Criza sensului!

criza si alegerile vietii

Să menționăm că una dintre datele cele mai relevante ale condiției noastre actuale constă în „criza sensului”. Punctele de vedere, deseori cu caracter științific, despre viață și despre lume sunt atât de numeroase că, de fapt, asistăm la afirmarea fenomenului fărâmițării cunoașterii. Tocmai aceasta face dificilă și deseori zadarnică cercetarea unui sens. Mai bine zis, – lucru și mai dramatic – în această încurcătură de date și de fapte, în mijlocul căreia se trăiește și care pare să constituie țesătura însăși a existenței, nu puțini sunt cei care se întreabă dacă mai are vreun sens să-ți pui întrebarea despre sens. Pluralitatea teoriilor care își dispută răspunsul sau diferitele moduri de a vedea și de a interpreta lumea și viața omului, nu fac altceva decât să sporească dubiul radical, care sfârșește cu ușurință într-o stare de scepticism și de indiferență sau în diversele expresii ale nihilismului.

Urmarea acestui lucru este faptul că deseori spiritul uman este ocupat de o formă de gândire ambiguă, care îl duce la o închidere și mai mare în sine însuși, în limitele imanenței proprii, fără nici o referință la transcendent. O filozofie lipsită de întrebarea legată de sensul existenței ar cădea în pericolul grav de a degrada rațiunea la funcțiuni doar instrumentale, fără nici o pasiune autentică pentru căutarea adevărului.

Pentru a fi în consonanță cu cuvântul lui Dumnezeu este necesar, înainte de toate, ca filozofia să regăsească dimensiunea ei sapiențială de căutare a sensului ultim și global al vieții. Această primă exigență, dacă ne uităm bine, constituie pentru filozofie un stimul foarte util pentru a se adecva la natura ei însăși. Făcând lucrul acesta, de fapt, ea nu va fi doar instanța critică hotărâtoare, care indică variatelor părți ale cunoașterii științifice temeinicia și limita lor, dar se va pune și ca instanță ultimă a unificării cunoașterii și a lucrării omului, îndemnându-le să conveargă spre un scop și un sens definitive. Această dimensiune sapiențială este astăzi cu atât mai indispensabilă întrucât dezvoltarea imensă a puterii tehnice a omenirii cere o reînnoită și acută conștiință a valorilor ultime. Dacă aceste mijloace tehnice nu ar fi orânduite spre un scop nu numai utilitarist, în curând ar putea să se arate dezumanizante, și mai mult chiar să se transforme în potențiali distrugători ai neamului omenesc (Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (4 martie 1979), 15: AAS 71 (1979), 286-289).

Cuvântul lui Dumnezeu revelează scopul ultim al omului și dă un sens global lucrării sale în lume. De aceea invită filozofia să se angajeze în căutarea fundamentului natural al acestui sens, care este religiozitatea constitutivă a oricărei persoane. O filozofie care ar vrea să nege posibilitatea unui sens ultim și global ar fi nu doar inadecvată, ci greșită.


Din Scrisoare enciclică Fides et ratio
a Suveranului Pontif Ioan Paul al II-lea
către Episcopii Bisericii Catolice
cu privire la raporturile
dintre credință și rațiune, nr. 81)

Textul integral poate fi citit AICI!

Reclame

Adu-ţi aminte…

Ioan Paul II si Fecioara Maria

Adu-ţi aminte o preablândă Fecioară Marie, că nu s-a auzit niciodată să fi fost părăsit, cel ce a alergat sub ocrotirea ta, cel ce a cerut ajutorul şi mijlocirea ta. Însufleţit de o astfel de încredere, alerg la tine, o Maică Fecioară a fecioarelor. La tine vin şi stau gemând înaintea ta ca un păcătos: Maica Cuvântului, nu dispreţui cuvintele mele, dar auzi-mă cu milă şi ascultă-mă. Amin.

(Rugăciunea sfântului Bernard)

„Veniţi deoparte, într-un loc retras, şi odihniţi-vă… puţin”.

intalnirea de serie Roma gradinile vaticanuluiCând eram mic, mai ales atunci când eram prin seminar, și mi se întâmpla ceva (bun!) alergam la biserică sau în capelă și recitam cât de solemn puteam Psalmul 116. Recitam și pe parcurs ce înaintam cuvintele îmi deveneau rugăciune. Acest psalm era (și a rămas!) un amestec de neliniște și speranță, de tulburare și încredere. Mă încercau sentimentele unui copil care poate să-i promită orice tatălui său pentru că știe/simte/crede cu tărie că „tatăl” este supererou: împreună cu tatăl simte că poate orice, poate face totul. Nu eram încă preot, dar visam, speram că într-o zi voi ține în mâna mea „potirul mântuirii şi voi invoca numele Domnului”. Speram ziua în care „voi împlini voturile făcute Domnului de faţă cu tot poporul său” (Ps 116,13-14). Tresăltam de bucurie și mă întrebam: „Ce-i voi da în schimb Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut?” (Ps 116,12). Cum voi putea vreodată să-i mulțumesc îndeajuns Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut? Simt și acum cât de puternic îmi bătea inima în tăcerea capelei/camerei mici de la Bacău și apoi la Iași. Recunoștința se zvârcolea în mine, îmi agita sângele și inima și ochii… Știam că nu merit toată acea iubire, tot binele pe care Dumnezeu mi-l făcea. Pe atunci (ca, de multe ori, și astăzi!) nu știam și înțelegeam prea puțin cât de iubitor de oameni este Domnul. Aceasta făceam atunci, cu inima curată, nevinovată: recitam psalmi și cuvintele aveau iz de rugăciune!

Acum? Acum m-am obișnuit cu binefacerile Domnului și atât de des uit să-i mulțumesc. Caut cu nesaț momentul să mă retrag și să citesc ușor, meditând, zâmbind și lăcrimând, psalmul 116. Ca în copilărie, ca în tinerețe, ca în seminar, ca în primii ani de preoție. Căutam cu ardoare acest moment. L-am cerut în rugăciune! Domnul s-a îndurat de mine și l-am primit.

După zilele minunate pe care le-am trăit cu prietenii și colegii mei de preoție la Roma, nu aveam cum să nu cad în genunchi și să mă închin:

1 Îl iubesc pe Domnul,
pentru că ascultă glasul rugăciunii mele.
2 El îşi pleacă urechea spre mine
în ziua în care îl chem.
3 Mă împresurau legăturile morţii
şi mă cuprindeau spaimele locuinţei morţilor,
mă chinuiau tristeţea şi suferinţa.
4 Am invocat numele Domnului:
„Doamne, salvează-mi sufletul!”.
5 Domnul este milostiv şi drept,
Dumnezeul nostru este [plin] de îndurare.
6 Domnul îi ocroteşte pe cei nepricepuţi:
am fost lispit de putere, şi el m-a mântuit.
7 Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta,
fiindcă Domnul ţi-a făcut bine!
8 El mi-a salvat sufletul de la moarte,
a ferit ochii mei de lacrimi,
picioarele mele de poticnire.
9 Voi umbla înaintea Domnului
pe pământul celor vii.
10 Eu mi-am păstrat credinţa chiar şi atunci când spuneam:
„Sunt foarte umilit”.
11 Am spus în tulburarea mea:
„Tot omul este mincinos!”.
12 Ce-i voi da în schimb Domnului
pentru tot binele pe care mi l-a făcut?
13 Voi lua potirul mântuirii
şi voi invoca numele Domnului.
14 Voi împlini voturile făcute Domnului
de faţă cu tot poporul său.
15 Lucru de preţ este în faţa Domnului
moartea credincioşilor săi.
16 Ascultă-mă, Doamne, căci sunt slujitorul tău,
eu, slujitorul tău şi fiul slujitoarei tale!
Tu ai desfăcut legăturile mele.
17 Îţi voi aduce jertfă de laudă
şi voi invoca numele Domnului.
18 Voi împlini voturile făcute Domnului
de faţă cu tot poporul său,
19 în curţile casei Domnului,
în mijlocul tău, Ierusalíme! Aleluia!

După o săptămână (20-26 aprilie 2018) în care am fost pelerini prin Roma, prin Castel Gandolfo, prin catacombe și mai ales prin Vatican, simțeam acea oboseală care vine din momentele lungi petrecute cu prietenii. Nu există oboseală mai plăcută decât aceasta: să-ți petreci timpul cu prietenii, să-ți dai timpul pentru prieteni. Binecuvântat să fie Dumnezeu care ne-a dăruit și ne-a învățat valoarea prieteniei și a prietenilor (cf. In 15,12-17).

Ca un ecou al momentelor de har pe care le-am trăit, răsună și astăzi și va răsuna mult timp această rugăciune de încredere, de preamărire, de recunoștință, acest psalm al copilăriei și al formării mele: „Ce-i voi da în schimb Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut?” (Ps 116,12).

Îți mulțumesc, Doamne, pentru că te-ai îndurat de noi, slujitorii tăi, și ne-ai îngăduit acest răgaz pe colinele Romei. Ne-am simțit cu adevărat acei ucenicii cărora le-ai spus: „Veniţi deoparte, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin”. Ne-am odihnit (puțin!), dar mai ales am avut posibilitatea să stăm împreună, adunați în jurul tău, și să povestim toate câte am făcut (cf. Mc 6,30-32).

Îți mulțumim căci cu adevărat am stat în jurul tău, Doamne, oferindu-ne harul de a celebra în fiecare zi sfânta Liturghie. Fii binecuvântat pentru că în fiecare zi te-ai îndurat de noi și ne-ai învrednicit „să luăm în mâinile noastre potirul mântuirii şi să invocăm numele tău” (cf. Ps 116,13).

Am celebrat moartea și învierea Fiului tău, Doamne, în bisericile Romei, în comunitatea românilor de la Roma, în casa fraților carmelitani (Sassone), dar mai ales în catacombe și la mormântul sfântului Petru, în Bazilica „sfântul Petru” din Vatican.

În aceste locuri sfinte, cu emoții și recunoștință ne-am rugat, spunând:

„Celebrând, aşadar, moartea şi învierea Fiului tău,
îţi oferim, Doamne, pâinea vieţii şi potirul mântuirii,
mulţumindu-ţi că ne-ai învrednicit
să stăm înaintea ta şi să-ţi slujim ţie.
Te rugăm cu umilinţă
să ne unească Duhul Sfânt pe noi,
care ne facem părtaşi de trupul şi sângele lui Cristos” (Rugăciunea euharistică II).

Da, Părinte sfânt, îți mulțimim că ne-ai învrednicit să stăm înaintea ta şi să-ţi slujim ţie în acești zece ani de preoție! Îți mulțumim pentru tot ce ai pus în viața noastră în acești zece ani și în această săptămână petrecută la Roma. Te rugăm, Părinte, să ne unească Duhul Sfânt pe noi, cei care am fost sfințiți preoți în anul 2008, în catedrala din Iași. Duhul tău să ne țină uniți și înflăcărați de zel apostolic pentru mântuirea sufletelor. Să ne țină uniți și fericiți, departe de orice dezbinare și de orice păcat.

Aceasta a fost rugăciunea noastră la mormântul Sfântului Părinte papa Ioan Paul al II-lea, locul în care am simțit că tu ești prezent în viața noastră, că nu ne-ai lăsat orfani, că-l avem mereu pe „Petru”, că suntem zidiți pe stâncă. Acest altar sfânt a fost locul în care ne-am reînnoit credința și am spus în inima noastră:

12 Ce-i voi da în schimb Domnului
pentru tot binele pe care mi l-a făcut?
13 Voi lua potirul mântuirii
şi voi invoca numele Domnului.
14 Voi împlini voturile făcute Domnului
de faţă cu tot poporul său.
15 Lucru de preţ este în faţa Domnului
moartea credincioşilor săi.
16 Ascultă-mă, Doamne, căci sunt slujitorul tău,
eu, slujitorul tău şi fiul slujitoarei tale!
Tu ai desfăcut legăturile mele.
17 Îţi voi aduce jertfă de laudă
şi voi invoca numele Domnului” (Ps 116,12-17).

Da, Doamne, îți vom aduce jertfă de laudă și vom împlini „voturile” pe care ți le-am făcut acum zece ani. Ajută necredinței noastre! Ține pașii noștri statornici pe calea ta! Îți mulțumim că în sfântul Ioan Paul al II-lea avem un adevărat model de preot, un exemplu de slujire!

Fii preamărit, Doamne, pentru binecuvântarea și încurajarea pe care le-am primit de la sfântul părinte papa Francisc! Ne-a tresăltat inima de bucurie când piața „Sfântul Petru” din Vatican a răsunat de salutul adresat „preoților din România”. Dar mai ales atunci când sfântul părinte ne-a oferit fiecăruia binecuvântarea sa și ne-a încurajat ca și următorii zece ani (cel puțin!) să fie la fel de frumoși ca cei zece pe care ni i-ai rânduit în bunătatea ta, Părinte milostiv. Binecuvântarea papei Francisc, cuvintele sale și atingerea sa ne-au făcut să simțim milostivirea ta față de noi. Îți mulțumim, Părinte bun, și te rugăm să ne ajuți să fim și noi asemenea papei Francisc martorii milostivirii tale.

 

Fii binecuvântat, Doamne, și binecuvântează-i cu har peste har pe toți cei care ne-au ajutat în aceste zile. Așa cum bucuria noastră a fost deplină, fă ca și inima binefăcătorilor și prietenilor noștri să cunoască pacea și bucuriile pe care și le doresc. Așa cum ei ne-au fost alături cu ajutorul și sprijinul lor, fii mereu alături de ei, Doamne, cu binecuvântarea ta. Recunoștință și mulțumire tuturor!

Fii lăudat, Doamne, și pentru momentele când nu au mers toate așa cum ne-am fi dorit. Fii preamărit și pentru momentele când eram descurajați, obosiți, însetați, nerăbdători, neînțelegători, egoiști, somnoroși, îngrijorați. Și pe acestea le-ai rânduit în iubirea ta spre edificarea noastră. Iartă-ne mândria și nerăbdarea, egoismul și neîncrederea, graba și lenea. Acoperă cu mila și iertarea ta lipsurile noastre.

Și pentru că am rămas cu gândul la mormântul lui Petru, la urmașul lui Petru, la Bazilica și Piața sfântului Petru, acum, la sfârșit, mulțumindu-ți pentru colegi și prieteni, pentru toate harurile pe care le-ai pus în viața noastră, vrem să răsune și din inima noastră cuvintele apostolului Petru: „Doamne, tu toate le știi…. Tu știi că te iubim! Slavă ție, Doamne, pentru că ai rânduit toate cu înțelepciune în aceste zile! Slavă ție, iubitorule de oameni, pentru colegii și prietenii mei! Fie, Doamne, mila ta asupra noastră, după cum și speranța noastră este în tine” (cf. In 21,17)!

Această prezentare necesită JavaScript.

Despre momentul întâlnirii cu sfântul părinte Papa Francisc și despre alte clipe frumoase trăite alături de colegii mei, precum și alte fotografii, găsiți AICI: www.ercis.ro.

 

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: