Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Archive for the ‘Benedict al XVI-lea’ Category

Iubirea și moartea

Posted by Paxlaur pe 30/06/2017

dragostea

Dragostea umană conține, în sine, întotdeauna o pretenție la eternitate.
Dragostea este o contestație împotriva morții,
așa cum a spus odată filozoful francez Gabriel Marcel.
Această dragoste se va transforma, în consecință,
din promisiune în realitate împlinită de-abia atunci când
ea va fi învăluită de o dragoste care dăruiește cu adevărat veșnicie.
Marcel era de părere că a-i spune unui om „te iubesc”
înseamnă că refuzi să-i accepți moartea,
că protestezi împotriva morții
(papa Benedict al XVI-lea, Dumnezeu și lumea, Sapientia, Iași 2009, p 214-215).

Posted in Benedict al XVI-lea, Lecturi, Scurt, dar cuprinzător | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

„Nimeni nu m-a şantajat vreodată. Sunt un slab, dar nu un falit”.

Posted by Paxlaur pe 09/09/2016

Lumen Fidei_Benedict si papa FranciscEra nevoie de o carte, publicată în pragul celor 90 de ani, pentru a cunoaşte adevărata faţă a lui Joseph Ratzinger, cel care timp de opt ani a condus pe tronul lui Petru cu numele de Benedict al XVI-lea şi care astăzi trăieşte „ascuns de lume” într-o mănăstire din Grădinile Vaticane cu apelativul de papă emerit.

Un pontif neînţeles, fără îndoială, probabil şi din cauza acelui caracter rezervat confundat cu austeritatea, despre care rămân totuşi mărimea şi profunzimea de gândire, chiar dacă de multe ori sunt şi ele diminuate de lecturi jurnalistice superficiale (vezi cazul Regensburg). Sunt puţini cei care cunosc adevăratele trăsături caracteristice ale acestui papă, cum sunt ironia subtilă sau îndemânarea iscusită. Aspecte care reies clar în cartea Ultime conversaţii care va fi publicat mâine în toată lumea (în Italia prin Garzanti), din care Corriere della Sera şi L’Osservatore Romanoanticipă ample fragmente.

Volumul, scris cu prietenul jurnalist german Peter Seewald, a fost deja rebotezat „testamentul spiritual” al papei Benedict. O carte în sine extraordinară datorită faptului că – aşa cum notează un veteran al vaticanismului italian ca Luigi Accatoli – pentru prima dată în istorie este un papă, în viaţă, care face bilanţul propriului pontificat. Este extraordinară şi libertatea cu care Ratzinger vorbeşte despre succesorul Bergoglio despre care spune: „Nu m-am gândit că era în grupul restrâns al cardinalilor” la conclavul din 2013, pentru a defini apoi ca semn al „unei Biserici în mişcare” alegerea unui papă latinoamerican şi a reafirma raportul fratern instaurat în aceşti circa patru ani.

Un raport pentru care cartea constituie o dovadă convingătoare. De fapt, subliniază Accatoli: „Dacă ar fi fost chiar şi numai o minimă dificultate, nici emeritul, care va împlini 90 de ani în aprilie, n-ar fi îndrăznit o astfel de publicaţie, nici succesorul, care va împlini 80 de ani în decembrie, n-ar fi autorizat-o”.

„Succesorul meu n-a voit pelerina scurtă roşie cu glugă. Acest lucru nu m-a atins deloc”, destăinuieşte de exemplu Benedict al XVI-lea lui Seewald. „Ceea ce m-a atins, în schimb, este că deja înainte de a ieşi în lojă a voit să-mi telefoneze, dar nu m-a găsit pentru că eram întocmai în faţa televizorului. Modul în care s-a rugat pentru mine, momentul de reculegere, apoi cordialitatea cu care a salutat persoanele aşa încât scânteia, ca să spunem aşa, a luat foc imediat”.

„Nimeni nu se aştepta la el”, adaugă el, „eu îl cunoşteam, desigur, dar nu m-am gândit la el. În acest sens a fost o mare surpriză. Nu m-am gândit că era în grupul restrâns al cardinalilor. Când am auzit numele, mai întâi eram nesigur. Dar când am văzut cum vorbea pe de o parte cu Dumnezeu, pe de altă parte cu oamenii, am fost cu adevărat mulţumit. Şi fericit”.

Fericit şi pentru că alegerea unui cardinal din America Latină înseamnă „că Biserica este în mişcare, este dinamică, deschisă, având în faţa sa perspective de noi dezvoltări. Că nu este congelată în scheme: se întâmplă mereu ceva surprinzător, că are o dinamică intrinsecă aptă s-o reînnoiască în mod constant”.

Acest lucru „este frumos şi încurajator”, conform papei emerit, care totuşi nu se hazardează să vorbească despre o cotitură epocală sau despre o nouă eră. „Repartiţiile temporale au fost mereu decise a posteriori: numai într-un al doilea moment s-a stabilit că aici începea Evul Mediu sau acolo începea era modernă”.

Totuşi, „este evident că Biserica părăseşte tot mai mult vechile structuri tradiţionale ale vieţii europene, deci îşi schimbă aspectul şi în ea trăiesc noi forme”. Mai ales este clar, în ochii lui Ratzinger, „că descreştinarea Europei înaintează, că elementul creştin dispare tot mai mult din ţesutul societăţii”. Prin urmare, „Biserica trebuie să găsească o nouă formă de prezenţă, trebuie să-şi schimbe modul său de a se prezenta. Sunt în desfăşurare răsturnări epocale, dar încă nu se ştie la ce punct se va putea spune cu exactitate că începe una sau alta”.

În materie de răsturnări epocale, bună parte a volumului este dedicată cotiturii istorice care a fost declaraţia în latină din 11 februarie 2013 a demisiei sale. „Textul renunţării l-am scris eu”, cu circa două săptămâni înainte, subliniază Benedict, explicând că a scris-o în latină „pentru că un lucru aşa de important se face în latină”. În afară de asta, „latina este o limbă pe care o cunosc aşa de bine încât pot să scriu în mod îngrijit. Aş fi putut să scriu şi în italiană, desigur, dar exista pericolul să fac vreo greşeală”.

Papa emerit ţine să precizeze în afară de asta că „n-a fost vorba despre o retragere sub presiunea evenimentelor sau despre o fugă datorită incapacităţii de a face faţă”: „Nimeni n-a încercat să mă şantajeze. Nici n-aş fi permis asta. Dacă ar fi încercat să facă asta n-aş fi plecat pentru că nu trebuie părăsit când suntem sub presiune”. Nici nu este adevărat „că eram dezamăgit sau lucruri asemănătoare, dimpotrivă, mulţumire fie lui Dumnezeu, eram în starea sufletească paşnică a celui care a depăşit dificultatea”, în care „se poate trece liniştit cârma în mâna celui care vine după”.

În acest caz Francisc, „omul reformei practice”. „A fost îndelung arhiepiscop, cunoaşte meseria, a fost superior al iezuiţilor şi are şi sufletul pentru a începe acţiuni cu caracter organizator”, evidenţiază predecesorul. „Eu ştiam că acesta nu este punctul meu de forţă”.

De fapt, Joseph Ratzinger îşi impută o „puţină fermitate în a conduce şi a lua decizii”. „Aici în realitate sunt mai mult profesor, unul care reflectează şi meditează asupra chestiunilor spirituale”, spune el, „conducerea practică nu este punctul meu forte şi asta este desigur o slăbiciune. Dar nu reuşesc să mă văd ca un falit – afirmă el – timp de opt ani am desfăşurat slujirea mea. Au existat momente dificile, e suficient să ne gândim, de exemplu, la scandalul pedofiliei şi la cazul Williamson sau şi la scandalul Vatileaks; dar în general a fost şi o perioadă în care multe persoane au găsit o nouă cale spre credinţă şi a fost şi o mare mişcare pozitivă”.

Această mişcare a demontat şi lobby gay în Vatican: „un mic grup de 4 poate 5 persoane” semnalat în raportul comisiei de trei cardinali. „L-am desfăcut. Se vor forma altele? Nu ştiu. Oricum Vaticanul nu mişună desigur de cazuri asemănătoare”, explică Pontiful emerit.

În paginile cărţii, împărtăşeşte apoi cu publicul fragmente preţioase de amintire cum ar fi participarea sa la Conciliul Vatican II. Apoi aminteşte de plecarea sa cu cardinalul Frings la Roma şi cazarea la colegiul „Santa Maria dell’Anima”, unde unul dintre primele lucruri pe care le-a învăţat a fost importanţa „aţipelii”, devenită apoi „o obişnuinţă”.

Retrăieşte apoi momentele de entuziasm ale unei vieţi complet noi în capitală, printre plimbările la piaţa Navona şi vizitele în marile locuri ale creştinismului primar împreună cu fratele Georg. Şi în sfârşit vorbeşte despre Ioan al XXIII-lea al cărui „fan autentic” se declară şi despre anunţarea acelui Conciliu aflată de la radio care „a fost un moment de emoţie” dar şi de mici îndoieli şi mari speranţe. Ratzinger revelează şi o anecdotă curioasă despre o călătorie la Capri pentru „Toţi Sfinţii” cu cardinalul Frings: „o aventură, la bordul unei bărci care se clătina foarte mult. Au vomitat toţi, şi cardinalul, în timp ce eu m-am reţinut. Însă apoi la Capri a fost foarte frumos. A fost un adevărat moment de alinare”.

În carte sunt şi scânteieri despre lecturile sale din tinereţe, despre pasiunea pentru muzică şi atenţia faţă de politică. Amintind iar timpurile Conciliului, Benedict mărturiseşte că a făcut parte din gruparea „progresistă”, pentru că în acea epocă „încă nu însemna a termina cu credinţa, ci a învăţa s-o înţelegi mai bine şi s-o trăieşte în mod mai corect, pornind de la origini”.

Cu un salt înainte, reparcurge şi cei opt ani ai săi ca „profesor papă” sau „papă teolog”. „Încercam să fiu mai ales un păstor – afirmă el – şi una dintre îndatoririle unui păstor este să trateze cu pasiune Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce ar trebui să facă şi un profesor”. Tot ca papă, Ratzinger, precedându-l pe Bergoglio, a pretins imediat ca Biserica să se despartă de unele bunuri pentru a putea răspândi bunul său autentic. Nu au fost semne şi acţiuni evidente, dar – spune Papa emerit – „este foarte dificil”. „Aici trebuie să începem mereu de la noi înşine. Vaticanul are prea multe bunuri? Nu ştiu. Noi trebuie să facem mult pentru ţările mai sărace, care au nevoie de ajutorul nostru: dar există Amazonia, există Africa şi aşa mai departe. Banul trebuie să existe, mai ales pentru a-l putea da, pentru ca să folosească la ceva, dar, pentru a-l putea cheltui, de undeva trebuie şi să intre, aşa încât nu ştiu bine ce am fi putut să cedăm. Cred că trebuie să se întrebe cu privire la asta mai ales Bisericile locale, începând de la cea germană”.

Privind la prezent, Ratzinger admite în schimb că se pregăteşte pentru moarte. Trebuie făcut acest lucru, subliniază el, „nu în sensul de a îndeplini anumite acte, ci de a trăi pregătindu-se pentru a depăşi ultimul examen în faţa lui Dumnezeu. De a părăsi această lume şi de a fi în faţa Lui şi a sfinţilor, a prietenilor şi a duşmanilor”. El se pregăteşte „gândindu-se mereu că sfârşitul se apropie”: „Important nu este să ne imaginăm asta, ci de a trăi având conştiinţa că toată viaţa tinde spre această întâlnire”.

(„Nimeni nu m-a şantajat vreodată. Sunt un slab, dar nu un falit”. Vorbeşte papa Benedict al XVI-lea
de Salvatore Cernunzio

După Zenit, 8 septembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Posted in Benedict al XVI-lea, E bine de ştiut, Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , | 1 Comment »

Rugăciunea, factor decisiv

Posted by Paxlaur pe 20/06/2016

Lumen Fidei_Benedict si papa Francisc

Prefaţa pontifului la o antologie de texte a predecesorului său despre preoţie

Anticipăm textul integral al prefeţei, semnate de papa Francisc la 7 martie, la o antologie de texte a predecesorului său despre preoţie, A preda şi a învăţa iubirea lui Dumnezeu (Siena, Cantagalli, 304 pagini), cartea reuneşte 43 de omilii. Din textul cel mai vechi, rostit în 1954 la Berchtesgaden şi dedicat lui Franz Niegel în ziua primei sale Liturghii, publicăm în această pagină începutul. Încheie culegerea, introdusă de cardinalul Gerhard Müller, scrisoarea lui Benedict al XVI-lea pentru convocarea Anului Sacerdotal (16 iunie 2009). Cartea iese în ajunul celei de-a 65-a aniversări a hirotonirii sacerdotale a lui Joseph Ratzinger care s-a ţinut la 29 iunie 1951, în domul din Freising. Antologia este prima dintr-o coloană de „texte alese”, care va ieşi în şase limbi, despre ştiinţă şi credinţă, Europa, minorităţi creative, politică şi credinţă, universitate, euharistie. Aniversarea va fi comemorată cu o ceremonie care se va ţine în Vatican la 28 iunie.

De fiecare dată când citesc operele lui Joseph Ratzinger / Benedict al XVI-lea îmi devine tot mai clar că el a făcut şi face „teologie în genunchi”: în genunchi pentru că, încă înainte de a fi un foarte mare teolog şi învăţător al credinţei, se vede că este un om care crede cu adevărat, care se roagă cu adevărat; se vede că este un om care întruchipează sfinţenia, un om al păcii, un om al lui Dumnezeu. Şi astfel el întrupează exemplar inima întregii acţiuni sacerdotale: acea profundă înrădăcinare în Dumnezeu fără de care toată capacitatea de organizare posibilă şi toată presupusa superioritate intelectuală, toţi banii şi toată puterea rezultă inutile; el întrupează acel raport constant cu Domnul Isus fără de care nu mai este adevărat nimic, totul devine rutină, preoţii aproape salariaţi, episcopii birocraţi şi Biserica nu Biserică a lui Cristos, ci un produs al nostru, o ONG până la urmă superfluă.

Preotul este cel care „întrupează prezenţa lui Cristos, mărturisindu-i prezenţa mântuitoare”, scrie în acest sens Benedict al XVI-lea în scrisoarea de convocare a Anului Sfintei Preoţii. Citind acest volum, se vede clar cum el însuşi, în şaizeci şi cinci de ani de preoţie pe care îi celebrăm astăzi, a trăit şi trăieşte, a mărturisit şi mărturiseşte exemplar această esenţă a acţiunii sacerdotale.

Cardinalul Gerhard Ludwig Müller a afirmat cu autoritate că opera teologică a lui Joseph Ratzinger mai întâi şi a lui Benedict al XVI-lea după aceea îl pune în marea ceată a teologilor foarte mari pe scaunul lui Petru; ca, de exemplu, Papa Leon cel Mare, sfânt şi învăţător al Bisericii.

Renunţând la exercitarea activă a slujirii petrine, Benedict al XVI-lea a decis acum să se dedice total slujirii rugăciunii: „Domnul mă cheamă să «urc pe munte», să mă dedic şi mai mult rugăciunii şi meditaţiei. Dar asta nu înseamnă a abandona Biserică, dimpotrivă, dacă Dumnezeu îmi cere asta este tocmai pentru ca eu să pot continua s-o slujesc cu aceeaşi dăruire şi aceeaşi iubire cu care am încercat s-o fac până acum”, a spus în ultimul emoţionant Angelus recitat de el. Din acest punct de vedere, la consideraţia justă a prefectului Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei aş vrea să adaug că probabil el chiar astăzi, ca Papă emerit, ne împarte în modul cel mai evident una dintre cele mai mari lecţii ale sale de „teologie în genunchi”.

Pentru că şi probabil mai ales din mănăstirea Mater Ecclesiae, în care s-a retras, Benedict al XVI-lea continuă să mărturisească în mod şi mai luminos „factorul decisiv”, acel nucleu intim al slujirii sacerdotale pe care diaconii, preoţii şi episcopii nu trebuie să-l uite niciodată: adică faptul că prima şi cea mai importantă slujire nu este gestionarea „treburilor curente”, ci a se ruga pentru alţii, fără întrerupere, suflet şi trup, exact cum face Papa emerit astăzi: constant cufundat în Dumnezeu, cu inima mereu îndreptată spre El, ca un iubitor care în orice moment se gândeşte la cel iubit, orice lucru ar face. Astfel, Sanctitatea Sa Benedict al XVI-lea, cu mărturia sa, ne arată care este adevărata rugăciune: nu ocupaţia câtorva persoane considerate deosebit de evlavioase şi eventual considerate mai puţin potrivite ca să rezolve probleme practice; acel „a face” pe care în schimb cei mai „activi” cred că este elementul decisiv al slujirii noastre sacerdotale, izolând astfel de fapt rugăciunea la „timp liber”. Şi rugăciunea nu este nici pur şi simplu o bună practică pentru a ne pune un pic în pace conştiinţa, sau numai un mijloc evlavios pentru a obţine de la Dumnezeu ceea ce într-un anumit moment credem că ne foloseşte. Nu. Rugăciunea, ne spune în această carte şi ne mărturiseşte Benedict al XVI-lea, este factorul decisiv: este o mijlocire de care Biserica şi lumea – şi cu atât mai mult în acest moment de adevărată schimbare de epocă – au nevoie mai mult ca oricând, ca de pâine, mai mult decât de pâine. Pentru că rugăciunea înseamnă a încredinţa Biserica lui Dumnezeu, având conştiinţa că Biserica nu este a noastră, ci a sa, şi că tocmai pentru asta el n-o va abandona; pentru că rugăciunea înseamnă a încredinţa lumea şi omenirea lui Dumnezeu; rugăciunea este cheia care deschide inima lui Dumnezeu, este singura care reuşeşte să-l conducă mereu din nou pe Dumnezeu în această lume a noastră şi în acelaşi timp singura care reuşeşte să-i conducă mereu din nou pe oameni şi lumea la El, ca fiul risipitor la tatăl său care, plin de iubire faţă de el, nu aşteaptă altceva decât să-l poată îmbrăţişa din nou. Benedict nu uită că rugăciunea este prima îndatorire a episcopului (Fap 6,4).

Şi astfel a ne ruga cu adevărat merge mână în mână cu conştiinţa că, fără rugăciune, foarte repede lumea nu numai că pierde orientarea ci şi izvorul autentic al vieţii: „Pentru că fără legătura cu Dumnezeu suntem ca nişte sateliţi care au pierdut orbita lor şi se prăbuşesc nebuneşte în gol, nu numai dezagregându-se pe ei înşişi, ci ameninţându-i şi pe alţii”, scrie Joseph Ratzinger, oferindu-ne una dintre multele, minunatele imagini presărate în această carte.

Iubiţi confraţi! Eu îmi permit să spun că dacă vreunul dintre voi ar ajunge vreodată să aibă îndoieli cu privire la centrul propriei slujiri, cu privire la sensul său, cu privire la utilitatea sa, dacă ar ajunge vreodată să aibă îndoieli cu privire la ce anume aşteaptă cu adevărat oamenii de la noi, să mediteze profund paginile care ne sunt oferite: pentru că ei aşteaptă de la noi ceea ce în această carte veţi găsi descris şi mărturisit: să-l ducem lor pe Isus Cristos şi să-i conducem la El, la apa proaspătă şi vie, de care le este sete mai mult decât de orice altceva, pe care numai El o poate dărui şi pe care niciun surogat n-o va putea înlocui vreodată; să-i conducem la fericirea deplină şi adevărată când nimic nu-i mai satisface, să-i conducem să realizeze acel vis al lor cel mai intim pe care nicio o putere nu-l va putea promite şi asculta vreodată!

Nu este întâmplător că iniţiativa acestui volum – împreună cu aceea de a da viaţă foarte oportun unei coloane de cărţi tematice ale gândirii lui Joseph Ratzinger / Benedict al XVI-lea – a pornit de la un laic, profesorul Pierluca Azzaro, şi de la un preot, cucernicul părinte Carlos Granados. Către ei se îndreaptă mulţumirea mea cordială, urarea şi sprijinul pentru proiectul important, împreună cu părintele Giuseppe Costa, director al Libreria Editrice Vaticana care publică Opera omnia a lui Joseph Ratzinger. Nu este întâmplător, spuneam, pentru că volumul pe care astăzi îl prezint este adresat în egală măsură preoţilor şi credincioşilor laici; aşa cum mărturiseşte în mod magistral, printre multele, această pagină din carte pe care o ofer călugărilor şi laicilor ca o ultimă, insistentă invitaţie la lectură: „Întâmplător în aceste zile am citit relatarea pe care o face marele scriitor francez Julien Green despre convertirea sa. Scrie că în perioada dintre cele două războaie el trăia exact cum trăieşte un om de astăzi: îşi permitea tot ceea ce voia, era înlănţuit de plăcerile contrare lui Dumnezeu aşa încât, pe de o parte, avea nevoie de ele pentru a-şi face viaţa suportabilă, dar, pe de altă parte, găsea insuportabilă tocmai acea viaţă. Caută căi de ieşire, leagă raporturi. Merge la marele teolog Henri Bremond, însă conversaţia rămâne pe planul academic, subtilităţi teoretice care nu-l ajută. Instaurează un raport cu cei doi mari filozofi, soţii Jacques e Ra?ssa Maritain. Ra?ssa Maritain îi indică un dominican polonez. El îl întâlneşte şi îi descrie iarăşi această viaţă a sa sfâşiată. Preotul îi spune: «Şi dumneavoastră sunteţi de acord să trăiţi aşa?». «Nu, desigur nu!», răspunde el. «Aşadar vreţi să trăiţi în mod diferit; sunteţi căit?». «Da!», spune Green. Şi apoi se întâmplă ceva neaşteptat. Preotul îi spune: «Îngenuncheaţi! Ego te absolvo a peccatis tuis – te dezleg». Scrie Julien Green: «Atunci mi-am dat seama că în fond am aşteptat mereu acest moment, am aşteptat mereu pe cineva care să-mi spună: îngenunchează, te dezleg. Am mers acasă: nu eram un altul, nu, în sfârşit redevenisem eu înumi»” (Joseph Ratzinger, Opera omnia, 12, pag. 781).

* * *

Pescarul de pe lac

În evanghelia de astăzi, pe care diaconul tocmai a proclamat-o pentru noi, este cuprinsă ceva din fascinaţia Ţării Sfinte. Este aproape ca şi cum pentru o clipă am auzi spargerea lină a valurilor lacului pe care Domnul aşa de des a navigat cu discipolii săi, ca şi cum am percepe strălucirea luminoasă a cerului din sud care se încovoie lucios şi salutul câmpiilor din jurul lacului, ale căror flori Domnul le-a preamărit în parabolele sale. În vestirea Împărăţiei veşnice Domnul ne-a pus înăuntru ceva din spargerea valorilor şi din parfumul florilor din ţara sa, şi noi suntem mulţumiţi pentru asta, pentru că recunoaştem cu bucurie afinitatea cu frumuseţea patriei noastre.

Dar tot ceea ce este spus acolo este numai cadrul extern în care se încadrează lucrul mai mare şi important: dimineaţa existenţei unui om în care el primeşte chemarea şi funcţia vieţii sale. Simon, care ca pescar de mulţi ani naviga pe lac, încă o dată iese în larg pentru a pescui. Însă când trage la mal năvoadele, aşa de grele şi pline – de data aceea pescuirea nu era meritul său – începe ceva nou: „De acum vei fi pescar de oameni”, îi spune Domnul.

Năvodul şi barca acum rămân acolo unde sunt, alţii se vor ocupa de ele. Tu acum trebuie să arunci năvoadele lui Dumnezeu în marea lumii. Acum tu trebuie să duci în siguranţă, pe malul veşniciei, pe oamenii care, refractari, în acea mare a lumii se închid în iluzia presupusei lor fericiri. Şi trebuie să faci asta trecând prin noaptea dezolantă a atâtor insuccese; trebuie să faci asta fără să te descurajezi şi fără a murmura, chiar şi în orele amare în care totul îţi pare zadarnic şi munca vieţii tale irosită.

Asta s-a întâmplat atunci, în urmă cu aproape două mii de ani, într-o dimineaţă a existenţei unui om. Dar nu numai atunci. Se întâmplă şi acum, aici, astăzi.

De fapt ce se întâmplă la hirotonirea sacerdotală şi la prima liturghie dacă nu asta: Cristos se prezintă din nou unor tineri luându-le din mâini bărcile şi năvoadele, de care ei legaseră visul acesta sau acela de tinereţe, şi le spune: acum trebuie să deveniţi pescari de oameni. Trebuie să ieşiţi în larg pe marea lumii pentru a arunca năvoadele lui Dumnezeu cu curaj şi cu mărinimie, într-un timp care pare să aibă tot interesul să scape de Dumnezeu, sfântul prădător.

Este de aceea ca un ecou al lacului Genezaret când, la începutul hirotonirii sacerdotale, episcopul le prezintă tinerilor diaconi viitoarele îndatoriri pe care le au în faţa lor; în mod obiectiv, clar, simplu şi sintetic, aşa cum odinioară limba romanilor, dominatori ai lumii, a formulat acele îndatoriri. Preotul trebuie să ofere jertfa, să binecuvânteze, să prezideze, să predice şi să boteze. Cuvinte scurte dar pline de conţinut, asupra cărora candidaţii la preoţie au reflectat mult în zilele de exerciţii înainte de hirotonire, pentru că în aceste cuvinte cu siguranţă este cuprins acum tot sensul vieţii lor viitoare.

(După L’Osservatore Romano, 23 iunie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in Benedict al XVI-lea, E bine de ştiut, Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: