Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for the ‘Conciliul Vatican II’ Category

Misterul morţii!

Posted by Paxlaur pe 30/01/2016

pietre-mobili-valle-della-morte-3Misterul morţii

În faţa morţii, enigma condiţiei umane îşi atinge culmea. Omul nu este chinuit numai de suferinţă şi de degradarea progresivă a trupului, ci, mai mult încă, de teama dispariţiei definitive. Pe bună dreptate însă instinctul inimii sale îl face să se îngrozească de o distrugere totală şi de o dispariţie definitivă şi să le respingă. Sămânţa veşniciei pe care o poartă în sine, neputându-se reduce la materie, se răzvrăteşte împotriva morţii. Toate  încercările tehnicii, oricât de utile, nu pot linişti anxietatea omului: prelungirea longevităţii biologice nu poate satisface dorinţa de viaţă ulterioară care dăinuie neclintită în inima lui.
Dacă orice imaginaţie amuţeşte în faţa morţii, Biserica însă instruită de revelaţia divină, afirmă că omul a fost creat de Dumnezeu pentru un scop fericit dincolo de limitele mizeriei pământeşti. Mai mult, credinţa creştină ne învaţă că moartea trupească, de care omul ar fi fost scutit dacă nu ar fi păcătuit, va fi învinsă atunci când mântuirea, pierdută din vina lui, îi va fi redată de atotputernicul şi milostivul Mântuitor. Căci Dumnezeu l-a chemat şi îl cheamă pe om să se ataşeze de el cu toată fiinţa, într-o comuniune veşnică de viaţă dumnezeiască nepieritoare. Această victorie a dobândit-o Cristos înviind din morţi, eliberându-l pe om de moarte prin moartea sa. Aşadar, oricărui om care reflectează, credinţa, oferită cu argumente solide, îi dă un răspuns la neliniştea lui în privinţa soartei viitoare; în acelaşi timp, îi dă posibilitatea să comunice în Cristos cu cei dragi care au fost răpiţi de moarte, oferindu-i speranţa că ei au aflat deja la Dumnezeu adevărata viaţă.
Desigur, pentru creştin este o necesitate şi o datorie presantă să lupte împotriva răului cu preţul multor încercări şi să îndure moartea; însă, asociat la misterul  pascal şi făcut asemenea lui Cristos întru moarte, întărit de speranţă, va merge spre înviere.
Acest lucru este valabil nu numai pentru creştini, ci şi pentru toţi oamenii de bunăvoinţă, în a căror inimă harul lucrează în mod invizibil. Într-adevăr, de vreme ce Cristos a murit pentru toţi, iar chemarea ultimă a omului este în mod efectiv una, şi anume divină, trebuie să susţinem că Duhul Sfânt oferă tuturor posibilitatea ca, într-un mod cunoscut de Dumnezeu, să fie asociaţi acestui mister pascal.
Atât de mare şi de minunat este misterul omului, care străluceşte, prin revelaţia creştină, celor ce cred. Prin Cristos şi în Cristos se luminează enigma durerii şi a morţii, care, în afara evangheliei lui, ne striveşte. Cristos a înviat, nimicind moartea prin moartea sa, şi ne-a dăruit viaţa pentru ca noi, fii în Fiul, să strigăm în Duhul Sfânt: Abba, Tată! (Rom 8,15).

Din constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes a Conciliului al II-lea din Vatican

(Nr. 18.22)

Tot documentul Gaudium et spes poate fi citit aici: http://www.magisteriu.ro/gaudium-et-spes-1965/

Anunțuri

Posted in Conciliul Vatican II, Lecturi | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

Portretul robot al preotului

Posted by Paxlaur pe 20/11/2015

Rugaciunea_preotuluiLa cincizeci de ani ai „Optatam totius” şi ai „Presbyterorum ordinis”

Pietro Parolin

Publicăm intervenţia pe care cardinalul secretar de stat a ţinut-o, la 19 noiembrie 2015 la Universitatea Pontificală Urbaniana, la întâlnirea promovată de Congregaţia pentru Cler cu ocazia aniversării a cincizeci de ani a documentelor conciliare „Optatam totius” şi „Presbyterorum ordinis”.

Deschizând Conciliul Ecumenic Vatican II, sfântul Ioan al XXIII-lea încheia discursul său cu aceste cuvinte: „Conciliul care începe apare în Biserică precum o zi strălucitoare de lumină foarte splendidă. Sunt încă zorile: dar cum deja ating suav sufletele noastre primele raze ale soarelui care răsare! Totul aici respiră sfinţenie, trezeşte exaltare” (Sf. Ioan al XXIII-lea, Discurs pentru deschiderea solemnă a Conciliului Ecumenic Vatican II, 11 octombrie 1962).

La cincizeci de ani de la încheierea Conciliului, recunoscători pentru lucrarea desfăşurată de el şi însufleţiţi de dorinţa de a aprofunda instanţele, celebrăm acest Congres, dedicat pentru două documente: Optatam totius şi Presbyterorum ordinis, care au oferit Bisericii o contribuţie preţioasă cu privire la vocaţia preoţească şi cu privire la identitatea şi misiunea preoţilor.

Doresc să adresez o vie mulţumire Congregaţiei pentru Cler care promovează acest eveniment şi un salut cordial prefectului, cardinalul Beniamino Stella, arhiepiscopilor secretari şi tuturor celor care au lucrat în organizarea acestui eveniment. Sunt onorat pentru invitaţia de a prezida această sesiune a lucrărilor şi voi încerca să introduc tema care va fi în continuare tratată pe larg, aşteptând să-l primim pe Sfântul Părinte Francisc, care, în ziua de mâine, ne va dărui cuvântul său.

Întâlnirii i s-a dat titlul „O vocaţie, o formare, o misiune. Drumul de ucenicie al preotului la a 50-a aniversare a lui Optatam totius şi a lui Presbyterorum ordinis”. Ne aflăm împreună ca să recitim ceea ce părinţii conciliari ne-au transmis, nu atât pentru o comemorare a timpului trecut şi, cu atât mai puţin, pentru o revizitare nostalgică a textelor, cât mai ales pentru a aprofunda comoara acestor două „perle” ale formării sacerdotale în lumina istoriei pe care o trăim astăzi. De fapt, discernământul este chemat mereu să conjuge importanţa amintirii cu exigenţa profeţiei pentru ora prezentă de care nu se poate face abstracţie.

Credinţa creştină îşi are rădăcina în iubirea milostivă pe care Dumnezeu Tatăl ne-o oferă în Fiul său Isus Cristos. Aceasta este pentru „vestea bună”: Dumnezeu s-a apropiat, a devenit aproapele nostru, a venit pentru a ne elibera şi pentru a ne deschide la bucuria întâlnirii cu El şi cu fraţii. De aceea, vestirea Evangheliei, departe de a fi un depozit de definiţii cristalizate, este un izvor viu, care se reînnoieşte mereu. Ne aminteşte asta papa Francisc, la începutul lui Evangelii gaudium: „Cristos este «Evanghelia veşnică» (Ap 14,6), şi este «acelaşi ieri şi astăzi şi întotdeauna» (Evr 13,8), însă bogăţia sa şi frumuseţea sa sunt inepuizabile. El este mereu tânăr şi izvor constant de noutate. Biserica nu încetează să se uimească datorită «profunzimii bogăţiei, a înţelepciunii şi a ştiinţei lui Dumnezeu» (Rom 11,33). Isus Cristos poate să strice şi schemele plictisitoare în care pretindem să-l închidem şi ne surprinde cu creativitatea sa divină constantă. De fiecare dată când încercăm să ne întoarcem la izvor şi să recuperăm prospeţimea originală a Evangheliei apar noi drumuri, metode creative, alte forme de exprimare, semne mai elocvente, cuvinte încărcate de semnificaţie reînnoită pentru lumea actuală” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, nr. 11).

În acest spirit intenţionăm să reflectăm asupra celor două decrete conciliare importante. Ele se preocupă de promovarea şi formarea vocaţiilor la preoţie şi despre fizionomia pe care preoţii trebuie s-o asume pentru a trăi misiunea pe care Biserica le-o încredinţează. În această perspectivă, ele schiţează figura păstorului, identitatea sa, spiritualitatea sa şi misiunea sa. Aceste trăsături – ale căror frumuseţe Biserica întreagă a putut s-o aprecieze în ultimele decenii – rămân desigur o pistă importantă şi astăzi. De aceea trebuie să ne lăsăm interogaţi de multiplele schimbări care au avut loc în timp.

De fapt, multe sunt schimbările şi provocările care se referă la Biserică şi, îndeosebi, la păstorii săi. Societatea şi cultura, în permanentă evoluţie, au cerut Bisericii să devină interpretă atentă a „semnelor timpurilor”, prin noi forme ale modului său de „a fi” în lume, prin parcursuri mai actuale de evanghelizare şi „capacitate de a exprima adevărurile din totdeauna într-un limbaj care să permită recunoaşterea noutăţii sale permanente” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, nr. 41); aceeaşi istorie eclezială din aceşti ultimi ani, deşi uneori a fost însemnată de răni şi obscurităţi, a trăit intense momente de comuniune şi de bucurie şi a putut să strălucească în frumuseţea sa, graţie călăuzirii pastorale a Pontifilor şi acţiunii apostolice a multor credincioşi. Însă nici nu poate fi trecută sub tăcere o anumită pierdere a interesului faţă de mesajul creştin şi faţă de practica creştină, mai ales din partea omului occidental care, în faţa progreselor de netăgăduit în domeniul social, ştiinţific şi tehnologic, riscă să se închidă în secularism şi – aşa cum a amintit Benedict al XVI-lea – „merge în întâmpinarea unei atrofii spirituale, a unui gol al inimii” (Benedict al XVI-lea,Mesaj Urbi et Orbi, Crăciun 2005).

Aceste provocări ating îndeaproape inima preoţilor şi ne invită să angajăm toate energiile noastre, umane şi pastorale, în sprijinul promovării vocaţionale şi al reînnoirii identităţii preoţeşti.

Pe acest drum, suntem încurajaţi de incisivitatea magisteriului papei Francisc, care ne invită constant să redescoperim apropierea compătimitoare a lui Isus Bunul Păstor şi disponibilitatea sa la slujire, până la dăruirea totală de sine. Portretul robot al preotului, care reiese din cuvintele Pontifului, îl conduce din nou preot la identitatea sa fundamentală: el nu este şi nu trebuie să fie un funcţionar al sacrului, un birocrat învăluit în narcisism sau închis în formalitate, şi nici un soi de „conducător” care stăpâneşte peste turmă şi se lasă orbit de „mondenitatea spirituală”; mai degrabă, poporul lui Dumnezeu are nevoie de oameni unşi de Duh, locuiţi de conştiinţa că„ungerea nu este pentru a se parfuma pe ei înşişi” (Francisc, Omilie la Sfânta Liturghie a Crismei, 28 martie 2013), ci pentru a ieşi şi a vesti Evanghelia, în mod special printre cei săraci şi cei suferinzi, împărtăşind stilul lui Cristos, care se pune în slujba omenirii, spală picioarele discipolilor şi oferă gratuit propria viaţă pentru toţi.

Cum se poate trăi această configurare cu Cristos Bunul Păstor? Cum să învăţăm de la El acea caritate care să facă inimile noastre gata pentru misiune, în perspectiva slujirii şi a darului? Şi dacă Bunul Păstor, uns de Tatăl pentru a anunţa săracilor vestea cea bună, este figură şi model al identităţii preoţeşti, ce parcursuri formative oferă la începutul drumului sau în timpul drumului? Acestea sunt întrebările fundamentale pe care Întâlnirea vrea să şi le adreseze. Ele manifestă exigenţa, reieşită în aceşti ultimi ani, de a lua în considerare figura şi misiunea preotului în lumina unui drum de ucenicie unic şi integral, care merge de la îngrijirea iniţială a vocaţiei până la formarea permanentă. De fapt, aşa cum a amintit papa Francisc adresându-se Adunării Plenare a Congregaţiei pentru Cler, la 3 octombrie anul trecut, formarea preoţească este îngrijirea acelui „diamant neşlefuit”, care este vocaţia; nu e vorba de a fi instruiţi în câteva noţiuni, ci de a putea trăi o experienţă de ucenicie de intimitate cu Învăţătorul.

De aceea, a afirmat Sfântul Părinte, „Tocmai pentru aceasta, formarea nu poate să fie o misiune pe termen, pentru că preoţii nu încetează niciodată să fie discipoli ai lui Isus, să-l urmeze. Uneori înaintăm vioi, alteori pasul nostru este sigur, ne oprim şi putem şi cădea, dar rămânând mereu pe drum. Deci, formarea ca ucenicie însoţeşte toată viaţa slujitorului hirotonit şi se referă integral la persoana sa, intelectual, uman şi spiritual. Formarea iniţială şi cea permanentă trebuie deosebite pentru că ele cer modalităţi şi timpuri diferite, dar sunt cele două jumătăţi ale unei singure realităţi, viaţa discipolului cleric, îndrăgostit de Domnul său şi în mod constant în urmarea sa”(Francisc, Discurs adresat Adunării Plenare a Congregaţiei pentru Cler, 3 octombrie 2014).

De aceea, este semnificativ că s-a voit să se dea acest titlu Întâlnirii. De fapt, preoţii nu sunt aleşi pe bază de merite sau capacităţi personale, nici roadele slujirii lor nu sunt direct proporţionale cu activitatea lor şi cu metodologiile pastorale. În schimb, ei pot să fie făcuţi părtaşi de misiunea lui Cristos în măsura în care drumul lor este cadenţat, ca acela al primilor discipoli, pe urmele Învăţătorului; în acelaşi mod, sămânţa aruncată în trudele lor apostolice, răsare şi aduce rod dacă acest drum de ucenicie continuă în timp, hrănindu-se dintr-o intimă relaţie cu Domnul, cultivând necesarele virtuţi umane şi spirituale, rămânând deschişi la darul Duhului şi la caritatea faţă de poporul său.

De aceea, o vocaţie, pentru că alegerea este a lui Dumnezeu; o formare, care cuprinde şi transformă persoana de la începutul parcursului său, menţinând-o în ucenicia permanentă; şi, în sfârşit, o misiune, pentru că „fiecare vocaţie este pentru misiune şi misiunea slujitorilor hirotoniţi este evanghelizarea, în orice formă a sa” (Francisc, Discurs adresat Adunării Plenare a Congregaţiei pentru Cler, 3 octombrie 2014).

În aceşti termeni Presbyterorum ordinis a vorbit deja despre preoţi: „Luaţi dintre oameni şi constituiţi în favoarea oamenilor înşişi în lucrurile care se referă la Dumnezeu” (Cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, decretul despre slujirea şi viaţa preoţilor Presbyterorum ordinis, nr. 3). Ei, înainte de orice activitate şi de orice însuşire, sunt chemaţi să devină discipoli ai Învăţătorului şi să trăiască misiunea de vestitori ai Cuvântului, slujitori ai sfinţirii şi călăuzitori grijulii ai poporului lui Dumnezeu, fără a uita că „scopul spre care tind preoţii cu slujirea lor şi cu viaţa lor este gloria lui Dumnezeu Tatăl în Cristos. Şi această glorie există atunci când oamenii primesc cu conştiinţă, cu libertate şi cu recunoştinţă lucrarea lui Dumnezeu realizată în Cristos şi o manifestă în toată viaţa lor” (Cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, decretul despre slujirea şi viaţa preoţilor Presbyterorum ordinis, nr. 2).

Întâlnirea, prin contribuţia studioşilor iluştri, a confraţilor episcopi şi cardinali, va putea dezvolta aceste dimensiuni, punându-le în relaţie cu cei cincizeci de ani de istorie trecuţi între timp, cu parcursul magisterial şi cu diferitele perspective ale culturii actuale, care cer Bisericii preoţi atenţi, pregătiţi şi disponibili. Din geneza şi din dezvoltarea fiecăruia dintre cele două decrete vom avea posibilitatea de a percepe actualitatea învăţăturii conciliare şi de a o conjuga cu diferitele aspecte ale formării preoţeşti, deschizându-ne la actualul context al noii evanghelizări.

Reînnoind cele mai vii mulţumiri ale mele pentru Congregaţia pentru Cler şi adresându-vă un călduros bun-venit, vă urez tuturor să puteţi trăi evenimentul cu o intensă participare interioară şi să fiţi îmbogăţiţi cu acele energii umane, teologice, spirituale şi pastorale, capabile să ne facă adevăraţi martori ai lui Cristos în lume.

(După L’Osservatore Romano, 20 noiembrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Posted in (spre) Preoţie, Conciliul Vatican II, Diverse, Lecturi | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

Scurt, dar cuprinzător

Posted by Paxlaur pe 27/02/2012

Bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos şi nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor.
Întradevăr, comunitatea lor este alcătuită din oameni care, adunaţi laolaltă în Cristos, sunt călăuziţi de Duhul Sfânt în peregrinarea spre împărăţia Tatălui şi au primit mesajul de mântuire ce trebuie vestit tuturor.
Prin urmare, această comunitate se recunoaşte în mod real şi intim solidară cu neamul omenesc şi cu istoria lui.

Conciliul al II-lea din Vatican,
Gaudium et spes, nr. 1.

Posted in Anul credinţei, Biserica, Conciliul Vatican II | Etichetat: , , , , , , , , | Leave a Comment »

Gânduri pentru şi despre preoţie

Posted by Paxlaur pe 26/02/2012

Preoţie regească, preoţie ministerială

Toţi ucenicii lui Cristos, stăruind în rugăciune şi lăudându‑l împreună pe Dumnezeu (cf. Fap 2,42‑47), să se ofere pe ei înşişi drept jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu (cf. Rom 12,1), să dea mărturie despre Cristos pretutindeni, iar celor care le‑o cer, să le dea seamă de speranţa vieţii veşnice aflată în ei (cf. 1Pt 3,15).

Deşi diferenţa dintre preoţia comună a credincioşilor şi preoţia ministerială sau ierarhică este de esenţă şi nu numai în grad, acestea sunt totuşi rânduite una pentru alta, căci şi una şi alta participă în modul său specific la preoţia unică a lui Cristos.

Prin puterea sacră de care se bucură, preotul hirotonit formează şi conduce poporul sacerdotal, celebrează jertfa euharistică in persona Christi şi o oferă lui Dumnezeu în numele întregului popor; iar credincioşii, în puterea preoţiei lor regale, participă la Jertfa euharistică şi îşi exercită preoţia prin primirea sacramentelor, prin rugăciune şi mulţumire, prin mărturia unei vieţi sfinte, prin abnegaţie şi dragoste activă.

Conciliul Vatican II
Lumen gentium 10

citat în Hubertus Blaumeiser – Tonino Gandolfo,
Aşa cum m-a iubit pe mine Tatăl…
Presa Bună, Iaşi – 2010, 117.

Posted in Conciliul Vatican II, Preotie | Etichetat: , , | Leave a Comment »

Despre pace

Posted by Paxlaur pe 30/10/2011

Astăzi, 30 octombrie 2011, când suntem în duminica a XXXI-a din timpul de peste an, prin Oficiul lecturilor Biserica ne invită să medităm un text al Conciliului al II-lea din Vatican. Este vorba de un fragment din Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, fragment despre promovarea păcii. Iată ce învaţă Biserica:

Promovarea păcii

 Pacea nu este numai absența războiului, nici nu se reduce la stabilirea unui echilibru între forțe adverse, nici nu se naște dintr-o dominare despotică, ci este numită, în mod corect și propriu, lucrare a dreptății (Is 32,17). Ea este rodul ordinii înscrise în societatea umană de divinul ei întemeietor și trebuie înfăptuită de oameni care însetează după o dreptate tot mai desăvârșită. Într-adevăr, întrucât binele comun al neamului omenesc, deși este reglementat în realitatea sa fundamentală de legea veș­nică, totuși, în privința exigențelor sale concrete, este supus la neîncetate schimbări pe măsura trecerii timpului; pacea nu este niciodată dobândită definitiv, ci trebuie construită continuu. Pe lângă aceasta, deoarece voința omului este labilă și rănită de păcat, dobândirea păcii cere o stăpânire constantă asupra patimilor din partea fiecărui om, precum și vigilența autorității legitime.
    Dar toate acestea nu sunt suficiente. O astfel de pace nu poate fi realizată pe pământ fără ocrotirea binelui persoanelor și nici fără comunicarea liberă și plină de încredere a bogățiilor sufletești și a facultăților crea­toare, între oameni. Voința fermă de a respecta pe ceilalți oameni, celelalte popoare și demnitatea lor, precum și practicarea asiduă a fraternității umane, sunt absolut nece­sare pentru a construi pacea. Astfel, pacea este și rodul iubirii care depășește ceea ce poate oferi dreptatea. Pacea de pe pământ, care se naște din iubirea față de aproapele, este imaginea și efectul păcii lui Cristos, ce izvorăște de la Dumnezeu Tatăl. Căci Fiul întrupat, Prin­cipele păcii, i-a împăcat pe toți oamenii cu Dumnezeu prin crucea sa și, restabilind unitatea tuturor într-un singur popor și într-un singur trup, a ucis ura în trupul său (cf. Ef 2,16; Col 1,20.22) și, după triumful învierii sale, a revărsat în inimile oamenilor Duhul iubirii.
    De aceea, toți creștinii sunt stăruitor chemați ca, făptuind adevărul în iubire (Ef 4,15), să se unească cu oamenii cu adevărat iubitori de pace, pentru a implora și a instaura pacea. Însuflețiți de același spirit, nu putem să nu-i lăudăm pe aceia care, renunțând la acțiunea violentă în revendicarea drepturilor lor, recurg la mijloace de apărare care sunt, de altfel, la îndemâna și a celor mai slabi, cu condiția ca aceasta să se poată îndeplini fără lezarea drepturilor și obligațiilor celorlalți sau ale comunității.

Din constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană
Gaudium et spes a Conciliului al II-lea din Vatican
(Nr. 78)

Posted in Conciliul Vatican II, Magisteriu | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: