Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Archive for the ‘Fragmente’ Category

S U P E R B: Andrei Pleşu, Caragiale, credinţa şi umorul

Posted by Paxlaur pe 04/04/2014

andrei-plesu_agerpresCînd e vorba de credinţă şi de Biserică, ni se pare, de obicei, că umorul e interzis. E vorba de lucruri serioase, de mîntuire, de eternitate, de evlavie şi smerenie, iar umorul riscă să arunce totul în derizoriu. Se recomandă, dimpotrivă, o mină severă, cuvioasă, cuminte, de natură să transforme opţiunea religioasă într-o cruciadă solemnă împotriva dreptului de a rîde. Evanghelie înseamnă, totuşi, cum observa cineva, „veste bună“. Iar reacţia firească la o veste bună nu e întristarea, crisparea astringentă, ci bucuria. Nu vreau să devin pedant, dar trebuie, totuşi, să amintesc că există lucrări foarte solide teologic despre rîsul lui Dumnezeu şi despre ironia hristică. Fireşte, nu vorbim de rîsul neruşinării, al trivialităţii, al deriziunii lumeşti, ci de rîsul „eschatologic“, cel pomenit în Evanghelia după Luca (6, 21): „Fericiţi… cei ce plîngeţi acum, că veţi rîde.“ E rîsul cuprins în numele dat lui Isaac, rîsul aflat la limita dintre perplexitate şi speranţă, al părinţilor săi Avraam şi Sara, rîsul unor bătrîni, care se intersectează cu surîsul lui Dumnezeu. E „rîsul înţelepţilor“, de care se ocupă Clement din Alexandria în capitolul 5 din cartea a doua a Pedagogului: un rîs „măsurat“, „educat“, mai aproape de armonia surîsului. La fel de îndepărtat de veselia tîmpă şi zgomotoasă, ca şi de acreala celui iremediabil mohorît.

…La noi, dacă vorbim de rîs, dăm, inevitabil, peste Caragiale, despre a cărui relaţie cu credinţa nu se prea vorbeşte. E o relaţie cuviincioasă, dar deloc idolatră, un agreabil amestec de simpatie decentă şi realism hîtru. Iată o ilustrare din „Duminica Tomii“:

„…şi aşa fericit eram eu în copilărie! Şi aşa era toată lumea împrejurul meu! Cu adîncă pietate mi-aduc aminte de bisericuţa albă din mahalaua noastră! Ce limpede suna toaca de fier subt atingerea ciocanelor măiestre ale dascălului Haralambie! Ce vuiet armonic făceau cele două clopote, pe care le trăgeam de frînghii, noi, copiii, pe cînd, de jos, de la toaca de fier, fără să se-ntrerupă, el ne striga: «Mai încet, mă! că mi le dogiţi!» şi ne-njura de feştila moaşe-ni, după ce ne luase la fiecare cîte doi gologani de trei parale şi ouă roşii, ca să ne lase sus în clopotniţă… Dar venerabilul nostru preot, cuvioşia-sa părintele Marinache! Îl am aci încă, dinaintea ochilor. Ce înfăţişare frumoasă! Barba lui străluceşte mîndră ca un fuior de borangic alb pe patrahirul roşu. Şi ce glas! Îl auz încă: „Veniţi de luaţi lumină!“ şi cînd năvăleau mahalagioaicele credincioase să ia, care mai de care, lumina, cu ce ton demn de autoritate le striga: «Ho! că nu sînteţi la cocină!»“

 

„Cam nerespectuos!“ – vor protesta rigoriştii vigilenţi, nemulţumiţi de hazul caragialesc, pasibil de acuza „bagatelizării“. Puţini au însă în minte o altă pagină a maestrului, în care răsună un glas cu totul diferit, grav, mîhnit, aproape de disperare. Iat-o:

„Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători, treceţi duminică dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfîntului Iosef, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioţii mei, liber-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice – şi vedeţi ce se petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sfintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi strămoşi. Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii! Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrîni. Sînt între ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rînd, fiinţe, pe drept ori nu, mîndre şi fiinţe umile, oameni cu griji sdrobitoare şi oameni fără nici o grije; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor şi să-nveţe pe copii lor a se ruga cu dînşii. Sînt între ei bravii şi cuminţii Germani, Francezii cei subţiri la minte şi nobilii Italieni, şi alte neamuri strălucite ale Europei şi îndrăzneţii Unguri şi neînduplecaţii Evrei. Intraţi, foşti creştini ortodocşi, astăzi, liber-cugetători; intraţi după aceşti credincioşi în sfîntul, pentru ei, locaş. Ascultaţi cum răsună, legănîndu-se-ntre-nalte bolţi, acele cîntări înălţătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de binefacerea A-tot-Ţiitorului. Vedeţi voi, cari sînteţi totdeauna posomorîţi, cum, după ce s-au împărtăşit de acea binefacere, ies toţi cu feţele senine şi vesele. Şi dacă, liber-cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sînteţi în stare să-L vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni, afară decît în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, cari tot vă plîngeţi de slăbiciunea «noastră» faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvîntarea? (…) Noi nu ne mai închinăm fiindcă nu mai credem. Sufletele noastre nu mai au nevoie de mîngîiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sînt de piatră şi din piatra aceasta scăpărăm scînteile liberei-cugetări, noi românii, foşti ortodocşi, cari sîntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mîndri, mai puternici decît toate neamurile lumii. Închină-se Asia – bătrînă înţeleaptă şi nobila şi ingenioasa ei fiică Europa! Închină-se Africa, cu toate negrele ei seminţii! Închină-se iscusita Americă!

Noi – nu ne închinăm. Închină-se nerozii! Filozofia noastră se pune mai presus de nevoia înţelepciunii! Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft! Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor! Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen. Noi sîntem oameni moderni. şAm învăţatţ o religie mai omenească decît cea creştinească. O religie care predică nu mila sau îngăduinţa, nu blîndeţea şi omenia; o religie aspră, care predica omului: «Eşti o fiară! Ghearele tale şi colţii tăi sînt deşteptăciunea şi şiretenia. Fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi! Nu te uita o clipă sus pe cer; aici, în jos, pe pămînt, uită-te cu ochii-n patru, ca şi cum ai avea patru picioare; aci, pe pămînt, se isprăveşte tot pentru tine! Eşti fiară, fii fiară! Fiarele n-au biserică; fiarele nu se-nchină, fiarele n-au Dumnezeu.»“

Aud? Vă vine să credeţi că aveţi dinainte o pagină scrisă de Caragiale? S-ar putea ca, dacă n-aţi citit această pagină niciodată, să nu le fi priceput cum trebuie nici pe celelalte pe care le-aţi citit…

Articol preluat de pe www.dilemaveche.ro

Anunțuri

Posted in E bine de ştiut, Fragmente, Lecturi | Etichetat: , , , , | 4 Comments »

Un „leac” pentru cei care plâng după vremurile trecute

Posted by Paxlaur pe 21/08/2013

Ingerul meuCine va rămâne statornic până la sfârșit, acela se va mântui!

„De fiecare dată când suportăm neliniști și necazuri, acestea constituie pentru noi un avertisment și, în același timp, un mijloc pentru a ne corecta. Nici Scriptura nu ne promite pace, siguranță și liniște; ba chiar Evanghe­lia nu ne ascunde necazurile, neliniștile și scandalurile. Însă asigură că cine va rămâne statornic până la sfârșit acela va fi mântuit (Mt 10,22). De la primul om nu am avut nici un bine, ba chiar am moștenit moartea și blestemul, de care Cristos trebuia să ne elibereze.
De aceea, să nu ne plângem și să nu murmurăm, fraților. Ne pune în gardă și Apostolul, spunând: Unii
dintre ei au murmurat și au fost nimiciți de șerpi (cf. 1Cor 10,10). Fraților, ce fel de suferințe noi și neo­biș­nuite îndură neamul omenesc în timpurile noastre, pe care să nu le fi îndurat părinții noștri? Putem noi afirma că îndurăm așa de mult și atâtea necazuri pe care ei au trebuit să le îndure? și totuși, vei găsi oameni care se plâng de timpurile lor, convinși că numai timpu­rile trecute au fost frumoase. Dar să fim siguri că, dacă aceștia ar putea să ajungă în perioada strămoșilor, tot s-ar plânge. Dacă tu consideri bune acele timpuri care au fost, este tocmai pentru că acele timpuri nu sunt ale tale.
Din moment ce ești liber de blestem, din moment ce ai deja credință în Fiul lui Dumnezeu, din moment ce deja ai fost inițiat și instruit în Sfintele Scripturi, nu văd cum poți să mai gândești că Adam a avut parte de timpuri mai bune. și părinții tăi au purtat moștenirea lui Adam. Chiar lui Adam i s-a spus: În sudoarea feței tale vei mânca pâinea și vei munci pământul din care ai fost luat; spini și mărăcini îți va produce (cf. Gen 3,19.18). Iată ce a meritat, ce a primit, iată ce i-a impus judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu. Deci pentru ce mai crezi că timpurile trecute au fost mai bune decât ale tale? Ia bine aminte că de la primul Adam și până la omul de astăzi nu se întâlnește altceva decât muncă, sudoare, spini și mărăcini. Oare a venit potopul asupra noastră? Au venit asupra noastră timpuri așa de grele de foamete și de războaie, ca odinioară, așa încât să justifice plân­gerea noastră împotriva lui Dumnezeu din cauza timpu­lui prezent?
Gândiți-vă, deci, ce fel de timpuri erau acelea. Auzind sau citind istoria acelor fapte, oare nu am rămas îngro­ziți? De aceea, avem mai curând motiv să ne bucurăm decât să ne plângem de timpurile noastre”.

Textul este luat din Predicile sfântului Augustin, episcop
(Pred. Caillau-Saint-Yves 2, 92: PLS 2, 441-442)

Posted in Fragmente, Lecturi, Sfântul Augustin | Etichetat: , , | 7 Comments »

Tăcerea. Mă voi strădui să tac mai mult!

Posted by Paxlaur pe 20/08/2013

cand-e-tacere„Tăcerea inimii este necesară pentru a-l putea auzi pe Dumnezeu pretutindeni – într-o uşă care se închide, în persoana care are nevoie de tine, în cântecul păsărilor, în flori, în animale. Nu este esenţial ceea ce noi spunem, ci ceea ce Dumnezeu ne spune nouă şi ce ne spune prin intermediul celorlalţi. În tăcere, el ne ascultă; în tăcere, el vorbeşte sufletelor noastre. În tăcere, primim privilegiul de a-i asculta vocea.

Pentru a face posibilă adevărata tăcere interioară, trebuie să practici:

tăcerea ochilor, căutând mereu să vezi frumuseţea şi bunătatea lui Dumnezeu pretutindeni, şi închizându-i faţă de greşelile celorlalţi şi faţă de tot ceea ce este rău şi păgubitor pentru suflet.

tăcerea urechilor, ascultând mereu vocea lui Dumnezeu, strigătul celor săraci şi în suferinţă, şi închizându-le faţă de bârfă şi vorbe lipsite de bunătate.

tăcerea limbii, aducând laude lui Dumnezeu şi rostind doar cuvinte care inspiră şi iluminează, care aduc pace, bucurie şi speranţă, şi abţinându-te de la cuvinte care aduc întuneric, suferinţă şi moarte.

tăcerea minţii, deschizând-o spre adevăr şi cunoaşterea lui Dumnezeu prin rugăciune şi contemplaţie, şi ferind-o de neadevăruri, gânduri distrugătoare şi răzbunătoare, judecăţi dure, suspiciuni false ale celorlalţi, dorinţe şi distrageri.

tăcerea inimii, iubindu-l pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul, mintea şi puterea ta, iubindu-l pe celălalt aşa cum Dumnezeu iubeşte, şi evitând orice egoism, ură, invidie, gelozie şi lăcomie.

Voi păstra tăcerea inimii cu mare atenţie, astfel încât în această tăcere să ascult cuvintele Lui. Pentru că în tăcerea şi puritatea inimii vorbeşte Dumnezeu”.

Aceste minunate cuvinte despre tăcere aparţin fericitei Tereza de Calcutta şi sunt extrase din cartea “În inima lumii” . Prin mijlocirea fericitei Tereza să ne bucurăm şi noi mereu de harul şi darul tăcerii şi astfel să auzim cât mai des glasul Domnului.

 

Posted in Fragmente, Lecturi | Etichetat: , , | 4 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: