Arhive pentru ‘Jubileul Extraordinar al Milostivirii’

Departe de planul înclinat al mondenităţii

Tu esti preot in veci Preoţii, înainte de a fi slujitori, sunt botezaţi, credincioşi creştini. În acest sens, este esenţial ca să fie „credincioşi” care profită de mijloacele obişnuite ale vieţii creştine: rugăciunea, „primirea” şi nu numai prezidarea sacramentelor, în special a Euharistiei şi a reconcilierii, experienţa trăită de comunitatea creştină, exercitarea carităţii, direcţiunea sau însoţirea spirituală, citirea meditată a Cuvântului lui Dumnezeu, în afară de omilia pe care trebuie s-o pregătească. Prin toate aceste mijloace „obişnuite”, comune tuturor credincioşilor creştini, experimentează iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu, care la rândul lor trebuie să dea formă existenţei şi misiunii care a fost încredinţată preoţilor.

Aş vrea să subliniez importanţa vitală pentru preoţi să se lase ajutaţi spiritual. Direcţiunea spirituală trebuie să ne însoţească toată viaţa, în afară de etapa de formare din seminar. Acest mijloc face posibil ca, departe de a ne lăsa să cădem pe planul înclinat al mondenităţii şi al infidelităţii, să urcăm pe scara sfinţeniei, a carităţii pastorale.

Doresc să indic şi necesitatea ca preoţii să se îngenuncheze în faţa duhovnicului, pentru a primi harul sacramentului reconcilierii. Însuşi papa Francisc ne încurajează cu exemplul său şi cuvântul său. În interviul publicat de „La Civiltà Cattolica” la 19 septembrie 2013, s-a prezentat ca un păcătos spre care Domnul şi-a îndreptat privirea sa.

Prin Biserică, şi noi primim milostivirea lui Dumnezeu care, pe de o parte, iartă păcatele noastre şi, pe de altă parte, ne face capabili să primim, cu o inimă vindecată şi mai mare, darul iubirii sale. Ruşinea pentru păcatele noastre ne converteşte în oameni compătimitori faţă greşelile celorlalţi. Bucuria pentru iertarea primită, fără a o merita, ne permite să-i ajutăm pe penitenţi să experimenteze bucuria de a simţi îmbrăţişarea iubitoare a lui Dumnezeu.

Am fost binecuvântaţi cu milostivirea lui Dumnezeu pentru a-i binecuvânta pe fraţi. Am fost iertaţi pentru a ierta. Am fost iubiţi pentru a iubi. Toată viaţa noastră trebuie să fie transparenţă a milostivirii lui Dumnezeu: rugăciunea, munca şi puţinele concedii pe care le putem avea; cateheza şi celebrările; funcţia parohială, însoţirea laicilor şi animarea acţiunii caritative-solidare a parohiei. Ce frumos ar fi dacă preoţii şi diferitele comunităţi creştine ar face în acest an jubiliar al milostivirii o revizuire profundă a tuturor activităţilor şi atitudinilor! Ne-ar ajuta să conştientizăm tot ceea ce ne ajută să fim canale ale milostivii lui Dumnezeu precum şi tot ceea ce împiedică sau face dificil acest lucru! Avem nevoie urgent să ne convertim.

Toată existenţa noastră trebuie să fie transparenţă a milostivirii lui Dumnezeu. Totuşi, va fi bine să ne oprim asupra aspectelor concrete, care astăzi sunt importante şi decisive. Pastoraţia obişnuită oferă multe ocazii de întâlnire cu persoane de orice tip, credincioşi sau necredincioşi: atenţia faţă de familiile care au pierdut pe cineva drag, primirea dată turiştilor care vizitează bisericile noastre, participarea la sărbători sau alte evenimente din cartier.

Nu cu mult timp în urmă mi-au povestit istoria unei perechi care a decis să se căsătorească numai în faţa autorităţilor civile şi deja făcuseră primii paşi în acest sens. Totuşi, într-un concediu au cunoscut un preot care i-a primit cu mult afect în parohia sa încât la sfârşit au decis să se căsătorească în biserică. Logodnicii au explicat că funcţionarii care s-au ocupat de ei în Registrul civil i-au tratat cu răceală ca şi cum ar fi cumpărat un ogor sau ar fi vândut o casă; în schimb în acel preot au experimentat o primire apropiată şi cordială.

Un alt domeniu este iertarea. Biserica şi preotul ar trebui să fie instrument de reconciliere într-o societate divizată de interesele economice, de ideologiile politice, de prejudecăţile împotriva grupurilor sociale de diferită provenienţă. Acest domeniu al iertării trebuie să se manifeste în toată existenţa noastră, în relaţiile noastre cu confraţii preoţi, cu laicii din parohie.

Şi apoi este domeniul familiei. Avem în mâini exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia, despre iubirea în familie, care deja face atâta bine. Încurajez citirea ei şi meditarea ei în pace. În text, papa foloseşte cuvântul „milostivire” de peste patruzeci de ori şi dedică o întreagă secţiune „logicii milostivirii pastorale”.

Din respect faţă de persoanele care suferă şi din coerenţă evanghelică, nu putem uita apoi domeniul carităţii, acela în care se vede fidelitatea noastră faţă de Domnul. Caritatea nu este opţională pentru preoţi şi pentru comunităţile creştine. Fie ca viaţa noastră, gesturile noastre şi cuvintele noastre să fie o mângâiere adusă persoanelor care suferă mai mult. Papa Francisc este pentru noi un exemplu de urmat, deoarece cuvintele sale despre această temă sunt sprijinite de gesturile sale şi de viaţa sa. Să primim invitaţia sa de a trăi milostivirea faţă de cei săraci.

(Cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler despre milostivirea preoţilor

De Beniamino Stella

După L’Osservatore Romano, 20 iulie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluat de pe http://www.ercis.ro

20/07/2016 0 4

„Milă vreau și nu jertfe” (Mt 9,13)

rembrandt06 Faptele de milostivire în drumul jubiliar

1. Maria, icoană a unei Biserici care evanghelizează pentru că este evanghelizată

În bula de convocare a Jubileului am adresat invitația pentru ca „Postul Mare din acest an jubiliar să fie trăit mai intens ca moment forte pentru a celebra și a experimenta milostivirea lui Dumnezeu” (Misericordiae vultus, 17). Cu chemarea la ascultarea cuvântului lui Dumnezeu și la inițiativa „24 de ore pentru Domnul” am voit să subliniez primatul ascultării rugătoare a cuvântului, în special a celui profetic. De fapt, milostivirea lui Dumnezeu este o veste adusă lumii: dar fiecare creștin este chemat să experimenteze personal această veste. Pentru aceasta în timpul Postului Mare voi trimite misionarii milostivirii pentru ca să fie pentru toți un semn concret al apropierii și al iertării lui Dumnezeu.

Pentru că a primit vestea bună adresată ei de arhanghelul Gabriel, Maria, în Magnificat, cântă profetic milostivirea cu care Dumnezeu a ales-o dinainte. Fecioara din Nazaret, logodnică a lui Iosif, devine astfel icoana perfectă a Bisericii care evanghelizează pentru că a fost și este încontinuu evanghelizată prin lucrarea Duhului Sfânt, care a fecundat sânul ei feciorelnic. De fapt, în tradiția profetică milostivirea are de-a face strict, deja la nivel etimologic, chiar cu măruntaiele materne (rahamim) și chiar cu o bunătate generoasă, fidelă și compătimitoare (hesed), care se exercită în cadrul relațiilor conjugale și parentale.

2. Alianța lui Dumnezeu cu oamenii: o istorie de milostivire

Misterul milostivirii divine se dezvăluie în cursul istoriei alianței dintre Dumnezeu și poporul său Israel. De fapt, Dumnezeu se arată mereu bogat în milostivire, gata în orice împrejurare să reverse asupra poporului său o tandrețe și o compasiune viscerale, mai ales în momentele mai dramatice când infidelitatea frânge legătura Legământului și alianța cere să fie ratificată în mod mai stabil în dreptate și în adevăr. Suntem aici în fața unei adevărate drame de iubire, în care Dumnezeu joacă rolul de tată și de soț trădat, în timp ce Israel joacă rolul de fiu/fiică și de soție infideli. Tocmai imaginile familiale – ca în cazul lui Osea (cf. Os 1-2) – exprimă până la ce punct Dumnezeu vrea să se lege cu poporul său.

Această dramă de iubire ajunge la apogeul său în Fiul făcut om. În el, Dumnezeu revarsă milostivirea sa fără limite până acolo încât face din ea „milostivirea întrupată” (Misericordiae vultus, 8). De fapt, ca om, Isus din Nazaret este fiu al lui Israel sub toate aspectele. Și este fiu al lui Israel până acolo încât întrupează acea ascultare perfectă de Dumnezeu cerută oricărui evreu de Shemà, și astăzi în inima alianței lui Dumnezeu cu Israel: „Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta!” (Dt 6,4-5). Fiul lui Dumnezeu este Mirele care face totul pentru a câștiga iubirea Miresei sale, de care îl leagă iubirea sa necondiționată care devine vizibilă în nunta eternă cu ea.

Aceasta este inima pulsantă a kerygmei apostolice, în care milostivirea divină are un loc central și fundamental. Ea este „frumusețea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu manifestată în Isus Cristos mort și înviat” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 36), acea primă vestire „pe care trebuie s-o ascultăm mereu din nou în moduri diferite și pe care trebuie s-o vestim mereu din nou în timpul catehezei” (ibid., 164). Așadar milostivirea „exprimă comportamentul lui Dumnezeu față de păcătos, oferindu-i o posibilitate ulterioară de a se corecta, de a se converti și de a crede” (Misericordiae vultus, 21), restabilind tocmai așa relația cu el. Și în Isus răstignit Dumnezeu ajunge până acolo încât vrea să ajungă la păcătos în îndepărtarea sa cea mai extremă, chiar acolo unde el s-a pierdut și s-a îndepărtat de el. Și asta o face în speranța de a putea astfel în sfârșit să înduioșeze inima împietrită a Miresei sale.

3. Faptele de milostenie

Milostivirea lui Dumnezeu transformă inima omului și îl face să experimenteze o iubire fidelă și astfel îl face la rândul său capabil de milostivire. Este o minune mereu nouă că milostivirea divină se poate iradia în viața fiecăruia dintre noi, motivându-ne la iubirea față de aproapele și însuflețind ceea ce tradiția Bisericii numește faptele de milostenie trupească și sufletească. Ele ne amintesc că credința noastră se traduce în acte concrete și zilnice, destinate să-l ajute pe aproapele nostru în trup și în spirit și după care vom fi judecați: a-l hrăni, a-l vizita, a-l mângâia, a-l educa. De aceea am dorit „ca poporul creștin să reflecteze în timpul Jubileului asupra faptelor de milostenie trupească și sufletească. Va fi un mod pentru a trezi conștiința noastră adesea ațipită în fața dramei sărăciei și pentru a intra tot mai mult în inima Evangheliei, unde săracii sunt privilegiații milostivirii divine” (ibid., 15). De fapt, în cel sărac carnea lui Cristos „devine din nou vizibilă ca trup martirizat, rănit, biciuit, malnutrit, alungat… pentru a fi recunoscut, atins și asistat cu grijă de noi” (ibid.). Mister neauzit și scandalos al prelungirii istoriei suferinței Mielului nevinovat, tufiș arzând de iubire în fața căruia ne punem precum Moise numai scoțându-ne sandalele (cf. Ex 3,5); și mai mult atunci când săracul este fratele sau sora în Cristos care suferă din cauza credinței lor.

În fața acestei iubiri ca moartea (cf. Ct 8,6), săracul cel mai mizerabil se revelează a fi cel care nu acceptă să se recunoască astfel. Crede că este bogat, dar în realitate este cel mai sărac dintre săraci. El este așa pentru că este sclav al păcatului, care-l determină să folosească bogăția și puterea nu pentru a-l sluji pe Dumnezeu și pe alții, ci pentru a sufoca în el conștiința profundă că și el nu este altceva decât un sărac cerșetor. Și cu cât este mai mare puterea și bogăția la dispoziția sa, cu atât mai mare poate să devină această orbire mincinoasă. Ea ajunge până acolo încât nici măcar nu vrea să-l vadă pe săracul Lazăr care cerșește la ușa casei sale (cf. Lc 16,20-21), care este figură a lui Cristos care în cei săraci cerșește convertirea noastră. Lazăr este posibilitatea convertirii pe care Dumnezeu ne-o oferă și pe care probabil n-o vedem. Și această orbire este însoțită de un delir mândru de atotputernicie, în care răsună în mod sinistru acel demoniac „veți fi ca Dumnezeu” (Gen 3,5) care este rădăcina oricărui păcat. Acest delir poate să asume și forme sociale și politice, așa cum au arătat totalitarismele din secolul al XX-lea și cum arată astăzi ideologiile gândirii unice și a tehnoștiinței, care pretind să-l facă pe Dumnezeu irelevant și să-l reducă pe om la masă de instrumentalizat. Și pot să arate asta actualmente și structurile de păcat legate de un model fals de dezvoltare întemeiat pe idolatria banului, care face indiferente față de destinul săracilor persoanele și societățile, care închid ușile lor, refuzând chiar să-i vadă.

Pentru toți, Postul Mare din acest An Jubiliar este așadar un timp favorabil pentru a putea ieși în sfârșit din propria înstrăinare existențială grație ascultării cuvântului și faptelor de milostenie. Dacă prin cele trupești atingem carnea lui Cristos în frații și surorile care au nevoie să fie hrăniți, îmbrăcați, găzduiți, vizitați, cele sufletești – a sfătui, a învăța, a ierta, a avertiza, a se ruga – ating mai direct faptul că suntem păcătoși. De aceea, faptele de milostenie trupești și cele sufletești nu trebuie niciodată despărțite. De fapt, tocmai atingând în cel lipsit carnea lui Isus răstignit, păcătosul poate să primească în dar conștiința că el însuși este un sărac cerșetor. Prin acest drum și cei „mândri”, cei „puternici” și cei „bogați” despre care vorbește Magnificat au posibilitatea să-și dea seama că sunt iubiți fără merit de Cel Răstignit, mort și înviat și pentru ei. Numai în această iubire este răspunsul la acea sete de fericire și de iubire infinite pe care omul se înșală că poate să o potolească prin idolii științei, puterii și averii. Dar rămâne mereu pericolul ca, din cauza unei închideri tot mai ermetice față de Cristos care în cel sărac continuă să bată la ușa inimii lor, cei mândrii și cei puternici să ajungă să se condamne de la sine să se prăvălească în acel etern abis de singurătate care este iadul. De aceea iată că răsună din nou pentru ei, ca pentru noi toți, cuvintele din inimă ale lui Abraham: „Îi ai pe Moise și pe profeți; să asculte de ei” (Lc 16,29). Această ascultare activă ne va pregăti în cel mai bun mod ca să sărbătorim victoria definitivă asupra păcatului și asupra morții a Mirelui de acum înviat, care vrea să o purifice pe logodnica sa, așteptând venirea sa.

Să nu pierdem acest timp al Postului Mare favorabil pentru convertire! Să cerem asta prin mijlocirea maternă a Fecioarei Maria, care cea dintâi, în fața măreției milostivirii divine dăruite ei în mod gratuit, a recunoscut propria micime (cf. Lc 1,48), recunoscându-se ca slujitoare umilă a Domnului (cf. Lc 1,38).

Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc pentru Postul Mare 2016

Traducere: pr. Mihai Patrascu

Preluat de pe http://www.magisteriu.ro

10/02/2016 1 6

Pentru iubitorii de pelerinaje și sanctuare

Jubileul lucrătorilor din pelerinaje şi al rectorilor de sanctuare (21 ianuarie 2016)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Vă primesc cordial pe voi toţi, lucrători din pelerinajele la sanctuare. A merge pelerini la sanctuare este una dintre exprimările cele mai elocvente ale credinţei poporului lui Dumnezeu şi manifestă evlavia generaţiilor de persoane, care cu simplitate au crezut şi s-au încredinţat mijlocirii Fecioarei Maria şi a sfinţilor. Această religiozitate populară este o formă genuină de evanghelizare, care are nevoie să fie mereu promovată şi valorizată, fără a minimaliza importanţa sa. Este curios: fericitul Paul al VI-lea, în Evangelii nuntiandi, vorbeşte despre religiozitatea populară, dar spune că este mai bine să fie numită „evlavie populară”; şi după aceea, Episcopatul latinoamerican în Documentul de la Aparecida face un pas în plus şi vorbeşte despre „spiritualitate populară”. Toate cele trei concepte sunt valabile, dar împreună. De fapt, în sanctuare, oamenii noştri trăiesc spiritualitatea lor profundă, acea evlavie care de secole a plăsmuit credinţa cu devoţiuni simple, dar foarte semnificative. Să ne gândim la cum devine intensă, în unele dintre aceste locuri, rugăciunea către Cristos Răstignit, sau cea a Rozariului, sau Via Crucis…

Ar fi o eroare să considerăm că acela care merge în pelerinaj nu trăieşte o spiritualitate personală ci „de masă”. În realitate, pelerinul poartă cu sine propria istorie, propria credinţă, lumini şi umbre din propria viaţă. Fiecare poartă în inimă o dorinţă specială şi o rugăciune deosebită. Cine intră în sanctuar simte imediat că se află acasă la el, primit, înţeles şi susţinut. Îmi place mult figura biblică a Anei, mama profetului Samuel. Ea, în templul din Şilo, cu inimă umflată de tristeţe îl ruga pe Domnul pentru a avea un copil. În schimb preotul Eli credea că era beată şi voia s-o alunge afară (cf. 1Sam 1,12-14). Ana reprezintă bine atâtea persoane care se pot întâlni în sanctuarele noastre. Ochii îndreptaţi spre Răstignit sau spre imaginea Sfintei Fecioare Maria, o rugăciune făcută cu lacrimi în ochi, plină de încredere. Sanctuarul este realmente un spaţiu privilegiat pentru a-l întâlni pe Domnul şi a atinge cu mâna milostivirea sa. A spovedi într-un sanctuar înseamnă a avea experienţa de a atinge cu mâna milostivirea lui Dumnezeu.

Pentru aceasta, cuvântul-cheie pe care doresc să-l subliniez astăzi împreună cu voi este primire: a-i primi pe pelerini. Cu primirea, ca să spunem aşa, „mizăm totul”. O primire afectuoasă, festivă, cordială şi răbdătoare. Este nevoie şi de răbdare! Evangheliile ni-l prezintă pe Isus mereu primitor faţă de cei care se apropie de El, în special bolnavii, păcătoşii, cei marginalizaţi. Şi ne amintim de acea expresie a sa: „Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe acela care m-a trimis” (Mt 10,40). Isus a vorbit despre primire, dar mai ales a practicat-o. Când ni se spune că păcătoşii – de exemplu Matei, sau Zaheu – îl primeau pe Isus în casa lor şi la masa lor, este pentru că înainte de toate ei s-au simţit primiţi de Isus şi acest lucru le-a schimbat viaţa. Este interesant că Faptele Apostolilor se încheie cu scena sfântului Paul care, aici la Roma, „îi primea pe toţi cei care veneau la el” (Fap 28,30). Casa sa, unde locuia ca prizonier, era locul unde vestea Evanghelia. Primirea este într-adevăr determinantă pentru evanghelizare. Uneori, e suficient pur şi simplu un cuvânt, un zâmbet, pentru a face ca o persoană să se simtă primită şi binevoită.

Pelerinul care ajunge la sanctuar este adesea obosit, înfometat, însetat… Şi de atâtea ori această condiţie fizică oglindeşte şi pe cea interioară. De aceea, această persoană are nevoie să fie primită bine fie pe planul material fie pe cel spiritual. Este important ca pelerinul care trece pragul sanctuarului să se simtă tratat mai mult decât un oaspete, ca unul din familie. Trebuie să se simtă acasă la el, aşteptat, iubit şi privit cu ochi de milostivire. Oricine ar fi, tânăr sau bătrân, bogat sau sărac, bolnav şi chinuit sau turist curios, să poată găsi primirea cuvenită, pentru că în fiecare este o inimă care-l caută pe Dumnezeu, uneori fără să-şi dea seama de asta pe deplin. Să facem în aşa fel încât fiecare pelerin să aibă bucuria de a se simţi în sfârşit înţeles şi iubit. În acest mod, întorcându-se acasă va simţi nostalgie pentru ceea ce a experimentat şi va avea dorinţa de a se întoarce, dar mai ales va voi să continue drumul de credinţă în viaţa sa obişnuită.

O primire cu totul deosebită este aceea pe care o oferă slujitorii iertării lui Dumnezeu. Sanctuarul este casa iertării, unde fiecare se întâlneşte cu gingăşia Tatălui care are milă de toţi, nimeni exclus. Cel care se apropie de confesional face asta pentru că este căit, este căit de propriul păcat. Simte nevoia să se apropie acolo. Percepe clar că Dumnezeu nu-l condamnă, ci îl primeşte şi îl îmbrăţişează, ca tatăl fiului risipitor, pentru a-i reda demnitatea filială (cf. Lc 15,20-24). Preoţii care desfăşoară o slujire în sanctuare trebuie să aibă inima impregnată de milostivire; atitudinea lor trebuie să fie aceea a unui tată.

Iubiţi fraţi şi surori, să trăim cu credinţă şi cu bucurie acest Jubileu: să-l trăim ca un unic mare pelerinaj. Voi, în mod special, să trăiţi slujirea voastră ca o faptă de milostenie trupească şi sufletească. Vă asigur pentru asta de rugăciunea mea, prin mijlocirea Mariei Mama noastră. Şi voi, vă rog, cu rugăciunea voastră, însoţiţi-mă şi pe mine în pelerinajul meu. Mulţumesc.