Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Archive for the ‘Codul de drept canonic (Codex Iuris Canonici)’ Category

Legile disciplinei sacre – Sacrae Disciplinae Leges

Posted by Paxlaur pe 18/10/2017

 

Codul de drept canonicÎn decursul secolelor, Biserica Catolică a obişnuit să reformeze şi să reînnoiască Legile disciplinei sacre, pentru ca – păstrându-se necontenit fidelitatea faţă de dumnezeiescul Întemeietor – ele să fie mai conforme cu misiunea salvifică ce i-a fost încredinţată. Îndemnaţi şi noi de acelaşi gând şi împlinind, în sfârşit, aştep-tarea întregii lumi catolice, poruncim astăzi, 25 ianuarie 1983, promulgarea Codului de Drept Canonic revizuit. Făcând aceasta, gândul nostru se duce înapoi la aceeaşi zi, din anul 1959, când înaintaşul nostru Ioan al XXIII-lea, de fericită amintire, a anunţat pentru prima oară în mod public că a luat decizia de a reforma Corpus-ul legilor canonice în vigoare, ce fusese promulgat în solem-nitatea Rusaliilor din anul 1917.

Decizia de a reînnoi Codul a fost luată împreună cu alte două decizii, pe care acel Pontif le-a anunţat tot în aceeaşi zi: celebrarea unui sinod al diecezei de Roma şi convocarea unui conciliu ecumenic. Dintre aceste două evenimente – deşi primul nu are o legătură strânsă cu reformarea Codului – cel de-al doilea, adică celebrarea conciliului, este totuşi de o importanţă deosebită pentru problema pe care o discutăm şi în strânsă legătură cu ea.

Dacă se pune întrebarea de ce a intuit Ioan al XXIII-lea necesi-tatea reformării Codului în vigoare, răspunsul poate fi găsit chiar în Codul promulgat în anul 1917. Există însă şi un alt răspuns, şi acesta e cel principal: reformarea Codului de Drept Canonic apărea întru totul voită şi cerută chiar de Conciliu, care şi-a concentrat cea mai mare atenţie asupra Bisericii.

Desigur, când a fost anunţată pentru prima oară necesitatea revizuirii Codului, Conciliul era o chestiune de viitor. Trebuie apoi adăugat şi faptul că actele magisteriului său, îndeosebi învăţătura sa despre Biserică, au fost puse la punct abia în anii 1962-1963. Cu toate acestea, toţi vedem că intuiţia lui Ioan al XXIII-lea a fost cât se poate de exactă şi trebuie afirmat pe drept cuvânt că decizia sa a privit în perspectivă la binele Bisericii.

De aceea, noul Cod, care este publicat astăzi, a avut absolută nevoie de opera Conciliului şi, deşi a fost anunţat împreună cu Conciliul, din punct de vedere cronologic îi urmează, deoarece lucrările întreprinse pentru pregătirea lui, care trebuiau să se bazeze pe Conciliu, nu au putut începe decât după terminarea acestuia.

Întorcându-se astăzi gândul nostru spre începutul acelui drum lung, adică la ziua de 25 ianuarie 1959, şi la persoana lui Ioan al XXIII-lea, iniţiatorul revizuirii Codului, trebuie să recunoaştem că acest Cod a izvorât din una şi aceeaşi intenţie: necesitatea de a reînnoi viaţa creştină. De fapt, întreaga operă a Conciliului şi-a extras normele şi orientarea mai ales din această intenţie.

Dacă luăm în consideraţie natura lucrărilor premergătoare promulgării Codului, precum şi modul în care ele au fost efectuate, îndeosebi în timpul pontificatului lui Paul al VI-lea şi al lui Ioan Paul I, şi de atunci până azi, este absolut necesar să se scoată bine în evidenţă faptul că aceste lucrări au fost duse la bun sfârşit într-un excepţional spirit de colegialitate, şi acest lucru este valabil nu numai în ce priveşte redactarea materială a operei, dar chiar substanţa însăşi a legilor elaborate.

Acest aspect colegial, care caracterizează cât se poate de bine procesul de formare a Codului, corespunde perfect cu magisteriul şi spiritul Conciliului Vatican II. De aceea, Codul, nu numai în conţinutul său, dar şi în însăşi geneza sa, permite să se vadă inspi-raţia ce vine din acest Conciliu, în ale cărui documente Biserica, „sacrament universal de mântuire” (cf. Const. Dogm. despre Bise-rică Lumen gentium 1,5,48), este prezentată ca popor al lui Dum-nezeu, iar structura ei ierarhică este întemeiată pe Colegiul apos-tolilor împreună cu Capul acestuia.

Din acest motiv, Episcopii şi episcopatele au fost invitaţi să colabo-reze la pregătirea noului Cod, şi astfel, pe parcursul unui drum atât de lung, cu o metodă cât mai colegială posibil, să se maturi-zeze, puţin câte puţin, formulele juridice, care apoi trebuiau să fie utilizate de întreaga Biserică. În plus, în toate fazele acestei lucrări au participat şi experţi, adică persoane specializate în teologie, în istorie şi, mai ales, în Dreptul Canonic, care au fost chemaţi din toate părţile lumii.

Tuturor şi fiecăruia în parte le manifestăm astăzi sentimentele noastre de vie recunoştinţă.

În primul rând, apar în faţa ochilor noştri cardinalii răposaţi, care au condus Comisia pregătitoare: cardinalul Pietro Ciriaci, care a început lucrarea, şi cardinalul Pericle Felici, care ani de-a rândul a coordonat desfăşurarea lucrărilor, aproape până la terminarea lor. Ne gândim apoi la secretarii aceleiaşi Comisii: mons. Giacomo Violardo, devenit ulterior cardinal, şi părintele Raimundo Bigador, membru al Societăţii lui Isus, ambii oferindu-şi darurile ştiinţei şi înţelepciunii lor în îndeplinirea acestei funcţii. Împreună cu ei, îi amintim pe cardinalii, arhiepiscopii, episcopii şi pe toţi aceia care au fost membri ai acelei Comisii, ca şi pe consultanţii fiecărui grup de studii, care s-au dedicat în aceşti ani unei activităţi atât de dificile, dar pe care între timp Dumnezeu i-a chemat la răsplata veşnică. Pentru sufletele tuturor acestora se înalţă la Dumnezeu rugăciunea noastră.

Dar ne place să-i amintim şi pe cei care sunt în viaţă, în primul rând, pe actualul preşedinte al Comisiei, venerabilul frate Rosalio Castillo Lara, care foarte mult timp a desfăşurat o muncă remar-cabilă într-o funcţie atât de importantă; apoi pe iubitul nostru fiu Wilhelm Onclin, preot care a contribuit enorm de mult, cu tenaci-tate şi zel, la terminarea cu bine a lucrării, şi pe toţi ceilalţi care, în cadrul aceleiaşi Comisii, fie în calitate de membri cardinali, fie în calitatea de Oficiali, consultanţi şi colaboratori în grupurile de studii sau în alte oficii, au avut o contribuţie foarte valoroasă la elaborarea şi desăvârşirea unei opere atât de importante şi complexe.

Aşadar, promulgând astăzi Codul, suntem pe deplin conştienţi că acest act provine din autoritatea noastră de Pontif şi, prin urmare, îmbracă un caracter „primaţial”. Dar tot atât de conştienţi suntem că acest Cod, în ce priveşte conţinutul său, reflectă grija colegială faţă de Biserică a tuturor fraţilor noştri în episcopat; ba, mai mult, făcând o anumită asemănare cu Conciliul însuşi, acest Cod trebuie considerat ca fiind rodul unei colaborări colegiale izvorâte din eforturile convergente ale persoanelor şi instituţiilor specializate răspândite în întreaga Biserică.

Se pune o a doua întrebare: ce este Codul de Drept Canonic? Pentru a da un răspuns corect la această întrebare, trebuie să ne întoarcem cu mintea la îndepărtata moştenire a dreptului, conţinută în cărţile Vechiului şi Noului Testament, din care provine, ca de la izvorul său principal, întreaga tradiţie juridică şi legisla-tivă a Bisericii.

De fapt, Cristos Domnul nicidecum nu a abolit moştenirea bogată a Legii şi a profeţilor, care s-a format treptat din experienţa istorică a poporului lui Dumnezeu în Vechiul Testament, dar a desăvârşit-o (cf. Mt 5,17), astfel încât să aparţină într-o manieră nouă şi mai elevată la moştenirea Noului Testament. De aceea, chiar dacă sfântul Paul, prezentând misterul pascal, învaţă că justificarea nu se dobândeşte prin faptele legii, ci prin credinţă (cf. Rom 3,28; Gal 2,16), el totuşi nu exclude obligativitatea Deca-logului (cf. Rom 13,8-10; Gal 5,13-25; 6,2) şi nu neagă importanţa disciplinei în Biserica lui Dumnezeu (cf. 1Cor cap. 5 şi 6). În felul acesta, scrierile Noului Testament ne permit să cunoaştem şi mai mult importanţa însăşi a disciplinei şi să putem înţelege mai bine cât de strâns unită este ea cu caracterul salvific al mesajului evanghelic.

Astfel stând lucrurile, apare destul de limpede că scopul Codului nu este nicidecum de a înlocui în viaţa Bisericii credinţa, harul şi, mai ales, carismele credincioşilor. Dimpotrivă, Codul tinde mai degrabă să creeze în societatea eclezială o ordine care, acordând iubirii primatul, de asemenea, harului şi carismelor, să faciliteze totodată dezvoltarea lor armonioasă atât în viaţa societăţii ecleziale, cât şi în aceea a fiecărui membru al acestei societăţi.

Fiind Codul principalul document legislativ al Bisericii bazat pe moştenirea juridică şi legislativă a revelaţiei şi a tradiţiei, el trebuie considerat un instrument indispensabil pentru a se asigura ordinea necesară atât în viaţa individuală şi socială, cât şi în activi-tatea însăşi a Bisericii. De aceea, pe lângă elementele fundamen-tale ale structurii ierarhice a Bisericii, stabilite pe dumnezeiescul Întemeietor sau înrădăcinate în tradiţia apostolică, sau, în orice caz, în tradiţia foarte veche, precum şi pe lângă principalele norme privind exercitarea triplei funcţii încredinţate aceleiaşi Biserici, Codul trebuie să stabilească şi unele reguli şi norme de comportare.

Acest instrument, care este Codul, corespunde pe deplin cu natura Bisericii, îndeosebi aşa cum este ea prezentată de magis-teriul Conciliului Vatican II, în general, şi de către doctrina eclezio-logică a acestuia, în special. Mai mult, într-un anumit sens, acest Cod nou poate fi considerat ca un mare efort de a traduce în limbaj canonistic însăşi această doctrină, adică ecleziologia conciliară. Deşi practic este imposibil să se transpună în mod perfect în limbaj canonistic imaginea Bisericii, aşa cum este ea prezentată de învăţătura Conciliului, totuşi Codul trebuie să-şi îndrepte mereu privirea spre ea ca spre principalul său model, şi din firea lui este ţinut să redea conţinutul sau trăsăturile esenţiale ale acestei imagini.

De aici provin câteva criterii fundamentale după care se ghidează întregul Cod, atât în ce priveşte conţinutul, cât şi în ce priveşte limbajul.

S-ar putea afirma că de aici derivă acea notă caracteristică în virtutea căreia Codul este considerat ca o completare a magisteriului oferit de Conciliul Vatican II, îndeosebi de constituţiile Lumen gentium şi Gaudium et spes.

Aşadar, ceea ce constituie noutatea esenţială a Conciliului Vatican al II-lea – în continuitate cu tradiţia legislativă a Bisericii – mai ales cu privire la doctrina sa ecleziologică, constituie, de fapt, şi noutatea actualului Cod.

Între elementele care redau imaginea adevărată şi specifică a Bisericii trebuie menţionate mai ales următoarele: învăţătura conform căreia Biserica este popor al lui Dumnezeu (cf. Lumen gentium, 2), iar autoritatea ierarhică, slujire (cf. ibid., 3); apoi învăţătura potrivit căreia Biserica este comuniune, pe baza căreia se stabilesc relaţiile ce trebuie să existe între Bisericile particulare şi Biserica universală, între colegialitate şi primat; de asemenea, învăţătura conform căreia toţi membrii poporului lui Dumnezeu sunt părtaşi, fiecare în felul său specific, la tripla funcţie a lui Cristos: sacerdotală, profetică şi regească; acestei învăţături i se alătură şi cea referitoare la îndatoririle şi drepturile credincioşilor creştini, îndeosebi ale laicilor; în sfârşit, interesul pe care Biserica trebuie să-l aibă faţă de ecumenism.

Dacă, aşadar, Conciliul Vatican al II-lea a scos din tezaurul tradiţiei lucruri vechi şi noi, iar noutatea constă tocmai în aceste elemente pe care le-am menţionat mai sus, ca, de altfel, şi în altele, atunci e limpede că şi Codul trebuie să-şi însuşească această caracteristică de fidelitate în noutate şi de noutate în fidelitate, conformându-se ei atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi în ceea ce priveşte limbajul.

Noul Cod de Drept Canonic vede lumina într-un moment în care Episcopii întregii Biserici nu numai că îi cer promulgarea, dar i-o cer cu insistenţă şi chiar cu nerăbdare.

Într-adevăr, Codul de Drept Canonic este absolut necesar Bise-ricii. Fiind constituită ca un organism social şi vizibil, Biserica are nevoie de norme pentru ca structura ei ierarhică şi organică să fie vizibilă, exercitarea funcţiilor ce i-au fost încredinţate de dumnezeiescul Întemeietor, îndeosebi puterea sacră şi adminis-trarea sacramentelor, să fie bine organizată, legăturile reciproce dintre credincioşi să fie reglementate după dreptate bazată pe caritate, drepturile fiecăruia să fie precizate şi garantate şi, în fine, iniţiativele comune, asumate în vederea trăirii desăvârşite a vieţii creştine, să fie sprijinite, întărite şi promovate de legi canonice.

În sfârşit, prin natura lor, legile canonice cer să fie respectate; de aceea, s-a depus tot efortul ca, în îndelungata elaborare a Codului, normele să fie formulate cu grijă şi bazate pe un solid fundament juridic, canonic şi teologic.

După toate aceste consideraţii, să sperăm că noua legislaţie canonică va deveni un mijloc eficient care să permită Bisericii să se dovedească din ce în ce tot mai capabilă în a-şi îndeplini în lume misiunea salvatoare.

Oferim tuturor cu plăcere şi încredere aceste consideraţii ale Noastre, acum, cu prilejul promulgării principalului Corpus de legi ecleziastice pentru Biserica Latină.

Să dea Dumnezeu ca bucuria şi pacea, împreună cu dreptatea şi ascultarea, să facă să fie respectat acest Cod, şi ceea ce este poruncit de către cap să fie respectat şi de către corp.

Încrezători, aşadar, în ajutorul harului dumnezeiesc, sprijiniţi de autoritatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul, pe deplin conştienţi de ceea ce îndeplinim, acceptând dorinţele Episcopilor din lumea întreagă, care au colaborat cu noi cu afect colegial, în virtutea autorităţii supreme cu care suntem învestiţi, prin această Consti-tuţie a noastră, care să fie mereu valabilă în viitor, promulgăm prezentul Cod aşa cum a fost el întocmit şi revizuit şi, totodată, poruncim ca de acum înainte să aibă putere de lege pentru întreaga Biserică Latină şi îl încredinţăm în paza şi supravegherea tuturor acelora care au datoria de a-l face să fie respectat. Şi pentru ca toţi să poată să se informeze cum trebuie şi să cunoască mai profund aceste dispoziţii înainte ca ele să intre în vigoare, declarăm şi poruncim ca ele să aibă putere de lege din prima zi a Adventului din acest an 1983, în ciuda existenţei oricăror dispo-ziţii, constituţii, privilegii – chiar vrednice de o semnalare specială şi particulară – şi cutume contrare.

Aşadar, îi îndemnăm pe toţi fiii Noştri preaiubiţi să respecte cu sinceritate şi bunăvoinţă normele propuse, cu speranţa că se va reintroduce în Biserică o disciplină activă şi că, în consecinţă, cu ajutorul Preasfintei Fecioare Maria, Maica Bisericii, va spori din ce în ce tot mai mult grija pentru mântuirea sufletelor.

 

Roma, Palatul Vatican, 25 ianuarie 1983, al cincilea an al Pontificatului Nostru.
Papa Ioan Paul al II-lea

Traducere pr. Ioan Tamaș

Textul originar poate fi citit aici: http://w2.vatican.va/content/john-paul-ii/la/apost_constitutions/documents/hf_jp-ii_apc_25011983_sacrae-disciplinae-leges.html

 

Anunțuri

Posted in Codul de drept canonic (Codex Iuris Canonici), Drept canonic, Ioan Paul al II-lea | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

În faţa unei inimi căite. Dezlegarea de păcatul de avort

Posted by Paxlaur pe 02/12/2016

avort vs viataPublicăm o mare parte din scrisoarea pe care episcopul de Albano a adresat-o clerului diecezan şi călugăresc cu ocazia primei duminici din Advent.

În scrisoarea apostolică Misericordia et misera papa Francisc a extins în timp pentru toţi preoţii facultatea de a dezlega pe cei care au săvârşit păcatul de avort, acordată deja în mod limitat la perioada jubiliară (nr. 12). Aşadar, de acum înainte, de ea se bucură orice preot care este deja în posesia facultăţii necesare de a dezlega în mod obişnuit spovezile (cf. Codex Iuris Canonici, can. 966 § 1; 970 şi 973).

Noi primim în mod cordial şi cu suflet recunoscător dispoziţia papei. Însă, permiteţi-mi ca să unesc câteva motivaţii care vor putea ajuta s-o înţelegem mai bine fie noi, fie credincioşii. De fapt, s-a putut constata cât de variată a fost, cel puţin în mijloacele de comunicare socială, primirea acestei dispoziţii a papei. În unele cazuri ea a fost prezentat în forme nepotrivite, în altele chiar răutăcioase încât au făcut să transpară dacă nu tendenţiozitate, cel puţin ignoranţă. În schimb, n-am nicio îndoială că fiecare dintre voi a înţeles bine sensul şi valoarea a ceea ce a fost înţeles şi stabilit de papa.

Este necesar de ţinut cont de distincţia dintre „păcat” şi „sancţiune penală”, care este comportată de unele păcate, între care este avortul procurat şi efectuat. De fapt, conform can. 1398 din Codex Iuris Canonici, „cine procură avort, urmat de efect, cade în excomunicare latae sententiae„, adică fără ca să fie necesar să fie pronunţată în mod formal pentru fiecare caz. De aici, până astăzi, „rezervarea” sa episcopului şi altor preoţi desemnaţi de el, sau indicaţi chiar de Dreptul Canonic; de aici şi necesitatea iertării acestei cenzuri înainte ca să fie dată dezlegarea sacramentală.

Însă acum, cu decizia comunicată în recenta sa scrisoare, papa a acordat tuturor duhovnicilor facultatea de a ierta în „forul sacramental” (adică în actul spovezii sacramentale) cenzura despre care se vorbeşte în can. 1398. Spus altfel, papa a acordat tuturor duhovnicilor „jurisdicţia” pentru a ridica sancţiunea penală, cenzura de excomunicare.

Consider important ca măcar nouă preoţilor să ne fie foarte clară – şi să transmitem celorlalţi credincioşi – distincţia dintre păcate şi sancţiuni penale. Jurisdicţia şi puterea de a ierta păcatele sunt două realităţi diferite „conceptual”. Însă acum, în cazul nostru, cu decizia papei, ele sunt unite în însuşi actul spovezii: aici duhovnicul exercită jurisdicţia de a ierta cenzura de excomunicare (care interzicea primirea tuturor sacramentelor) şi exercită şi puterea sacerdotală pe care o are de a ierta păcatele. Aşadar, nimic n-a fost modificat cu privire la delictul de avort şi cu privire la pedeapsa canonică de excomunicare. Însă a fost „simplificat” sistemul de iertare a delictului de avort, încredinţând duhovnicilor în „forul” spovezii jurisdicţia pentru a elimina pedeapsa şi a putea astfel dezlega toate păcatele pe care le-ar putea avea penitentul.

Fără a avea intenţia de a da o lecţie de drept canonic, adaug numai altceva despre dinamica juridică în care se inserează decizia papei. De fapt, disciplina canonică ţine cont mereu de bonus animarum, chiar şi atunci când penitentul se află în condiţii deosebite. De aceea, ea prevede aşa-numitul „caz mai urgent” (casus urgentior), aşa cum era numit în can. 2254 din Codex Iuris Canonici din 1917; adică acela în care situaţia de păcat şi imposibilitatea dispusă de sancţiunea penală de a avea acces la sacramente au incidenţă aşa de mare asupra credinciosului de altfel căit, încât să-i fie greu să aştepte tot timpul necesar pentru a obţine iertarea pedepsei în forul extern (cf. Codex Iuris Canonici, can. 1357 § 1). Aşa cum este explicat de comentatori, însăşi legea canonică se angajează „să depăşească o posibilă contradicţie între disponibilitatea la căinţă a credinciosului, cu respectiva dorinţă de a primi dezlegarea sacramentală, şi interdicţia de a avea acces la sacramente dispusă de pedeapsa canonică”.

Luând în considerare în această lumină juridico-canonică, decizia papei îşi are fundamentul său şi rădăcina sa în însuşi scopul ultim al disciplinei canonice, adică salus animarum. Acesta nu este un element extern, suprapus legii canonice şi nici nu este o simplă clauză-limită pentru orânduirea canonică; dimpotrivă, este o „clauză deschisă” şi interpretativă; este principiul călăuză şi orientativ, dimensiunea constitutivă a însăşi realităţii supranaturale a lui ius in Ecclesia. La baza deciziei papei există, până la urmă, tocmai acest principiu metajuridic; ecleziologic, am spune, care dă formă întregii orânduiri canonice. El, peste toate, realizează instanţa de raţionalitate a legii însăşi. Cu privire la gravitatea păcatului de avort papa n-a făcut nicio reducere. În schimb a declarat: „Aş vrea să reafirm cu toate forţele mele că avortul este un păcat grav, pentru că pune capăt unei vieţi nevinovate”. Cu privire la acest punct magisteriul Bisericii a fost şi este mereu ferm. Acelaşi Francisc reafirmase asta deja în primele luni ale slujirii sale petrine. De exemplu, în audienţa acordată participanţilor la întâlnirea promovată de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor Medicilor Catolici, la 20 septembrie 2013, a spus: „În fiinţa umană fragilă fiecare dintre noi este invitat să recunoască faţa Domnului, care în trupul său uman a experimentat indiferenţa şi singurătatea la care adesea îi condamnăm pe cei mai săraci, fie în ţările în curs de dezvoltare, fie în societăţile bogate. Fiecare copil nenăscut, dar condamnat pe nedrept să fie avortat, are faţa lui Isus Cristos, are faţa Domnului, care încă înainte de a se naşte, şi apoi abia născut, a experimentat refuzul lumii. Şi fiecare bătrân […], chiar dacă este infirm sau la sfârşitul zilelor sale, poartă în sine faţa lui Cristos. Nu se pot arunca, aşa cum ne propune «cultura rebutului»! Nu se pot arunca!”.

Spuse acestea, în scrisoarea apostolică Misericordia et misera papa adaugă: „Cu aceeaşi forţă pot şi trebuie să afirm că nu există niciun păcat la care milostivirea lui Dumnezeu nu poate să ajungă şi să distrugă atunci când găseşte o inimă căită care cere să se reconcilieze cu Tatăl” (nr. 12). Aici găsim motivaţia teologică a deciziei papei.

În această privinţă, s-ar putea reciti bula Misericordiae vultus (11 aprilie 2015) cu care Francisc a convocat jubileul care tocmai s-a încheiat. Eu însumi, tot anul m-am angajat să vestesc misterul milostivirii divine, fie cu scrisoarea pastorală Mai întâi este Milostivirea (27 noiembrie 2015), fie cu cele douăzeci şi şapte de omilii rostite în diferitele ocazii diecezane pe parcursul acestui timp cu adevărat extraordinar. Pe de altă parte, cum scrie Robert Lezohupski, „tema milostivirii reprezintă fundalul intern al dreptului canonic (salus animarum suprema lex – can. 1752). Milostivirea este pe deplin legată cu mântuirea sufletelor şi cu instrumentele pentru a o realiza. Ca atare, milostivirea reprezintă în mod clar dimensiunea pastorală şi caritativă a dreptului canonic”. Iată, aşadar, că în Misericordia et misera papa îndeamnă imediat: „De aceea, fiecare preot să devină călăuză, sprijin şi întărire în a-i însoţi pe penitenţi în acest drum de reconciliere specială” (nr. 12).

Luând în considerare practica sacramentală a duhovnicului, papa o cuprinde în întregime în verbul „a însoţi”. Pentru a face ce? Un „drum de reconciliere specială”. În timpul acestui drum slujitorul Bisericii trebuie să fie „călăuză”, „sprijin” şi „întărire”. Să luăm în considerare aceste trei acţiuni. Astfel, trecem la motivaţiile pastorale.

Călăuza „indică drumul”, dar nu face asta cu o funcţie pur şi simplu directoare. Duhovnicul nu este un „indicator stradal”. Ceea ce este deja cerut de normativa canonică (cf. Codex Iuris Canonici, can. 978: duhovnicul este „judecător”, „medic” şi „slujitor ascultător” faţă de învăţătura magisteriului şi faţă de normele autorităţii competente), Francisc explică asta cu cuvintele: sprijin şi întărire. Pentru „a susţine” trebuie să stăm alături de celălalt şi nu să stăm pe trepte. Abalconear, ar spune Bergoglio în jargonul argentinian: adică a privi de la balcon. Dar este mai mult.

„A susţine” înseamnă literalmente a ţine pe cineva punându-ne „sub el”, adică a-i purta povara. A căuta o „oaie rătăcită” nu înseamnă a merge prin câmpii şi păduri, ci a lua asupră-şi, ca păstorul despre care Evanghelia scrie: „o pune pe umerii săi bucurându-se” (Lc 15,5).

Apoi „a întări” înseamnă a-l ajuta pe celălalt să fie puternic, să depăşească răul, să învingă propria slăbiciune. În Fil 4,13 Paul scrie: „Toate le pot în cel care mă întăreşte” („omnia possum in eu qui me confortat”). Paul trăieşte experienţa cu Isus lângă el ca prezenţă care încurajează în aşa fel încât îl face capabil să înfrunte orice situaţie. In persona Christi, fiecare duhovnic trebuie să fie ca acest Isus pentru Paul: a da curaj, a inspira dinamism pentru a nu se descuraja din cauza propriei slăbiciuni, pentru a merge înainte pe calea întreprinsă a convertirii.

Este important ca toţi, dar noi preoţii în mod deosebit, să ajungem să percepem dimensiunea „generativă” a deciziei papei. Să ne întrebăm: ce anume poate da naştere acestei alegeri? Ce comportamente promovează şi încurajează în comunităţile noastre? Generează speranţă şi încredere în Dumnezeu sau descurajare şi disperare? Face să se maturizeze responsabilitatea? Deschide drumuri sau duce într-o fundătură? Eu cred că papa nu ne indică scurtături de niciun fel. Dimpotrivă el ne indică drumuri lungi, angajante. Pentru a recurge la câteva expresii ale sale, Francisc ne cere să demarăm procese de „discernământ, purificare şi reformă”; procese „de creştere” şi „acţiuni care generează noi dinamisme în societate şi implică alte persoane şi grupuri care le vor duce înainte, până când aduc rod în evenimente istorice importante” (cf. Evangelii gaudium, nr. 30; 169; 223).

(În faţa unei inimi căite
Dezlegarea de păcatul de avort,
de Marcello Semeraro
după L’Osservatore Romano, 2 decembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Posted in Codul de drept canonic (Codex Iuris Canonici), Drept canonic, E bine de ştiut, Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Grijă faţă de ceea ce se referă la dreptate şi pace, migraţii, sănătate, opere de caritate, îngrijirea creaţiei.

Posted by Paxlaur pe 31/08/2016

crucea facuta din vaslele migrantilorSe naşte noul dicaster social, „pentru slujirea dezvoltării umane integrale”, care încorporează diferite consilii pontificale. Însă papa Francisc, pentru moment, a stabilit că se va ocupa el direct de departamentul dedicat migranţilor şi refugiaţilor. O alegere legată de urgenţa din aceste timpuri. Un mod pentru a sublinia importanţa acestei teme şi angajarea personală a pontifului. Responsabilitatea directă a episcopului de Roma este „ad tempus”, adică temporară. Bergoglio va acţiona prin doi vice, care vor răspunde direct lui. Aşadar, chiar dacă încorporarea prevede ca actualul Consiliu Pontifical pentru Migranţi şi Itineranţi – condus până astăzi de cardinalul Antonio Maria Vegli? – să devină una dintre secţiunile noului dicaster, importanţa sa cu decizia de astăzi va fi în realitate şi mai evidenţiată. Având drept comisar special pe pontiful însuşi.

Cum se ştie, sunt numeroase iniţiativele pe care papa Francisc le-a luat în timpul pontificatului său: prima călătorie în afara Romei, în iulie 2013, a fost vizita la Lampedusa. Papa a rămas uimit şi înduioşat de ştirile despre bărcile naufragiate în Mediterana, cu atâtea femei şi copii morţi şi rămaşi pe fundul mării. Cu creşterea fenomenului, din cauza conflictului din Siria, Bergoglio a invitat fiecare parohie să primească o familie de refugiaţi. Şi la 16 aprilie 2016, pentru a manifesta apropierea sa de refugiaţi, Francisc, împreună cu patriarhul ecumenic de Constantinopol, Bartolomeu, şi cu arhiepiscopul ortodox de Atena, Hyeronimos, a vizitat tabăra de refugiaţi de la Moria din insula greacă Lesbos. În mod surprinzător, în călătoria de întoarcere la Roma, papa a luat cu sine în avion doisprezece refugiaţi.

La conducerea noului dicaster „pentru slujirea dezvoltării umane integrale” Francisc l-a numit pe cardinalul ghanez Peter Kodwo Appiah Turkson, până astăzi preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Dreptate şi Pace, destinat şi el să devină parte a noului unic organism. Propunerea finală pentru acest dicaster a fost încredinţată în iunie în mâinile papei de C9, Consiliul Cardinalilor care-l ajută pe Francisc în reforma Curiei şi în conducerea Bisericii universale. Până în acel moment era definit „Caritate, Dreptate şi Pace”. În afară de cele două consilii pontificale deja citate (migranţi, dreptate şi pace), noul dicaster va îngloba şi Cor Unum şi Consiliul Pontifical pentru Pastoraţia Lucrătorilor Sanitari.

Noul organism va fi operativ începând de la 1 ianuarie. În paragraful 4 al primului articol din statutul dicasterului este precizată competenţa papală inedită, care nu are precedente în istoria recentă a Sfântului Scaun. „O secţiune a dicasterului se ocupă în mod specific de ceea ce se referă la refugiaţi şi migranţi. Această secţiune este pusă ad tempus sub conducerea suveranului pontif care o exercită în modurile pe care le consideră oportune”.

Noul dicaster, se citeşte în statut, „asumă grija Sfântului Scaun faţă de ceea ce se referă la dreptate şi pace, inclusiv chestiunile referitoare la migraţii, sănătate, opere de caritate şi îngrijirea creaţiei”. Şi „promovează dezvoltarea umană integrală în lumina Evangheliei şi pe urma doctrinei sociale a Bisericii”.

„Dicasterul – continuă statutul – exprimă şi grija suveranului pontif faţă de omenirea suferindă, între care cei nevoiaşi, cei bolnavi şi cei excluşi, şi urmăreşte cu atenţia cuvenită chestiunile care ţin de necesităţile celor care sunt constrânşi să abandoneze propria patrie sau sunt privaţi de ea, cei marginalizaţi, victimele conflictelor armate şi ale catastrofelor naturale, cei închişi, şomerii şi victimele formelor contemporane de sclavie şi de tortură şi celelalte persoane a căror demnitate este în pericol”.

O noutate semnificativă este dată de faptul că secretarul şi subsecretarul noului organism vor putea să fie laici (art. 2 din statut). În activitatea sa, dicasterul va putea întreţine relaţii cu „asociaţii, institute şi organizaţii neguvernamentale, şi din afara Bisericii catolice, angajate în promovarea dreptăţii şi păcii” şi să dialogheze „cu reprezentanţi ai guvernelor civile şi ai altor subiecţi de drept internaţional public”. Noul dicaster va lucra în strânsă colaborare cu Secretariatul de Stat, căruia îi revin relaţiile cu statele.

În dicasterul „pentru slujirea dezvoltării umane integrale” sunt constituite Comisia pentru Caritate, Comisia pentru Ecologie şi Comisia pentru Lucrătorii Sanitari. Organismul va fi competent şi asupra lui Caritas Internationalis.

(Nou dicaster, papa personal se va ocupa de migranţi
de Andrea Tornielli
după Vatican Insider, 31 august 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Posted in Codul de drept canonic (Codex Iuris Canonici), Drept canonic, E bine de ştiut, Lecturi | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: