Arhive pentru ‘Ioan Paul al II-lea’

Așa se vede cum Dumnezeu conduce drumul Bisericii şi al istoriei

Trei papi sfinţi cunoscuţi de aproape: Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea este titlul cărţii scrise de decanul colegiului cardinalilor (Libreria Editrice Vaticana, 2020, 162 de pagini) a cărei introducere o publicăm în continuare. Ideea de a scrie volumul, cu amintirile personale care se împletesc cu marea istorie, „s-a născut – afirmă autorul – din aniversarea a trei centenare importante, pe care coronavirusul din 2020 a împiedicat să fie cinstite cu solemnitate: naşterea lui Karol Wojtyła (18 mai), hirotonirea sacerdotală a lui Giovanni Battista Montini (29 mai) şi chemarea de la Bergamo la Roma a Monseniorului Angelo Roncalli pentru a conduce Opera Pontificală a Răspândirii Credinţei (10 decembrie)”. Cardinalul a dedicat un capitol şi lui Ioan Paul I („un fulger de bunătate”), reluând omilia rostită în 2009, în catedrala din Vittorio Veneto, la 50 de ani de la intrarea episcopului Albino Luciani în dieceza aceea.

Trei papi mari prin sfinţenie, care au lăsat un semn de neşters în Biserică şi în lume. Trei papi legaţi de Conciliul al II-lea din Vatican: Ioan al XXIII-lea l-a voit şi l-a deschis; Paul al VI-lea l-a condus şi l-a dus la împlinire; Ioan Paul al II-lea, papa „format” de Conciliu, a bazat tot pontificatul său pe învăţăturile conciliare.

Trei papi diferiţi prin origine, caracter, formare, experienţe, dar de statură excepţională. Îi unea identica iubire faţă de Cristos şi faţă de Biserică şi aceeaşi ardoare în opera de evanghelizare.

Fiecare a ştiut să corespundă cu înţelepciune la exigenţele timpului propriu la conducerea Bisericii lui Cristos.

Pentru a deschide Conciliul al II-lea din Vatican era nevoie de un papă ca Ioan al XXIII-lea, care avea încredere nelimitată în Dumnezeu, dar şi mare încredere în oameni. Pentru aceasta nu s-a descurajat în faţa posibilelor riscuri. Fără Papa Roncalli, Conciliul n-ar fi fost.

Pentru a duce înainte Conciliul şi a conduce aplicarea sa era necesar un papă cu pregătirea lui Paul al VI-lea, care să cunoască lumea contemporană, oamenii şi Curia Romană; un om care să aibă fineţea intelectuală de a înţelege situaţiile şi fermitatea de a le conduce. Era nevoie de Paul al VI-lea, pe care Providenţa l-a pregătit bine la Roma şi la Milano.

Apoi, pentru a imprima istoriei o cotitură era nevoie de un papă ca Ioan Paul al II-lea. Însă cum a fost posibil ca bătrânii cardinali să aleagă – desigur sub conducerea Duhului Sfânt, însă mereu cu libera decizie personală – un cardinal arhiepiscop dintr-o ţară de dincolo de „cortina de fier” în acel moment istoric?

Pentru a pregăti această alegere a fost suficient un papă de 33 de zile. Ioan Paul I, un păstor cu vorbă simplă, cu un zâmbet spontan şi cordial, care a afirmat că Dumnezeu este Tată, dar are şi fineţele iubirii materne. Pontificatul „fulger” al lui Ioan Paul I a pregătit venirea unui papă non italian cu extraordinara măreţie umană şi spirituală a lui Karol Wojtyła.

În faţa acestor evenimente nu putem să nu fim uimiţi văzând cum Dumnezeu conduce în mod invizibil drumul Bisericii şi al istoriei.

Trei papi pe care i-am cunoscut personal şi cu care am lucrat. Cu Ioan Paul al II-lea am colaborat profund în întregul său pontificat, cu funcţii angajante. Un prim contact, complet ocazional, l-am avut în ziua de după alegerea sa; mergeam în Secretariatul de Stat la ora 17.00 şi, ieşind din liftul de la Terza Loggia, m-am trezit în faţa noului papă, care urma să meargă în vizită la ES Mons. Andrea Deskur, internat la Policlinica Gemelli. I-am explicat papei că în apartamentul său avea liftul pentru a coborî în curtea „San Damaso”, în timp ce acela pe care urma să-l ia era bun, însă era mai departe de locuinţa sa.

După patru zile, Mons. Jòzek Kowalczyk, preot polonez care lucra în Secretariatul de Stat, mi-a adus traducerea în italiană, făcută de polonezi, a omiliei scrise de papa în limba sa maternă pentru prima sa mare celebrare în Piaţa „Sfântul Petru”, de neuitat prin acel al său: „Deschideţi, ba chiar deschideţi larg porţile lui Cristos”. Mi s-a cerut să revizuiesc textul din punctul de vedere al corectitudinii limbii italiene. Am citit şi am recitit acele pagini, temător să nu trădez gândirea papei, aducând uşoare corecturi lexicale, pentru ca să fie exprimat bine sensul original.

Papa a ştiut că eu voi revizui traducerea italiană a textelor scrise de el în poloneză şi de acolo au început primele contacte. Ioan Paul al II-lea m-a numit aproape imediat asesor al Secretariatului de Stat, apoi timp de doi ani secretar al Congregaţiei pentru Episcopi, apoi m-a chemat din nou în Secretariatul de Stat ca substitut, spunându-mi o frază, care manifesta marea sa umanitate: „Cu tine substitut al Secretariatului de Stat eu mă simt sigur”. La sfârşitul anului 2000, m-a voit prefect al Dicasterului pentru Episcopi şi m-a creat cardinal.

Cu Papa Paul al VI-lea colaborarea mea porneşte de la începutul anului 1971 până la moartea sa (1978), însă contactele directe au fost puţine; totuşi el era la cunoştinţă despre munca mea şi uneori vedea şi unele notiţe ale mele. Misiunea mea era aceea de secretar personal al Monseniorului Giovanni Benelli, substitut al Secretariatului de Stat, cât priveşte munca de birou, până când în iunie 1977 a fost numit arhiepiscop de Firenze.

Cardinalul Giovanni Benelli mi-a povestit că, atunci când s-a gândit să mă cheme de la nunţiatura din Teheran în Secretariatul de Stat, i-a spus Papei Paul al VI-lea: „În afară de cei doi secretari pe care îi am, am nevoie de un al treilea pentru a urmări munca de birou şi m-am gândit la un brescian”. Papa a răspuns imediat: „Bine, un brescian. Cum se numeşte?”. Giovanni Battista Re, a spus Benelli. Şi răspunsul papei: „Nu-l cunosc”. Însă după aceea m-a cunoscut şi a ţinut la mine.

În schimb, contactele mele cu Papa Ioan al XXIII-lea au fost cu adevărat puţine, însă au rămas profund imprimate în mine. Atunci când cardinalul Roncalli a fost ales papă, mă aflam la Roma ca student al Universităţii Gregoriana şi eram în Piaţa „Sfântul Petru” bătând din mâini când noul papă a apărut la balconul de la Bazilica Vaticană pentru a da prima sa binecuvântare. După câteva luni, Ioan al XXIII-lea a primit în audienţă Seminarul Lombard unde eu locuiam. Ne-a salutat pe fiecare în mod călduros. Când a venit rândul meu şi i-am spus că veneam din Val Camonica, imediat a comentat: „La Valle Camonica este ţinut de credinţă, ca acela bergamasc”. Papa a rămas un moment pentru a dialoga cu grupul nostru şi toţi am rămas impresionaţi de bunătatea sa sufletească şi de seninătatea sa.

În 1962, fiind atunci student al Academiei Pontificale Ecleziastice, am fost chemat să fiu Assignator locorum în timpul primei sesiuni a Conciliului al II-lea din Vatican, deschisă la 11 octombrie din acel an. Fiecare dintre cei 2.500 de episcopi avea locul fixat, motiv pentru care în primele zile misiunea mea şi cea a altor patru colegi, era aceea de a indica fiecărui episcop care era locul său; după aceea trebuiau distribuite documentele şi să fim la dispoziţie pentru a ajuta în caz de necesitate. Astfel am avut ocazie să fiu prezent în Aula Conciliară pe toată durata primei sesiuni a Conciliului al II-lea din Vatican şi, imediat după aceea, timp de trei luni a prestat serviciu în Secretariatul de Stat, aşteptând să primesc destinaţia ca secretar al nunţiaturii apostolice din Panama.

Mulţumesc din inimă lui Dumnezeu pentru că am trăit o mare perioadă a Bisericii şi pentru că am avut posibilitatea de a cunoaşte de aproape bunătatea paternă a sfântului Ioan al XXIII-lea, neliniştea apostolică de neoprit a sfântului Paul al VI-lea şi intensitatea rugăciunii şi capacitatea de a vedea departe a sfântului Ioan Paul al II-lea.

(Trei papi sfinţi
de cardinal Giovanni Battista Re
în L’Osservatore Romano, 9 ianuarie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluat de pe ercis.ro

Scandalurile din Biserică

„Isus Cristos a adunat bucăţile de lemn mai cioturoase şi stâlcite pe care le-a găsit umblând prin lume şi, ca bun tâmplar ce a devenit la şcoala tatălui său Iosif, a construit cu ele o corabie care, ca să vezi, rezistă pe mare de douăzeci de secole!”.

Aşezat cu rasa sa de călugăr, duminica trecută părintele Raniero Cantalamessa urmărea ca atâţia alţi credincioşi din lume Angelus la televizor, când l-a auzit pe Papa Francisc rostind numele său printre cei 13 noi cardinali din consistoriul din 28 noiembrie 2020. „M-aş fi gândit că era vorba de altcineva dacă n-aş purta un nume aşa de inconfundabil”, relatează la Vatican Insider capucinul foarte vestit, 86 de ani, de patruzeci de ani predicator al Casei Pontificale. Teolog, academician, autor de cărţi şi al celebrei rubrici Rai „Motivele speranţei” (de neuitat salutul „Pace şi Bine”), Cantalamessa are succes astăzi şi pe social network unde mii de followers accesează catehezele sale. Aproape un web star, dacă n-ar trăi aproape ca un eremit. Lucru pe care-l va continua să-l facă şi cu tichia roşie. Numirea sa a fost aplaudată de toţi: „Un om al lui Dumnezeu”, este părerea unanimă. Însă nu lipsesc criticile: „Nu mă tulbură”, spune neo-cardinalul. Nici scandalurile nu-l tulbură în mod deosebit: „Nu ne dăm seama cu cât este mai curată Biserica astăzi faţă de trecut”, afirmă cu evaluare de istoric.

Părinte Raniero, ba chiar, Eminenţă, care a fost primul gând auzind numele dumneavoastră în lista noilor cardinali?

După ce am trecut de uimirea iniţială, m-am gândit că slujirea mea adusă Bisericii a constat aproape exclusiv în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu la Casa Pontificală şi în alte părţi ale lumii. Aşadar, mai mult decât o recunoaştere a persoanei mele, numirea pe care papa a voit s-o facă este o recunoaştere a importanţei de a ţine sus Cuvântul lui Dumnezeu în Biserică.

O slujire, a dumneavoastră, care merge înainte de patruzeci de ani sub trei papi. V-aţi fi aşteptat vreodată că se va încheia cu purpura?

Eu nu, dar ştiu că unii confraţi capucini, anii trecuţi, cultivau acest gând. Am împărtăşit întotdeauna convingerea marelui predicator franciscan Sfântul Bernardin de Siena. Când se vocifera că va deveni episcop şi oamenii cereau asta cu glas tare, odată s-a urcat la pupitru şi a început să vorbească ţinând cu degetele jumătate de gură închisă şi vorbind apoi cu ciuntituri. După puţin timp a întrebat: „Înţelegeţi ceea ce spun?”. Toţi au răspuns: „Nu!”. A concluzionat: „Aşa ați vrut să vă vorbesc dacă m-aţi fi făcut episcop, cu jumătate de gură”. Eu, ca să fiu sincer, n-am fost în acest pericol pentru că cei trei suverani pontifi în faţa cărora am avut privilegiul de a predica m-au lăsat mereu liber, fără a-mi sugera vreodată tema predicii sau să-mi ceară textul pentru a-l citi înainte de a-l rosti. Nici măcar pentru predica de Vinerea Sfântă în „Sfântul Petru” care este aceea care are rezonanţă mai mare în mass-media.

Duceţi un stil monastic de viaţă, cum veţi împăca asta cu slujirea la care veţi fi chemat?

Aparţinând la categoria cardinalilor care au peste optzeci de ani, nu sunt prevăzute funcţii şi îndatoriri deosebite. Deci nu va trebui să schimb mult stilul meu de viaţă. Voi continua să trăiesc la schitul „Iubirea Milostivă” din Cittaducale cu nişte călugăriţe clarise capucine cărora, într-un anumit sens, le sunt capelan. Voi continua, prin voinţa Sfântului Părinte, să fiu predicatorul Casei Pontificale. De fapt, deja trebuie să mă gândesc la următoarele predici de Advent.

Aţi trăi îndeaproape trei pontificate: cum aţi descrie acest timp lung şi pe cei trei pontifi care s-au succedat? Să-mi spuneţi asta eventual cu una din metaforele care caracterizează predica dumneavoastră…

Înainte de toate aş vrea să reafirm că în cazul meu rolurile sunt, într-un anumit sens, inversate: papii fac predica mie şi restului Bisericii. În pofida cantităţii uriaşe de lucru care îi aşteaptă în timpul zilei, ei găsesc timp (Sfântul Ioan Paul al II-lea timp de peste 25 de ani) să înceapă ziua, în fiecare vineri din Advent şi în Postul Mare, mergând să asculte meditaţia unui simplu preot din Biserica catolică! Cei care rămân mai uimiți sunt diferiţi prieteni protestanţi şi evanghelici, din moment ce la ei cel care ţine cuvântarea este persoana cea mai importantă într-o funcţiune religioasă. Acest lucru a făcut pe unii să-şi schimbe ideea pe care o aveau despre papa.

După aceea, îmi cereţi să spun cu o metaforă cum i-aş caracteriza pe cei trei pontifi. Încerc să facă asta, fără a ajunge în simplificări care riscă mereu să fie periculoase: sfântul Ioan Paul al II-lea, o personalitate uriaşă care a trăit toată viaţa în faţa lumii şi în faţa lui Dumnezeu; Benedict al XVI-lea, o minte eminentă şi în acelaşi timp profund de umil, combinaţie rară cel puţin în gradul care s-a văzut în el; Francisc, un om al Duhului care nu face lucruri noi, ci face noi lucrurile. Cosmopolitul, teologul, păstorul, dacă se poate cuprinde o viaţă într-un cuvânt.

Cineva sugerează că dumneavoastră aţi schimbat „doctrina” în ultimii ani. Ce răspundeţi?

Ştiu perfect la ce vă referiţi. Vă răspund imediat că doctrina mea este mereu aceeaşi pentru că este bazată pe evanghelie şi pe Isus Cristos şi aşa va fi până la sfârşitul vieţii mele. Polemicile nu mă tulbură pentru că un predicator nu are pretenţia ca vorbele sale să fie primite şi plăcute de toţi, important este ca tot ceea ce spun să fie în linie cu simţirea mea în libertate deplină, fără condiţionări.

Ştiţi probabil că şi unele predici ale dumneavoastră au fost obiect de critici…

Îmi imaginez că vă referiţi îndeosebi la criticile despre o predică a mea la Casa Pontificală când am vorbit despre Fecioara Maria. Clarific imediat: nu era nicidecum intenţia mea să diminuez figura Sfintei Fecioare Maria şi să-i critic pe catolicii care o venerează, din moment ce eu sunt dintre aceia. Voiam doar să scot în evidenţă că împreună cu Maria trebuie să fie şi Isus şi toată Treimea, lucru pe care în schimb atâţia catolici îl uită. Fraţii din celelalte Biserici ar putea să vă spună cât de mult mă străduiesc pentru ca şi ei s-o descopere pe Maria în toată strălucirea sa.

Trăim un timp de scandaluri financiare şi sunt unii care deplâng o dezorientare în Biserică. Ce părere aveţi? Ce le-aţi spune credincioşilor care se simt dezorientaţi?

Am fost mulţi ani profesor de istorie a originilor creştine la Universitatea Catolică şi m-am ocupat şi după aceea de istoria Bisericii. Asta face ca să nu fiu surprins în mod deosebit de scandalurile actuale. Privind lucrurile în arcul foarte limitat al propriei vieţi şi al propriului secol, nu ne dăm seama în câte privinţe Biserica de astăzi este imens mai „curată” decât secolele trecute: mai liberă de putere, de fast, de bogăţie, de nepotism, de amestecuri politice şi ceea ce contează mai mult nu este mai puţin bogată în sfinţi decât trecut. Faptul că astăzi scandalurile sunt scoase la iveală şi denunţate (şi tot mai des prin iniţiativa instituţiei însăşi) este deja în sine un mare progres. Îmi amintesc că am citit într-un roman al scoţianului Bruce Marshall acest gând: „Isus Cristos a adunat bucăţile de lemn mai cioturoase şi stâlcite pe care le-a găsit umblând prin lume şi, ca bun tâmplar ce a devenit la şcoala tatălui său Iosif, a construit cu ele o corabie care, ca să vezi, rezistă pe mare de douăzeci de secole!”.

În ultima predică de Vinerea Sfântă, v-aţi oprit asupra coronavirusului care chinuieşte omenirea. Cum se poate înfrunta acest timp al pandemiei?

Toţi suntem dezorientaţi de această calamitate care în puţin timp a schimba lumea şi ne-a făcut să ne prăbuşim în climatul ultimului război. Papa Francisc face orice efort şi profită de orice ocazie circumstanță pentru a face ca pandemia să fie ocazie pentru a proiecta o lume mai dreaptă şi mai fraternă. În următoarele predici ale mele de Advent, în spaţiul meu mic, aş vrea să încerc şi eu să reflectez asupra pandemiei, însă numai ca ocazie pentru a repune în circulaţie unele adevăruri şi realităţi reduse la tăcere: moartea, viaţa veşnică, prezenţa lui Cristos, graţie Întrupării, în barca din această lume a noastră aflată în furtună. Toate sunt lucruri care nu e cazul de a le proclama nediscriminat unei lumi aşa de epuizate şi perplexe, dar pe care ar fi grav să nu fie spuse în rândul celor care cred.

(Cantalamessa: „Scandalurile? Biserica mai curată astăzi decât în trecut. Denunţurile interne, mare progres”
De Salvatore Cernuzio
După Vatican Insider, 31 octombrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

O stare de ruină spirituală: cuvintele „ne-iertării”

Cuvintele „ne-iertării”. 
Ele ne sunt relatate de Sinoptici în legătură cu un anumit păcat: „hula împotriva Duhului Sfânt”. Iată-le în relatarea celor trei versiuni:

Matei: „Orice păcat și hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Dacă va spune cineva un cuvânt împotriva Fiului Omului i se va ierta; însă cui va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor”.[180]

Marcu: „Toate păcatele se vor ierta fiilor oamenilor și câte vor fi hulit, dar cel care va huli împotriva Duhului Sfânt nu va avea iertare în veci, ci va fi vinovat de un păcat veșnic”.[181]

Luca: „Oricui va spune un cuvânt împotriva Fiului Omului i se va ierta, însă celui care hulește împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta”.[182]

Pentru ce hula împotriva Duhului Sfânt este de neiertat? Cum trebuie înțelească această hulă? Sfântul Toma d’Aquino răspunde că este vorba de un păcat „de neiertat prin însăși natura lui, întrucât exclude elementele datorită cărora are loc iertarea păcatelor”.[183]

După o astfel de exegeză, „hula” nu constă propriu-zis într-o ofensă adusă Duhului Sfânt în cuvinte; ea constă mai degrabă în refuzul de a accepta mântuirea pe care Dumnezeu o oferă omului prin Duhul Sfânt, acționând prin puterea Crucii. Dacă omul respinge „vădirea de păcat” venită de la Duhul Sfânt și înzestrată cu putere mântuitoare, el respinge și „venirea” Sfătuitorului – acea „venire” înfăptuită în Misterul Pascal, în unire cu puterea răscumpărătoare a Sângelui lui Cristos: Sângele care „curăță conștiința de faptele moarte”.

Știm că rodul unei astfel de purificări este iertarea păcatelor. De aceea, oricine respinge Duhul și Sângele rămâne în „faptele moarte”, în păcat. Iar hula împotriva Duhului Sfânt constă tocmai în refuzul radical de a accepta această iertare al cărui dăruitor intim este El și care presupune convertirea autentică pe care El o efectuează în conștiință. Dacă Isus spune că hula împotriva Duhului Sfânt nu poate fi iertată nici în această viață nici în cealaltă, este pentru că această „ne-iertare” e legată, cu o legătură cauzală, de „nepocăință”, adică de refuzul radical de a se converti. Aceasta înseamnă refuzul de a ajunge până la izvoarele Răscumpărării care rămân, totuși, „pururea” deschise în economia mântuirii, în care se împlinește economia Duhului Sfânt. Duhul are o putere infinită de a scoate apă vie din aceste izvoare: „Dintr-al Meu va lua”, a spus Isus. Astfel, El desăvârșește în sufletele omenești lucrarea Răscumpărării împlinite de Cristos și îi împarte roadele. Or, hula împotriva Duhului Sfânt este păcatul săvârșit de o persoană care pretinde a avea un „drept” de a stărui în rău – în orice fel de păcat – și care astfel respinge răscumpărarea. Omul se închide în păcat, făcându-și astfel imposibilă convertirea și, deci, iertarea păcatelor, pe care o consideră neesențială sau neimportantă pentru viața lui. Este o stare de ruină spirituală, deoarece hula împotriva Duhului Sfânt nu îi îngăduie omului să scape din închisoarea pe care și-a impus-o și să se deschidă la izvoarele divine ale curățirii conștiințelor și iertării păcatelor.

47. Acțiunea Duhului adevărului în direcția mântuitoarei „vădiri de păcat” întâlnește în persoana aflată în această condiție o rezistență interioară, un fel de impermeabilitate a conștiinței, o stare sufletească ce poate fi descrisă ca fixată în urma unei alegeri libere: este ceea ce Sfânta Scriptură numește de obicei „învârtoșarea inimii”.[184] În vremea noastră, această atitudine a minții și a inimii se reflectă, poate, în pierderea simțului păcatului, căreia Îndemnul Apostolic Reconciliatio et Paenitentia îi consacră multe pagini.[185] Papa Pius al XII-lea afirmase și el că „păcatul veacului este pierderea simțului păcatului”[186], și această pierdere merge mână în mână cu „pierderea simțului lui Dumnezeu”. În Îndemnul amintit citim: „Într-adevăr, Dumnezeu este rădăcina și scopul suprem al omului, acesta purtând în sine o sămânță divină. De aceea, realitatea lui Dumnezeu este de fapt cea care revelează și luminează misterul omului. E zadarnică deci speranța ca un simț al păcatului să capete consistență în raport cu omul și cu valorile umane dacă lipsește sentimentul de a-L fi ofensat pe Dumnezeu, adică adevăratul simț al păcatului”.[187]

De aceea, Biserica imploră necontenit de la Dumnezeu harul ca să nu se piardă integritatea conștiințelor omenești, să nu li se tocească sensibilitatea sănătoasă față de bine și rău. Această integritate și sensibilitate sunt profund legate de acțiunea intimă a Duhului adevărului. În această lumină, devin deosebit de grăitoare îndemnurile Sfântului Paul: „Nu stingeți Duhul”; „Nu-L întristați pe Duhul Sfânt”.[188] Dar, mai presus de toate, Biserica imploră necontenit, cu cea mai mare fervoare, să nu sporească în lume păcatul pe care Evanghelia îl numește „hula împotriva Duhului Sfânt”; ca acesta, dimpotrivă, să scadă în sufletele oamenilor – și, prin urmare, în înseși mediile și structurile societății -, lăsând loc pentru acea deschidere a conștiinței necesară acțiunii salvatoare a Duhului Sfânt. Biserica se roagă ca primejdiosul păcat împotriva Duhului să facă loc unei sfinte disponibilități de a-I accepta misiunea de Sfătuitor, atunci când vine „să vădească lumea cu privire la păcat, la dreptate, la judecată”.

48. În Cuvântarea Sa de rămas bun, Isus a unit aceste trei sfere ale „vădirii” ca elemente ale misiunii Duhului Sfânt: păcat, dreptate și judecată. Ele marchează aria acelui mysterium pietatiscare, în istoria umană, este opus păcatului, misterului fărădelegii.[189] Pe de o parte, după cum spune Sfântul Augustin, se află „iubirea de sine până la disprețuirea lui Dumnezeu”; pe de altă parte, „iubirea de Dumnezeu până la disprețuirea de sine”.[190] Biserica își înalță necontenit rugăciunea și își îndeplinește slujirea pentru ca istoria conștiințelor și istoria societăților în marea familie umană să nu coboare spre polul păcatului prin respingerea poruncilor lui Dumnezeu „până la disprețuirea lui Dumnezeu”, ci, dimpotrivă, să se înalțe spre iubirea în care este revelat Duhul care dă viață.

Aceia care se lasă „vădiți cu privire la păcat” de către Duhul Sfânt se lasă și vădiți „cu privire la dreptate și judecată”. Duhul adevărului, care ajută pe oameni, conștiințele umane, să cunoască adevărul cu privire la păcat, îi face în același timp capabili să cunoască adevărul despre dreptateacare a intrat în istoria omenirii cu Isus Cristos. În acest fel, cei „vădiți cu privire la păcat” și convertiți prin acțiunea Sfătuitorului sunt într-un anume sens scoși din sfera „judecății”: acea „judecată” cu care „stăpânitorul lumii acesteia a și fost judecat”.[191] În adâncurile misterului său divino-uman, convertirea înseamnă sfărâmarea tuturor lanțurilor cu care păcatul îl leagă pe om de întreg misterul fărădelegii. Cei convertiți sunt, astfel, scoși de către Duhul Sfânt din sfera „judecății” și introduși în acea dreptate care este în Cristos Isus, și este în El tocmai pentru că o primește de la Tatăl,[192] ca un reflex al sfințeniei Treimii. Aceasta este dreptatea Evangheliei și a Răscumpărării, dreptatea Cuvântării de pe munte și a Crucii, care săvârșește purificarea conștiinței prin Sângele Mielului. Este dreptatea pe care Tatăl o dă Fiului și tuturor celor uniți cu El în adevăr și iubire.

În această dreptate, Duhul Sfânt, Duhul Tatălui și al Fiului, care „vădește lumea de păcat”, Se dezvăluie și Se face prezent în om ca Duhul vieții veșnice.

(Din Scrisoarea enciclică Dominum et Vivificantem
a Papei Ioan Paul al II-lea
despre Duhul Sfânt
în viața Bisericii și a lumii
, nr. 46-48)

Textul integral poate fi citit AICI: https://www.magisteriu.ro/dominum-et-vivificantem-1986/

%d blogeri au apreciat: