Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Archive for the ‘Codul de drept canonic (Codex Iuris Canonici)’ Category

În faţa unei inimi căite. Dezlegarea de păcatul de avort

Posted by Paxlaur pe 02/12/2016

avort vs viataPublicăm o mare parte din scrisoarea pe care episcopul de Albano a adresat-o clerului diecezan şi călugăresc cu ocazia primei duminici din Advent.

În scrisoarea apostolică Misericordia et misera papa Francisc a extins în timp pentru toţi preoţii facultatea de a dezlega pe cei care au săvârşit păcatul de avort, acordată deja în mod limitat la perioada jubiliară (nr. 12). Aşadar, de acum înainte, de ea se bucură orice preot care este deja în posesia facultăţii necesare de a dezlega în mod obişnuit spovezile (cf. Codex Iuris Canonici, can. 966 § 1; 970 şi 973).

Noi primim în mod cordial şi cu suflet recunoscător dispoziţia papei. Însă, permiteţi-mi ca să unesc câteva motivaţii care vor putea ajuta s-o înţelegem mai bine fie noi, fie credincioşii. De fapt, s-a putut constata cât de variată a fost, cel puţin în mijloacele de comunicare socială, primirea acestei dispoziţii a papei. În unele cazuri ea a fost prezentat în forme nepotrivite, în altele chiar răutăcioase încât au făcut să transpară dacă nu tendenţiozitate, cel puţin ignoranţă. În schimb, n-am nicio îndoială că fiecare dintre voi a înţeles bine sensul şi valoarea a ceea ce a fost înţeles şi stabilit de papa.

Este necesar de ţinut cont de distincţia dintre „păcat” şi „sancţiune penală”, care este comportată de unele păcate, între care este avortul procurat şi efectuat. De fapt, conform can. 1398 din Codex Iuris Canonici, „cine procură avort, urmat de efect, cade în excomunicare latae sententiae„, adică fără ca să fie necesar să fie pronunţată în mod formal pentru fiecare caz. De aici, până astăzi, „rezervarea” sa episcopului şi altor preoţi desemnaţi de el, sau indicaţi chiar de Dreptul Canonic; de aici şi necesitatea iertării acestei cenzuri înainte ca să fie dată dezlegarea sacramentală.

Însă acum, cu decizia comunicată în recenta sa scrisoare, papa a acordat tuturor duhovnicilor facultatea de a ierta în „forul sacramental” (adică în actul spovezii sacramentale) cenzura despre care se vorbeşte în can. 1398. Spus altfel, papa a acordat tuturor duhovnicilor „jurisdicţia” pentru a ridica sancţiunea penală, cenzura de excomunicare.

Consider important ca măcar nouă preoţilor să ne fie foarte clară – şi să transmitem celorlalţi credincioşi – distincţia dintre păcate şi sancţiuni penale. Jurisdicţia şi puterea de a ierta păcatele sunt două realităţi diferite „conceptual”. Însă acum, în cazul nostru, cu decizia papei, ele sunt unite în însuşi actul spovezii: aici duhovnicul exercită jurisdicţia de a ierta cenzura de excomunicare (care interzicea primirea tuturor sacramentelor) şi exercită şi puterea sacerdotală pe care o are de a ierta păcatele. Aşadar, nimic n-a fost modificat cu privire la delictul de avort şi cu privire la pedeapsa canonică de excomunicare. Însă a fost „simplificat” sistemul de iertare a delictului de avort, încredinţând duhovnicilor în „forul” spovezii jurisdicţia pentru a elimina pedeapsa şi a putea astfel dezlega toate păcatele pe care le-ar putea avea penitentul.

Fără a avea intenţia de a da o lecţie de drept canonic, adaug numai altceva despre dinamica juridică în care se inserează decizia papei. De fapt, disciplina canonică ţine cont mereu de bonus animarum, chiar şi atunci când penitentul se află în condiţii deosebite. De aceea, ea prevede aşa-numitul „caz mai urgent” (casus urgentior), aşa cum era numit în can. 2254 din Codex Iuris Canonici din 1917; adică acela în care situaţia de păcat şi imposibilitatea dispusă de sancţiunea penală de a avea acces la sacramente au incidenţă aşa de mare asupra credinciosului de altfel căit, încât să-i fie greu să aştepte tot timpul necesar pentru a obţine iertarea pedepsei în forul extern (cf. Codex Iuris Canonici, can. 1357 § 1). Aşa cum este explicat de comentatori, însăşi legea canonică se angajează „să depăşească o posibilă contradicţie între disponibilitatea la căinţă a credinciosului, cu respectiva dorinţă de a primi dezlegarea sacramentală, şi interdicţia de a avea acces la sacramente dispusă de pedeapsa canonică”.

Luând în considerare în această lumină juridico-canonică, decizia papei îşi are fundamentul său şi rădăcina sa în însuşi scopul ultim al disciplinei canonice, adică salus animarum. Acesta nu este un element extern, suprapus legii canonice şi nici nu este o simplă clauză-limită pentru orânduirea canonică; dimpotrivă, este o „clauză deschisă” şi interpretativă; este principiul călăuză şi orientativ, dimensiunea constitutivă a însăşi realităţii supranaturale a lui ius in Ecclesia. La baza deciziei papei există, până la urmă, tocmai acest principiu metajuridic; ecleziologic, am spune, care dă formă întregii orânduiri canonice. El, peste toate, realizează instanţa de raţionalitate a legii însăşi. Cu privire la gravitatea păcatului de avort papa n-a făcut nicio reducere. În schimb a declarat: „Aş vrea să reafirm cu toate forţele mele că avortul este un păcat grav, pentru că pune capăt unei vieţi nevinovate”. Cu privire la acest punct magisteriul Bisericii a fost şi este mereu ferm. Acelaşi Francisc reafirmase asta deja în primele luni ale slujirii sale petrine. De exemplu, în audienţa acordată participanţilor la întâlnirea promovată de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor Medicilor Catolici, la 20 septembrie 2013, a spus: „În fiinţa umană fragilă fiecare dintre noi este invitat să recunoască faţa Domnului, care în trupul său uman a experimentat indiferenţa şi singurătatea la care adesea îi condamnăm pe cei mai săraci, fie în ţările în curs de dezvoltare, fie în societăţile bogate. Fiecare copil nenăscut, dar condamnat pe nedrept să fie avortat, are faţa lui Isus Cristos, are faţa Domnului, care încă înainte de a se naşte, şi apoi abia născut, a experimentat refuzul lumii. Şi fiecare bătrân […], chiar dacă este infirm sau la sfârşitul zilelor sale, poartă în sine faţa lui Cristos. Nu se pot arunca, aşa cum ne propune «cultura rebutului»! Nu se pot arunca!”.

Spuse acestea, în scrisoarea apostolică Misericordia et misera papa adaugă: „Cu aceeaşi forţă pot şi trebuie să afirm că nu există niciun păcat la care milostivirea lui Dumnezeu nu poate să ajungă şi să distrugă atunci când găseşte o inimă căită care cere să se reconcilieze cu Tatăl” (nr. 12). Aici găsim motivaţia teologică a deciziei papei.

În această privinţă, s-ar putea reciti bula Misericordiae vultus (11 aprilie 2015) cu care Francisc a convocat jubileul care tocmai s-a încheiat. Eu însumi, tot anul m-am angajat să vestesc misterul milostivirii divine, fie cu scrisoarea pastorală Mai întâi este Milostivirea (27 noiembrie 2015), fie cu cele douăzeci şi şapte de omilii rostite în diferitele ocazii diecezane pe parcursul acestui timp cu adevărat extraordinar. Pe de altă parte, cum scrie Robert Lezohupski, „tema milostivirii reprezintă fundalul intern al dreptului canonic (salus animarum suprema lex – can. 1752). Milostivirea este pe deplin legată cu mântuirea sufletelor şi cu instrumentele pentru a o realiza. Ca atare, milostivirea reprezintă în mod clar dimensiunea pastorală şi caritativă a dreptului canonic”. Iată, aşadar, că în Misericordia et misera papa îndeamnă imediat: „De aceea, fiecare preot să devină călăuză, sprijin şi întărire în a-i însoţi pe penitenţi în acest drum de reconciliere specială” (nr. 12).

Luând în considerare practica sacramentală a duhovnicului, papa o cuprinde în întregime în verbul „a însoţi”. Pentru a face ce? Un „drum de reconciliere specială”. În timpul acestui drum slujitorul Bisericii trebuie să fie „călăuză”, „sprijin” şi „întărire”. Să luăm în considerare aceste trei acţiuni. Astfel, trecem la motivaţiile pastorale.

Călăuza „indică drumul”, dar nu face asta cu o funcţie pur şi simplu directoare. Duhovnicul nu este un „indicator stradal”. Ceea ce este deja cerut de normativa canonică (cf. Codex Iuris Canonici, can. 978: duhovnicul este „judecător”, „medic” şi „slujitor ascultător” faţă de învăţătura magisteriului şi faţă de normele autorităţii competente), Francisc explică asta cu cuvintele: sprijin şi întărire. Pentru „a susţine” trebuie să stăm alături de celălalt şi nu să stăm pe trepte. Abalconear, ar spune Bergoglio în jargonul argentinian: adică a privi de la balcon. Dar este mai mult.

„A susţine” înseamnă literalmente a ţine pe cineva punându-ne „sub el”, adică a-i purta povara. A căuta o „oaie rătăcită” nu înseamnă a merge prin câmpii şi păduri, ci a lua asupră-şi, ca păstorul despre care Evanghelia scrie: „o pune pe umerii săi bucurându-se” (Lc 15,5).

Apoi „a întări” înseamnă a-l ajuta pe celălalt să fie puternic, să depăşească răul, să învingă propria slăbiciune. În Fil 4,13 Paul scrie: „Toate le pot în cel care mă întăreşte” („omnia possum in eu qui me confortat”). Paul trăieşte experienţa cu Isus lângă el ca prezenţă care încurajează în aşa fel încât îl face capabil să înfrunte orice situaţie. In persona Christi, fiecare duhovnic trebuie să fie ca acest Isus pentru Paul: a da curaj, a inspira dinamism pentru a nu se descuraja din cauza propriei slăbiciuni, pentru a merge înainte pe calea întreprinsă a convertirii.

Este important ca toţi, dar noi preoţii în mod deosebit, să ajungem să percepem dimensiunea „generativă” a deciziei papei. Să ne întrebăm: ce anume poate da naştere acestei alegeri? Ce comportamente promovează şi încurajează în comunităţile noastre? Generează speranţă şi încredere în Dumnezeu sau descurajare şi disperare? Face să se maturizeze responsabilitatea? Deschide drumuri sau duce într-o fundătură? Eu cred că papa nu ne indică scurtături de niciun fel. Dimpotrivă el ne indică drumuri lungi, angajante. Pentru a recurge la câteva expresii ale sale, Francisc ne cere să demarăm procese de „discernământ, purificare şi reformă”; procese „de creştere” şi „acţiuni care generează noi dinamisme în societate şi implică alte persoane şi grupuri care le vor duce înainte, până când aduc rod în evenimente istorice importante” (cf. Evangelii gaudium, nr. 30; 169; 223).

(În faţa unei inimi căite
Dezlegarea de păcatul de avort,
de Marcello Semeraro
după L’Osservatore Romano, 2 decembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Posted in Codul de drept canonic (Codex Iuris Canonici), Drept canonic, E bine de ştiut, Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Grijă faţă de ceea ce se referă la dreptate şi pace, migraţii, sănătate, opere de caritate, îngrijirea creaţiei.

Posted by Paxlaur pe 31/08/2016

crucea facuta din vaslele migrantilorSe naşte noul dicaster social, „pentru slujirea dezvoltării umane integrale”, care încorporează diferite consilii pontificale. Însă papa Francisc, pentru moment, a stabilit că se va ocupa el direct de departamentul dedicat migranţilor şi refugiaţilor. O alegere legată de urgenţa din aceste timpuri. Un mod pentru a sublinia importanţa acestei teme şi angajarea personală a pontifului. Responsabilitatea directă a episcopului de Roma este „ad tempus”, adică temporară. Bergoglio va acţiona prin doi vice, care vor răspunde direct lui. Aşadar, chiar dacă încorporarea prevede ca actualul Consiliu Pontifical pentru Migranţi şi Itineranţi – condus până astăzi de cardinalul Antonio Maria Vegli? – să devină una dintre secţiunile noului dicaster, importanţa sa cu decizia de astăzi va fi în realitate şi mai evidenţiată. Având drept comisar special pe pontiful însuşi.

Cum se ştie, sunt numeroase iniţiativele pe care papa Francisc le-a luat în timpul pontificatului său: prima călătorie în afara Romei, în iulie 2013, a fost vizita la Lampedusa. Papa a rămas uimit şi înduioşat de ştirile despre bărcile naufragiate în Mediterana, cu atâtea femei şi copii morţi şi rămaşi pe fundul mării. Cu creşterea fenomenului, din cauza conflictului din Siria, Bergoglio a invitat fiecare parohie să primească o familie de refugiaţi. Şi la 16 aprilie 2016, pentru a manifesta apropierea sa de refugiaţi, Francisc, împreună cu patriarhul ecumenic de Constantinopol, Bartolomeu, şi cu arhiepiscopul ortodox de Atena, Hyeronimos, a vizitat tabăra de refugiaţi de la Moria din insula greacă Lesbos. În mod surprinzător, în călătoria de întoarcere la Roma, papa a luat cu sine în avion doisprezece refugiaţi.

La conducerea noului dicaster „pentru slujirea dezvoltării umane integrale” Francisc l-a numit pe cardinalul ghanez Peter Kodwo Appiah Turkson, până astăzi preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Dreptate şi Pace, destinat şi el să devină parte a noului unic organism. Propunerea finală pentru acest dicaster a fost încredinţată în iunie în mâinile papei de C9, Consiliul Cardinalilor care-l ajută pe Francisc în reforma Curiei şi în conducerea Bisericii universale. Până în acel moment era definit „Caritate, Dreptate şi Pace”. În afară de cele două consilii pontificale deja citate (migranţi, dreptate şi pace), noul dicaster va îngloba şi Cor Unum şi Consiliul Pontifical pentru Pastoraţia Lucrătorilor Sanitari.

Noul organism va fi operativ începând de la 1 ianuarie. În paragraful 4 al primului articol din statutul dicasterului este precizată competenţa papală inedită, care nu are precedente în istoria recentă a Sfântului Scaun. „O secţiune a dicasterului se ocupă în mod specific de ceea ce se referă la refugiaţi şi migranţi. Această secţiune este pusă ad tempus sub conducerea suveranului pontif care o exercită în modurile pe care le consideră oportune”.

Noul dicaster, se citeşte în statut, „asumă grija Sfântului Scaun faţă de ceea ce se referă la dreptate şi pace, inclusiv chestiunile referitoare la migraţii, sănătate, opere de caritate şi îngrijirea creaţiei”. Şi „promovează dezvoltarea umană integrală în lumina Evangheliei şi pe urma doctrinei sociale a Bisericii”.

„Dicasterul – continuă statutul – exprimă şi grija suveranului pontif faţă de omenirea suferindă, între care cei nevoiaşi, cei bolnavi şi cei excluşi, şi urmăreşte cu atenţia cuvenită chestiunile care ţin de necesităţile celor care sunt constrânşi să abandoneze propria patrie sau sunt privaţi de ea, cei marginalizaţi, victimele conflictelor armate şi ale catastrofelor naturale, cei închişi, şomerii şi victimele formelor contemporane de sclavie şi de tortură şi celelalte persoane a căror demnitate este în pericol”.

O noutate semnificativă este dată de faptul că secretarul şi subsecretarul noului organism vor putea să fie laici (art. 2 din statut). În activitatea sa, dicasterul va putea întreţine relaţii cu „asociaţii, institute şi organizaţii neguvernamentale, şi din afara Bisericii catolice, angajate în promovarea dreptăţii şi păcii” şi să dialogheze „cu reprezentanţi ai guvernelor civile şi ai altor subiecţi de drept internaţional public”. Noul dicaster va lucra în strânsă colaborare cu Secretariatul de Stat, căruia îi revin relaţiile cu statele.

În dicasterul „pentru slujirea dezvoltării umane integrale” sunt constituite Comisia pentru Caritate, Comisia pentru Ecologie şi Comisia pentru Lucrătorii Sanitari. Organismul va fi competent şi asupra lui Caritas Internationalis.

(Nou dicaster, papa personal se va ocupa de migranţi
de Andrea Tornielli
după Vatican Insider, 31 august 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Posted in Codul de drept canonic (Codex Iuris Canonici), Drept canonic, E bine de ştiut, Lecturi | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

Amoris laetitia: trei principii într-o învăţătură de „ordin prudenţial”…

Posted by Paxlaur pe 26/08/2016

Jürgen_Ovens_-Prudenta_Dreptatea_PaceaÎn această fază de receptare eclezială a exortaţiei apostolice Amoris laetitia (19 martie 2016) a papei Francisc au reieşit nişte întrebări despre tipul de magisteriu pe care-l reprezintă acest document. Pentru a-l putea defini în mod teologic corect, poate fi util să facem referinţă la instrucţiunea – cu siguranţă mai puţin cunoscută – „Despre vocaţia eclezială a teologului” a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, semnată în 1990 de cardinalul prefect de atunci Joseph Ratzinger, care comentează diferitele forme ale magisteriului Bisericii prezente în noua formulă a „Mărturisirii de credinţă”. Aceste forme sunt trei: magisteriu infailibil, magisteriu definitiv şi magisteriu obişnuit, dar nu definitiv, acesta din urmă fiind aplicabil la Amoris laetitia ca şi cea mai mare parte a textelor magisteriale actuale.

Această formă de magisteriu obişnuit nedefinitiv, conform instrucţiunii citate, are ca obiectiv specific acela de a propune „o învăţătură, care conduce la o înţelegere mai bună a Revelaţiei în materie de credinţă şi de moravuri, şi directive morale care derivă din această învăţătură” care, „chiar dacă nu sunt garantate de carisma infailibilităţii, nu sunt lipsite de asistenţa divină şi cer adeziunea credincioşilor” (nr. 17), adeziune definită ca „o supunere religioasă a voinţei şi a inteligenţei” (nr. 23). Pentru aceasta se afirmă că „voinţa de supunere leală faţă de această învăţătură a Magisteriului în materie în sine reformabilă trebuie să fie regula”. Pentru acest motiv, această formă de magisteriu este descrisă de instrucţiune ca „de ordin prudenţial”, de vreme ce comportă „judecăţi prudenţiale”, chiar dacă este atent precizată că acest calificativ nu înseamnă că „nu se bucură de asistenţa divină în exercitarea integrală a misiunii sale” (nr. 24).

În afară de asta trebuie notat că magisteriul obişnuit, dar nu definitiv, exact precum celelalte două forme ale magisteriului, cel infailibil şi cel definitiv, sunt expresie a unicului magisteriu viu al Bisericii, pe care Conciliul Vatican II din l-a descris cu precizie ca „misiunea […] de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu [încredinţat Bisericii care o exercită] în numele lui Isus Cristos”, pentru că „acest magisteriu nu este însă deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujeşte […] cu asistenţa Duhului Sfânt” (Dei Verbum, nr. 10). De aceea, Conciliul Vatican II precizează în acest sens, cu un text care se poate aplica în mod clar la Amoris laetitia, că „această supunere religioasă a voinţei şi a minţii este datorată în mod cu totul deosebit magisteriului autentic al Pontifului Roman, chiar atunci când nu vorbeşte ex cathedra, aşa încât magisteriul lui suprem să fie acceptat cu respect, iar afirmaţiile lui să fie întâmpinate cu o adeziune sinceră, după gândul şi voinţa sa expresă, care se deduc mai ales din natura documentelor sau din repetarea deasă a aceleiaşi învăţături, ori din însuşi modul de exprimare” (Lumen gentium, nr. 25).

Aşadar, în acest context de înţelegere a magisteriului obişnuit, deşi nu definitiv, trebuie să se înţeleagă ceea ce papa Francisc însuşi afirmă la începutul lui Amoris laetitia cu privire la însemnătatea acestei exortaţii apostolice: „complexitatea tematicilor propuse ne-au arătat necesitatea de a continua să aprofundăm cu libertate unele chestiuni doctrinale, morale, spirituale şi pastorale […].Desigur, în Biserică este necesară o unitate de doctrină şi de practică, dar asta nu împiedică să existe diferite moduri de a interpreta unele aspecte ale doctrinei sau unele consecinţe care derivă din ea. Asta se va întâmpla până când Duhul ne va face să ajungem la adevărul complet (cf. In 16,13), adică atunci când ne va introduce perfect în misterul lui Cristos şi vom putea vedea totul cu privirea sa” (Amoris laetitia, nr. 2-3). Aşa cum se poate observa, în aceste cuvinte ale papei Francisc răsună caracteristicile pe care instrucţiunea le atribuie magisteriului obişnuit nedefinitiv, ca învăţătură „de ordin prudenţial” şi cu „judecăţi prudenţiale”, care în afară de asta „se bucură de asistenţa divină şi de supunere leală” (cf. Despre vocaţia eclezială a teologului, nr. 24).

În acest context se înţelege şi mai mult că papa afirmă şi că „reflecţia păstorilor şi teologilor, dacă este fidelă Bisericii, onestă, realistă şi creativă, ne va ajuta să ajungem la o claritate mai mare” (Amoris laetitia, nr. 2).

Această fidelitate faţă de Biserică este exprimată pe larg în cele trei principii prezentate de papa Francisc, mai ales pentru a înfrunta situaţiile numite „iregulare”, care preia din tradiţia vie a Bisericii, exemplificată de numeroasele referinţe la Conciliul Vatican II, precum şi de cele paisprezece citate din teologul cel mai important al Bisericii, adică sfântul Toma de Aquino. Primul principiu este legea gradualităţii: este vorba despre un principiu propus în continuitate cu magisteriul lui Ioan Paul al II-lea când afirmă că orice fiinţă umană „înaintează treptat cu integrarea progresivă a darurilor lui Dumnezeu şi a exigenţelor iubirii sale definitive şi absolute în întreaga viaţă personală şi socială” (Familiaris consortio, nr. 9), dat fiind că fiinţa umană „cunoaşte, iubeşte şi săvârşeşte binele moral în funcţie de etapele de creştere” (nr. 34). Pentru aceasta în Amoris laetitia precizează că „nu este o «gradualitate a legii», ci o gradualitate în exercitarea prudentă a actelor libere în subiecţi care nu sunt în măsură să înţeleagă, să aprecieze sau să practice pe deplin exigenţele obiective ale legii” (nr. 295). Pentru aceasta, la sfârşit va arăta, cu o atingere de realism profund şi de invitaţie la speranţa creştină, „să relativizăm şi drumul istoric pe care-l parcurgem ca familii, pentru a înceta să pretindem de la relaţiile interpersonale o perfecţiune, o puritate de intenţii şi o coerenţă pe care le vom putea găsi numai în împărăţia definitivă” (nr. 325).

Al doilea principiu este a porni de la conştiinţă: papa Francisc face referinţă la conştiinţă în douăzeci şi nouă de ocazii şi aminteşte cum Conciliul Vatican II a definit-o „nucleul cel mai secret […] al omului (Gaudium et spes, 16)” (Amoris laetitia, nr. 222). La rândul său afirmă cu claritate că „suntem chemaţi să formăm conştiinţele, nu să pretindem să le înlocuim” (nr. 37). De fapt, „pornind de la recunoaşterea importanţei condiţionărilor concrete, putem adăuga că trebuie să fie mai bine implicată conştiinţa persoanelor în practica Bisericii în unele situaţii care nu realizează obiectiv concepţia noastră despre căsătorie. Desigur, trebuie încurajată maturizarea unei conştiinţe luminate, formate şi însoţite […] în mijlocul complexităţii concrete a limitelor, deşi încă nu este pe deplin idealul obiectiv” (nr. 303).

Al treilea principiu este cel al necesităţii discernământului, citată de treizeci şi cinci de ori, făcând ecou în mod clar lui Ignaţiu de Loyola şi confirmată de două citate precise din Toma de Aquino (nr. 304). Principiul care este propus este următorul: „Dacă se ţine cont de nenumărata varietate de situaţii concrete […] este comprehensibil că nu ar trebui să se aştepte de la Sinod sau de la această Exortaţie o nouă normativă generală de tip canonic, aplicabilă la toate cazurile […]. Preoţii au misiunea de «a însoţi persoanele interesate pe calea discernământului conform învăţăturii Bisericii şi orientărilor Episcopului […]». Este vorba despre un itinerar de însoţire şi de discernământ care orientează aceşti credincioşi la conştientizarea situaţiei lor în faţa lui Dumnezeu. Colocviul cu preotul, în for intern, colaborează la formarea unei judecăţi corecte despre ceea ce împiedică posibilitatea unei participări mai depline la viaţa Bisericii şi despre paşii care pot s-o favorizeze şi s-o facă să crească […]. Acest discernământ nu va putea niciodată să facă abstracţie de exigenţele de adevăr şi de caritate ale Evangheliei propuse de Biserică” (nr. 300). Această misiune de discernământ este încredinţat şi „laicilor care trăiesc dedicaţi Domnului” (nr. 312), adică laicilor şi laicelor care trăiesc o experienţă spirituală creştină matură.

În acest context se află cuvintele cele mai semnificative despre posibilitatea de a primi împărtăşanie din partea divorţaţilor recăsătoriţi. De fapt, „din cauza condiţionărilor sau factorilor atenuanţi, este posibil ca, într-o situaţie obiectivă de păcat – care să nu fie subiectiv vinovată sau care să nu fie vinovată în mod deplin – se poate trăi în harul lui Dumnezeu, se poate iubi şi se poate şi creşte în viaţa de har şi de caritate, primind în acest scop ajutorul Bisericii” (nr. 305). Acest text este completat cu o notă: „În anumite cazuri ar putea să fie şi ajutorul Sacramentelor”, ca sacramentul „locului milostivirii”: Pocăinţa, precum şi Euharistia, ţinând cont că „nu este un premiu pentru cei perfecţi, ci un remediu generos şi un aliment pentru cei slabi” (nota nr. 351, cu referinţă la Evangelii gaudium, nr. 44, 47.

În sinteză, se poate afirma aşadar valoarea magisterială a lui Amoris laetitia ca magisteriu obişnuit, care, deşi nefiind definitiv, este oricum „interpretare autentică a Cuvântului lui Dumnezeu” (cf. Dei Verbum, nr. 10), ca învăţătură de „ordin prudenţial” a succesorului lui Petru în Biserică, papa, care „se bucură de asistenţa divină” (cf. Despre vocaţia eclezială a teologului, nr. 24; cf. Amoris laetitia, nr. 2, 3, 295), şi pentru aceasta trebuie primită în mod religios şi cu spirit leal şi cordial (cf. Lumen gentium, nr. 25). Aceasta este atitudinea fundamentală de primire sinceră şi de realizare practică pe care acest tip de magisteriu – şi în acest caz Amoris laetitia – o comportă pentru toţi membrii Bisericii noastre.

Asta include şi a observa criteriile propuse pentru a da răspuns la întrebările care se pun astăzi familiei, ţinând cont cu tărie că „a înţelege situaţiile excepţionale nu implică niciodată a ascunde lumina idealului mai deplin nici a propune mai puţin decât oferă Isus fiinţei umane” (Amoris laetitia, nr. 307), dat fiind că „familia este cu adevărat o veste bună” (nr. 1). Nu se poate nega că, aşa cum spune acelaşi papa Francisc, Amoris laetitia se oferă ca reflecţie „fidelă faţă de Biserică, onestă, realistă şi creativă, [care] ne va ajuta să ajungem la o claritate mai mare” (nr. 2). Bun venit, şi aşa să fie!

(Magisteriu de primit şi de realizat
În faţa învăţăturii din exortaţia apostolică „Amoris laetitia”,
de Salvador Pié-Ninot)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
după L’Osservatore Romano, 24 august 2016

http://www.ercis.ro

Posted in Codul de drept canonic (Codex Iuris Canonici), Drept canonic, E bine de ştiut, Lecturi, Magisteriu, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: