Arhive pentru ‘Ioan Paul al II-lea’

Inimi și mult har

Bucură-te, Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată ești tu între femei, și binecuvântat este rodul trupului tău Isus, a cărui inimă străpunsă este izvor de har. 

Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoșii, acum și în ceasul morții noastre. Amin.

«Maică binecuvântată a Răscumpărătorului,

Poarta cerului pururi deschisă, Steaua mării,

vino în ajutorul poporului ce cade și vrea să se ridice;

Tu care ai născut, spre uimirea făpturii, pe Cel Preasfânt ce ți-e Părinte.»

«Spre uimirea făpturii!» Cuvintele exprimă acea uluire a credinței care însoțește misterul maternității divine a Mariei. Îl însoțește, într-un anume sens, în inima întregii făpturi și, în mod direct, în inima întregului popor al lui Dumnezeu, în inima Bisericii. Cât de minunat de departe a mers Dumnezeu, Creatorul și Stăpânul a toate, în «dezvăluirea de sine» făcută omului!  (147) Cât de limpede a depășit toate spațiile de infinită «distanță» care o despart pe creatură de Creator! Dacă în sine El rămâne inefabil și nepătruns, este și mai inefabil și nepătruns în realitatea ÎntrupăriiCuvântului făcut Om din Fecioara din Nazaret.

Dacă Dumnezeu din veșnicie a hotărât să îl cheme pe om ca să fie părtaș la firea dumnezeiască (cf. 2 Pt 1, 4), se poate spune că a prestabilit «îndumnezeirea» (deificatio) omului în contextul istoric al acestuia, așa încât, și după căderea în păcat, El este gata să reînnoiască, dând un preț mare, planul etern al iubirii sale, prin «într-omenirea» (humanatio) Fiului celui de o ființă cu El. Întreaga făptură, și mai ales omul, nu poate să nu rămână uluit de acest dar de care s-a făcut părtaș în Duhul Sfânt: «Căci așa a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul născut» (In3, 16).

În centrul acestui mister, în adâncul acestei uluiri a credinței, se află Maria. Maica binecuvântată a Răscumpărătorului a trăit-o cea dintâi: «Tu care ai născut, spre uimirea făpturii, pe cel Preasfânt ce ți-e Părinte!»

Sfântul Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Mater,
Enciclică despre Preacurata Fecioară Maria
în viața Bisericii peregrine, nr. 51
25 martie 1987

(Textul integral poate fi citit AICI: https://www.magisteriu.ro/redemptoris-mater-1987/)

Un om pe care nu-l pot uita

Nu vă fie frică să-l primiţi pe Cristos
şi să acceptaţi puterea lui!

Există oameni care nu dispar niciodată din viaţa noastră. Îi întâlnim poate pentru o clipă sau doar auzim vorbindu-se despre ei şi pur şi simplu nu-i mai uităm. Ba mai mult, ne raportăm la ei, ne calculăm viaţa, virtuţile, totul în funcţie de modul lor de a fi şi de a trăi. Oamenii de caracter nu trec neobservaţi prin istorie, ci o modelează lăsându-şi amprenta peste curgerea timpului. Pe unii dintre ei îi declarăm maeştri ai artelor, ai culturii, ai istoriei, ai vieţii. Iar pe cei plini de har îi ridicăm la cinstea altarelor. Ei sunt sfinţii şi fericiţii noştri, iar printre ei se numără şi fericitul Ioan Paul al II-lea, papă al mileniului trei, papă al săracilor, al tinerilor, al tuturor oamenilor de bunăvoinţă.

La 22 octombrie 1978, la Roma, „martorul speranţei” îşi inaugura pontificatul cu aceste cuvinte: „O, Cristoase! Fă ca eu să pot să devin şi să fiu servitor al puterii tale unice! Servitor al puterii tale dulci! Servitor al puterii tale care nu cunoaşte apus! Fă ca eu să pot fi un servitor! Mai mult, servitor al servitorilor tăi…

Nu vă fie frică să-l primiţi pe Cristos şi să acceptaţi puterea lui!

Nu vă fie frică! Deschideţi, ba chiar deschideţi larg porţile lui Cristos!

În faţa puterii sale salvatoare deschideţi graniţele statelor, sistemele economice precum şi cele politice, domeniile vaste de cultură, de civilizaţie, de dezvoltare. Nu vă fie frică! Cristos ştie „ce este înlăuntrul omului”. Numai el ştie asta!

Astăzi aşa de des omul nu ştie ce are înlăuntrul său, în adâncul sufletului său, al inimii sale. Aşa de des este nesigur de sensul vieţii sale pe acest pământ. Este invadat de îndoiala care se transformă în disperare. Deci permiteţi-i – vă rog, vă implor cu umilinţă şi cu încredere – permiteţi-i lui Cristos să vorbească omului. Numai el are cuvinte de viaţă, da, de viaţă veşnică”.

Sfântul Părinte continuă să strige către inimile noastre ca să izgonim orice frică de a iubi şi de a sluji: iubirea (lui Dumnezeu) ne ridică pe cele mai înalte culmi, dar doar slujirea (oamenilor) este cea care ne menţine acolo. Altfel cădem! Doar iubindu-l pe Dumnezeu şi slujindu-i pe oameni putem da timpului o altă valoare, ne putem pune amprenta asupra istoriei, putem deveni oameni de caracter, oamenii de care lumea are nevoie.


„Nu vă fie frică! Deschideţi, ba chiar deschideţi larg porţile lui Cristos! Permiteţi-i lui Cristos să vorbească omului”. Fericitul Ioan Paul al II-lea se roagă pentru noi şi ne vrea asemenea lui, asemenea lui Cristos.


Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 12,35-38 În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: 35 „Fiţi gata, îmbrăcaţi şi cu făcliile aprinse; 36 să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, gata să-i deschidă îndată când va veni şi va bate la uşă. 37Fericiţi sunt servitorii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind. Vă spun adevărul: îşi va lua haina de lucru, le va porunci să se aşeze la masă şi îi va servi. 38 Fie că va veni la miezul nopţii, fie că va veni spre ziuă, şi-i va găsi veghind, ferice de ei”.

Cuvântul Domnului

Mulțumesc celor care au ales UN NUME DE COPIL (detalii AICI: ALEGE UN COPILhttps://paxlaur.com/2022/03/29/alege-un-nume-de-copil/). Știți bine, fiecare mulțumesc este o nouă cerere!

ALEGE UN COPIL, ALEGE VIITORUL LUI ȘI AL TĂU

Poți ajuta prin Banca Transilvania: cont în Lei: RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Dăncuță Laurențiu cont în Euro: RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Dăncuță Laurențiu sau prin PayPal: paxlaur@yahoo.com.

€10.00

Așa se vede cum Dumnezeu conduce drumul Bisericii şi al istoriei

Trei papi sfinţi cunoscuţi de aproape: Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea este titlul cărţii scrise de decanul colegiului cardinalilor (Libreria Editrice Vaticana, 2020, 162 de pagini) a cărei introducere o publicăm în continuare. Ideea de a scrie volumul, cu amintirile personale care se împletesc cu marea istorie, „s-a născut – afirmă autorul – din aniversarea a trei centenare importante, pe care coronavirusul din 2020 a împiedicat să fie cinstite cu solemnitate: naşterea lui Karol Wojtyła (18 mai), hirotonirea sacerdotală a lui Giovanni Battista Montini (29 mai) şi chemarea de la Bergamo la Roma a Monseniorului Angelo Roncalli pentru a conduce Opera Pontificală a Răspândirii Credinţei (10 decembrie)”. Cardinalul a dedicat un capitol şi lui Ioan Paul I („un fulger de bunătate”), reluând omilia rostită în 2009, în catedrala din Vittorio Veneto, la 50 de ani de la intrarea episcopului Albino Luciani în dieceza aceea.

Trei papi mari prin sfinţenie, care au lăsat un semn de neşters în Biserică şi în lume. Trei papi legaţi de Conciliul al II-lea din Vatican: Ioan al XXIII-lea l-a voit şi l-a deschis; Paul al VI-lea l-a condus şi l-a dus la împlinire; Ioan Paul al II-lea, papa „format” de Conciliu, a bazat tot pontificatul său pe învăţăturile conciliare.

Trei papi diferiţi prin origine, caracter, formare, experienţe, dar de statură excepţională. Îi unea identica iubire faţă de Cristos şi faţă de Biserică şi aceeaşi ardoare în opera de evanghelizare.

Fiecare a ştiut să corespundă cu înţelepciune la exigenţele timpului propriu la conducerea Bisericii lui Cristos.

Pentru a deschide Conciliul al II-lea din Vatican era nevoie de un papă ca Ioan al XXIII-lea, care avea încredere nelimitată în Dumnezeu, dar şi mare încredere în oameni. Pentru aceasta nu s-a descurajat în faţa posibilelor riscuri. Fără Papa Roncalli, Conciliul n-ar fi fost.

Pentru a duce înainte Conciliul şi a conduce aplicarea sa era necesar un papă cu pregătirea lui Paul al VI-lea, care să cunoască lumea contemporană, oamenii şi Curia Romană; un om care să aibă fineţea intelectuală de a înţelege situaţiile şi fermitatea de a le conduce. Era nevoie de Paul al VI-lea, pe care Providenţa l-a pregătit bine la Roma şi la Milano.

Apoi, pentru a imprima istoriei o cotitură era nevoie de un papă ca Ioan Paul al II-lea. Însă cum a fost posibil ca bătrânii cardinali să aleagă – desigur sub conducerea Duhului Sfânt, însă mereu cu libera decizie personală – un cardinal arhiepiscop dintr-o ţară de dincolo de „cortina de fier” în acel moment istoric?

Pentru a pregăti această alegere a fost suficient un papă de 33 de zile. Ioan Paul I, un păstor cu vorbă simplă, cu un zâmbet spontan şi cordial, care a afirmat că Dumnezeu este Tată, dar are şi fineţele iubirii materne. Pontificatul „fulger” al lui Ioan Paul I a pregătit venirea unui papă non italian cu extraordinara măreţie umană şi spirituală a lui Karol Wojtyła.

În faţa acestor evenimente nu putem să nu fim uimiţi văzând cum Dumnezeu conduce în mod invizibil drumul Bisericii şi al istoriei.

Trei papi pe care i-am cunoscut personal şi cu care am lucrat. Cu Ioan Paul al II-lea am colaborat profund în întregul său pontificat, cu funcţii angajante. Un prim contact, complet ocazional, l-am avut în ziua de după alegerea sa; mergeam în Secretariatul de Stat la ora 17.00 şi, ieşind din liftul de la Terza Loggia, m-am trezit în faţa noului papă, care urma să meargă în vizită la ES Mons. Andrea Deskur, internat la Policlinica Gemelli. I-am explicat papei că în apartamentul său avea liftul pentru a coborî în curtea „San Damaso”, în timp ce acela pe care urma să-l ia era bun, însă era mai departe de locuinţa sa.

După patru zile, Mons. Jòzek Kowalczyk, preot polonez care lucra în Secretariatul de Stat, mi-a adus traducerea în italiană, făcută de polonezi, a omiliei scrise de papa în limba sa maternă pentru prima sa mare celebrare în Piaţa „Sfântul Petru”, de neuitat prin acel al său: „Deschideţi, ba chiar deschideţi larg porţile lui Cristos”. Mi s-a cerut să revizuiesc textul din punctul de vedere al corectitudinii limbii italiene. Am citit şi am recitit acele pagini, temător să nu trădez gândirea papei, aducând uşoare corecturi lexicale, pentru ca să fie exprimat bine sensul original.

Papa a ştiut că eu voi revizui traducerea italiană a textelor scrise de el în poloneză şi de acolo au început primele contacte. Ioan Paul al II-lea m-a numit aproape imediat asesor al Secretariatului de Stat, apoi timp de doi ani secretar al Congregaţiei pentru Episcopi, apoi m-a chemat din nou în Secretariatul de Stat ca substitut, spunându-mi o frază, care manifesta marea sa umanitate: „Cu tine substitut al Secretariatului de Stat eu mă simt sigur”. La sfârşitul anului 2000, m-a voit prefect al Dicasterului pentru Episcopi şi m-a creat cardinal.

Cu Papa Paul al VI-lea colaborarea mea porneşte de la începutul anului 1971 până la moartea sa (1978), însă contactele directe au fost puţine; totuşi el era la cunoştinţă despre munca mea şi uneori vedea şi unele notiţe ale mele. Misiunea mea era aceea de secretar personal al Monseniorului Giovanni Benelli, substitut al Secretariatului de Stat, cât priveşte munca de birou, până când în iunie 1977 a fost numit arhiepiscop de Firenze.

Cardinalul Giovanni Benelli mi-a povestit că, atunci când s-a gândit să mă cheme de la nunţiatura din Teheran în Secretariatul de Stat, i-a spus Papei Paul al VI-lea: „În afară de cei doi secretari pe care îi am, am nevoie de un al treilea pentru a urmări munca de birou şi m-am gândit la un brescian”. Papa a răspuns imediat: „Bine, un brescian. Cum se numeşte?”. Giovanni Battista Re, a spus Benelli. Şi răspunsul papei: „Nu-l cunosc”. Însă după aceea m-a cunoscut şi a ţinut la mine.

În schimb, contactele mele cu Papa Ioan al XXIII-lea au fost cu adevărat puţine, însă au rămas profund imprimate în mine. Atunci când cardinalul Roncalli a fost ales papă, mă aflam la Roma ca student al Universităţii Gregoriana şi eram în Piaţa „Sfântul Petru” bătând din mâini când noul papă a apărut la balconul de la Bazilica Vaticană pentru a da prima sa binecuvântare. După câteva luni, Ioan al XXIII-lea a primit în audienţă Seminarul Lombard unde eu locuiam. Ne-a salutat pe fiecare în mod călduros. Când a venit rândul meu şi i-am spus că veneam din Val Camonica, imediat a comentat: „La Valle Camonica este ţinut de credinţă, ca acela bergamasc”. Papa a rămas un moment pentru a dialoga cu grupul nostru şi toţi am rămas impresionaţi de bunătatea sa sufletească şi de seninătatea sa.

În 1962, fiind atunci student al Academiei Pontificale Ecleziastice, am fost chemat să fiu Assignator locorum în timpul primei sesiuni a Conciliului al II-lea din Vatican, deschisă la 11 octombrie din acel an. Fiecare dintre cei 2.500 de episcopi avea locul fixat, motiv pentru care în primele zile misiunea mea şi cea a altor patru colegi, era aceea de a indica fiecărui episcop care era locul său; după aceea trebuiau distribuite documentele şi să fim la dispoziţie pentru a ajuta în caz de necesitate. Astfel am avut ocazie să fiu prezent în Aula Conciliară pe toată durata primei sesiuni a Conciliului al II-lea din Vatican şi, imediat după aceea, timp de trei luni a prestat serviciu în Secretariatul de Stat, aşteptând să primesc destinaţia ca secretar al nunţiaturii apostolice din Panama.

Mulţumesc din inimă lui Dumnezeu pentru că am trăit o mare perioadă a Bisericii şi pentru că am avut posibilitatea de a cunoaşte de aproape bunătatea paternă a sfântului Ioan al XXIII-lea, neliniştea apostolică de neoprit a sfântului Paul al VI-lea şi intensitatea rugăciunii şi capacitatea de a vedea departe a sfântului Ioan Paul al II-lea.

(Trei papi sfinţi
de cardinal Giovanni Battista Re
în L’Osservatore Romano, 9 ianuarie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluat de pe ercis.ro