Arhive pentru ‘Lecturi’

Ne aşteaptă lucruri noi. Să nu încercăm să reconstruim trecutul…

„Să învăţăm să visăm lucruri mari!
Să nu ne fie frică să visăm lucruri mari,
căutând idealurile de dreptate şi de iubire socială
care se nasc din speranţă.
Să nu încercăm să reconstruim trecutul,
trecutul este trecut,
ne aşteaptă lucruri noi.
Domnul a promis: „Eu voi face noi toate lucrurile”.
Să ne încurajăm să visăm lucruri mari căutând aceste idealuri,
să nu încercăm să reconstruim trecutul,
mai ales acela care era nedrept şi deja bolnav,
pe care l-am numit deja ca nedreptate”
.

Iubiţi fraţi şi surori, pare că timpul nu este atât de bun, însă tot vă spun bună ziua!

Pentru a ieşi mai buni dintr-o criză cum este cea actuală, care este o criză sanitară şi în acelaşi timp o criză socială, politică şi economică, fiecare dintre noi este chemat să-şi asume partea sa de responsabilitate adică să împărtăşească responsabilităţile. Trebuie să răspundem nu numai ca persoane singulare, ci pornind şi de la grupul nostru de apartenenţă, de la rolul pe care-l avem în societate, de la principiile noastre şi, dacă suntem credincioşi, de la credinţa în Dumnezeu. Însă, adesea multe persoane nu pot participa la reconstruirea bunului comun pentru că sunt marginalizate, sunt excluse sau ignorate; anumite grupuri sociale nu reuşesc să contribuie pentru că sunt sufocate economic sau politic. În unele societăţi, atâtea persoane nu sunt libere să exprime propria credinţă şi propriile valori, propriile idei: dacă le exprimă merg în închisoare. În altă parte, în special în lumea occidentală, mulţi auto-reprimă propriile convingeri etice sau religioase. Însă aşa nu se poate ieşi din criză, sau oricum nu se poate ieşi din ea mai buni. Vom ieşi mai răi.

Pentru ca toţi să putem participa la îngrijirea şi la regenerarea popoarelor noastre, este drept ca fiecare să aibă resursele adecvate pentru a face asta (cf. Compendiu de Doctrină Socială a Bisericii [CDSB], 186). După marea recesiune economică din 1929, papa Pius al IX-lea a explicat ce importantă era pentru o adevărată reconstrucţie principiul de subsidiaritate (cf. Enciclica Quadragesimo anno, 79-80). Acest principiu are un dinamism dublu: de sus în jos şi de jos în sus. Probabil că nu înţelegem ce înseamnă asta, însă este un principiu social care ne face mai uniţi.

Pe de o parte, şi mai ales în timpuri de schimbare, când fiecare individ, familiile, micile asociaţii sau comunităţile locale nu sunt în măsură să ajungă la obiectivele primare, atunci este drept ca să intervină nivelurile mai înalte ale corpului social, cum ar fi statul, pentru a furniza resursele necesare ca să meargă înainte. De exemplu, din cauza lockdown-ului datorită coronavirusului, multe persoane, familii şi activităţi economice s-au aflat şi încă se află în dificultate gravă, de aceea instituţiile publice încearcă să ajute cu intervenţii sociale, economice, sanitare corespunzătoare: aceasta este funcţia lor, ceea ce trebuie să facă.

Însă pe de altă parte, vârfurile societăţii trebuie să respecte şi să promoveze nivelurile intermediare sau mai mici. De fapt, contribuţia indivizilor, a familiilor, a asociaţiilor, a firmelor, a tuturor corpurilor intermediare precum şi a Bisericilor este decisivă. Aceştia, cu propriile resurse culturale, religioase, economice sau de participare civică, revitalizează şi întăresc corpul social (cf. CDSB, 185). Adică, există o colaborare de sus în jos, de la statul central la popor şi de jos în sus: de la formaţiunile poporului în sus. Şi aceasta este tocmai exercitarea principiului de subsidiaritate.

Fiecare trebuie să aibă posibilitatea de a asuma propria responsabilitate în procesele de vindecare a societăţii din care face parte. Când se activează vreun proiect care se referă direct sau indirect la anumite grupuri sociale, acestea nu pot să fie lăsate în afară de la participare. De exemplu: „Ce faci tu?” – Eu merg să lucrez pentru săraci! – Frumos, şi ce faci? – Eu îi învăţ pe săraci, eu le spun săracilor ce trebuie să facă – Nu, asta nu merge, primul pas este a lăsa ca săracii să-ţi spună ţie cum trăiesc, ce anume au nevoie: trebuie lăsaţi toţi să vorbească! Şi aşa funcţionează principiul de subsidiaritate. Nu putem lăsa în afara participării aceşti oameni; înţelepciunea lor, înţelepciunea grupurilor mai umile nu poate să fie pusă deoparte (cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Querida Amazonia [QA], 32; Enciclica Laudato si’, 63). Din păcate, această nedreptate se petrece acolo unde se concentrează mari interese economice sau geopolitice, ca de exemplu anumite activităţi extractive în unele zone ale planetei (cf. QA, 9.14). Glasurile popoarelor indigene, culturile şi viziunile lor despre lume nu sunt luate în considerare. Astăzi, această lipsă de respectare a principiului de subsidiaritate s-a răspândit ca un virus. Să ne gândim la marile măsuri de ajutoare financiare realizate de state. Sunt ascultate mai mult marile companii financiare decât oamenii sau cei care mişcă economia reală. Sunt ascultate mai mult companiile multinaţionale decât mişcările sociale. Voind să spunem asta cu limbajul oamenilor obişnuiţi: sunt ascultaţi mai mult cei puternici decât cei slabi şi acesta nu este drumul, nu este drumul uman, nu este drumul pe care ni l-a învăţat Isus, nu este realizarea principiului de subsidiaritate. Astfel nu permitem persoanelor să fie „protagoniste ale propriei răscumpărări”[1]. În inconştientul colectiv al unor politicieni sau al unor sindicalişti există acest moto: totul pentru popor, nimic cu poporul. De sus în jos dar fără a asculta înţelepciunea poporului, fără a face să se folosească această înţelepciune în rezolvarea problemelor, în acest caz în ieşirea din criză. Sau să ne gândim şi la modul de a îngriji virusul: sunt ascultate mai mult marile companii farmaceutice decât lucrătorii sanitari, angajaţi în prima linie în spitale sau în lagărele de refugiaţi. Aceasta nu este o cale bună. Toţi trebuie ascultaţi, cei care sunt sus şi cei care sunt jos, toţi.

Pentru a ieşi mai buni dintr-o criză, principiul de subsidiaritate trebuie să fie aplicat, respectând autonomia şi capacitatea de iniţiativă a tuturor, în special a celor din urmă. Toate părţile unui corp sunt necesare şi, cum spune sfântul Paul, acele părţi care ar putea să pară mai slabe şi mai puţin importante, în realitate sunt cele mai necesare (cf. 1Cor 12,22). În lumina acestei imagini, putem spune că principiul de subsidiaritate permite fiecăruia să asume propriul rol pentru îngrijirea şi destinul societăţii. A-l aplica, a aplica principiul de subsidiaritate dă speranţă, dă speranţă într-un viitor mai sănătos şi drept; şi acest viitor îl construim împreună, aspirând la lucrurile mai mari, lărgind orizonturile noastre[2]. Ori împreună ori nu funcţionează. Ori lucrăm împreună pentru a ieşi din criză, la toate nivelurile societăţii, ori nu vom ieşi niciodată. A ieşi din criză nu înseamnă a da o zugrăveală la situaţiile actuale pentru ca să pară un pic mai drepte. A ieşi din criză înseamnă a schimba, şi adevărata schimbare o fac toţi, toate persoanele care formează poporul. Toate profesiile, toţi. Şi toţi împreună, toţi în comunitate. Dacă nu fac asta toţi, rezultatul va fi negativ.

Într-o cateheză precedentă am văzut că solidaritatea este calea pentru a ieşi din criză: ne uneşte şi ne permite să găsim propuneri solide pentru o lume mai sănătoasă. Însă acest drum de solidaritate are nevoie de subsidiaritate. Cineva mi-ar putea spune: „Dar, părinte, astăzi vorbiţi cu termeni dificili!”. Însă pentru aceasta încerc să explic ce înseamnă. Solidari, pentru că mergem pe calea subsidiarităţii. De fapt, nu există adevărată solidaritate fără participare socială, fără contribuţia corpurilor intermediare: a familiilor, a asociaţiilor, a cooperativelor, a micilor întreprinderi, a exprimărilor societăţii civile. Toţi trebuie să contribuie, toţi. Această participare ajută la prevenirea şi corectarea anumitor aspecte negative ale globalizării şi ale acţiunii statelor, aşa cum se întâmplă şi în îngrijirea oamenilor loviţi de pandemie. Aceste contribuţii „de jos” trebuie impulsionate. Însă cât de frumos este a vedea munca voluntarilor în criză. Voluntarii care vin din toate părţile sociale, voluntari care vin din familiile mai înstărite şi care vin din familiile mai sărace. Însă toţi, toţi împreună pentru a ieşi. Aceasta este solidaritate şi acesta este principiul de subsidiaritate.

În timpul lockdown-ului s-a născut spontan gestul aplauzelor pentru medicii şi asistenţii medicali şi asistentele medicale ca semn de încurajare şi de speranţă. Atâţia şi-au riscat viaţa şi atâţia şi-au dat viaţa. Să extindem aceste aplauze la fiecare membru al corpului social, la toţi, la fiecare, pentru contribuţia sa preţioasă, oricât ar fi de mică. „Dar ce va putea face acela de acolo? – Ascultă-l, dă-i spaţiu pentru a lucra, consultă-l”. Să-i aplaudăm pe cei „rebutaţi”, pe cei pe care această cultură îi califică „rebutaţi”, această cultură a rebutului, adică să-i aplaudăm pe bătrâni, pe copii, persoanele cu dizabilităţi, să-i aplaudăm pe muncitori, pe toţi cei care se pun în slujba altora. Toţi colaborează pentru a ieşi din criză. Însă să nu ne oprim numai la aplauze! Speranţa este îndrăzneaţă, şi atunci să ne încurajăm să visăm lucruri mari. Fraţi şi surori, să învăţăm să visăm lucruri mari! Să nu ne fie frică să visăm lucruri mari, căutând idealurile de dreptate şi de iubire socială care se nasc din speranţă. Să nu încercăm să reconstruim trecutul, trecutul este trecut, ne aşteaptă lucruri noi. Domnul a promis: „Eu voi face noi toate lucrurile”. Să ne încurajăm să visăm lucruri mari căutând aceste idealuri, să nu încercăm să reconstruim trecutul, mai ales acela care era nedrept şi deja bolnav, pe care l-am numit deja ca nedreptate. Să construim un viitor în care dimensiunea locală şi cea globală se îmbogăţesc reciproc – fiecare poate să dea ceea ce este al său, fiecare trebuie să dea din ceea ce este al său, cultura sa, filozofia sa, modul său de a gândi – unde frumuseţea şi bogăţia grupurilor mai mici chiar şi a grupurilor rebutate să poată înflori pentru că şi acolo există frumuseţe, şi unde cel care are mai mult să se angajeze să slujească şi să dea mai mult celui care are mai puţin.

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri,
23 septembrie 2020
Cateheze – „A vindeca lumea”: 
8. Subsidiaritatea şi virtutea speranţei

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Note:

[1] Mesaj pentru a 106-a Zi Mondială a Migrantului şi a Refugiatului 2020 (13 mai 2020).

[2] Cf. Discurs adresat tinerilor din Centrul Cultural Părintele Félix Varela, Havana – Cuba, 20 septembrie 2015.

Constrânși să fugă pentru a se salva… (27 septembrie 2020: Ziua Mondială a Migrantului şi Refugiatului)

Nu este vorba de numere, este vorba de persoane!
Dacă le întâlnim vom ajunge să le cunoaştem.
Şi cunoscând istoriile lor vom reuşi să înţelegem.
Vom putea să înţelegem, de exemplu, că acea precaritate
pe care am experimentat-o cu suferinţă din cauza pandemiei
este un element constant al vieţii celor evacuaţi.

Asemenea lui Isus Cristos, constrânşi să fugă

A primi, a proteja, a promova şi a integra pe evacuaţii interni

La începutul acestui an, în discursul meu adresat membrilor Corpului Diplomatic acreditat la Sfântul Scaun, am enumerat printre provocările lumii contemporane drama evacuaţilor interni: „Conflictele şi urgenţele umanitare, agravate de tulburările climatice, măresc numărul de evacuaţi şi se repercutează asupra persoanelor care deja trăiesc în stare de sărăcie gravă. Multe din ţările lovite de aceste situaţii duc lipsă de structuri adecvate care să permită să se vină în întâmpinarea nevoilor celor care au fost evacuaţi” (9 ianuarie 2020).

Secţiunea Migranţi şi Refugiaţi din Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale a publicat „Orientări pastorale despre evacuaţii interni” (Città del Vaticano, 5 mai 2020), un document care îşi propune să inspire şi să anime acţiunile pastorale ale Bisericii în acest domeniu deosebit.

Pentru aceste motive am decis să dedic acest mesaj dramei evacuaţilor interni, o dramă adesea invizibilă, pe care criza mondială cauzată de pandemia COVID-19 a exasperat-o. De fapt, această criză, prin vehemenţa, gravitatea şi extinderea sa geografică, a redimensionat atâtea alte urgenţe umanitare care chinuiesc milioane de persoane, izolând iniţiative şi ajutoare internaţionale, esenţiale şi urgente pentru a salva vieţi umane, la capătul agendelor politicilor naţionale. Însă „acesta nu este timpul uitării. Criza pe care o înfruntăm să nu ne facă să uităm atâtea alte urgenţe care aduc cu sine pătimirile multor persoane” (Mesaj Urbi et Orbi, 12 aprilie 2020).

În lumina evenimentelor tragice care au marcat anul 2020, extind acest mesaj, dedicat evacuaţilor interni, la toţi cei care au ajuns să trăiască şi încă trăiesc experienţe de precaritate, de abandonare, de marginalizare şi de refuz din cauza lui COVID-19.

Aş vrea să pornesc de la icoana care l-a inspirat pe papa Pius al XII-lea în redactarea constituţiei apostolice Exsul Familia (1 august 1952). În fuga în Egipt copilul Isus experimentează, împreună cu părinţii săi, condiţia tragică de evacuat şi refugiat „marcată de frică, nesiguranţă, necazuri (cf. Mt 2,13-15.19-23). Din păcate, în zilele noastre, milioane de familii pot să se recunoască în această realitate tristă. Aproape în fiecare zi televiziunea şi ziarele dau ştiri despre exilaţi care fug de foamete, de război, de alte pericole grave, în căutarea siguranţei şi a unei vieţi demne pentru ei şi pentru familiile lor” (Angelus, 29 decembrie 2013). În fiecare dintre ei este prezent Isus, constrâns, ca în timpurile lui Irod, să fugă pentru a se salva. Pe feţele lor suntem chemaţi să recunoaştem faţa lui Cristos înfometat, însetat, gol, bolnav, străin şi închis care ne interpelează (cf. Mt 25,31-46). Dacă-l recunoaştem, noi vom fi cei care-i vom mulţumi pentru că l-am putut întâlni, iubi şi sluji.

Persoanele evacuate ne oferă această oportunitate de întâlnire cu Domnul, „chiar dacă ochii noştri cu greu îl recunosc: cu hainele rupte, cu picioarele murdare, cu faţa deformată, trupul rănit, incapabil să vorbească limba noastră” (Omilia, 15 februarie 2019). Este vorba de o provocare pastorală la care suntem chemaţi să răspundem cu cele patru verbe pe care le-am indicat în mesajul tot pentru această zi în 2018: a primi, a proteja, a promova şi a integra. La ele aş vrea să adaug acum şase perechi de verbe care corespund la acţiuni foarte concrete, legate între ele într-o relaţie de cauză-efect.

Trebuie să cunoaştem pentru ca să înţelegem. Cunoaşterea este un pas necesar spre înţelegerea celuilalt. Asta învaţă Isus însuşi în episodul despre discipolii din Emaus: „Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi, apropiindu-se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască” (Lc 24,15-16). Când se vorbeşte despre migranţi şi despre evacuaţi, prea des se opresc la numere. Dar nu este vorba de numere, este vorba de persoane! Dacă le întâlnim vom ajunge să le cunoaştem. Şi cunoscând istoriile lor vom reuşi să înţelegem. Vom putea să înţelegem, de exemplu, că acea precaritate pe care am experimentat-o cu suferinţă din cauza pandemiei este un element constant al vieţii celor evacuaţi.

Este necesar să devenim aproapele pentru ca să slujim. Pare sigur, însă adesea nu este aşa. „Dar un samaritean care călătorea a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară şi ducându-l la un han, i-a purtat de grijă” (Lc 10,33-34). Fricile şi prejudecăţile – atâtea prejudecăţi – ne fac să menţinem distanţele de alţii şi adesea ne împiedică „să devenim aproapele” lor şi să-i slujim cu iubire. A ne apropia de aproapele înseamnă adesea a fi dispuşi să riscăm, aşa cum ne-au învăţat atâţia medici şi asistenţi medicali în ultimele luni. Această apropiere pentru a sluji merge dincolo de simplul simţ al datoriei; exemplul cel mai mare ni l-a lăsat Isus când a spălat picioarele discipolilor săi: s-a despuiat, s-a îngenuncheat şi şi-a murdărit mâinile (cf. In 13,1-15).

Pentru ca să ne reconciliem trebuie să ascultăm. Ne învaţă asta însuşi Dumnezeu, care, trimiţându-l pe Fiul său în lume, a voit să asculte geamătul omenirii cu urechi umane: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, […] ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,16-17). Iubirea, aceea care reconciliază şi mântuieşte, începe cu ascultarea. În lumea de astăzi se înmulţesc mesajele, însă se pierde aptitudinea de a asculta. Însă numai printr-o ascultare umilă şi atentă putem ajunge să ne reconciliem cu adevărat. În timpul anului 2020, timp de multe săptămâni tăcerea a domnit pe străzile noastre. O tăcere dramatică şi neliniştitoare, care ne-a oferit însă ocazia de a asculta strigătului celui care este mai vulnerabil, al evacuaţilor şi al planetei noastre grav bolnave. Şi, ascultând, avem oportunitatea de a ne reconcilia cu aproapele, cu atâţia rebutaţi, cu noi înşine şi cu Dumnezeu, care nu încetează niciodată să ne ofere milostivirea sa.

Pentru ca să creştem este necesar să împărtăşim. Prima comunitate creştină a avut în împărtăşire unul din elementele sale fundamentale: „Mulţimea celor care au crezut era o singură inimă şi un singur suflet. Nici unul dintre ei nu spunea că ceea ce are este al său, ci toate le aveau în comun” (Fap 4,32). Dumnezeu n-a voit ca resursele planetei noastre să fie în folosul numai al câtorva. Nu, asta n-a voit Domnul! Trebuie să învăţăm să împărtăşim pentru a creşte împreună, fără a lăsa în afară pe nimeni. Pandemia ne-a amintit că toţi suntem în aceeaşi barcă. A ajunge să avem împreună preocupări şi temeri comune ne-a demonstrat încă o dată că nimeni nu se mântuieşte singur. Pentru a creşte cu adevărat, trebuie să creştem împreună, împărtăşind ceea ce avem, ca acel băiat care i-a oferit lui Isus cinci pâini de orz şi doi peşti… Şi au ajuns pentru cinci mii de persoane (cf. In 6,1-15)!

Trebuie să implicăm pentru ca să promovăm. De fapt, aşa a făcut Isus cu femeia samariteană (cf. In4,1-30). Domnul se apropie, o ascultă, vorbeşte inimii sale, pentru a o conduce după aceea la adevăr şi a o transforma în vestitoare a veştii bune: „Veniţi şi vedeţi omul care mi-a spus tot ce am făcut! Oare acesta este Cristos?” (v. 29). Uneori, elanul de a-i sluji pe ceilalţi ne împiedică să vedem bogăţiile lor. Dacă vrem cu adevărat să promovăm persoanele cărora le oferim asistenţă, trebuie să le implicăm şi să le facem protagoniste ale propriei răscumpărări. Pandemia ne-a amintit cât este de esenţială coresponsabilitatea şi că numai cu contribuţia tuturor – şi a categoriilor adesea subevaluate – este posibil să se înfrunte criza. Trebuie „să găsim curajul de a deschide spaţii unde toţi să se poată simţi chemaţi să permită noi forme de ospitalitate, de fraternitate şi de solidaritate” (Meditaţie în piaţa „Sfântul Petru”, 27 martie 2020).

Este necesar să colaborăm pentru ca să construim. Asta e ceea ce recomandă apostolul Paul comunităţii din Corint: „Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Isus Cristos, să fiţi toţi în armonie şi să nu fie între voi dezordini, ca să fiţi desăvârşiţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi simţire” (1Cor 1,10). A construi împărăţia lui Dumnezeu este o angajare comună pentru toţi creştinii şi pentru aceasta este necesar ca să învăţăm să colaborăm, fără să ne lăsăm tentaţi de gelozii, discordii şi dezbinări. Şi în contextul actual trebuie reafirmat: „Acesta nu este timpul egoismelor, pentru că provocarea pe care o înfruntăm ne uneşte pe toţi şi nu face diferenţă de persoane” (Mesaj Urbi et Orbi, 12 aprilie 2020). Pentru a proteja casa comună şi a o face să se asemene tot mai mult cu proiectul original al lui Dumnezeu, trebuie să ne angajăm să garantăm cooperarea internaţională, solidaritatea globală şi angajarea locală, fără a lăsa în afară pe nimeni.

Aş vrea să închei cu o rugăciune sugerată de exemplul sfântului Iosif, îndeosebi când a fost constrâns să fugă în Egipt pentru a-l salva pe Prunc.

Tată, tu ai încredinţat sfântului Iosif ceea ce aveai mai preţios: pe Pruncul Isus şi pe mama sa, pentru a-i proteja de pericole şi de ameninţările celor răi.

Dă-ne şi nouă să experimentăm protecţia sa şi ajutorul său! El, care a simţit suferinţa celui care fuge din cauza urii celor puternici, fă ca să poată întări şi proteja pe toţi acei fraţi şi acele surori care, forţaţi de războaie, de sărăcie şi de necesităţi, părăsesc casa lor şi ţara lor pentru a porni la drum ca refugiaţi spre locuri mai sigure!

Ajută-i, prin mijlocirea sa, să aibă forţa de a merge înainte, întărirea în tristeţe, curajul în încercare!

Dăruieşte celui care îi primeşte un pic din duioşia acestui tată drept şi înţelept, care l-a iubit pe Isus ca pe un adevărat fiu şi a sprijinit-o pe Maria de-a lungul drumului!

El, care câştiga pâinea cu munca mâinilor sale, să se îngrijească de cei cărora viaţa le-a luat totul şi să le dea demnitatea unui loc de muncă şi seninătatea unei case!

Îţi cerem asta prin Isus Cristos, Fiul tău, pe care sfântul Iosif l-a salvat fugind în Egipt, şi prin mijlocirea Fecioarei Maria, pe care el a iubit-o ca soţ fidel după voinţa ta. Amin.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 13 mai 2020, Comemorarea Sfintei Fecioare Maria de la Fatima

Mesaj pentru a 106-a Zi Mondială a Migrantului şi Refugiatului, zi ce va fi celebrată la 27 septembrie 2020

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

L-a văzut, s-a îndurat de el și l-a ales

    Isus a văzut un om, numit Matei, stând la postul de vamă și i-a spus: Urmează-mă! (Mt 9,9). A văzut nu atât cu privirea ochilor trupului, cât, mai ales, cu cea a bunătății interioare. A văzut un vameș, și, de vreme ce, l-a privit cu sentiment de iubire și l-a ales, i-a spus: Urmează-mă! I-a spus: Urmează-mă, adică „imită-mă”. I-a spus „urmează-mă” nu atât cu mișcarea picioarelor, cât prin practica vieții. De fapt, cel care spune că rămâne în Cristos trebuie să trăiască așa cum el a trăit (1In 2,6).
    Și, ridicându-se, l-a urmat (Mt 9,9). Nu trebuie să ne uimim că un vameș, la primul cuvânt al Domnului, care îl invita, a părăsit câștigurile pământești pe care le îndră­gea și, după ce a lăsat bogățiile, a acceptat să-l urmeze pe acela pe care îl vedea că nu are nici o bogăție. De fapt, însuși Domnul, care l-a chemat în exterior prin cuvânt, l-a instruit în interior printr-un stimulent invizibil, ca să-l urmeze. A pus în mintea sa lumina harului spiri­tual, cu care să poată înțelege că acela care pe pământ îl dezlipea de lucrurile materiale era capabil să-i dea în cer comori nepieritoare.
    Pe când stătea la masă, în casă, iată că mulți vameși și păcătoși au venit și s-au așezat la masă cu Isus și cu discipolii săi (Mt 9,10). Iată, așadar, că întoarcerea unui singur vameș a folosit ca stimulent pentru întoar­cerea multor vameși și păcătoși, iar iertarea păcatelor sale a fost model pentru iertarea tuturor acestora. A fost un autentic și minunat semn prevestitor al realităților viitoare. Cel care va fi apostol și învățător al credinței a atras la sine o mulțime de păcătoși încă din primul moment al convertirii sale. Chiar la început, imediat ce a învățat primele noțiuni ale credinței, el a început acea evanghelizare pe care o va duce înainte o dată cu progre­sul sfințeniei sale. Dacă dorim să pătrundem mai adânc în semnificația celor întâmplate, vom înțelege că el nu s-a limitat să-i ofere Domnului un ospăț pentru trupul său în propria locuință materială, ci, prin credință și iubire, i-a pregătit un ospăț mult mai plăcut în adâncul inimii sale. Așa afirmă cel care spune: Iată, eu stau la ușă și bat; dacă cineva ascultă glasul meu și îmi deschide ușa, voi intra la el, voi sta la masă cu el și el cu mine (Ap 3,20).
    Îi deschidem ușa pentru a-l primi atunci când, după ce i-am auzit glasul, ne dăm de bunăvoie asentimentul față de invitațiile sale, tainice sau evidente, și ne însușim cu angajare misiunea încredințată de el. Apoi, el intră ca să stea la masă cu noi și noi cu el, pentru că, prin harul iubirii sale, el vine să locuiască în inimile celor aleși, pentru a-i reface cu lumina prezenței sale. Astfel, ei sunt în stare să înainteze tot mai mult în dorința spre cer. La rândul său, el însuși se bucură datorită iubirii lor față de cele cerești, ca și cum i-ar oferi ofrande plăcute.

Din Omiliile sfântului Beda Venerabilul, preot
(Omil. 21: CCL 122, 149-151)

%d blogeri au apreciat: