„Doresc să vă împărtășesc câteva gânduri asupra unui aspect al procesului uman al comunicării care, deși este foarte important, uneori e uitat, și trebuie reamintit în mod deosebit în acest timp. Este vorba despre relația dintre tăcere și cuvânt: două momente ale comunicării care trebuie să fie în echilibru, să se succeadă și să se integreze pentru a obține un dialog autentic și o apropiere profundă între persoane. Atunci când tăcerea și cuvântul se exclud reciproc, comunicarea se deteriorează, fie deoarece provoacă o anumită uimire, fie creează o atmosferă de răceală; în schimb, atunci când se integrează reciproc, comunicarea capătă valoare și semnificație.
Tăcerea este parte integrantă a comunicării și fără de ea nu există cuvinte pline de conținut. În tăcere ascultăm și ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, în ea se nasc și sunt aprofundate gândurile, prin ea înțelegem cu o mai mare claritate ceea ce dorim să spunem sau ceea ce așteptăm de la altcineva, prin ea alegem cum să ne exprimăm. Tăcând, îi permitem celeilalte persoane să vorbească, să se exprime pe sine, iar noi reușim să nu rămânem legați, în lipsa unei confruntări oportune, de cuvintele ori ideile noastre. În acest fel se deschide un spațiu de ascultare reciprocă și se poate lega o relație umană mai consistentă. În tăcere, de exemplu, se creează momentele cele mai autentice în comunicarea dintre cei care se iubesc: gestul, expresia chipului, trupul devin semne prin care se manifestă persoana. Prin tăcere grăiesc bucuria, grijile, suferința, care află în ea o formă de exprimare deosebit de intensă. Din tăcere derivă, așadar, o comunicare mai exigentă, care presupune sensibilitate și o capacitate de a asculta care arată, adesea, măsura și natura relațiilor interumane. Acolo unde mesajele și informația abundă, tăcerea devine esențială pentru a discerne ceea ce este important de ceea ce este inutil ori în plus. O reflectare profundă ne ajută să descoperim relația dintre evenimente care la prima vedere par a nu avea vreo legătură între ele, să evaluăm, să analizăm mesajele; iar acest lucru face posibilă împărtășirea de opinii ponderate și pertinente, dând naștere unei adevărate cunoașteri împărtășite. De aceea este necesar să se creeze un climat potrivit, un fel de „ecosistem” care să știe să echilibreze tăcerea, cuvintele, imaginile și sunetele…
Dacă Dumnezeu îi vorbește omului și prin tăcere, și omul descoperă în tăcere posibilitatea de a vorbi cu Dumnezeu și despre Dumnezeu. „Avem nevoie de acea tăcere care devine contemplație, care ne face să pătrundem în tăcerea lui Dumnezeu, pentru a ajunge astfel la punctul în care ia viață Cuvântul, Cuvântul răscumpărător”. Vorbind despre măreția lui Dumnezeu, limbajul nostru pare a fi întotdeauna nepotrivit și face astfel loc contemplării în tăcere. Din această contemplare prinde viață cu toată forța sa interioară urgența misiunii, necesitatea stringentă de „a comunica ceea ce am văzut și am auzit”, pentru ca toți să fie în comuniune cu Dumnezeu (cf. 1In 1,3). Contemplația în tăcere ne cufundă în izvorul Iubirii, care ne îndrumă spre aproapele nostru, pentru a simți suferința lui și a-i oferi lumina lui Cristos, Mesajul său de viață, darul iubirii sale depline care mântuiește…
Cuvânt și tăcere. A ne educa pentru comunicare înseamnă a învăța să ascultăm, să contemplăm, nu doar să vorbim, iar acest lucru este deosebit de important pentru cei care evanghelizează: tăcerea și cuvântul sunt ambele elementele esențiale și integrante ale acțiunii comunicative a Bisericii, pentru o vestire reînnoită a lui Cristos în lumea contemporană. Mariei, a cărei tăcere „ascultă și face să răsară Cuvântul” îi încredințez întreaga lucrare de evanghelizare pe care Biserica o înfăptuiește prin mijloacele de comunicare socială”.
Din mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea pentru a 46-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale 2012: Tăcere și cuvânt: cale a evanghelizării
„Dacă nu mă mai ascultă nimeni, Dumnezeu încă mă ascultă. Dacă nu mai pot vorbi cu nimeni, nu mai pot invoca pe nimeni, lui Dumnezeu pot să-i vorbesc mereu. Dacă nu mai există nimeni care să mă poată ajuta – acolo unde este vorba de o necesitate sau de o așteptare care depășește capacitatea umană de a spera – El poate să mă ajute. Dacă sunt izolat în singurătate extremă…; dar cel care se roagă nu este niciodată total singur. Din treisprezece ani de închisoare, dintre care nouă în izolare, neuitatul Cardinal Nguyen Van Thuan ne-a lăsat o broșură prețioasă: Rugăciuni de speranță. În timpul celor treisprezece ani de închisoare, într-o situație de disperare aparent totală, ascultarea lui Dumnezeu, faptul de a-i putea vorbi, a devenit pentru el o crescândă forță de speranță, care după eliberarea lui i-a permis să devină pentru oamenii din toată lumea un martor a speranței – al acelei speranțe care chiar și în nopțile de singurătate nu apune.
33. Augustin a ilustrat foarte frumos relația intimă dintre rugăciune și speranță într-o omilie despre Prima Scrisoare a lui Ioan. El definește rugăciunea ca exercițiu al dorinței. Omul a fost creat pentru o realitate mare – pentru însuși Dumnezeu, pentru a fi umplut de El. Însă inima sa este prea strâmtă pentru realitatea mare care i-a fost hărăzită. Trebuie să fie lărgită. „Trimițând [darul său], Dumnezeu lărgește dorința noastră; prin intermediul dorinței lărgește sufletul și dilatându-l îl face mai capabil [să-l primească pe El însuși]”. Augustin face trimitere la sfântul Paul care spune despre sine că trăiește îndreptat spre lucrurile care trebuie să vină (cf. Fil 3,13). Apoi folosește o imagine foarte frumoasă pentru a descrie acest proces de lărgire și de pregătire a inimii umane. „Presupune că Dumnezeu vrea să te umple cu miere [simbol al gingășiei lui Dumnezeu și al bunătății sale]. Însă dacă tu ești plin de oțet, unde vei pune mierea?” Vasul, adică inima, trebuie mai întâi să fie lărgită și apoi curățată: eliberată de oțet și de gustul său. Aceasta cere muncă, costă durere, dar numai așa se realizează adaptarea la care suntem destinați. Chiar dacă Augustin vorbește direct numai despre receptivitatea pentru Dumnezeu, totuși apare clar că omul, în această muncă prin care se eliberează de oțet și de gustul oțetului, nu devine numai liber pentru Dumnezeu, ci tocmai se deschide și față de ceilalți. De fapt, numai devenind fii ai lui Dumnezeu putem să fim cu Tatăl nostru comun. A ne ruga nu înseamnă a ieși din istorie și a ne retrage în colțul privat al propriei fericiri. Modul corect de a ne ruga este un proces de purificare interioară care ne face capabili pentru Dumnezeu și, tocmai așa, capabili și pentru oameni”.
Aşezat cu rasa sa de călugăr, duminica trecută părintele Raniero Cantalamessa urmărea ca atâţia alţi credincioşi din lume Angelus la televizor, când l-a auzit pe Papa Francisc rostind numele său printre cei 13 noi cardinali din consistoriul din 28 noiembrie 2020. „M-aş fi gândit că era vorba de altcineva dacă n-aş purta un nume aşa de inconfundabil”, relatează la Vatican Insider capucinul foarte vestit, 86 de ani, de patruzeci de ani predicator al Casei Pontificale. Teolog, academician, autor de cărţi şi al celebrei rubrici Rai „Motivele speranţei” (de neuitat salutul „Pace şi Bine”), Cantalamessa are succes astăzi şi pe social network unde mii de followers accesează catehezele sale. Aproape un web star, dacă n-ar trăi aproape ca un eremit. Lucru pe care-l va continua să-l facă şi cu tichia roşie. Numirea sa a fost aplaudată de toţi: „Un om al lui Dumnezeu”, este părerea unanimă. Însă nu lipsesc criticile: „Nu mă tulbură”, spune neo-cardinalul. Nici scandalurile nu-l tulbură în mod deosebit: „Nu ne dăm seama cu cât este mai curată Biserica astăzi faţă de trecut”, afirmă cu evaluare de istoric.
Părinte Raniero, ba chiar, Eminenţă, care a fost primul gând auzind numele dumneavoastră în lista noilor cardinali?
După ce am trecut de uimirea iniţială, m-am gândit că slujirea mea adusă Bisericii a constat aproape exclusiv în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu la Casa Pontificală şi în alte părţi ale lumii. Aşadar, mai mult decât o recunoaştere a persoanei mele, numirea pe care papa a voit s-o facă este o recunoaştere a importanţei de a ţine sus Cuvântul lui Dumnezeu în Biserică.
O slujire, a dumneavoastră, care merge înainte de patruzeci de ani sub trei papi. V-aţi fi aşteptat vreodată că se va încheia cu purpura?
Eu nu, dar ştiu că unii confraţi capucini, anii trecuţi, cultivau acest gând. Am împărtăşit întotdeauna convingerea marelui predicator franciscan Sfântul Bernardin de Siena. Când se vocifera că va deveni episcop şi oamenii cereau asta cu glas tare, odată s-a urcat la pupitru şi a început să vorbească ţinând cu degetele jumătate de gură închisă şi vorbind apoi cu ciuntituri. După puţin timp a întrebat: „Înţelegeţi ceea ce spun?”. Toţi au răspuns: „Nu!”. A concluzionat: „Aşa ați vrut să vă vorbesc dacă m-aţi fi făcut episcop, cu jumătate de gură”. Eu, ca să fiu sincer, n-am fost în acest pericol pentru că cei trei suverani pontifi în faţa cărora am avut privilegiul de a predica m-au lăsat mereu liber, fără a-mi sugera vreodată tema predicii sau să-mi ceară textul pentru a-l citi înainte de a-l rosti. Nici măcar pentru predica de Vinerea Sfântă în „Sfântul Petru” care este aceea care are rezonanţă mai mare în mass-media.
Duceţi un stil monastic de viaţă, cum veţi împăca asta cu slujirea la care veţi fi chemat?
Aparţinând la categoria cardinalilor care au peste optzeci de ani, nu sunt prevăzute funcţii şi îndatoriri deosebite. Deci nu va trebui să schimb mult stilul meu de viaţă. Voi continua să trăiesc la schitul „Iubirea Milostivă” din Cittaducale cu nişte călugăriţe clarise capucine cărora, într-un anumit sens, le sunt capelan. Voi continua, prin voinţa Sfântului Părinte, să fiu predicatorul Casei Pontificale. De fapt, deja trebuie să mă gândesc la următoarele predici de Advent.
Aţi trăi îndeaproape trei pontificate: cum aţi descrie acest timp lung şi pe cei trei pontifi care s-au succedat? Să-mi spuneţi asta eventual cu una din metaforele care caracterizează predica dumneavoastră…
Înainte de toate aş vrea să reafirm că în cazul meu rolurile sunt, într-un anumit sens, inversate: papii fac predica mie şi restului Bisericii. În pofida cantităţii uriaşe de lucru care îi aşteaptă în timpul zilei, ei găsesc timp (Sfântul Ioan Paul al II-lea timp de peste 25 de ani) să înceapă ziua, în fiecare vineri din Advent şi în Postul Mare, mergând să asculte meditaţia unui simplu preot din Biserica catolică! Cei care rămân mai uimiți sunt diferiţi prieteni protestanţi şi evanghelici, din moment ce la ei cel care ţine cuvântarea este persoana cea mai importantă într-o funcţiune religioasă. Acest lucru a făcut pe unii să-şi schimbe ideea pe care o aveau despre papa.
După aceea, îmi cereţi să spun cu o metaforă cum i-aş caracteriza pe cei trei pontifi. Încerc să facă asta, fără a ajunge în simplificări care riscă mereu să fie periculoase: sfântul Ioan Paul al II-lea, o personalitate uriaşă care a trăit toată viaţa în faţa lumii şi în faţa lui Dumnezeu; Benedict al XVI-lea, o minte eminentă şi în acelaşi timp profund de umil, combinaţie rară cel puţin în gradul care s-a văzut în el; Francisc, un om al Duhului care nu face lucruri noi, ci face noi lucrurile. Cosmopolitul, teologul, păstorul, dacă se poate cuprinde o viaţă într-un cuvânt.
Cineva sugerează că dumneavoastră aţi schimbat „doctrina” în ultimii ani. Ce răspundeţi?
Ştiu perfect la ce vă referiţi. Vă răspund imediat că doctrina mea este mereu aceeaşi pentru că este bazată pe evanghelie şi pe Isus Cristos şi aşa va fi până la sfârşitul vieţii mele. Polemicile nu mă tulbură pentru că un predicator nu are pretenţia ca vorbele sale să fie primite şi plăcute de toţi, important este ca tot ceea ce spun să fie în linie cu simţirea mea în libertate deplină, fără condiţionări.
Ştiţi probabil că şi unele predici ale dumneavoastră au fost obiect de critici…
Îmi imaginez că vă referiţi îndeosebi la criticile despre o predică a mea la Casa Pontificală când am vorbit despre Fecioara Maria. Clarific imediat: nu era nicidecum intenţia mea să diminuez figura Sfintei Fecioare Maria şi să-i critic pe catolicii care o venerează, din moment ce eu sunt dintre aceia. Voiam doar să scot în evidenţă că împreună cu Maria trebuie să fie şi Isus şi toată Treimea, lucru pe care în schimb atâţia catolici îl uită. Fraţii din celelalte Biserici ar putea să vă spună cât de mult mă străduiesc pentru ca şi ei s-o descopere pe Maria în toată strălucirea sa.
Trăim un timp de scandaluri financiare şi sunt unii care deplâng o dezorientare în Biserică. Ce părere aveţi? Ce le-aţi spune credincioşilor care se simt dezorientaţi?
Am fost mulţi ani profesor de istorie a originilor creştine la Universitatea Catolică şi m-am ocupat şi după aceea de istoria Bisericii. Asta face ca să nu fiu surprins în mod deosebit de scandalurile actuale. Privind lucrurile în arcul foarte limitat al propriei vieţi şi al propriului secol, nu ne dăm seama în câte privinţe Biserica de astăzi este imens mai „curată” decât secolele trecute: mai liberă de putere, de fast, de bogăţie, de nepotism, de amestecuri politice şi ceea ce contează mai mult nu este mai puţin bogată în sfinţi decât trecut. Faptul că astăzi scandalurile sunt scoase la iveală şi denunţate (şi tot mai des prin iniţiativa instituţiei însăşi) este deja în sine un mare progres. Îmi amintesc că am citit într-un roman al scoţianului Bruce Marshall acest gând: „Isus Cristos a adunat bucăţile de lemn mai cioturoase şi stâlcite pe care le-a găsit umblând prin lume şi, ca bun tâmplar ce a devenit la şcoala tatălui său Iosif, a construit cu ele o corabie care, ca să vezi, rezistă pe mare de douăzeci de secole!”.
În ultima predică de Vinerea Sfântă, v-aţi oprit asupra coronavirusului care chinuieşte omenirea. Cum se poate înfrunta acest timp al pandemiei?
Toţi suntem dezorientaţi de această calamitate care în puţin timp a schimba lumea şi ne-a făcut să ne prăbuşim în climatul ultimului război. Papa Francisc face orice efort şi profită de orice ocazie circumstanță pentru a face ca pandemia să fie ocazie pentru a proiecta o lume mai dreaptă şi mai fraternă. În următoarele predici ale mele de Advent, în spaţiul meu mic, aş vrea să încerc şi eu să reflectez asupra pandemiei, însă numai ca ocazie pentru a repune în circulaţie unele adevăruri şi realităţi reduse la tăcere: moartea, viaţa veşnică, prezenţa lui Cristos, graţie Întrupării, în barca din această lume a noastră aflată în furtună. Toate sunt lucruri care nu e cazul de a le proclama nediscriminat unei lumi aşa de epuizate şi perplexe, dar pe care ar fi grav să nu fie spuse în rândul celor care cred.
(Cantalamessa: „Scandalurile? Biserica mai curată astăzi decât în trecut. Denunţurile interne, mare progres” De Salvatore Cernuzio După Vatican Insider, 31 octombrie 2020)
Prea târziu te-am iubit... 