Arhive pentru ‘Lecturi’

Să fie pace, acea pace care este rodul iubirii care depășește ceea ce poate oferi dreptatea!!!

Prudența, dreptatea și pacea

Pacea nu este numai absența războiului, nici nu se reduce la stabilirea unui echilibru între forțe adverse, nici nu se naște dintr-o dominare despotică, ci este numită, în mod corect și propriu, lucrare a dreptății (Is 32,17). Ea este rodul ordinii înscrise în societatea umană de divinul ei întemeietor și trebuie înfăptuită de oameni care însetează după o dreptate tot mai desăvârșită. Într-adevăr, întrucât binele comun al neamului omenesc, deși este reglementat în realitatea sa fundamentală de legea veș­nică, totuși, în privința exigențelor sale concrete, este supus la neîncetate schimbări pe măsura trecerii timpului; pacea nu este niciodată dobândită definitiv, ci trebuie construită continuu. Pe lângă aceasta, deoarece voința omului este labilă și rănită de păcat, dobândirea păcii cere o stăpânire constantă asupra patimilor din partea fiecărui om, precum și vigilența autorității legitime.
    Dar toate acestea nu sunt suficiente. O astfel de pace nu poate fi realizată pe pământ fără ocrotirea binelui persoanelor și nici fără comunicarea liberă și plină de încredere a bogățiilor sufletești și a facultăților crea­toare, între oameni. Voința fermă de a respecta pe ceilalți oameni, celelalte popoare și demnitatea lor, precum și practicarea asiduă a fraternității umane, sunt absolut nece­sare pentru a construi pacea. Astfel, pacea este și rodul iubirii care depășește ceea ce poate oferi dreptatea. Pacea de pe pământ, care se naște din iubirea față de aproapele, este imaginea și efectul păcii lui Cristos, ce izvorăște de la Dumnezeu Tatăl. Căci Fiul întrupat, Prin­cipele păcii, i-a împăcat pe toți oamenii cu Dumnezeu prin crucea sa și, restabilind unitatea tuturor într-un singur popor și într-un singur trup, a ucis ura în trupul său (cf. Ef 2,16; Col 1,20.22) și, după triumful învierii sale, a revărsat în inimile oamenilor Duhul iubirii.
    De aceea, toți creștinii sunt stăruitor chemați ca, făptuind adevărul în iubire (Ef 4,15), să se unească cu oamenii cu adevărat iubitori de pace, pentru a implora și a instaura pacea. Însuflețiți de același spirit, nu putem să nu-i lăudăm pe aceia care, renunțând la acțiunea violentă în revendicarea drepturilor lor, recurg la mijloace de apărare care sunt, de altfel, la îndemâna și a celor mai slabi, cu condiția ca aceasta să se poată îndeplini fără lezarea drepturilor și obligațiilor celorlalți sau ale comunității.

Din constituția pastorală
despre Biserică în lumea contemporană
Gaudium et spes a Conciliului al II-lea din Vatican
(Nr. 78)


AJUTOR PENTRU CEI AJUNȘI LA NOI
FĂRĂ NIMENI ȘI NIMIC!!!

Dacă încă nu ai ajutat pe nimeni în aceste vremuri grele de război, o poți face acum susținând o familie, adică o mamă singură și trei copilași. Acesși oameni nevinovați au ajuns fără nimic în România. Nu au nimic. Nu au pe nimeni, în afară de Dumnezeu și aproapele. Însă cine este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor? ( cfr. Lc 10,25-37).

Poți ajuta prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com;

sau prin Banca Transilvania:
cont în Lei: RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Dăncuță Laurențiu
cont în Euro: RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Dăncuță Laurențiu.

Vă mulțumesc!

DONEAZĂ PENTRU COPIII RĂMAȘI FĂRĂ NIMENI ȘI NIMIC

€10.00

„Să nu obosim în a face binele, căci la timpul potrivit vom secera, dacă nu vom deveni leneşi! Aşadar, acum, cât avem timp, să facem bine tuturor” .

Iubiţi fraţi şi surori,

Postul Mare este timp favorabil de reînnoire personală şi comunitară care ne conduce la Paştele lui Isus Cristos mort şi înviat. Pentru drumul din Postul Mare din 2022 ne va face bine să reflectăm asupra exortaţiei Sfântului Paul adresate galatenilor: „Să nu obosim în a face binele, căci la timpul potrivit vom secera, dacă nu vom deveni leneşi! Aşadar, acum, cât avem timp (kairós), să facem bine tuturor” (Gal 6,9-10).

1. Semănatul şi seceratul

În acest text apostolul evocă imaginea semănatului şi a seceratului, atât de îndrăgită de Isus (cf. Mt13). Sfântul Paul ne vorbeşte despre un kairós: un timp propice pentru semănat binele în vederea unui secerat. Ce este pentru noi acest timp favorabil? Cu siguranţă este Postul Mare, dar este şi toată existenţa pământească, pentru care Postul Mare este într-un fel o imagine[1]. În viaţa noastră prea des prevalează lăcomia şi mândria, dorinţa de a avea, de a acumula şi de a consuma, aşa cum arată omul nechibzuit din parabola evanghelică, omul care considera viaţa sa sigură şi fericită datorită marii recolte adunate în hambarele sale (cf. Lc 12,16-21). Postul Mare ne invită la convertire, la schimbarea mentalităţii, aşa încât viaţa să aibă adevărul şi frumuseţea sa nu atât în a avea cât mai ales în a dărui, nu atât în a aduna cât mai ales în a semăna binele şi în a împărtăşi.

Primul agricultor este însuşi Dumnezeu, care cu generozitate „continuă să semene în omenire seminţe de bine” (Enciclica Fratelli tutti, 54). În timpul Postului Mare suntem chemaţi să răspundem la darul lui Dumnezeu primind cuvântul său „viu şi plin de putere” (Evr 4,12). Ascultarea asiduă a cuvântului lui Dumnezeu maturizează o docilitate promptă faţă de acţiunea sa (cf. Iac 1,21) care face rodnică viaţa noastră. Dacă deja asta ne îmbucură, şi mai mare este însă chemarea de a fi „colaboratori ai lui Dumnezeu” (1Cor 3,9), folosind bine timpul prezent (cf. Ef 5,16) pentru a semăna şi noi făcând binele. Această chemare de a semăna binele nu trebuie văzută ca o povară, ci ca un har cu care Creatorul ne vrea uniţi activ cu mărinimia sa rodnică.

Şi seceratul? Oare semănatul nu este în întregime în vederea recoltei? Desigur. Legătura strânsă între semănat şi recoltă este reafirmată de acelaşi Sfânt Paul, care afirmă: „Cine seamănă cu zgârcenie va şi secera cu zgârcenie, dar cine seamănă cu generozitate va şi secera cu generozitate” (2Cor 9,6). Dar despre care recoltă este vorba? Un prim rod al binelui semănat există în noi înşine şi în relaţiile noastre zilnice, chiar şi în gesturile cele mai mici de bunătate. În Dumnezeu niciun act de iubire, oricât de mic ar fi, şi nicio „trudă generoasă” nu sunt pierdute (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 279). Aşa cum pomul se recunoaşte din roade (cf. Mt 7,16.20), tot aşa viaţa plină de fapte bune este luminoasă (cf. Mt 5,14-16) şi duce mireasma lui Cristos în lume (cf. 2Cor 2,15). A-l sluji pe Dumnezeu, liberi de păcat, maturizează roade de sfinţire pentru mântuirea tuturor (cf. Rom6,22).

În realitate, ne este dat să vedem numai în mică parte rodul a ceea ce semănăm de vreme ce, conform proverbului evanghelic, „unul este semănătorul, altul este secerătorul” (In 4,37). Tocmai semănând pentru binele altuia noi participăm la mărinimia lui Dumnezeu: „Este mare nobleţe a fi capabili să demarăm procese ale căror roade vor fi culese de alţii, cu speranţa pusă în forţa secretă a binelui care se seamănă” (Enciclica Fratelli tutti, 196). A semăna binele pentru ceilalţi ne eliberează de logicile înguste ale beneficiului personal şi conferă acţiunii noastre respiraţia amplă a gratuităţii, inserându-ne în orizontul minunat al planurilor binevoitoare ale lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu lărgeşte şi ridică şi mai mult privirea noastră: ne vesteşte că seceratul cel mai adevărat este cel escatologic, cel din ultima zi, din ziua fără de apus. Rodul împlinit al vieţii noastre şi al acţiunilor noastre este „rodul pentru viaţa veşnică” (In 4,36), care va fi „comoara noastră din ceruri” (Lc 12,33; 18,22). Isus însuşi foloseşte imaginea seminţei care moare în pământ şi dă rod pentru a exprima misterul morţii şi învierii sale (cf. In 12,24); şi Sfântul Paul o reia pentru a vorbi despre învierea trupului nostru: „Se seamănă în putrezire şi se învie în neputrezire; se seamănă în necinste şi se învie în glorie; se seamănă în slăbiciune şi se învie în putere; se seamănă un trup fizic şi învie un trup spiritual” (1Cor 15,42-44). Această speranţă este marea lumină pe care Cristos înviat o aduce în lume: „Şi dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cei mai vrednici de milă dintre toţi oamenii. Dar acum, Cristos a înviat din morţi, fiind începutul învierii celor adormiţi” (1Cor 15,19-20), aşa încât cei care sunt intim uniţi cu el în iubire, „într-o moarte asemănătoare cu a lui” (Rom 6,5), să fie uniţi şi cu învierea lui pentru viaţa veşnică (cf. In 5,29): „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Mt 13,43).

2. „Să nu obosim în a face binele”

Învierea lui Cristos animă speranţele pământeşti cu „marea speranţă a vieţii veşnice şi pune deja în timpul prezent germenul mântuirii” (cf. Benedict al XVI-lea, Enciclica Spe salvi, 3; 7). În faţa dezamăgirii amare pentru atâtea vise spulberate, în faţa preocupării din cauza provocărilor care ameninţă, în faţa descurajării din cauza sărăciei mijloacelor noastre, ispita este aceea de a ne închide în propriul egoism individualist şi de a ne refugia în indiferenţă faţă de suferinţele celuilalt. „Cei tineri obosesc, iar cei maturi se ostenesc şi se poticnesc” (Is 40,30). Dar Dumnezeu „dă putere celui ostenit şi înmulţeşte tăria celui vlăguit. […] Cei care speră în Domnul îşi întăresc puterea, se înalţă ca pe aripi de vultur, aleargă, dar nu ostenesc, umblă, dar nu obosesc” (Is 40,29.31). Postul Mare ne cheamă să repunem credinţa noastră şi speranţa noastră în Domnul (cf. 1Pt 1,21), pentru că numai cu privirea îndreptată spre Isus Cristos înviat (cf. Evr 12,2) putem primi exortaţia apostolului: „Să nu obosim în a face binele” (Gal 6,9).

Să nu obosim în a ne ruga. Isus a învăţat că este necesar „de a ne ruga întotdeauna şi de a nu ne descuraja” (Lc 18,1). Avem nevoie să ne rugăm pentru că avem nevoie de Dumnezeu. Iluzia că suntem suficienţi pentru noi înşine este o iluzie periculoasă. Dacă pandemia ne-a făcut să atingem cu mâna fragilitatea noastră personală şi socială, acest Post Mare să ne permită mângâierea credinţei în Dumnezeu, fără de care nu putem avea stabilitate (cf. Is 7,9). Nimeni nu se salvează singur, pentru că toţi suntem în aceeaşi barcă printre furtunile istoriei[2]; dar mai ales nimeni nu se salvează fără Dumnezeu, pentru că numai misterul pascal al lui Isus Cristos dă victoria asupra apelor întunecate ale morţii. Credinţa nu ne scuteşte de suferinţele vieţii, dar permite să trecem prin ele uniţi cu Dumnezeu în Cristos, cu marea speranţă care nu dezamăgeşte şi a cărei garanţie este iubirea pe care Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,1-5).

Să nu obosim în a extirpa răul din viaţa noastră. Postul trupesc la care ne cheamă Postul Mare să întărească duhul nostru pentru lupta împotriva păcatului. Să nu obosim în a cere iertare în sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii, ştiind că Dumnezeu nu oboseşte niciodată să ierte[3]Să nu obosim în a lupta împotriva concupiscenţei, acea fragilitate care împinge la egoism şi la orice rău, găsind în decursul secolelor diferite căi prin care să-l prăbuşească pe om în păcat (cf. Enciclica Fratelli tutti, 166). Una din aceste căi este riscul de dependenţă de media digitale, care sărăceşte raporturile umane. Postul Mare este timp propice pentru a contrasta aceste curse şi pentru a cultiva în schimb o comunicare umană mai integrală (cf. ibid., 43) făcută din „întâlniri reale” (ibid., 50), faţă în faţă.

Să nu obosim în a face binele în caritatea activă faţă de aproapele. În timpul acestui Post Mare, să practicăm pomana dăruind cu bucurie (cf. 2Cor 9,7). Dumnezeu „care dă sămânţă semănătorului şi pâine ca hrană” (2Cor 9,10) are grijă faţă de fiecare dintre noi nu numai să putem avea cu ce să ne hrănim, ci şi să putem fi generoşi în a face binele faţă de ceilalţi. Dacă este adevărat că toată viaţa noastră este timp pentru a semăna binele, să profităm îndeosebi de acest Post Mare pentru a ne îngriji de cel care ne este aproape, pentru a deveni aproapele faţă de acei fraţi şi surori care sunt răniţi pe drumul vieţii (cf. Lc 10,25-37). Postul Mare este timp propice pentru a căuta, şi nu a evita, pe cel care se află în nevoie; pentru a chema, şi nu a ignora, pe cel care doreşte ascultare şi un cuvânt bun; pentru a vizita, şi nu a abandona, pe cel care suferă de singurătate. Să punem în practică apelul de a face binele faţă de toţi, luându-ne timpul pentru a-i iubi pe cei mai mici şi lipsiţi de apărare, pe cei abandonaţi şi dispreţuiţi, pe cel care este discriminat şi marginalizat (cf. Enciclica Fratelli tutti, 193).

3. „La timpul potrivit vom secera, dacă nu vom deveni leneşi”

Postul Mare ne aminteşte în fiecare an că „binele, ca şi iubirea, dreptatea şi solidaritatea nu se obţin o dată pentru totdeauna; trebuie cucerite în fiecare zi” (ibid., 11). Aşadar, să-i cerem lui Dumnezeu statornicia răbdătoare a agricultorului (cf. Iac 5,7) pentru a nu deveni leneşi în a face binele, pas cu pas. Cel care cade, să întindă mâna către Tatăl care ne ridică mereu. Cel care s-a rătăcit, înşelat de seducţiile celui rău, să nu întârzie să se întoarcă la el care este „mărinimos în iertare” (Is 55,7). În acest timp de convertire, găsind sprijin în harul lui Dumnezeu şi în comuniunea Bisericii, să nu obosim în a semăna binele. Postul pregăteşte terenul, rugăciunea irigă, caritatea fecundează. Avem certitudinea în credinţă că „la timpul potrivit vom secera, dacă nu vom deveni leneşi” şi că noi, cu darul perseverenţei, vom obţine bunurile promise (cf. Evr 10,36) pentru mântuirea noastră şi a altora (cf. 1Tim 4,16). Practicând iubirea fraternă faţă de toţi suntem uniţi cu Cristos, care şi-a dat viaţa pentru noi (cf. 2Cor 5,14-15) şi pregustăm bucuria împărăţiei cerurilor, când Dumnezeu va fi „totul în toţi” (1Cor 15,28).

Fecioara Maria, din sânul căreia s-a născut Mântuitorul şi care păstra toate lucrurile „meditându-le în inima ei” (Lc 2,19) să ne dobândească darul răbdării şi să fie aproape de noi cu prezenţa sa maternă, aşa încât acest timp de convertire să aducă roade de mântuire veşnică.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 11 noiembrie 2021, comemorarea Sfântului Martin, episcop

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Mesajul Sfântului Părinte papa Francisc pentru Postul Mare 2022
„Să nu obosim în a face binele, căci la timpul potrivit vom secera, 
dacă nu vom deveni leneşi! 
Aşadar, acum, cât avem timp, să facem bine tuturor”
 
(Gal 6,9-10a)

Note: 

[1] Cf. Sfântul Augustin, Serm. 243, 9,8; 270, 3; En. in Ps. 110, 1.

[2] Cf. Moment extraordinar de rugăciune în timp de epidemie (27 martie 2020).

[3] Cf. Angelus din 17 martie 2013.

Omul care şi-a dat seama de Dumnezeu…

«Îmi este teamă ca Isus să treacă
şi eu să nu-mi dau seama»

„A voit să se întoarcă în Africa, la casa sa şi la ogoarele sale (…) a rămas acolo circa trei ani; şi după ce a cedat acele bunuri, împreună cu aceia care îi erau apropiaţi trăia pentru Dumnezeu, cu posturi, rugăciuni, fapte bune, meditând noaptea şi ziua legea Domnului”. Aceasta era viaţa zilnică a lui Augustin de Tagaste, retor la curtea lui Valentinian al II-lea la Milano, care convertindu-se la creştinism a decis să se dăruiască în întregime lui Dumnezeu şi să se întoarcă în Numidia, împărtăşind cu prietenii mai dragi căutarea adevărului. O relatează Possidius, primul său biograf, care în „Viaţa sfântului Augustin” revelează trăsăturile mai intime ale episcopului de Hipona, simplitatea sa de om dedicat sfaturilor evanghelice. Şi tocmai preocuparea constantă a episcopului de Hipona de a modela viaţa sa după aceea a lui Cristos şi dorinţa sa de a adera pe deplin la iubirea lui Dumnezeu fără a se lăsa distras de ocupaţiile zilnice şi fără a uita pe aproapele sunt elementele scoase în evidenţă de tweet-ul din 28 august 2021 al Papei Francisc, care aminteşte predica 88, citată de mai multe ori în omilii şi discursuri: „Sfântul Augustin spunea: «Îmi este teamă ca Isus să treacă şi eu să nu-mi dau seama». Este important să rămânem vigilenţi, pentru că o greşeală a vieţii este a ne pierde în mii de lucruri şi a nu ne da seama de Dumnezeu”. Interes primar al lui Augustin era să-l cunoască pe Dumnezeu, să scruteze şi să studieze Scripturile, dar, remarcă Possidius, „tot ceea ce Dumnezeu îl făcea să înţeleagă pe el care medita şi se ruga, el le făcea cunoscut celor prezenţi şi absenţi cu discursuri şi cărţi”. Îl cunoaştem ca părinte al Bisericii, teolog, filozof, învăţător al harului, păstor al Diecezei de Hippo Regius, actuala Annaba, în Algeria, şi totuşi Augustin nu s-a gândit pentru sine la o viaţă publică în Biserică, voia pur şi simplu să fie călugăr. Însă proiectele lui Dumnezeu erau cu totul altele. Şi totuşi a voit mereu să trăiască umil în unitate de minte şi de inimă îndreptat spre Cel Preaînalt, împreună cu aceia care, asemenea lui, au ales să urmeze total evanghelia.

A devenit preot prin aclamaţie, atunci când, aflându-se din întâmplare în bazilica din Hipona, episcopul Valeriu, cerând credincioşilor săi să-i indice cine putea asuma funcţia de preot, a fost condus în faţa prelatului de cei care cunoşteau stilul său de viaţă pentru ca să fie hirotonit. Augustin n-ar fi voit să părăsească viaţa monastică, dar a capitulat pentru a sluji Biserica. Devenit preot, „imediat a instituit o mănăstire lângă biserică şi a început să trăiască împreună cu slujitorii lui Dumnezeu conform modului şi normei stabilite în timpul apostolilor”, prin care „nimeni nu trebuia să aibă ceva propriu”, ci totul „trebuia să fie în comun şi fiecăruia trebuia să i se dea în funcţie de propriile necesităţi”. Şi între timp „învăţa şi predica, în privat şi în public, în casă şi în biserica sa, cuvântul de mântuire cu încredere deplină împotriva ereziilor care erau înfloritoare în Africa, în special împotriva donatiştilor, maniheilor şi păgânilor” şi făcea asta, descrie Possidius, „fie scriind cărţi, fie improvizând discursuri”. Şi ca episcop (şi a fost timp de 40 de ani) nu a schimbat mult conduita sa de viaţă, „predica acel cuvânt al mântuirii veşnice cu mai multă insistenţă şi entuziasm şi cu autoritate mai mare, însă nu numai într-o regiune, ci oriunde i se cerea să meargă, cu dârzenie şi atenţie”, şi „era mereu gata să dea explicaţie pentru cel care-l întreba despre credinţă şi despre speranţa în Dumnezeu”.

Possidius permit să ni-l imaginăm pe Augustin şi în modul obişnuit al zilelor sale, precizând că „hainele sale, încălţămintea, aşternuturile erau de calitate medie sau potrivită, nici prea luxoase, nici de tip uzat”, aşadar „ţinea o cale de mijloc, nedepăşind nici într-o parte, nici în cealaltă”. În afară de asta informează că „obişnuia o masă frugală şi simplă, care avea însă între verdeţuri şi legume şi carnea, din respect faţă de oaspeţi sau faţă de vreunul care nu se simţea bine”, şi după aceea „avea mereu vinul”. Asocia la alegerile mesei cuvântul lui Dumnezeu, astfel, de exemplu, cu privire la vin. Amintea ceea ce apostolul Paul i-a scris lui Timotei: „Să nu bei numai apă, ci foloseşte şi un pic de vin pentru stomacul tău şi pentru bolile tale frecvente”. Şi după aceea „folosea numai lingurile de argint”, însă platourile pentru a aduce mâncarea la masă erau fie de lut, fie de lemn, fie de marmură, „şi asta nu din sărăcie, ci înadins”. Însă episcopul de Hipona aservea mereu orice lucru pentru ospitalitate, chiar şi în sufragerie, unde a voit această inscripţie: „Cui îi place să-i calomnieze pe cei absenţi, să ştie că nu este vrednic de această masă”. Astfel avertiza pe orice invitat să se abţină de la bârfe superflue şi dăunătoare. „A fost mereu foarte ospitalier – evidenţiază Possidius. Şi în timpul prânzului avea mai îndrăgită lectura sau discuţia decât mâncarea şi băutura.”

Preocuparea constantă a lui Augustin era ca oricine să se poată apropia de ştiinţă, pentru aceasta „favoriza studiile şi progresele tuturor celor buni şi se bucura de asta”. Şi după aceea „tolera cu milă şi sfinţenie anumite lipsuri de disciplină ale fraţilor, în timp ce se îndurera de răutatea celor răi, fie a celor din Biserică, fie a celor din afara Bisericii”. A contribuit enorm la dezvoltarea teologiei, „multe cărţi au fost compuse şi publicate de el, multe predici au fost ţinute în biserică, transcrise şi corectate de el, fie pentru a contesta pe diferiţii eretici fie pentru a interpreta Sfintele Scripturi spre edificarea sfinţilor fii ai Bisericii”, aşa încât, afirmă Possidius, „un studios cu greu are posibilitatea de a le citi şi de a le învăţa să le cunoască”.

Augustin nu-i uita nici pe cei din urmă: „Pentru a-i ajuta pe prizonieri şi o mare cantitate de săraci, a stricat şi a topit unele vase sacre şi a distribuit profitul celui care avea nevoie” şi „îşi amintea mereu de colegii de sărăcie”, le dăruia cu mâini largi „luând din ceea ce era de folos pentru sine şi pentru cei care locuiau împreună cu el, adică din profiturile bunurilor Bisericii, precum şi din ofertele credincioşilor”. Şi, „pentru a evita ca aceste bunuri – aşa cum se întâmplă de obicei – să fie sursă de supărare faţă de clerici, el obişnuia să spună poporului lui Dumnezeu că ar prefera mai degrabă să trăiască din ofertele lor decât să se înhame cu îngrijirea şi administrarea acelor bunuri: de aceea el era gata să le cedeze credincioşilor”. În acest mod, „toţi servitorii şi slujitorii lui Dumnezeu” ar fi putut să trăiască „aşa cum se citeşte în Vechiul Testament că acela care slujea la altar, avea parte de el”.

Ca episcop, pentru dreptul roman, Augustin avea jurisdicţie în controversele civile care îi erau prezentate „de creştini şi de persoane de orice religie”. În audienţele episcopale „asculta cauzele cu atenţie religioasă (…) şi judeca, uneori până la ora micului dejun, alteori toată ziua făcând post”. Şi, adaugă Possidius, „ştia să perceapă momentul oportun pentru a explica părţilor adevărul legii divine”; în afară de asta, „fiindcă unii îi cereau să se ocupe de problemele lor temporale, trimitea scrisori la diferite persoane. Însă considera o povară această ocupaţie care îl distrăgea de la activităţi mai importante; de fapt, îi era plăcut să discute mereu despre lucrurile lui Dumnezeu, fie în public, fie în discuţie fraternă şi familială”.

La vârstă înaintată Augustin a voit „să reconsidere cu spiritul unui judecător sever” toate scrierile sale şi „să semnaleze în ele cu stilul, ca al unui cenzor” – el însuşi foloseşte aceşti termeni – ceea ce provoca o dezaprobare a sa. În practică episcopul de Hipona a voit să reexamineze toată producţia sa literară şi omiletică. A intitulat această analiză minuţioasă „Retractări”, o operă singulară şi unică în genul său unde se evidenţiază o mare capacitate de autocritică şi prin care a lămurit că a dictat, până în acel moment, 93 de opere pentru 232 de cărţi în ansamblu. L-a determinat la asta şi un text din Cartea Proverbelor – „Din cauza multei vorbării nu aş reuşi să evit păcatul” -, considerând că din diferitele sale discuţii ar fi fost posibil „să scoată multe fragmente care, dacă nu sunt chiar false” ar fi putut să apară sau şi să fie demonstrate ca superflue. Possidius explică faptul că a fost revizuit şi corectat tot ceea ce a observat că a fost scris în diformitate a regulii de credinţă, când „încă nu era bine la curent cu normele Bisericii”. Şi Confesiunile, deja în secolul al IV-lea un bestseller, n-au fost scutite de revizuire. Augustin clarifică faptul că „îl laudă pe Dumnezeu cel drept şi bun pentru acţiunile bune şi rele” pe care le-a săvârşit „şi îndreaptă spre Dumnezeu mintea şi inima omului”. „Au exercitat această acţiune asupra mea în timp ce le scriam – continuă el – şi continuă s-o exercite când le citesc. Ce gândesc alţii despre ele este treaba lor: însă ştiu că sunt foarte plăcute şi încă plac multor fraţi”.

La vârsta de 76 de ani, în vara anului 430, constrâns la pat de o febră puternică, Augustin „a pus să se transcrie psalmii lui David care tratează despre pocăinţă”, a voit ca foile să fie lipite pe peretele din camera sa pentru ca să-i poată citi şi plângea fără întrerupere. S-a stins la 28 august. „A lăsat Bisericii cler abundent şi mănăstiri de bărbaţi şi femei practicanţi ai continenţei cu superiorii lor – afirmă Possidius -; în afară de aceasta, bibliotecile care conţin cărţi şi predici fie ale sale, fie ale altor sfinţi, din care se poate cunoaşte cât a fost, prin darul lui Dumnezeu, măreţia sa în Biserică şi în care credincioşii îl găsesc mereu viu”. Şi astăzi, aşa cum conclude Possidius, „din scrierile sale rezultă clar” că Augustin a trăit în mod corect şi integru în credinţa, speranţa şi caritatea Bisericii Catolice; iar acest lucru poate fi învăţat de cei care beneficiază de pe urma lecturii a ceea ce el a scris despre divinitate”. Şi dacă scrierile episcopului de Hipona încă fascinează foarte mulţi cititori, totuşi nu se poate să nu se dorească de a merge în urmă în secole, atraşi de cuvintele lui Possidius”: „Cred că cei care au beneficiat cel mai mult de contactul cu el au fost cei care au putut să-l vadă şi să-l audă atunci când vorbea în persoană în biserică şi, mai ales, cei care au experimentat viaţa lui zilnică printre oameni”.

(Papa Francisc: Sfântul Augustin, omul care şi-a dat seama de Dumnezeu, de Tiziana Campisi
după Vatican News, 28 august 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

%d blogeri au apreciat: