Trecutul meu îl încredințez milostivirii tale, Domnul meu și Dumnezeul meu. Fii binecuvântat pentru ceea ce ai făcut prin mine și în mine în acești doisprezece ani de preoție. Iartă-mi pașii care s-au abătut de pe cărările tale. Iartă-mă pentru acele zile în care nu am sărutat urma pașilor tăi pe drumul sfințeniei, pe drumul sărăciei, pe drumul umilinței, pe drumul crucii… Iartă-mă și totodată umple cu prezența și iubirea ta inimile celor față de care am greșit ca să simt astăzi iubirea și iertarea lor. Ajută-ne să ne rugăm împreună și să spunem din toată inima: „Tatăl nostru… ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri” (cf. Mt 6,9-15).
Prezentul meu îl încredințez iubirii tale, Domnul meu și Dumnezeul meu. Te binecuvântez pentru ceea ce trăiesc astăzi, pentru ceea ce ai făcut cu viața mea. Ziua aceasta este darul tău! „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim în ea” (Ps 118,24)! Oamenii pe care îi întâlnesc astăzi sunt binecuvântarea ta. Ajută-ne să descoperim unii în alții „un om trimis de Dumnezeu” (cf. In 1,6).
Viitorul meu îl încredințez providenței tale, Domnul meu și Dumnezeul meu. Cred cu tărie că tu rânduiești totul spre binele celor care te iubesc pe tine. Nu mă tem de ziua de mâine, pentru că știu că tu ești deja acolo (cf. Rom 8,28; Mt 6,34). Ajută-mă să te fac vizibil în mijlocul oamenilor, să port tuturor speranța, credința și iubirea pe care le-ai pus în mine.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh!
Rămâi cu mine, Doamne, căci fără tine nu pot face nimic (cf. In 15,5).
Pământul și viața ne este invadată de cifre: numărăm totul, calculăm și recalculăm. Apoi ne speriem de cifrele aflate, de prețuri, de datorii, de rate. Și ca să ne treacă numărăm lucrurile bune: prietenii, zilele de concediu, banii, ba chiar și viața… Mai mult, atât de mult am numărat și ne-am înconjurat de cifre încât noi înșine devenim numere. Peste tot ai nevoie de un număr de identitate/identificare. De exemplu, in Colegiu toți avem un număr. La Universitate la fel… Numărăm totul! Ne numărăt toți. Mai nou li se pare că suntem prea mulți!
Astăzi am calculat alte numere: câte și cum sunt numerele care se pot scrie de când ai plecat spre casa Tatălui, dragă mamaie. Au trecut deja doi 2 ani sau 731 de zile sau 17.544 de ore sau 1.052.640 de minute etc. etc. … Ah, cifre și iar cifre, dar printre ele, doruri, mult dor, un infinit ce abia încape într-o inimă!
Sper că în cer nu sunt cifre! Dar cel mai mult sper în această zi că Paradisul tău miroase a flori de tei! Lângă fereastra mea au înflorit teii și simt atât de puternic parfumul lor și gândul mă poartă la tine, dragă mămaie. Chiar și fără tei, astăzi, ca în fiecare zi din acești doi ani, gândul mi-e la tine. În ziua Primiției ți-am promis recunoștință veșnică. Astăzi, pe pământul Romei, reînnoiesc promosiunea mea pentru că știu cât de mult îți datorez din ceea ce sunt, din ceea ce am, din ceea ce fac. Cu atât de multă înțelepciune m-ai învățat viața, iar lecțiile tale despre viață sunt deseori pe buzele și în mintea mea. Încă trăiesc din ele, prin ele. Îți mulțumesc și îți ofer rugăciunile acestei zile. Împreună cu glasurile de la Liturghie îți ofer parfumul teilor din curtea colegiului, din parc și din lumea întreagă.
Mirosul de tei mă poartă cu gândul la tine. Avem împreună atât de multe amintiri cu parfum de tei. Am crescut cu acest parfum. În această lună mergeam mereu la cules tei.
Cand ai plecat infloreau teii. Nu m-am gândit până acum că luna iunie, luna în care ai plecat, este luna teilor. Ce frumos! Ce amintire frumoasă mi-ai lăsat: parfumul teilor! Ziua tristă a înmormântării era zi de Rusalii. În această zi, în tradițiile răsăritene, „ramurile de tei înflorit sunt sfinţite în bisericile ortodoxe şi apoi sunt duse acasă, pentru a fi puse la uşă sau la icoană, în credinţa că vor păzi casa de furtuni, grindină şi duhuri rele”.
Ce bine simbolizează pentru mine teiul prezența ta, ocrotirea ta. Tu ai vrut să ne ferești pe noi de furtunile vieții, de grindina dușmăniei, de orice duh rău. Ne-ai vrut binele, ne-ai vrut oameni buni, chiar și atunci când noi ne-am împotrivit. Acele clipe le regret. Însă sper că le-am compensat cu clipele de ascultare. Sper din toată inima că te-am făcut fericită măcar pentru câteva clipe, iar acum Domnul ți-a oferit fericirea veșnică, o fericire care sper să aibă parfumul florilor de tei.
Din câte îmi amintesc, atunci când am fost în Țara Sfântă, nu am văzut tei și nu am simțit acolo parfumul lor. Însă te-am simțit pe tine, așa cum te simt în fiecare călătorie, în fiecare pelerinaj, pentru că tu m-ai purtat în atâtea locuri și m-ai învățat că a călători este izvor de cultură, de înțelepciune. Chiar dacă nu-mi amintesc de tei văzuți prin Ierusalimul pământesc, sper ca ei să fie în Ierusalimul ceresc. Parfumul lor e prea frumos ca să lipsească din împărăția pregătită pentru noi încă de la întemeierea lumii. Acolo ți-ai găsit odihna după toată munca. Și meriți să te odihnești în locul cel mai frumos și cel mai parfumat. Meriți cu adevărat ceea ce ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit. Meriți, dragă mamaie! Meriți tot ce este mai bun, pentru că tu ne-ai oferit tot ce era mai bun! Domnul să te răsplătească în Slava Cerească și să continui prezența ta ocrotitoare noastră, nepoții și strănepoții tăi!
Noi toți te iubim și ne rugăm pentru tine și vrem să mergem pe urma pașilor tăi. Sărut cu recunoștință și admirație urma ta lăsată în această viața, în viața noastră, în viața mea!
Dumnezeu să îți dăruiască viața veșnică, odihna sufletului și parfumul teilor. Amin!
Nu-mi găsesc cuvintele să exprim ceea ce simt, ci doar ceea ce vreau să cer tuturor sufletelor: rugaţi-vă pentru bunica mea pe care Domnul a chemat-o acum câteva ore în Împărăţia sa. Cred cu tărie, sper şi mă voi ruga în fiecare zi ca Domnul să o răsplătească în mărinimia sa pentru tot binele pe care mi l-a făcut. Mi-a fost ca o mamă. Ca două mame! Nu mi-a dat viaţa, dar mi-a fost mama credinţei şi a vocaţiei mele prin felul cum a colaborat cu Dumnezeu. Nu pot să văd viaţa din trecut fără ea, după cum mi-e greu să privesc printre lacrimi viitorul fără rugăciunea şi prezenţa ei. Mâine, 7 iunie, împlinea 80 de ani…
Ce ecou au pentru mine în aceste momente cuvintele lui Isus: „Nu vă voi lăsa orfani! Vă voi trimite un alt mângâietor…”. Mă simt orfan fără ea, dar cred cu tărie nu doar că voi primi alt mângâietor, ci că de la fereastra Tatălui îmi va mijloci revărsea harurilor de care vede acum şi mai clar că am nevoie! Ce zid de întărire şi de ocrotire mi-a fost prezenţa ei! Ce frumos mi-a clădit viaţa! Ce mult m-a iubit!
Am fost privilegiat cu o aşa bunică.
Mângâierea Domnului se aşază peste mine pe diferite căi. Am celebrat o oră mai târziu o liturghie pentru ea. Am fost mirat de textul evangheliei (mai ales că – din neatenţie spun ei, providenţial spun eu – cei care au pregătit totul pentru sfânta Liturghie nu au ales lecturile de la sfântul Bonifaciu, comemorat ieri, 5 iunie, ci textul zilei din timpul pascal): „Nu mă rog numai pentru ei, ci și pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. Iar eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o, ca ei să fie una, după cum noi suntem una: eu în ei și tu în mine, ca să fie desăvârșiți în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis și i-ai iubit pe ei, așa cum m-ai iubit pe mine.
Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine și cei pe care mi i-ai dat, ca să vadă gloria mea, pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Tată drept, lumea nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut, iar aceștia au cunoscut că tu m-ai trimis.Eu le-am revelat numele tău și-l voi revela, pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei și eu în ei” (In 17, 20-26). Şi ce „coincidenţă” (adică felul lui Dumnezeu de a lucra rămânând în anonimat) putea fi când lecturile zilei par tocmai pentru astfel de moment, tocmai pentru mine?! Ar fi fost suficient şi să spun că, pe lângă evanghelie, lectura întâi vorbeşte şi despre speranţa în învierea morţilor şi se termină tocmai amintind de Roma, locul unde m-a găsit ceasul despărţirii, locul unde acum sunt chemat să dau mărturie tocmai despre Cristos şi învierea morţilor, despre dreptatea pe care el vrea să o instaureze pentru veşnicie: „În ziua următoare, voind să știe cu exactitate din ce cauză era acuzat de iudei, l-a dezlegat și a poruncit să se întrunească arhiereii și tot Sinedriul. Apoi l-a dus pe Paul și l-a pus înaintea lor. Știind că o parte dintre ei sunt saducei, iar cealaltă parte farisei, Paul a strigat în Sinedriu: „Fraților, eu sunt fariseu, fiu de farisei. Eu sunt judecat pentru speranța în învierea morților”. Îndată ce a spus aceasta, s-a iscat o neînțelegere între saducei și farisei, iar adunarea s-a dezbinat, căci saduceii spun că nu este înviere, nici înger și nici duh, pe când fariseii mărturisesc și una și alta. S-a făcut atunci mare zarvă, iar unii dintre cărturarii din partea fariseilor s-au ridicat și au protestat cu vehemență, zicând: „Nu găsim nimic rău în omul acesta. Dacă i-a vorbit cumva vreun duh sau înger?” Fiindcă cearta se întețea, iar tribunul se temea că Paul ar putea fi sfâșiat de ei, a dat ordin ca o grupă de soldați să coboare, să-l ia din mijlocul lor și să-l aducă în fortăreață. În noaptea următoare, i-a apărut Domnul și i-a zis: „Curaj! Așa cum ai dat mărturie pentru mine la Ierusalim, tot așa trebuie să dai mărturie și la Roma”. Curaj! Curaj! Curajul vine mi-a venit ca o dulce mângâiere şi din cântarea psalmului:
„Păzește-mă, Dumnezeule,
pentru că îmi caut refugiul în tine!
I-am spus Domnului: „Tu ești Dumnezeul meu,
fericirea mea e numai la tine”.
În sfinții care sunt pe pământ, în cei puternici,
în ei era toată plăcerea mea.
Își înmulțesc durerile
cei care aleargă după [zei] străini,
dar eu nu le voi aduce nici o jertfă
cu vărsare de sânge,
nici nu voi pune numele lor pe buzele mele.
Domnul este partea mea de moștenire
și cupa mea [cu sorți],
tu ești acela care ai în mână soarta mea.
Sorții mei au căzut pe terenul cel mai bun,
într-adevăr, moștenirea mea e minunată.
Îl binecuvântez pe Domnul
care m-a sfătuit,
la aceasta până și noaptea mă îndeamnă inima.
Îl am mereu în fața ochilor pe Domnul;
dacă el este la dreapta mea, nu mă clatin.
De aceea, inima mea se bucură
și sufletul meu tresaltă de bucurie;
ba chiar și trupul meu se va odihni în siguranță,
deoarece nu vei lăsa sufletul meu
în locuința morților,
nici nu vei îngădui ca cel credincios al tău să vadă putrezirea.
Tu îmi vei face cunoscută cărarea vieții;
în fața ta sunt bucurii depline
și desfătări veșnice la dreapta ta.
Nu, nu poate fi nimic întâmplător. Domnul este mângâierea mea în aceste clipe. El mă consolează amintindu-mi că a chemat-o la sine în luna Inimii Preasfinte pe care a cinstit-o, chiar în ajunul primei vineri din lună. A murit în ziua pe care suntem chemaţi să o consacrăm mijlocirii fericitului Anton Durcovici (pe care îl îndrăgesc şi a cărui mijlocire o invoc pentru bunica mea). Dar mai ales a murit spovedită şi împărtăşită. Multe şi mari au fost îndurările Domnului faţă de ea, după cum şi iubirea ei faţă de Dumnezeu, faţă de oameni, faţă de mine. Mi-e drag să mă gândesc că acum mă priveşte de sus. Gândul şi speranţa strălucirii ei îmi usucă o parte din lacrimi. Mă consolează gândul protecţiei cereşti. Mi-e drag să mă gândesc la bucuria de a-l revedea pe fiul ei, pe tatăl meu, despre care deseori vorbea cu dor. Mi-e drag să mă gândesc plin de speranţă la ziua revederii. Mi-e drag să pun toată suferinţa în braţele speranţei pe care o am în învierea morţilor şi viaţa veşnică. Şi nu e doar o speranţă. E o credinţă. E un dor de nestins.
Rugaţi-vă pentru mine în acest timp de încercare şi durere, dar mai ales rugaţi-vă împreună cu mine ca scumpa mea mamaie să vadă gloria celui despre care mi-a vorbit cu atâta convingere că m-am îndrăgostit de el, Domnul şi Dumnezeul nostru.
Odihna cea veşnică dă-o ei Doamne şi lumina cea fără de sfârşit să-i strălucească.
Sufletul slujitoarei Tereza, prin mila lui Dumnezeu, să se odihnească în pace. Amin!
Din 33 de ani de viață, 11 au însemnat seminarul, drumul formării. O treime. A fost ca un fel de călătorie spre Țara Promisă: plină de aventuri, obositoare, entuziasmată, mulți, prea mulți căzuți pe cale și nu au mai intrat în „Țara Promisă” sau au descoperit o altă „țară” la fel de „Promisă” etc. Cert este că pentru 11 ani am călătorit prin seminar. Iar acolo timpul era ritmat atât de momentele de meditație și rugăciune, cât și de momentele de studiu. Printre ele se strecurau plimbările – în oraș (Bacău/Iași) sau prin curte/parc/cimitir și sportul.
Nostalgie? Nu chiar! Toate acestea mi le-am amintit acum când în Italia (și în lumea întreagă!) se vorbește despre moartea lui Umberto Eco. Mi-am amintit de seminar pentru că acolo „l-am întâlnit” pentru prima data. Iar acea întâlnire mi-a luminat mulți ani din viața de seminarist. L-am întâlnit în ceea ce se numea „biblioteca” Seminarului din Bacău. Pe atunci o cameră în care sute/mii de cărți așteptau să fie citite. Un tezaur pentru „copiii” din/ca noi care încercau să crească bine în drumul spre „Țara Promisă”.
Nu-mi amintesc cum sau cine mi-a recomndat sau dat (poate ca pedeapsă?! Hmm…) să citesc o anumită carte. Era una dintre acele cărți care, fără să atingă majoratul de la ziua publicării, fascinase deja întreaga lumea, fiind tradusă în peste 40 de limbi și vândută în milioane de exemplare: Il nome della rosa – Numele trandafirului. Pot spune că este prima carte, primul roman, pe care l-am citit conștient, cu nesaț. Și singura carte pe care am citit-o de două ori (Biblia, Breviarul, manuale, cursuri etc. nu se pot lua în considerare 🙂 ). Pe atunci, mic și neliniștit, nu eram atât de „educat” spre literatură. Pasionat de ea, nici nu se punea problema. Școala era un chin… unul lung cât o agonie despre care nu se știe când se va sfârși. Însă măestria cu care Umberto Eco a intrat în viața mea, mi-a deschis gustul spre ceea ce mi-a făcut atât de frumoasă viața în seminar. Nu, nu mi-a schimat brusc ideea despre școală, despre orele acelea lungi și chinuitoare, despre teroare ascultărilor, lucrărilor, tezelor etc. Nu am devenit peste noapte un elev sârguincios, sau model, sau tocilar sau nimic din toate acestea. Însă am primit o gură de aer proaspăt, o consolare în timpul „războiului” cu școala și oamenii ei, până când această consolare, această lumină izvorâtă din literatură, ușor, dar sigur, mi-a arătat și valoarea școlii. A fost un har!
Acum pot spune, gândindu-mă la toate cărțile citite cu pasiune ziua și noaptea, în pauze sau chiar și în timpul orelor care nu-ți dădeau nimic nou (ca în orice școală, erau și dintr-astea!), în clasă, în cameră sau în sala de lectură etc., că la început a fost Umberto Eco și Numele trandafirului. Apoi au venit mulți, mulți alții. Întâlnirea cu el a fost atât de fascinantă, atât de provocatoarea și deschizătoare de drumuri, încât până și una dintre probele de Bacalaureat a fost Literatura universală. Dulce amintire…
La început a fost Umberto Eco. Acum două zile, 19 februarie 2016, la vârsta de 84 de ani, viața lui s-a transformat, plecând el spre „Țara Promisă”. Acum a plecat spre o lume în care sper să fie răsplătit pentru binele făcut sufletelor, o lume în care să se bucure și el de lumina pe care a sădit-o în viața milioanelor de iubitori de literatură, de cultură. (Felul său de a trăi și de a se raporta la credință și la Biserică, nu face parte din subiectul acestui „gând”, iar puținele cuvinte nu sunt destinate „canonizării” lui! Aici este vorba doar despre recunoștința pentru un bine făcut… sau un bine primit, depinde cine și de unde privește).
Câtă nevoie avem astăzi de oameni care să ne învețe să îndrăgim cărțile mai mult decât computerul și tabletele! Cât de mult trebuie să luptăm pentru ca și noile generații să se bucure de orizontul deschis de literatură, de fascinanta lume care poate fi cuprinsă între două coperți. Curajul de a răsfoi o carte ar trebui invocat mai mult, prezentat în și prin mai multe rugăciuni! Uneori am impresia că degeaba ne tot rugăm pentru țară și viitorul ei, dacă nu reușim să-i convingem pe copii să citească. Viitorul unei țări nu cred că depinde atât de președintele ei sau de un ministru sau de televiziunile (închise sau nu!), pe cât depinde de cultura pe care (toți!) ne străduim să o dăm noilor generații. Iar literatura, „cetitul”, are un rol esențial!
Mulțumesc celor care m-au învățat să citesc. Mulțumesc celui care mi-a „recomandat” Numele trandafirului. Mulțumesc celui care a fost și rămâne: Umberto Eco!
Pământul și viața ne este invadată de cifre: numărăm totul, calculăm și recalculăm. Apoi ne speriem de cifrele aflate, de prețuri, de datorii, de rate. Și ca să ne treacă numărăm lucrurile bune: prietenii, zilele de concediu, banii, ba chiar și viața… Mai mult, atât de mult am numărat și ne-am înconjurat de cifre încât noi înșine devenim numere. Peste tot ai nevoie de un număr de identitate/identificare. De exemplu, in Colegiu toți avem un număr. La Universitate la fel… Numărăm totul! Ne numărăt toți. Mai nou li se pare că suntem prea mulți!
Din câte îmi amintesc, atunci când am fost în Țara Sfântă, nu am văzut tei și nu am simțit acolo parfumul lor. Însă te-am simțit pe tine, așa cum te simt în fiecare călătorie, în fiecare pelerinaj, pentru că tu m-ai purtat în atâtea locuri și m-ai învățat că a călători este izvor de cultură, de înțelepciune. Chiar dacă nu-mi amintesc de tei văzuți prin Ierusalimul pământesc, sper ca ei să fie în Ierusalimul ceresc. Parfumul lor e prea frumos ca să lipsească din împărăția pregătită pentru noi încă de la întemeierea lumii. Acolo ți-ai găsit odihna după toată munca. Și meriți să te odihnești în locul cel mai frumos și cel mai parfumat. Meriți cu adevărat ceea ce ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit. Meriți, dragă mamaie! Meriți tot ce este mai bun, pentru că tu ne-ai oferit tot ce era mai bun! Domnul să te răsplătească în Slava Cerească și să continui prezența ta ocrotitoare noastră, nepoții și strănepoții tăi!
