Arhive pentru ‘Lecturi’

Omul care şi-a dat seama de Dumnezeu…

«Îmi este teamă ca Isus să treacă
şi eu să nu-mi dau seama»

„A voit să se întoarcă în Africa, la casa sa şi la ogoarele sale (…) a rămas acolo circa trei ani; şi după ce a cedat acele bunuri, împreună cu aceia care îi erau apropiaţi trăia pentru Dumnezeu, cu posturi, rugăciuni, fapte bune, meditând noaptea şi ziua legea Domnului”. Aceasta era viaţa zilnică a lui Augustin de Tagaste, retor la curtea lui Valentinian al II-lea la Milano, care convertindu-se la creştinism a decis să se dăruiască în întregime lui Dumnezeu şi să se întoarcă în Numidia, împărtăşind cu prietenii mai dragi căutarea adevărului. O relatează Possidius, primul său biograf, care în „Viaţa sfântului Augustin” revelează trăsăturile mai intime ale episcopului de Hipona, simplitatea sa de om dedicat sfaturilor evanghelice. Şi tocmai preocuparea constantă a episcopului de Hipona de a modela viaţa sa după aceea a lui Cristos şi dorinţa sa de a adera pe deplin la iubirea lui Dumnezeu fără a se lăsa distras de ocupaţiile zilnice şi fără a uita pe aproapele sunt elementele scoase în evidenţă de tweet-ul din 28 august 2021 al Papei Francisc, care aminteşte predica 88, citată de mai multe ori în omilii şi discursuri: „Sfântul Augustin spunea: «Îmi este teamă ca Isus să treacă şi eu să nu-mi dau seama». Este important să rămânem vigilenţi, pentru că o greşeală a vieţii este a ne pierde în mii de lucruri şi a nu ne da seama de Dumnezeu”. Interes primar al lui Augustin era să-l cunoască pe Dumnezeu, să scruteze şi să studieze Scripturile, dar, remarcă Possidius, „tot ceea ce Dumnezeu îl făcea să înţeleagă pe el care medita şi se ruga, el le făcea cunoscut celor prezenţi şi absenţi cu discursuri şi cărţi”. Îl cunoaştem ca părinte al Bisericii, teolog, filozof, învăţător al harului, păstor al Diecezei de Hippo Regius, actuala Annaba, în Algeria, şi totuşi Augustin nu s-a gândit pentru sine la o viaţă publică în Biserică, voia pur şi simplu să fie călugăr. Însă proiectele lui Dumnezeu erau cu totul altele. Şi totuşi a voit mereu să trăiască umil în unitate de minte şi de inimă îndreptat spre Cel Preaînalt, împreună cu aceia care, asemenea lui, au ales să urmeze total evanghelia.

A devenit preot prin aclamaţie, atunci când, aflându-se din întâmplare în bazilica din Hipona, episcopul Valeriu, cerând credincioşilor săi să-i indice cine putea asuma funcţia de preot, a fost condus în faţa prelatului de cei care cunoşteau stilul său de viaţă pentru ca să fie hirotonit. Augustin n-ar fi voit să părăsească viaţa monastică, dar a capitulat pentru a sluji Biserica. Devenit preot, „imediat a instituit o mănăstire lângă biserică şi a început să trăiască împreună cu slujitorii lui Dumnezeu conform modului şi normei stabilite în timpul apostolilor”, prin care „nimeni nu trebuia să aibă ceva propriu”, ci totul „trebuia să fie în comun şi fiecăruia trebuia să i se dea în funcţie de propriile necesităţi”. Şi între timp „învăţa şi predica, în privat şi în public, în casă şi în biserica sa, cuvântul de mântuire cu încredere deplină împotriva ereziilor care erau înfloritoare în Africa, în special împotriva donatiştilor, maniheilor şi păgânilor” şi făcea asta, descrie Possidius, „fie scriind cărţi, fie improvizând discursuri”. Şi ca episcop (şi a fost timp de 40 de ani) nu a schimbat mult conduita sa de viaţă, „predica acel cuvânt al mântuirii veşnice cu mai multă insistenţă şi entuziasm şi cu autoritate mai mare, însă nu numai într-o regiune, ci oriunde i se cerea să meargă, cu dârzenie şi atenţie”, şi „era mereu gata să dea explicaţie pentru cel care-l întreba despre credinţă şi despre speranţa în Dumnezeu”.

Possidius permit să ni-l imaginăm pe Augustin şi în modul obişnuit al zilelor sale, precizând că „hainele sale, încălţămintea, aşternuturile erau de calitate medie sau potrivită, nici prea luxoase, nici de tip uzat”, aşadar „ţinea o cale de mijloc, nedepăşind nici într-o parte, nici în cealaltă”. În afară de asta informează că „obişnuia o masă frugală şi simplă, care avea însă între verdeţuri şi legume şi carnea, din respect faţă de oaspeţi sau faţă de vreunul care nu se simţea bine”, şi după aceea „avea mereu vinul”. Asocia la alegerile mesei cuvântul lui Dumnezeu, astfel, de exemplu, cu privire la vin. Amintea ceea ce apostolul Paul i-a scris lui Timotei: „Să nu bei numai apă, ci foloseşte şi un pic de vin pentru stomacul tău şi pentru bolile tale frecvente”. Şi după aceea „folosea numai lingurile de argint”, însă platourile pentru a aduce mâncarea la masă erau fie de lut, fie de lemn, fie de marmură, „şi asta nu din sărăcie, ci înadins”. Însă episcopul de Hipona aservea mereu orice lucru pentru ospitalitate, chiar şi în sufragerie, unde a voit această inscripţie: „Cui îi place să-i calomnieze pe cei absenţi, să ştie că nu este vrednic de această masă”. Astfel avertiza pe orice invitat să se abţină de la bârfe superflue şi dăunătoare. „A fost mereu foarte ospitalier – evidenţiază Possidius. Şi în timpul prânzului avea mai îndrăgită lectura sau discuţia decât mâncarea şi băutura.”

Preocuparea constantă a lui Augustin era ca oricine să se poată apropia de ştiinţă, pentru aceasta „favoriza studiile şi progresele tuturor celor buni şi se bucura de asta”. Şi după aceea „tolera cu milă şi sfinţenie anumite lipsuri de disciplină ale fraţilor, în timp ce se îndurera de răutatea celor răi, fie a celor din Biserică, fie a celor din afara Bisericii”. A contribuit enorm la dezvoltarea teologiei, „multe cărţi au fost compuse şi publicate de el, multe predici au fost ţinute în biserică, transcrise şi corectate de el, fie pentru a contesta pe diferiţii eretici fie pentru a interpreta Sfintele Scripturi spre edificarea sfinţilor fii ai Bisericii”, aşa încât, afirmă Possidius, „un studios cu greu are posibilitatea de a le citi şi de a le învăţa să le cunoască”.

Augustin nu-i uita nici pe cei din urmă: „Pentru a-i ajuta pe prizonieri şi o mare cantitate de săraci, a stricat şi a topit unele vase sacre şi a distribuit profitul celui care avea nevoie” şi „îşi amintea mereu de colegii de sărăcie”, le dăruia cu mâini largi „luând din ceea ce era de folos pentru sine şi pentru cei care locuiau împreună cu el, adică din profiturile bunurilor Bisericii, precum şi din ofertele credincioşilor”. Şi, „pentru a evita ca aceste bunuri – aşa cum se întâmplă de obicei – să fie sursă de supărare faţă de clerici, el obişnuia să spună poporului lui Dumnezeu că ar prefera mai degrabă să trăiască din ofertele lor decât să se înhame cu îngrijirea şi administrarea acelor bunuri: de aceea el era gata să le cedeze credincioşilor”. În acest mod, „toţi servitorii şi slujitorii lui Dumnezeu” ar fi putut să trăiască „aşa cum se citeşte în Vechiul Testament că acela care slujea la altar, avea parte de el”.

Ca episcop, pentru dreptul roman, Augustin avea jurisdicţie în controversele civile care îi erau prezentate „de creştini şi de persoane de orice religie”. În audienţele episcopale „asculta cauzele cu atenţie religioasă (…) şi judeca, uneori până la ora micului dejun, alteori toată ziua făcând post”. Şi, adaugă Possidius, „ştia să perceapă momentul oportun pentru a explica părţilor adevărul legii divine”; în afară de asta, „fiindcă unii îi cereau să se ocupe de problemele lor temporale, trimitea scrisori la diferite persoane. Însă considera o povară această ocupaţie care îl distrăgea de la activităţi mai importante; de fapt, îi era plăcut să discute mereu despre lucrurile lui Dumnezeu, fie în public, fie în discuţie fraternă şi familială”.

La vârstă înaintată Augustin a voit „să reconsidere cu spiritul unui judecător sever” toate scrierile sale şi „să semnaleze în ele cu stilul, ca al unui cenzor” – el însuşi foloseşte aceşti termeni – ceea ce provoca o dezaprobare a sa. În practică episcopul de Hipona a voit să reexamineze toată producţia sa literară şi omiletică. A intitulat această analiză minuţioasă „Retractări”, o operă singulară şi unică în genul său unde se evidenţiază o mare capacitate de autocritică şi prin care a lămurit că a dictat, până în acel moment, 93 de opere pentru 232 de cărţi în ansamblu. L-a determinat la asta şi un text din Cartea Proverbelor – „Din cauza multei vorbării nu aş reuşi să evit păcatul” -, considerând că din diferitele sale discuţii ar fi fost posibil „să scoată multe fragmente care, dacă nu sunt chiar false” ar fi putut să apară sau şi să fie demonstrate ca superflue. Possidius explică faptul că a fost revizuit şi corectat tot ceea ce a observat că a fost scris în diformitate a regulii de credinţă, când „încă nu era bine la curent cu normele Bisericii”. Şi Confesiunile, deja în secolul al IV-lea un bestseller, n-au fost scutite de revizuire. Augustin clarifică faptul că „îl laudă pe Dumnezeu cel drept şi bun pentru acţiunile bune şi rele” pe care le-a săvârşit „şi îndreaptă spre Dumnezeu mintea şi inima omului”. „Au exercitat această acţiune asupra mea în timp ce le scriam – continuă el – şi continuă s-o exercite când le citesc. Ce gândesc alţii despre ele este treaba lor: însă ştiu că sunt foarte plăcute şi încă plac multor fraţi”.

La vârsta de 76 de ani, în vara anului 430, constrâns la pat de o febră puternică, Augustin „a pus să se transcrie psalmii lui David care tratează despre pocăinţă”, a voit ca foile să fie lipite pe peretele din camera sa pentru ca să-i poată citi şi plângea fără întrerupere. S-a stins la 28 august. „A lăsat Bisericii cler abundent şi mănăstiri de bărbaţi şi femei practicanţi ai continenţei cu superiorii lor – afirmă Possidius -; în afară de aceasta, bibliotecile care conţin cărţi şi predici fie ale sale, fie ale altor sfinţi, din care se poate cunoaşte cât a fost, prin darul lui Dumnezeu, măreţia sa în Biserică şi în care credincioşii îl găsesc mereu viu”. Şi astăzi, aşa cum conclude Possidius, „din scrierile sale rezultă clar” că Augustin a trăit în mod corect şi integru în credinţa, speranţa şi caritatea Bisericii Catolice; iar acest lucru poate fi învăţat de cei care beneficiază de pe urma lecturii a ceea ce el a scris despre divinitate”. Şi dacă scrierile episcopului de Hipona încă fascinează foarte mulţi cititori, totuşi nu se poate să nu se dorească de a merge în urmă în secole, atraşi de cuvintele lui Possidius”: „Cred că cei care au beneficiat cel mai mult de contactul cu el au fost cei care au putut să-l vadă şi să-l audă atunci când vorbea în persoană în biserică şi, mai ales, cei care au experimentat viaţa lui zilnică printre oameni”.

(Papa Francisc: Sfântul Augustin, omul care şi-a dat seama de Dumnezeu, de Tiziana Campisi
după Vatican News, 28 august 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Inima este făcută pentru lucruri mari

Era sfârşit de vară, dar îmi amintesc că era încă foarte cald; eram tânără, eram acasă singură şi studiam pentru iminenta sesiune de examene din septembrie. Spre seară, obosită de acum şi probabil mâhnită datorită zilei nerodnice, m-a străbătut un gând straniu, ca un impuls inedit pentru mine: voiam să merg la biserică şi la Liturghie. Eram destul de plictisită din cauza timpului petrecut cu cărţile, însă acel gând m-a pus în mişcare.

Totuşi, nu voiam să merg în parohia mea; consideram deja destul de nepotrivit să merg la Liturghie într-o zi din timpul săptămânii dar, şi mai mult, mă temeam să fiu văzută sau recunoscută de cineva. Astfel m-am îndreptat în schimb spre biserica mai apropiată de casa unde, însă, eram sigură că nu mă cunoştea nimeni: biserica avea ca patron pe sfânta Monica – încă are acest patron, însă în acea vreme nu ştiam nici măcar cine era această sfântă.

Am intrat în biserică şi imediat am perceput un straniu climat de sărbătoare: erau oameni – nu mă aşteptam la asta – şi preoţii celebranţi erau mai mulţi. M-am gândit că, probabil, se sărbătorea aniversarea căsătoriei vreunui cuplu şi mi-am imaginat că Liturghia va dura mai mult decât de obicei; un glas înăuntrul meu îmi sugera să plec, să renunţ, să fac mai degrabă o plimbare în altă parte, eventual pe faleza foarte apropiată. Însă în biserică era răcoare, erau locuri libere în spate şi în penumbră şi am decis să rămân: aş fi putut să-mi văd foarte bine de treburile mele, să mă cufund în gândurile mele pe care trebuia să le consider mai importante şi să plec atunci când voiam. Mai mult sau mai puţin asta eram eu. Însă în acea zi era 28 august, ziua în care Biserica îl comemorează pe sfântul Augustin – şi nici asta nu ştiam.

După lecturi – pe care nu mi le amintesc pentru că probabil că nu le-am ascultat – preotul a mers la amvon pentru omilia sa în timp ce eu mă pregăteam pentru un timp de linişte numai. Nu pot să-mi amintesc cuvintele sale, dar încă am bine în minte tonul său cald şi viu vorbind despre un om, un sfânt, întocmai Augustin, despre viaţa sa, despre tinereţea sa, despre pasiunile sale, despre neliniştea sa, despre marile sale dorinţe, despre iubirile sale şi despre păcatele sale, despre convertirea sa şi despre iubirea sa arzătoare faţă de Dumnezeu… şi eu nu puteam să nu ascult.

Nu reuşeam să mă apăr în niciun mod de acea relatare, mă simţeam implicată ca şi cum cineva relata viaţa mea şi îmi spunea că era frumoasă în contradicţiile sale, importantă în luptele sale şi că însuşi Dumnezeu o iubea. Trăirea existenţială şi de credinţă a acelui om, departe secole şi secole de mine, îmi era oglindă, dădea glas la ceea ce purtam în mine; mă emoţiona şi în acelaşi timp mă îmbucura foarte multe.

Nu ştiu ce s-a întâmplat în mine, însă, ziua următoare, am mers repede la librărie pentru a cumpăra Confesiunile – fără a şti că acasă erau deja mai multe exemplare – pentru că era cartea pe care preotul a citat-o în omilia sa. Şi astfel am început să citesc, mai propriu-zis să călătoresc înăuntrul vieţii mele, în compania acelui om care mă învăţa, pas după pas, arta de a discerne în inimă, de a privi adevărul şi de a cunoaşte Adevărul. Pot să-mi însuşesc acele cuvinte pe care Augustin le spune referindu-se la o carte citită în schimb de el: „Cartea aceea, trebuie să admit, a schimbat modul meu de a simţi, a schimbat înseşi rugăciunile pe care ţi le adresam, Doamne, a trezit în mine noi aspiraţii şi noi dorinţe” (Confesiunile III, 4.7).

Începeam să-l cunosc pe Augustin prin ceea ce el însuşi relata despre sine şi descopeream în el că exista o posibilitate pentru mine de a exprima şi a consemna dorinţele mele. Nu mă înşelam, inima este făcută pentru lucruri mari, foarte mari: căutarea lui Dumnezeu, prietenia, comuniunea, pasiunea, dăruirea, frumuseţea împreună cu reculegerea, cu rugăciunea, cu harul. Filozoful plictisitor şi prea vorbăreţ pe care mi l-au prezentat ca Augustin de Hipona în timpurile şcolii nu era acelaşi om pe care-l întâlneam acum; adunându-i toată neliniştea, o recunoşteam pe a mea care în sfârşit avea drept de cetăţenie printre sfinţi!

Au trecut mulţi ani de la acele zile şi de la acele emoţii de neuitat şi numai Providenţa ştie cum după aceea, în urmă cu douăzeci de ani, am ajuns la viaţa monastică augustiniană. În schimb ceea ce ştiu este că în Augustin locuia o dorinţă după relaţia cu Dumnezeu şi după contemplarea acele Feţe Sfinte pe care o căuta în pliurile istoriei, ale fiecărei istorii, niciodată departe de realitatea şi de evenimentele foarte concrete ale umanităţii.

Inima noastră este ca inima lui Augustin: este capabilă să ardă de pasiune intensă faţă de bine, faţă de frumuseţe, faţă de căutarea fericirii. Şi este în noi posibilitatea de a asculta această pasiune pentru a ne îndrepta spre Cel care este izvorul ei.

Sunt ale sfântului Augustin cuvintele care ne ajută să fim adevăraţi: „Intraţi în inima voastră! Unde vreţi să mergeţi departe de voi? Mergând departe vă veţi pierde. Pentru ce porniţi pe drumuri pustii? Întoarceţi-vă din vagabondajul vostru care v-a deviat de la drum; întoarceţi-vă la Domnul. El este pregătit. Mai întâi reintră în inima ta, tu care ai devenit străin de tine însuţi, numai pentru a vagabonda în afară: nu te cunoşti pe tine însuţi şi îl cauţi pe cel care te-a creat! Întoarce-te, întoarce-te la inimă! Reintră în inimă: acolo examinează ceea ce probabil percepi despre Dumnezeu, pentru că acolo se află imaginea lui Dumnezeu; în interioritatea omului locuieşte Cristos” (Comentariu la Evanghelia lui Ioan).

(Inima este făcută pentru lucruri mari

de Fulvia Sieni, călugăriţă augustiniană

după L’Osservatore Romano, 28 august 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Pentru acele zile când viața ni se pare prea grea…

Fiind suporter pentru cel care s-a născut fără braţe la Kabul

Şase sportivi – o femeie şi cinci bărbaţi, originari din Siria (trei), Burundi, Iran şi Afganistan – compun Team-ul refugiaţilor la Jocurile Paralimpice care se desfăşoară la Tokyo de marţi, 24 august 2021, până duminică, 5 septembrie.

„Echipa paralimpică a refugiaţilor reprezintă 82 de milioane de persoane care au fost constrânse să fugă de războaie, persecuţii, încălcări ale drepturilor şi sărăcie: dintre acestea, 12 milioane au o dizabilitate”, explică Andrew Parsons, preşedinte al Comitetului Paralimpic Internaţional care, de mulţi ani, colaborează cu Consiliul Pontifical al Culturii şi Athletica Vaticana „pentru a promova o schimbare de mentalitate în faţa dizabilităţii, şi prin sport”.

La Rio de Janeiro, în 2016, refugiaţii aflaţi în competiţie erau doi: sirianul Ibrahim Al Hussein şi iranianul Shahrad Nasajpour. Ambii sunt şi la Tokyo. Iată istoriile celor şase sportivi din Team-ul refugiaţilor.

Abbas Karimi

Abbas Karimi s-a născut fără braţe la Kabul. Şi „atunci când se nasc cu dizabilităţi în Afganistan sunt consideraţi fără speranţă”, spune el, amintind „că a fost supus la bullying: reacţionam cu violenţă, am avut o copilărie foarte înfuriată şi fără sport nu ştiu ce sfârşit urât aş fi avut”.

La 12 ani, Abbas s-a dedicat kickboxing-ului. „Era un mod pentru a mă apăra şi a-mi revărsa furia”. După aceea „întâlnirea cu apa” care i-a schimbat viaţa. „Eram înspăimântat, fără braţe mă temeam să mă înec. Faptul că am reuşit mi-a dat încredere şi din acea zi înotul este oaza mea de fericire!”.

Cu picioarele Abbas face tot, mănâncă, scrie şi conduce chiar maşina: „Cred că Dumnezeu mi-a luat braţele… «din greşeală», dar mi-a dat un talent extraordinar în picioare”.

După aceea fuga din Kabul: „Exista un climat de frică. Oamenii din tribul meu, Hazara, sunt o ţintă a talibanilor. Erau mereu în pericol, astfel că la 16 ani am fugit în Iran şi apoi am început o călătorie sfâşietoare de trei zile prin munţi până în Turcia. Contrabandiştii m-au pus într-un camion foarte aglomerat. După aceea a trebuit să merg pe jos mulţi kilometri, cu frica de a fi capturat. O călătorie imposibilă pentru toţi, să ne imaginăm pentru un tânăr fără braţe. Însă eram determinat, voiam o viaţă nouă. Am reuşit!”.

În Turcia, între 2013 şi 2016, Abbas a trăit în patru lagăre diferite de refugiaţi. Reuşind chiar să înoate şi să câştige competiţii. În septembrie 2015, Mike Ives, un antrenor american, a văzut materialul video al unei competiţii a lui Abbas pe Facebook şi l-a invitat la Portland. Înaltul Comisariat al Naţiunilor unite pentru Refugiaţi a făcut posibil „visul”.

Abbas acum se antrenează cu Marty Hendrick, la Fort Lauderdale, în Florida. Şi relansează: „Când voi muri, vreau ca oamenii să ştie că Abbas Karimi, fără braţe, n-a renunţat niciodată la visele sale. Da, înotând pot să fac ceva chiar şi eu pentru a schimba lumea!”.

Ibrahim Al Hussein

Fugea spre o zi de mâine mai bună Ibrahim – născut în 1988 la Deir al Zor, în Siria – când un călău a lovit un prieten al său. „Era la pământ şi striga ajutor”, relatează el. „Ştiam că dacă aş fi mers să-l ajut aş fi putut să fiu lovit. Însă după aceea nu mi-aş fi iertat că l-am lăsat în mijlocul drumului”. Puţine secunde şi o bombă explodează alături de Ibrahim. „Am pierdut partea inferioară a gambei drepte şi am avut daune şi la cea stângă. M-a ajutat un dentist…”.

Ibrahim – înotător foarte bun, tatăl său câştigase în bazin două medalii de argint la campionatele asiatice – nu s-a resemnat. Era anul 2012. A ajuns la Istanbul şi acolo a găsit persoane generoase care i-au procurat „o proteză precară, dar mai bună decât nimic: trebuia s-o repar la fiecare 300 de metri”. După aceea, în noaptea de 27 februarie 2014 – „data începutului celei de-a doua vieţi a mele” – a traversat Marea Egee pe o barcă pneumatică până în insula Samos. „Frică? În realitate nu aveam nimic de pierdut”. Acolo a găsit alte persoane generoase care l-au însoţit la Atena. „Un medic, Angelos Chronopoulos, mi-a dăruit o proteză adevărată. Eu nu aveam în buzunar niciun ban. Cu proteza am găsit de lucru, curăţam băile la staţia de autobuze şi am reluat să fac şi sport”.

Dar nu se termină aici. În octombrie 2015, Ibrahim începe să se antreneze „chiar în piscina Olimpiadelor şi Jocurilor Paralimpice din Atena 2004!”. Vechea sa abilitate de înotător revine rapid… la suprafaţă şi iată primele victorii. Şi „invitaţia incredibilă de a participa, ca refugiat, la Jocurile Paralimpice de la Rio de Janeiro din 2016”.

Astăzi Ibrahim lucrează la Atena ca artizan de suveniruri. Însă există un lucru pe care vrea să-l spună cu orice preţ: „Avem o vorbă în Siria: fă binele şi aruncă-l în ocean… într-o zi se va întoarce înapoi la tine. Acel prieten pe care l-am ajutat pe drum nu numai că a supravieţuit, dar acum are trei copii. Şi dacă pentru a-l ajuta am pierdut gamba… viaţa mi-a redat mult în generozitate de la persoane pe care nu le cunoşteam”.

Parfait Hakizimana

„La Tokyo voi avea suporteri speciali: cei 60.000 de colegi din lagărul de refugiaţi din Mahama în Rwanda”. Vorbeşte Parfait Hakizimana, născut în 1988, care va fi în competiţie în taekwondo. „Am fugit din Burundi pentru că îmi era foarte frică să fiu ucis ca mama mea”, relatează el. Era anul 1996 „şi în atacul la lagărul de evacuaţi unde trăiam, a fost ucisă mama mea şi eu, aveam doar 8 ani, am fost grav rănit la braţul stâng pe care n-am putut să-l recuperez niciodată pe deplin”. Aşadar, cu dezabilitate „din război”.

Însă tocmai sportul, destăinuieşte el, l-a ajutat să îmbunătăţească şi funcţionalitatea braţului. Avea 16 ani când a început să practice taekwondo. Şi la 22 de ani a deschis chiar o şcoală. Experienţă frântă de violenţa care, în 2015, l-a constrâns să părăsească Burundi pentru a se refugia în Rwanda.

Astăzi Parfait predă taekwondo pentru 150 de persoane (inclusiv copii) în lagărul de refugiaţi din Mahama. „Refugiaţii nu mai au nimic, uneori nici măcar o mică speranţă, însă sportul îi ajută să uite probleme şi s-o întrevadă, speranţa aceea”. Obiectivul său este să se întoarcă în Burundi – cu soţia şi fiica – şi să deschidă în ţara sa o sală pentru a preda taekwondo „dând astfel prin sport o posibilitate, chiar mică, pentru cei mai tineri, ca să nu ajungă sfărâmaţi în vârtejul violenţelor”.

Alia Issa

Alia Issa, de origine siriană, are 20 de ani şi ideile clare: „La Tokyo vreau să arăt femeilor tinere cu dizabilităţi, şi îndeosebi femeilor refugiate, că sportul poate să deschidă o lume de posibilităţi”. Tatăl său Mohament a părăsit Siria mergând în Grecia în 1996 în căutarea unei vieţi mai bune pentru familie: „A muncit mult, până când a economisit bani suficienţi pentru a face să ajungă familia la el. Şi eu, a cincea fiică, m-am născut în Grecia în 2001”.

„Aveam patru ani când m-am îmbolnăvit de variolă şi am fost internată în spital”, relatează Alia. „Am avut daune cerebrale care m-au constrâns la scaunul cu rotile cu probleme grave, şi în vorbire”. Şi atunci când Alia a putut să meargă la şcoală s-a adăugat o altă problemă: bullying-ul, excluderea.

Între moartea tatălui şi condiţiile economice precare, tocmai sportul i-a dat o posibilitate prin pasiunea lui Michalis Nikopoulos, profesor de educaţie fizică. Şi astfel Alia a devenit o aruncătoare: practică clubul throw, echivalent paralimpic al aruncării ciocanului. Cu un vis: să devină medic.

Anas Al Khalifa

Anas Al Khalifa s-a născut în 1993 la Hama, în Siria. Războiul, în 2001, a dispersat familia sa şi Anas a ajuns într-un lagăr de refugiaţi la graniţa cu Turcia. Călătoria aventuroasă spre Germania a durat un an. După aceea accidentul chiar când lucrurile păreau să meargă în direcţia corectă: la 7 decembrie 2018 monta panouri solare, însă a alunecat prăbuşindu-se la pământ. Diagnoză nemiloasă: leziune vertebrală care a însemnat operaţii, internări, reabilitări.

Visul său de o „viaţă mai bună” părea terminat, „însă a venit sportul pentru a mă salva”, relatează el. „Mi-au sugerat canoe şi iată că l-am întâlnit pe Ognyana Dusheva, medalie de bronz la Olimpiada de la Seoul din 1988 pentru Bulgaria. Nu ştiam ce era caiacul şi mai ales nu aveam încredere în mine însumi. Astăzi când vâslesc nu mai percep dizabilitatea mea şi forţa mea de voinţă faţă restul”.

Numai vestea morţii fratelui – ucis într-un conflict armat în Siria – a riscat să-l îndepărteze de sport. „Dar şi pentru fratele meu, pentru toţi cei care sunt disperaţi în lagărele de refugiaţi, voi continua cu canoe: dacă a reuşit un refugiat cu coloana paralizată… pot să reuşească toţi!”.

Shahrad Nasajpour

Shahrad Nasajpour a fost printre primii care au crezut că un Team de refugiaţi putea să participe la Jocurile Paralimpice. Aşa încât a reuşit să ia parte, chiar în ultimul moment, la Jocurile de la Rio de Janeiro 2016. „Am scris munţi de mail-uri tuturor, inflexibil, fără să mă las dărâmat de nu-uri!”, relatează el. „Şi am făcut asta neavând nimic în mână, prezentându-mă ca un om – născut cu o paralizie cerebrală – abia sosit, era în anul 2015, în Statele Unite din Iran în căutare de azil şi a unei vieţi mai bune”:

În Iran, spune el, începuse să practice unele sporturi, mai ales ping-pong. „Paralizia cerebrală dă multe limitări de mobilitate”, explică el. După aceea a trecut la aruncări în atletism. Părăsind Iranul în mijlocul miilor de probleme, a reluat să facă sport la Buffalo. „Când am intrat pe stadionul din Rio cu steagul Comitetului Paralimpic – relatează el – îmi treceau prin minte toate dificultăţile pe care le-am depăşit în viaţa mea şi era clar că nu eram acolo, la Rio, numai pentru mine însumi, ci pentru toate femeile şi bărbaţii cu dizabilităţi şi cu viaţă complicate”.

După Rio, Shahrad a completat studiile universitare cu licenţa în politică de gestionare publică la Universitatea din Arizona. Recent a fost admis la George Washington University: „Vreau să ajut persoanele cu dizabilităţi şi refugiate ca să găsească un drum în viaţă şi cu sportul, trebuie să restitui tot binele pe care l-am primit”.

(de Giampaolo Mattei,
după L’Osservatore Romano, 23 august 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe www.ercis.ro

%d blogeri au apreciat: