spirituale, mai ales clasici ai spiritualităţii franciscane, o învaţă reculegerea şi rugăciunea. La vârsta de 20 de ani, intră în mănăstirea carmelitană a Întrupării, tot la Avila; în viaţa călugărească ia numele de Tereza a lui Isus. După trei ani, se îmbolnăveşte grav, aşa încât rămâne timp de patru zile în comă, aparent moartă (cf. Vita 5,9). Şi în lupta împotriva propriile boli, Sfânta vede lupta împotriva slăbiciunilor şi a rezistenţelor la chemarea lui Dumnezeu: „Doream să trăiesc – scrie el – pentru că înţelegeam bine că nu trăiam, ci luptam cu o umbră a morţii, şi nu aveam pe nimeni care să-mi dea viaţă, şi nici eu nu puteam să mi-o iau, şi Cel care putea să mi-o dea avea dreptate să nu mă ajute, dat fiind faptul că de atâtea ori mă întorsese către El, iar eu l-am abandonat” (Vita, 8,2). În anul 1543, pierde apropierea rudelor: tatăl moare şi toţi fraţii ei emigrează unul după celălalt în America. În Postul Mare din anul 1554, la vârsta de 39 de ani, Tereza ajunge la apogeul luptei împotriva propriilor slăbiciuni. Descoperirea întâmplătoare a statuii „unui Cristos cu foarte multe răni” îi marchează profund viaţa (cf. Vita 9). Sfânta, care în perioada aceea are o consonanţă profundă cu sfântul Augustin din Confesiuni, descrie astfel ziua decisivă a experienţei sale mistice: „S-a întâmplat… că dintr-o dată am simţit prezenţa lui Dumnezeu, pe care în nici un mod nu mă puteam îndoi că este înlăuntrul meu sau că eram în întregime absorbită în El” (Vita 10,1). Paralel cu maturizarea propriei interiorităţi, Sfânta începe să dezvolte în mod concret idealul de reformă a Ordinului carmelitan: în anul 1562 întemeiază la Avila, cu sprijinul Episcopului oraşului, Alvaro de Mondoza, primul Carmel reformat, şi puţin după aceea primeşte şi aprobarea Superiorului General al Ordinului, Giovanni Battista Rossi. În anii care au urmat continuă întemeierea de noi Carmeluri, în total șaptesprezece. Este fundamentală întâlnirea cu sfântul Ioan al Crucii, cu care, în anul 1568, constituie la Duruelo, aproape de Avila, primul convent de Carmelitani Desculţi. Tereza îşi încheie viaţa pământească exact în timp ce este angajată în activitatea de întemeiere. De fapt, în anul 1582, după ce a constituit Carmelul din Burgos şi în timp ce se întorcea la Avila, moare în noaptea zilei de 15 octombrie la Alba de Tormes, repetând cu umilinţă două expresii: „Până la urmă, mor ca fiică a Bisericii” şi „De-acum e ora să ne vedem, Mirele meu”. O existenţă consumată în interiorul Spaniei, dar dedicată pentru întreaga Biserică. Beatificată de Papa Paul al V-lea în anul 1614 şi canonizată în anul 1622 de Grigore al XV-lea, este proclamată „Învăţător al Bisericii” de Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea în anul 1970.

Tereza a lui Isus nu avea o formare academică, însă a preţuit întotdeauna învăţăturile teologilor, literaţilor şi maeştrilor spirituali. Ca scriitoare, a ţinut cont mereu de ceea ce a trăit sau a văzut în experienţa altora (cf. Prolog la Drumul de Perfecţiune), adică pornind de la experienţă. Tereza are ocazia să stabilească raporturi de prietenie spirituală cu mulţi sfinţi, îndeosebi cu sfântul Ioan al Crucii. În acelaşi timp, se alimentează cu lectura Părinţilor Bisericii, sfântul Ieronim, sfântul Grigore cel mare, sfântul Augustin. Între cele mai mari lucrări ale ei trebuie amintită înainte de toate autobiografia, intitulată Cartea vieţii, pe care ea o numeşte Cartea Milostivirilor Domnului. Compusă în Carmelul din Avila în anul 1565, prezintă parcursul biografic şi spiritual, scris, aşa cum afirmă însăşi Tereza, pentru a supune sufletul ei discernământului „Maestrului spiritualilor”, sfântul Ioan de Avila. Scopul este de a evidenţia prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu cel milostiv în viaţa ei: pentru aceasta, lucrarea prezintă adesea dialogul de rugăciune cu Domnul. Este o lectură care fascinează, pentru că Sfânta nu numai că povesteşte, ci arată că retrăieşte experienţa profundă a raportului ei cu Dumnezeu. În anul 1566, Tereza scrie Drumul de Perfecţiune, numită de ea Avertismente şi sfaturi pe care le dă Tereza a lui Isus călugăriţelor sale. Destinatare sunt cele douăsprezece novice din Carmelul „Sfântul Iosif” din Avila. Tereza le propune lor un intens program de viaţă contemplativă în slujba Bisericii, la baza căreia sunt virtuţile evanghelice şi rugăciunea. Printre pasajele cele mai preţioase, comentariul la rugăciunea Tatăl Nostru, model de rugăciune. Cea mai vestită lucrare mistică a sfintei Tereza este Castelul interior, scrisă în anul 1577, la deplină maturitate. E vorba de o recitire a propriului drum de viaţă spirituală şi, în acelaşi timp, de o codificare a posibilei desfăşurări a vieţii creştine spre plinătatea ei, sfinţenia, sub acţiunea Duhului Sfânt. Tereza face referinţă la structura unui castel cu şapte camere, ca imagine a interiorităţii omului, introducând, în acelaşi timp, simbolul gogoşilor de mătase care se renasc în fluturi, pentru a exprima trecerea de la natural la supranatural. Sfânta se inspiră din Sfânta Scriptură, îndeosebi din Cântarea Cântărilor, pentru simbolul final al celor „doi Miri”, care îi permite să descrie, în a şaptea cameră, culmea vieţii creştină în cele patru aspecte ale sale: trinitar, cristologic, antropologic şi eclezial. Activităţii sale de fondatoare a Carmelurilor reformate, Tereza dedică Cartea fundaţiilor, scrisă între anii 1573-1582, în care vorbeşte despre viaţa grupului religios care urmează să se nască. Relatarea, ca în autobiografie, tinde să evidenţieze mai ales acţiunea lui Dumnezeu în opera de fondare a noilor mănăstiri.

Nu este uşor de rezumat în cuvinte puţine spiritualitatea tereziană profundă şi articulată. Aş vrea să menţionez câteva puncte esenţiale. În primul rând, sfânta Tereza propune virtuţile evanghelice ca bază a întregii vieţi creştine şi umane: în mod deosebit, dezlipirea de bunuri sau sărăcia evanghelică, şi acest lucru ne priveşte pe noi toţi; iubirea unii faţă de alţii ca element esenţial al vieţii comunitare şi sociale; umilinţa ca iubire faţă de adevăr; determinarea ca rod al îndrăznelii creştini; speranţa teologală, pe care o descrie ca sete de apă vie. Fără a uita virtuţile umane: afabilitate, sinceritate, modestie, respect, bucurie, cultură. În al doilea rând, sfânta Tereza propune o sintonie profundă cu marile personaje biblice şi ascultarea vie a Cuvântului lui Dumnezeu. Ea se simte în consonanţă mai ales cu mireasa din Cântarea Cântărilor şi cu apostolul Paul, precum şi cu Cristos din Pătimire şi cu Isus Euharisticul.

Sfânta subliniază apoi cât de esenţială este rugăciunea; a ne ruga, spune ea, „înseamnă a frecventa cu prietenie, pentru că frecventăm faţă în faţă pe Cel care ştim că ne iubeşte” (Vita 8,5). Ideea sfintei Tereza coincide cu definiţia pe care sfântul Toma de Aquino o dă despre caritatea teologală, ca „amicitia quaedam hominis ad Deum”, un tip de prietenie a omului cu Dumnezeu, care cel dintâi a oferit prietenia sa omului; iniţiativa vine de la Dumnezeu (cf. Summa Theologiae, II-II, 23, 1). Rugăciunea este viaţă şi se dezvoltă treptat la acelaşi pas cu creşterea vieţii creştine: începe cu rugăciunea vocală, trece prin interiorizare prin meditaţie şi reculegere, ajungând la unirea de iubire cu Cristos şi cu Preasfânta Treime. Desigur, nu e vorba de o dezvoltare în care a urca la treptele cele mai înalte înseamnă a părăsi tipul precedent de rugăciune, ci este mai degrabă o aprofundare treptată a raportului cu Dumnezeu care învăluie toată viaţa. Mai mult decât o pedagogie a rugăciunii, pedagogia Terezei este o adevărată „mistagogie”: pe cel care citeşte operele sale îl învaţă să se roage rugându-se ea însăşi împreună cu el; de fapt, frecvent întrerupe relatarea sau expunerea pentru a răbufni într-o rugăciune.

O altă temă îndrăgită de Sfântă este centralitatea omenităţii lui Cristos. De fapt, pentru Tereza viaţa creştină este relaţie personală cu Isus, care culminează în unirea cu El prin har, prin iubire şi prin imitare. De aici importanţa pe care ea o atribuie meditării Pătimirii şi Euharistiei, ca prezenţă a lui Cristos, în Biserică, pentru viaţa oricărui credincios şi ca inimă a liturgiei. Sfânta Tereza trăieşte o iubire necondiţionată faţă de Biserică: ea manifestă un viu „sensus Ecclesiae” în faţa episoadelor de dezbinare şi conflict în Biserica din timpul ei. Reformează Ordinul carmelitan cu intenţia de a sluji mai bine şi de a apăra mai bine „Sfânta Biserică Catolică Romană”, şi este dispusă să-şi dea viaţa pentru ea (cf. Vita 33,5). Un ultim aspect esenţial al doctrinei tereziene, pe care aş vrea să-l subliniez, este perfecţiunea, ca aspiraţie a întregii vieţi creştine şi ţinta ei finală. Sfânta are o idee foarte clară despre „plinătatea” lui Cristos, retrăită de creştin. La sfârşitul parcursului din Castelul interior, în ultima „cameră” Tereza descrie această plinătate, realizată prin locuirea Treimii, în unirea cu Cristos prin misterul omenităţii sale.

Iubiţi fraţi şi surori, sfânta Tereza a lui Isus este adevărată maestră de viaţă creştină pentru credincioşii din orice timp. În societatea noastră, adesea carentă de valori spirituale, sfânta Tereza ne învaţă să fim martori neobosiţi ai lui Dumnezeu, ai prezenţei lui şi ai acţiunii lui, ne învaţă să simţim realmente această sete de Dumnezeu care există în profunzimea inimii noastre, această dorinţă de a-l vedea pe Dumnezeu, de a-l căuta pe Dumnezeu, de a fi în colocviu cu El şi de a fi prietenii lui. Aceasta este prietenia care este necesară pentru noi toţi şi pe care trebuie să o căutăm, zi de zi, din nou. Exemplul acestei Sfinte, profund contemplativă şi în mod eficace activă, să ne facă şi pe noi să dedicăm în fiecare zi timpul just pentru rugăciune, pentru această deschidere spre Dumnezeu, pentru acest drum pentru a-l căuta pe Dumnezeu, pentru a-l vedea, pentru a găsi prietenia lui şi astfel viaţa adevărată; pentru că realmente mulţi dintre noi ar trebui să spună: „nu trăiesc, nu trăiesc realmente, pentru că nu trăiesc esenţa vieţii mele”. Pentru aceasta, timpul rugăciunii nu este timp pierdut, este timp în care se deschide drumul vieţii, se deschide drumul pentru a învăţa de la Dumnezeu o iubire arzătoare faţă de El, faţă de Biserica lui, şi o caritate concretă faţă de fraţii noştri. Mulţumesc.

AICI puteți citi și alte articole despre sfânta Tereza de Avila publicate pe PAXLAUR.

„Cel care îl are ca prieten pe Cristos Isus
și urmează un conducător așa de mărinimos ca el
poate, desigur, să suporte orice;
Isus ajută și dă putere,
nu înșală pe nimeni niciodată
și iubește în mod sincer.
De fapt, am recunoscut mereu
și încă văd clar că nu putem să-i fim plăcuți lui Dumnezeu
și să primim de la el haruri mari,
decât prin preasfânta omenitate a lui Cristos,
în care el a spus că își găsește toată bucuria”.

Din Operele sfintei Tereza a lui Isus, fecioară
Opusc. De libro vitæ, cap. 22, 6-7.14:
Să ne aducem aminte întotdeauna de iubirea lui Cristos

Dumnezeule, care, prin Duhul tău, ai inspirat-o pe sfânta Tereza din Avila să arate Bisericii o cale spre desăvârșire, dă-ne harul să aflăm mereu hrană în învă­țătura ei spirituală și să fim înflăcărați de dorul după adevărata sfințenie. Prin Cristos, Domnul nostru. Amin!

%d blogeri au apreciat: