Arhive pentru ‘Codul de drept canonic (Codex Iuris Canonici)’

Întotdeauna milostiv, dar drept!

Păstorul este chemat să exercite misiunea sa cu sfatul, convingerea, exemplul, 
dar și cu autoritatea și puterea sacră… 
Neglijența unui păstor în a recurge la sistemul penal 
manifestă clar că el nu-și îndeplinește corect și fidel funcția sa
.

Constituția apostolică

Pascite gregem Dei

cu care este reformată Cartea a VI-a 
din Codul de Drept Canonic

„Păstoriți turma lui Dumnezeu, supraveghind-o, nu cu silă, ci de bunăvoie, așa cum vrea Dumnezeu” (cf. 1Pt 5,2). Cuvintele inspirate ale apostolului Petru răsună în cele din ritualul hirotonirii episcopale: „Domnul nostru Isus Cristos, trimis de Tatăl ca să-i răscumpere pe oameni, i-a trimis la rândul său în lume pe cei doisprezece apostoli, pentru ca plini de puterea Duhului Sfânt, să vestească Evanghelia tuturor popoarele și reunindu-i sub unicul păstor, să-i sfințească și să-i conducă la mântuire. (…) Cristos este cel care în înțelepciunea și prudența episcopului conduce poporul lui Dumnezeu în pelerinajul pământesc până la fericirea veșnică” (cf. Hirotonirea episcopului, a preoților și a diaconilor, a doua ediție „tipică”, nr. 42). Și păstorul este chemat să exercite misiunea sa „cu sfatul, convingerea, exemplul, dar și cu autoritatea și puterea sacră” (Lumen gentium, nr. 27), de vreme ce caritatea și milostivirea cer ca un Tată să se angajeze și la îndreptarea a ceea ce uneori devine strâmb.

Înaintând în pelerinajul său pământesc, încă din timpurile apostolice, Biserica și-a dat reguli de conduită care în decursul secolelor au compus un corp coerent de norme obligatorii, care fac unit poporul lui Dumnezeu și de respectarea cărora sunt responsabili episcopii. Aceste norme reflectă credința pe care noi toți o mărturisim, din care își trag forța lor obligatorie și, întemeiate pe ea, manifestă milostivirea maternă a Bisericii, care știe că are mereu ca scop mântuirea sufletelor. Trebuind să reglementeze viața comunității în trecerea timpului, este necesar ca aceste norme să fie strâns corelate cu schimbările sociale și cu noile exigențe ale poporului lui Dumnezeu, ceea ce face necesară uneori modificarea și adaptarea lor la circumstanțele schimbate.

Printre schimbările sociale rapide pe care le experimentăm, conștienți că „ceea ce trăim nu este pur și simplu o epocă de schimbări, ci este o schimbare de epocă” (Audiență acordată Curiei Romane cu ocazia prezentării urărilor de Crăciun, 21 decembrie 2019), pentru a răspunde în mod adecvat la exigențele Bisericii din toată lumea, apărea evidentă necesitatea de a supune revizuirii și disciplina penală promulgată de Sfântul Ioan Paul al II-lea, la 25 ianuarie 1983, în Codul de Drept Canonic, și că trebuia modificată în așa fel încât să permită păstorilor s-o utilizeze ca instrument mântuitor și corectiv mai agil, de folosit rapid și cu caritate pastorală pentru a evita rele mai grave și a alina rănile provocate de slăbiciunea umană.

În acest scop, Benedict al XVI-lea, veneratul meu predecesor, în 2007, a dat mandat Consiliului Pontifical pentru Textele Legislative să demareze studiul pentru o revizuire a normativei penale conținute în Codul din 1983. În virtutea acestui mandat, dicasterul s-a angajat cu atenție în examinarea în concret a noilor exigențe, în găsirea limitelor și carențelor legislației în vigoare și în indicarea soluțiilor posibile, clare și simple. Studiul s-a realizat în spirit de colegialitate și cooperare, și cu ajutorul experților și păstorilor și corelând soluțiile posibile cu exigențele și cu natura diferitelor Biserici locale.

Așadar a fost redactată o primă schiță a noii Cărți a VI-a din Codul de Drept Canonic, trimisă tuturor Conferințelor Episcopale, Dicasterelor din Curia Romană, superiorilor majori ai Institutelor călugărești, Facultăților de Drept Canonic și altor instituții ecleziastice, pentru a aduna observațiile lor. În același timp au fost interpelați și numeroși canoniști și experți în drept penal din toată lumea. Răspunsurile acestei prime consultări, ordonate cum se cuvine, au fost transmise după aceea unui grup special de experți, care a revizuit schița în lumina sugestiilor primite, pentru a o supune după aceea din nou analizării consultanților. În sfârșit, după alte revizuiri și confruntări, schița finală a fost examinată în sesiunea plenară a membrilor Consiliului Pontifical pentru Textele Legislative. La sfârșit, după ce s-au făcut corecturile inserate de sesiunea plenară, textul a fost transmis Pontifului Roman în luna februarie 2020.

Respectarea disciplinei penale este necesară pentru întregul popor al lui Dumnezeu, însă responsabilitatea aplicării sale corecte – așa cum s-a afirmat mai sus – revine în mod specific păstorilor și superiorilor fiecărei comunități. Este o misiune ce nu poate fi în niciun mod despărțită de munus pastorale încredințată lor, și care trebuie dusă la împlinire ca o exigență concretă și indispensabilă de caritate nu numai față de Biserică, față de comunitatea creștină și față de eventualele victime, ci și față de cel care a comis un delict, care are nevoie în același timp de milostivire și de corectare din partea Bisericii.

În trecut, a provocat multe daune lipsa de percepție a raportului intim existent în Biserică între exercitarea carității și recurgerea – unde o cer circumstanțele și dreptatea – la disciplina sancționatoare. Acest mod de a gândi – experiența o învață – riscă să ducă la trăirea cu comportamente contrare disciplinei obiceiurilor, la remedierea căreia nu sunt suficiente numai îndemnurile sau sugestiile. Această situație poartă adesea cu sine pericolul ca odată cu trecerea timpului, aceste comportamente să se consolideze până acolo încât să facă mai dificilă corectarea și creând în multe cazuri scandal și dezorientare în rândul credincioșilor. Pentru aceasta aplicarea pedepselor devine necesară din partea păstorilor și a superiorilor. Neglijența unui păstor în a recurge la sistemul penal manifestă clar că el nu-și îndeplinește corect și fidel funcția sa, așa cum am avertizat în mod expres în documente recente, între care Scrisorile apostolice date în formă de „Motu Proprio” (Ca o mamă iubitoare din 4 iunie 2016 și Vos estis lux mundi din 7 mai 2019).

Într-adevăr caritatea cere ca păstorii să recurgă la sistemul penal de fiecare dată când este necesar, ținând cont de cele trei scopuri care-l fac necesar în comunitatea eclezială, adică restabilirea exigențelor dreptății, corectarea vinovatului și repararea scandalurilor.

Așa cum am spus recent, sancțiunea canonică are și o funcție reparatoare și mântuitoare și caută mai ales binele credinciosului, motiv pentru care „reprezintă un mijloc pozitiv pentru realizarea Împărăției, pentru a reconstrui dreptatea în comunitatea credincioșilor, chemați la sfințirea personală și comună” (Către participanții la Sesiunea Plenară a Consiliului Pontifical pentru Textele Legislative, 21 februarie 2020).

Așadar, respectând continuitatea cu elementele generale ale sistemului canonic, care urmează o tradiție a Bisericii consolidate în timp, noul text introduce modificări de diferite genuri la dreptul în vigoare și sancționează câteva noi figuri de delict, care răspund la exigența tot mai răspândită în diferitele comunități de a vedea restabilită dreptatea și ordinea pe care delictul le-a deteriorat.

De asemenea este îmbunătățit textul din punct de vedere tehnic, mai ales în ceea ce privește aspectele fundamentale ale dreptului penal, cum ar fi de exemplu dreptul la apărare, prescrierea acțiunii penale, o determinare mai precisă a pedepselor, care răspunde la exigențele legalității penale și oferă ordinariilor și judecătorilor criterii obiective în identificarea sancțiunii mai potrivite de aplicat în cazul concret.

În revizuire s-a urmărit și principiul de a reduce cazurile în care impunerea unei sancțiuni este lăsată la discreția autorității, așa încât să favorizeze în aplicarea pedepselor, servatis de iure servandis, unitatea eclezială, în special pentru delicte care provoacă daună și scandal mai mare în comunitate.

Luând în considerare toate acestea, cu această constituție apostolică, promulg textul revizuit al Cărții a VI-a din Codul de Drept Canonic așa cum a fost ordonat și revizuit, în speranța ca el să fie instrument pentru binele sufletelor, și prescripțiile sale să fie aplicate de păstori, când este necesar, cu dreptate și milostivire, având conștiința că aparține slujirii lor, ca datorie de dreptate – eminentă virtute cardinală – să aplice pedepse atunci când o cere binele credincioșilor.

În sfârșit, pentru ca toți să poată înțelege cu ușurință dispozițiile despre care este vorba, stabilesc ca această revizuire a Cărții a VI-a din Codul de Drept Canonic să fie promulgată prin publicarea în L’Osservatore Romano, să intre în vigoare începând din ziua de 8 decembrie 2021 și să fie inserată după aceea în comentariul oficial Acta Apostolicae Sedis.

De asemenea stabilesc ca odată cu intrarea în vigoare a noii Cărți a VI-a să fie abrogată actuala Carte a VI-a din Codul de Drept Canonic, în pofida oricărui lucru contrar chiar dacă este demn de menționare deosebită.

Dat la Roma, la Sfântul Petru, Solemnitatea de Rusalii, 23 mai 2021, al nouălea al pontificatului meu.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu (www.ercis.ro)

https://www.vatican.va/content/francesco/it/apost_constitutions/documents/papa-francesco_costituzione-ap_20210523_pascite-gregem-dei.html

Legile disciplinei sacre – Sacrae Disciplinae Leges

 

Codul de drept canonicÎn decursul secolelor, Biserica Catolică a obişnuit să reformeze şi să reînnoiască Legile disciplinei sacre, pentru ca – păstrându-se necontenit fidelitatea faţă de dumnezeiescul Întemeietor – ele să fie mai conforme cu misiunea salvifică ce i-a fost încredinţată. Îndemnaţi şi noi de acelaşi gând şi împlinind, în sfârşit, aştep-tarea întregii lumi catolice, poruncim astăzi, 25 ianuarie 1983, promulgarea Codului de Drept Canonic revizuit. Făcând aceasta, gândul nostru se duce înapoi la aceeaşi zi, din anul 1959, când înaintaşul nostru Ioan al XXIII-lea, de fericită amintire, a anunţat pentru prima oară în mod public că a luat decizia de a reforma Corpus-ul legilor canonice în vigoare, ce fusese promulgat în solem-nitatea Rusaliilor din anul 1917.

Decizia de a reînnoi Codul a fost luată împreună cu alte două decizii, pe care acel Pontif le-a anunţat tot în aceeaşi zi: celebrarea unui sinod al diecezei de Roma şi convocarea unui conciliu ecumenic. Dintre aceste două evenimente – deşi primul nu are o legătură strânsă cu reformarea Codului – cel de-al doilea, adică celebrarea conciliului, este totuşi de o importanţă deosebită pentru problema pe care o discutăm şi în strânsă legătură cu ea.

Dacă se pune întrebarea de ce a intuit Ioan al XXIII-lea necesi-tatea reformării Codului în vigoare, răspunsul poate fi găsit chiar în Codul promulgat în anul 1917. Există însă şi un alt răspuns, şi acesta e cel principal: reformarea Codului de Drept Canonic apărea întru totul voită şi cerută chiar de Conciliu, care şi-a concentrat cea mai mare atenţie asupra Bisericii.

Desigur, când a fost anunţată pentru prima oară necesitatea revizuirii Codului, Conciliul era o chestiune de viitor. Trebuie apoi adăugat şi faptul că actele magisteriului său, îndeosebi învăţătura sa despre Biserică, au fost puse la punct abia în anii 1962-1963. Cu toate acestea, toţi vedem că intuiţia lui Ioan al XXIII-lea a fost cât se poate de exactă şi trebuie afirmat pe drept cuvânt că decizia sa a privit în perspectivă la binele Bisericii.

De aceea, noul Cod, care este publicat astăzi, a avut absolută nevoie de opera Conciliului şi, deşi a fost anunţat împreună cu Conciliul, din punct de vedere cronologic îi urmează, deoarece lucrările întreprinse pentru pregătirea lui, care trebuiau să se bazeze pe Conciliu, nu au putut începe decât după terminarea acestuia.

Întorcându-se astăzi gândul nostru spre începutul acelui drum lung, adică la ziua de 25 ianuarie 1959, şi la persoana lui Ioan al XXIII-lea, iniţiatorul revizuirii Codului, trebuie să recunoaştem că acest Cod a izvorât din una şi aceeaşi intenţie: necesitatea de a reînnoi viaţa creştină. De fapt, întreaga operă a Conciliului şi-a extras normele şi orientarea mai ales din această intenţie.

Dacă luăm în consideraţie natura lucrărilor premergătoare promulgării Codului, precum şi modul în care ele au fost efectuate, îndeosebi în timpul pontificatului lui Paul al VI-lea şi al lui Ioan Paul I, şi de atunci până azi, este absolut necesar să se scoată bine în evidenţă faptul că aceste lucrări au fost duse la bun sfârşit într-un excepţional spirit de colegialitate, şi acest lucru este valabil nu numai în ce priveşte redactarea materială a operei, dar chiar substanţa însăşi a legilor elaborate.

Acest aspect colegial, care caracterizează cât se poate de bine procesul de formare a Codului, corespunde perfect cu magisteriul şi spiritul Conciliului Vatican II. De aceea, Codul, nu numai în conţinutul său, dar şi în însăşi geneza sa, permite să se vadă inspi-raţia ce vine din acest Conciliu, în ale cărui documente Biserica, „sacrament universal de mântuire” (cf. Const. Dogm. despre Bise-rică Lumen gentium 1,5,48), este prezentată ca popor al lui Dum-nezeu, iar structura ei ierarhică este întemeiată pe Colegiul apos-tolilor împreună cu Capul acestuia.

Din acest motiv, Episcopii şi episcopatele au fost invitaţi să colabo-reze la pregătirea noului Cod, şi astfel, pe parcursul unui drum atât de lung, cu o metodă cât mai colegială posibil, să se maturi-zeze, puţin câte puţin, formulele juridice, care apoi trebuiau să fie utilizate de întreaga Biserică. În plus, în toate fazele acestei lucrări au participat şi experţi, adică persoane specializate în teologie, în istorie şi, mai ales, în Dreptul Canonic, care au fost chemaţi din toate părţile lumii.

Tuturor şi fiecăruia în parte le manifestăm astăzi sentimentele noastre de vie recunoştinţă.

În primul rând, apar în faţa ochilor noştri cardinalii răposaţi, care au condus Comisia pregătitoare: cardinalul Pietro Ciriaci, care a început lucrarea, şi cardinalul Pericle Felici, care ani de-a rândul a coordonat desfăşurarea lucrărilor, aproape până la terminarea lor. Ne gândim apoi la secretarii aceleiaşi Comisii: mons. Giacomo Violardo, devenit ulterior cardinal, şi părintele Raimundo Bigador, membru al Societăţii lui Isus, ambii oferindu-şi darurile ştiinţei şi înţelepciunii lor în îndeplinirea acestei funcţii. Împreună cu ei, îi amintim pe cardinalii, arhiepiscopii, episcopii şi pe toţi aceia care au fost membri ai acelei Comisii, ca şi pe consultanţii fiecărui grup de studii, care s-au dedicat în aceşti ani unei activităţi atât de dificile, dar pe care între timp Dumnezeu i-a chemat la răsplata veşnică. Pentru sufletele tuturor acestora se înalţă la Dumnezeu rugăciunea noastră.

Dar ne place să-i amintim şi pe cei care sunt în viaţă, în primul rând, pe actualul preşedinte al Comisiei, venerabilul frate Rosalio Castillo Lara, care foarte mult timp a desfăşurat o muncă remar-cabilă într-o funcţie atât de importantă; apoi pe iubitul nostru fiu Wilhelm Onclin, preot care a contribuit enorm de mult, cu tenaci-tate şi zel, la terminarea cu bine a lucrării, şi pe toţi ceilalţi care, în cadrul aceleiaşi Comisii, fie în calitate de membri cardinali, fie în calitatea de Oficiali, consultanţi şi colaboratori în grupurile de studii sau în alte oficii, au avut o contribuţie foarte valoroasă la elaborarea şi desăvârşirea unei opere atât de importante şi complexe.

Aşadar, promulgând astăzi Codul, suntem pe deplin conştienţi că acest act provine din autoritatea noastră de Pontif şi, prin urmare, îmbracă un caracter „primaţial”. Dar tot atât de conştienţi suntem că acest Cod, în ce priveşte conţinutul său, reflectă grija colegială faţă de Biserică a tuturor fraţilor noştri în episcopat; ba, mai mult, făcând o anumită asemănare cu Conciliul însuşi, acest Cod trebuie considerat ca fiind rodul unei colaborări colegiale izvorâte din eforturile convergente ale persoanelor şi instituţiilor specializate răspândite în întreaga Biserică.

Se pune o a doua întrebare: ce este Codul de Drept Canonic? Pentru a da un răspuns corect la această întrebare, trebuie să ne întoarcem cu mintea la îndepărtata moştenire a dreptului, conţinută în cărţile Vechiului şi Noului Testament, din care provine, ca de la izvorul său principal, întreaga tradiţie juridică şi legisla-tivă a Bisericii.

De fapt, Cristos Domnul nicidecum nu a abolit moştenirea bogată a Legii şi a profeţilor, care s-a format treptat din experienţa istorică a poporului lui Dumnezeu în Vechiul Testament, dar a desăvârşit-o (cf. Mt 5,17), astfel încât să aparţină într-o manieră nouă şi mai elevată la moştenirea Noului Testament. De aceea, chiar dacă sfântul Paul, prezentând misterul pascal, învaţă că justificarea nu se dobândeşte prin faptele legii, ci prin credinţă (cf. Rom 3,28; Gal 2,16), el totuşi nu exclude obligativitatea Deca-logului (cf. Rom 13,8-10; Gal 5,13-25; 6,2) şi nu neagă importanţa disciplinei în Biserica lui Dumnezeu (cf. 1Cor cap. 5 şi 6). În felul acesta, scrierile Noului Testament ne permit să cunoaştem şi mai mult importanţa însăşi a disciplinei şi să putem înţelege mai bine cât de strâns unită este ea cu caracterul salvific al mesajului evanghelic.

Astfel stând lucrurile, apare destul de limpede că scopul Codului nu este nicidecum de a înlocui în viaţa Bisericii credinţa, harul şi, mai ales, carismele credincioşilor. Dimpotrivă, Codul tinde mai degrabă să creeze în societatea eclezială o ordine care, acordând iubirii primatul, de asemenea, harului şi carismelor, să faciliteze totodată dezvoltarea lor armonioasă atât în viaţa societăţii ecleziale, cât şi în aceea a fiecărui membru al acestei societăţi.

Fiind Codul principalul document legislativ al Bisericii bazat pe moştenirea juridică şi legislativă a revelaţiei şi a tradiţiei, el trebuie considerat un instrument indispensabil pentru a se asigura ordinea necesară atât în viaţa individuală şi socială, cât şi în activi-tatea însăşi a Bisericii. De aceea, pe lângă elementele fundamen-tale ale structurii ierarhice a Bisericii, stabilite pe dumnezeiescul Întemeietor sau înrădăcinate în tradiţia apostolică, sau, în orice caz, în tradiţia foarte veche, precum şi pe lângă principalele norme privind exercitarea triplei funcţii încredinţate aceleiaşi Biserici, Codul trebuie să stabilească şi unele reguli şi norme de comportare.

Acest instrument, care este Codul, corespunde pe deplin cu natura Bisericii, îndeosebi aşa cum este ea prezentată de magis-teriul Conciliului Vatican II, în general, şi de către doctrina eclezio-logică a acestuia, în special. Mai mult, într-un anumit sens, acest Cod nou poate fi considerat ca un mare efort de a traduce în limbaj canonistic însăşi această doctrină, adică ecleziologia conciliară. Deşi practic este imposibil să se transpună în mod perfect în limbaj canonistic imaginea Bisericii, aşa cum este ea prezentată de învăţătura Conciliului, totuşi Codul trebuie să-şi îndrepte mereu privirea spre ea ca spre principalul său model, şi din firea lui este ţinut să redea conţinutul sau trăsăturile esenţiale ale acestei imagini.

De aici provin câteva criterii fundamentale după care se ghidează întregul Cod, atât în ce priveşte conţinutul, cât şi în ce priveşte limbajul.

S-ar putea afirma că de aici derivă acea notă caracteristică în virtutea căreia Codul este considerat ca o completare a magisteriului oferit de Conciliul Vatican II, îndeosebi de constituţiile Lumen gentium şi Gaudium et spes.

Aşadar, ceea ce constituie noutatea esenţială a Conciliului Vatican al II-lea – în continuitate cu tradiţia legislativă a Bisericii – mai ales cu privire la doctrina sa ecleziologică, constituie, de fapt, şi noutatea actualului Cod.

Între elementele care redau imaginea adevărată şi specifică a Bisericii trebuie menţionate mai ales următoarele: învăţătura conform căreia Biserica este popor al lui Dumnezeu (cf. Lumen gentium, 2), iar autoritatea ierarhică, slujire (cf. ibid., 3); apoi învăţătura potrivit căreia Biserica este comuniune, pe baza căreia se stabilesc relaţiile ce trebuie să existe între Bisericile particulare şi Biserica universală, între colegialitate şi primat; de asemenea, învăţătura conform căreia toţi membrii poporului lui Dumnezeu sunt părtaşi, fiecare în felul său specific, la tripla funcţie a lui Cristos: sacerdotală, profetică şi regească; acestei învăţături i se alătură şi cea referitoare la îndatoririle şi drepturile credincioşilor creştini, îndeosebi ale laicilor; în sfârşit, interesul pe care Biserica trebuie să-l aibă faţă de ecumenism.

Dacă, aşadar, Conciliul Vatican al II-lea a scos din tezaurul tradiţiei lucruri vechi şi noi, iar noutatea constă tocmai în aceste elemente pe care le-am menţionat mai sus, ca, de altfel, şi în altele, atunci e limpede că şi Codul trebuie să-şi însuşească această caracteristică de fidelitate în noutate şi de noutate în fidelitate, conformându-se ei atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi în ceea ce priveşte limbajul.

Noul Cod de Drept Canonic vede lumina într-un moment în care Episcopii întregii Biserici nu numai că îi cer promulgarea, dar i-o cer cu insistenţă şi chiar cu nerăbdare.

Într-adevăr, Codul de Drept Canonic este absolut necesar Bise-ricii. Fiind constituită ca un organism social şi vizibil, Biserica are nevoie de norme pentru ca structura ei ierarhică şi organică să fie vizibilă, exercitarea funcţiilor ce i-au fost încredinţate de dumnezeiescul Întemeietor, îndeosebi puterea sacră şi adminis-trarea sacramentelor, să fie bine organizată, legăturile reciproce dintre credincioşi să fie reglementate după dreptate bazată pe caritate, drepturile fiecăruia să fie precizate şi garantate şi, în fine, iniţiativele comune, asumate în vederea trăirii desăvârşite a vieţii creştine, să fie sprijinite, întărite şi promovate de legi canonice.

În sfârşit, prin natura lor, legile canonice cer să fie respectate; de aceea, s-a depus tot efortul ca, în îndelungata elaborare a Codului, normele să fie formulate cu grijă şi bazate pe un solid fundament juridic, canonic şi teologic.

După toate aceste consideraţii, să sperăm că noua legislaţie canonică va deveni un mijloc eficient care să permită Bisericii să se dovedească din ce în ce tot mai capabilă în a-şi îndeplini în lume misiunea salvatoare.

Oferim tuturor cu plăcere şi încredere aceste consideraţii ale Noastre, acum, cu prilejul promulgării principalului Corpus de legi ecleziastice pentru Biserica Latină.

Să dea Dumnezeu ca bucuria şi pacea, împreună cu dreptatea şi ascultarea, să facă să fie respectat acest Cod, şi ceea ce este poruncit de către cap să fie respectat şi de către corp.

Încrezători, aşadar, în ajutorul harului dumnezeiesc, sprijiniţi de autoritatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul, pe deplin conştienţi de ceea ce îndeplinim, acceptând dorinţele Episcopilor din lumea întreagă, care au colaborat cu noi cu afect colegial, în virtutea autorităţii supreme cu care suntem învestiţi, prin această Consti-tuţie a noastră, care să fie mereu valabilă în viitor, promulgăm prezentul Cod aşa cum a fost el întocmit şi revizuit şi, totodată, poruncim ca de acum înainte să aibă putere de lege pentru întreaga Biserică Latină şi îl încredinţăm în paza şi supravegherea tuturor acelora care au datoria de a-l face să fie respectat. Şi pentru ca toţi să poată să se informeze cum trebuie şi să cunoască mai profund aceste dispoziţii înainte ca ele să intre în vigoare, declarăm şi poruncim ca ele să aibă putere de lege din prima zi a Adventului din acest an 1983, în ciuda existenţei oricăror dispo-ziţii, constituţii, privilegii – chiar vrednice de o semnalare specială şi particulară – şi cutume contrare.

Aşadar, îi îndemnăm pe toţi fiii Noştri preaiubiţi să respecte cu sinceritate şi bunăvoinţă normele propuse, cu speranţa că se va reintroduce în Biserică o disciplină activă şi că, în consecinţă, cu ajutorul Preasfintei Fecioare Maria, Maica Bisericii, va spori din ce în ce tot mai mult grija pentru mântuirea sufletelor.

 

Roma, Palatul Vatican, 25 ianuarie 1983, al cincilea an al Pontificatului Nostru.
Papa Ioan Paul al II-lea

Traducere pr. Ioan Tamaș

Textul originar poate fi citit aici: http://w2.vatican.va/content/john-paul-ii/la/apost_constitutions/documents/hf_jp-ii_apc_25011983_sacrae-disciplinae-leges.html

 

În faţa unei inimi căite. Dezlegarea de păcatul de avort

avort vs viataPublicăm o mare parte din scrisoarea pe care episcopul de Albano a adresat-o clerului diecezan şi călugăresc cu ocazia primei duminici din Advent.

În scrisoarea apostolică Misericordia et misera papa Francisc a extins în timp pentru toţi preoţii facultatea de a dezlega pe cei care au săvârşit păcatul de avort, acordată deja în mod limitat la perioada jubiliară (nr. 12). Aşadar, de acum înainte, de ea se bucură orice preot care este deja în posesia facultăţii necesare de a dezlega în mod obişnuit spovezile (cf. Codex Iuris Canonici, can. 966 § 1; 970 şi 973).

Noi primim în mod cordial şi cu suflet recunoscător dispoziţia papei. Însă, permiteţi-mi ca să unesc câteva motivaţii care vor putea ajuta s-o înţelegem mai bine fie noi, fie credincioşii. De fapt, s-a putut constata cât de variată a fost, cel puţin în mijloacele de comunicare socială, primirea acestei dispoziţii a papei. În unele cazuri ea a fost prezentat în forme nepotrivite, în altele chiar răutăcioase încât au făcut să transpară dacă nu tendenţiozitate, cel puţin ignoranţă. În schimb, n-am nicio îndoială că fiecare dintre voi a înţeles bine sensul şi valoarea a ceea ce a fost înţeles şi stabilit de papa.

Este necesar de ţinut cont de distincţia dintre „păcat” şi „sancţiune penală”, care este comportată de unele păcate, între care este avortul procurat şi efectuat. De fapt, conform can. 1398 din Codex Iuris Canonici, „cine procură avort, urmat de efect, cade în excomunicare latae sententiae„, adică fără ca să fie necesar să fie pronunţată în mod formal pentru fiecare caz. De aici, până astăzi, „rezervarea” sa episcopului şi altor preoţi desemnaţi de el, sau indicaţi chiar de Dreptul Canonic; de aici şi necesitatea iertării acestei cenzuri înainte ca să fie dată dezlegarea sacramentală.

Însă acum, cu decizia comunicată în recenta sa scrisoare, papa a acordat tuturor duhovnicilor facultatea de a ierta în „forul sacramental” (adică în actul spovezii sacramentale) cenzura despre care se vorbeşte în can. 1398. Spus altfel, papa a acordat tuturor duhovnicilor „jurisdicţia” pentru a ridica sancţiunea penală, cenzura de excomunicare.

Consider important ca măcar nouă preoţilor să ne fie foarte clară – şi să transmitem celorlalţi credincioşi – distincţia dintre păcate şi sancţiuni penale. Jurisdicţia şi puterea de a ierta păcatele sunt două realităţi diferite „conceptual”. Însă acum, în cazul nostru, cu decizia papei, ele sunt unite în însuşi actul spovezii: aici duhovnicul exercită jurisdicţia de a ierta cenzura de excomunicare (care interzicea primirea tuturor sacramentelor) şi exercită şi puterea sacerdotală pe care o are de a ierta păcatele. Aşadar, nimic n-a fost modificat cu privire la delictul de avort şi cu privire la pedeapsa canonică de excomunicare. Însă a fost „simplificat” sistemul de iertare a delictului de avort, încredinţând duhovnicilor în „forul” spovezii jurisdicţia pentru a elimina pedeapsa şi a putea astfel dezlega toate păcatele pe care le-ar putea avea penitentul.

Fără a avea intenţia de a da o lecţie de drept canonic, adaug numai altceva despre dinamica juridică în care se inserează decizia papei. De fapt, disciplina canonică ţine cont mereu de bonus animarum, chiar şi atunci când penitentul se află în condiţii deosebite. De aceea, ea prevede aşa-numitul „caz mai urgent” (casus urgentior), aşa cum era numit în can. 2254 din Codex Iuris Canonici din 1917; adică acela în care situaţia de păcat şi imposibilitatea dispusă de sancţiunea penală de a avea acces la sacramente au incidenţă aşa de mare asupra credinciosului de altfel căit, încât să-i fie greu să aştepte tot timpul necesar pentru a obţine iertarea pedepsei în forul extern (cf. Codex Iuris Canonici, can. 1357 § 1). Aşa cum este explicat de comentatori, însăşi legea canonică se angajează „să depăşească o posibilă contradicţie între disponibilitatea la căinţă a credinciosului, cu respectiva dorinţă de a primi dezlegarea sacramentală, şi interdicţia de a avea acces la sacramente dispusă de pedeapsa canonică”.

Luând în considerare în această lumină juridico-canonică, decizia papei îşi are fundamentul său şi rădăcina sa în însuşi scopul ultim al disciplinei canonice, adică salus animarum. Acesta nu este un element extern, suprapus legii canonice şi nici nu este o simplă clauză-limită pentru orânduirea canonică; dimpotrivă, este o „clauză deschisă” şi interpretativă; este principiul călăuză şi orientativ, dimensiunea constitutivă a însăşi realităţii supranaturale a lui ius in Ecclesia. La baza deciziei papei există, până la urmă, tocmai acest principiu metajuridic; ecleziologic, am spune, care dă formă întregii orânduiri canonice. El, peste toate, realizează instanţa de raţionalitate a legii însăşi. Cu privire la gravitatea păcatului de avort papa n-a făcut nicio reducere. În schimb a declarat: „Aş vrea să reafirm cu toate forţele mele că avortul este un păcat grav, pentru că pune capăt unei vieţi nevinovate”. Cu privire la acest punct magisteriul Bisericii a fost şi este mereu ferm. Acelaşi Francisc reafirmase asta deja în primele luni ale slujirii sale petrine. De exemplu, în audienţa acordată participanţilor la întâlnirea promovată de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor Medicilor Catolici, la 20 septembrie 2013, a spus: „În fiinţa umană fragilă fiecare dintre noi este invitat să recunoască faţa Domnului, care în trupul său uman a experimentat indiferenţa şi singurătatea la care adesea îi condamnăm pe cei mai săraci, fie în ţările în curs de dezvoltare, fie în societăţile bogate. Fiecare copil nenăscut, dar condamnat pe nedrept să fie avortat, are faţa lui Isus Cristos, are faţa Domnului, care încă înainte de a se naşte, şi apoi abia născut, a experimentat refuzul lumii. Şi fiecare bătrân […], chiar dacă este infirm sau la sfârşitul zilelor sale, poartă în sine faţa lui Cristos. Nu se pot arunca, aşa cum ne propune «cultura rebutului»! Nu se pot arunca!”.

Spuse acestea, în scrisoarea apostolică Misericordia et misera papa adaugă: „Cu aceeaşi forţă pot şi trebuie să afirm că nu există niciun păcat la care milostivirea lui Dumnezeu nu poate să ajungă şi să distrugă atunci când găseşte o inimă căită care cere să se reconcilieze cu Tatăl” (nr. 12). Aici găsim motivaţia teologică a deciziei papei.

În această privinţă, s-ar putea reciti bula Misericordiae vultus (11 aprilie 2015) cu care Francisc a convocat jubileul care tocmai s-a încheiat. Eu însumi, tot anul m-am angajat să vestesc misterul milostivirii divine, fie cu scrisoarea pastorală Mai întâi este Milostivirea (27 noiembrie 2015), fie cu cele douăzeci şi şapte de omilii rostite în diferitele ocazii diecezane pe parcursul acestui timp cu adevărat extraordinar. Pe de altă parte, cum scrie Robert Lezohupski, „tema milostivirii reprezintă fundalul intern al dreptului canonic (salus animarum suprema lex – can. 1752). Milostivirea este pe deplin legată cu mântuirea sufletelor şi cu instrumentele pentru a o realiza. Ca atare, milostivirea reprezintă în mod clar dimensiunea pastorală şi caritativă a dreptului canonic”. Iată, aşadar, că în Misericordia et misera papa îndeamnă imediat: „De aceea, fiecare preot să devină călăuză, sprijin şi întărire în a-i însoţi pe penitenţi în acest drum de reconciliere specială” (nr. 12).

Luând în considerare practica sacramentală a duhovnicului, papa o cuprinde în întregime în verbul „a însoţi”. Pentru a face ce? Un „drum de reconciliere specială”. În timpul acestui drum slujitorul Bisericii trebuie să fie „călăuză”, „sprijin” şi „întărire”. Să luăm în considerare aceste trei acţiuni. Astfel, trecem la motivaţiile pastorale.

Călăuza „indică drumul”, dar nu face asta cu o funcţie pur şi simplu directoare. Duhovnicul nu este un „indicator stradal”. Ceea ce este deja cerut de normativa canonică (cf. Codex Iuris Canonici, can. 978: duhovnicul este „judecător”, „medic” şi „slujitor ascultător” faţă de învăţătura magisteriului şi faţă de normele autorităţii competente), Francisc explică asta cu cuvintele: sprijin şi întărire. Pentru „a susţine” trebuie să stăm alături de celălalt şi nu să stăm pe trepte. Abalconear, ar spune Bergoglio în jargonul argentinian: adică a privi de la balcon. Dar este mai mult.

„A susţine” înseamnă literalmente a ţine pe cineva punându-ne „sub el”, adică a-i purta povara. A căuta o „oaie rătăcită” nu înseamnă a merge prin câmpii şi păduri, ci a lua asupră-şi, ca păstorul despre care Evanghelia scrie: „o pune pe umerii săi bucurându-se” (Lc 15,5).

Apoi „a întări” înseamnă a-l ajuta pe celălalt să fie puternic, să depăşească răul, să învingă propria slăbiciune. În Fil 4,13 Paul scrie: „Toate le pot în cel care mă întăreşte” („omnia possum in eu qui me confortat”). Paul trăieşte experienţa cu Isus lângă el ca prezenţă care încurajează în aşa fel încât îl face capabil să înfrunte orice situaţie. In persona Christi, fiecare duhovnic trebuie să fie ca acest Isus pentru Paul: a da curaj, a inspira dinamism pentru a nu se descuraja din cauza propriei slăbiciuni, pentru a merge înainte pe calea întreprinsă a convertirii.

Este important ca toţi, dar noi preoţii în mod deosebit, să ajungem să percepem dimensiunea „generativă” a deciziei papei. Să ne întrebăm: ce anume poate da naştere acestei alegeri? Ce comportamente promovează şi încurajează în comunităţile noastre? Generează speranţă şi încredere în Dumnezeu sau descurajare şi disperare? Face să se maturizeze responsabilitatea? Deschide drumuri sau duce într-o fundătură? Eu cred că papa nu ne indică scurtături de niciun fel. Dimpotrivă el ne indică drumuri lungi, angajante. Pentru a recurge la câteva expresii ale sale, Francisc ne cere să demarăm procese de „discernământ, purificare şi reformă”; procese „de creştere” şi „acţiuni care generează noi dinamisme în societate şi implică alte persoane şi grupuri care le vor duce înainte, până când aduc rod în evenimente istorice importante” (cf. Evangelii gaudium, nr. 30; 169; 223).

(În faţa unei inimi căite
Dezlegarea de păcatul de avort,
de Marcello Semeraro
după L’Osservatore Romano, 2 decembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

%d blogeri au apreciat: