Arhive pentru ‘Lecturi’

Ce poate fi mai bogat decât această sărăcie?

    „Săracii dobândesc mai ușor valoarea umilinței decât bogații. Săracii, în lipsa mijloacelor, au ca prietenă blân­dețea. Bogații, în belșug, sunt familiari cu aroganța. Totuși, nu trebuie negat că în mulți bogați se găsește acea disponibilitate de a-și folosi belșugul nu pentru osten­tație orgolioasă, ci pentru fapte de bunătate. Ei consi­deră un mare câștig ceea ce oferă pentru alinarea lipsu­rilor și suferințelor altuia.
    Această participare comună la propuneri virtuoase se poate întâlni la oameni din toate categoriile. Efectiv, mulți pot fi egali în dispozițiile interioare, chiar dacă rămân diferiți în ce privește condiția economică. Dar nu contează cât de mult diferă în posesia de bunuri atunci când sunt uniți în valorile spirituale. Fericită este acea sărăcie care nu cade în lațul întins de iubirea bunurilor temporare, nici nu dorește să-și înmulțească bunurile lumești, ci dorește cu ardoare îmbogățirea cu comorile cerești.
    Un model al acestei sărăcii mărinimoase, după Dom­nul, ni l-au oferit mai întâi apostolii. Ei au lăsat toate fără nici o deosebire și, chemați de glasul învățătorului divin, s-au schimbat rapid din pescari de pești în pescari de oameni (cf. Mt 4,19). Ei i-au făcut egali cu ei pe mulți, adică pe cei care le-au imitat credința. Acela era timpul în care primii fii ai Bisericii erau o singură inimă și un singur suflet (Fap 4,32). Părăsind tot ceea ce aveau, ei se îmbogățeau cu bunuri veșnice, prin intermediul unei sărăcii din motive religioase. Au învățat din predica apostolică bucuria de a nu avea nimic și de a poseda toate împreună cu Cristos.
    Pentru aceasta, sfântul Petru, apostolul, a spus atunci când, la intrarea în templu, șchiopul i-a cerut de pomană: Argint și aur nu am, dar ceea ce am îți dau. În numele lui Isus Cristos, Nazarineanul, ridică-te și umblă (Fap 3,6). Ce poate fi mai sublim decât această umilință? Ce poate fi mai bogat decât această sărăcie? El nu are garanția banilor, dar îi dă darurile naturii. Pe acel om, pe care mama l-a născut infirm din sânul ei, Petru l-a făcut sănă­tos prin cuvânt. Cel care nu a dat chipul cezarului impri­mat pe monedă a reformat chipul lui Cristos în om.
    Binefacerile acestei comori nu le-a experimentat numai acela care a dobândit posibilitatea de a merge, ci și cei cinci mii de oameni care, după îndemnurile apos­to­lului, au crezut în virtutea vindecării miraculoase făcute de el (cf. Fap 4,4). Săracul care nu avea nimic să-i dea acelui cerșetor a dat atâta belșug de har divin, încât a însănătoșit picioarele unui om și a vindecat atâtea mii de oameni în inimi. I-a făcut agili, pe calea lui Cristos, pe cei pe care îi găsise șchiopătând în infidelitatea iudaică”.

Din predica Despre fericiri a sfântului Leon cel Mare, papă
Pred. 95, 2-3: PL 54, 462: Fericiți cei săraci în duh

Relația dintre tăcere și cuvânt

„Doresc să vă împărtășesc câteva gânduri asupra unui aspect al procesului uman al comunicării care, deși este foarte important, uneori e uitat, și trebuie reamintit în mod deosebit în acest timp. Este vorba despre relația dintre tăcere și cuvânt: două momente ale comunicării care trebuie să fie în echilibru, să se succeadă și să se integreze pentru a obține un dialog autentic și o apropiere profundă între persoane. Atunci când tăcerea și cuvântul se exclud reciproc, comunicarea se deteriorează, fie deoarece provoacă o anumită uimire, fie creează o atmosferă de răceală; în schimb, atunci când se integrează reciproc, comunicarea capătă valoare și semnificație.

Tăcerea este parte integrantă a comunicării și fără de ea nu există cuvinte pline de conținut. În tăcere ascultăm și ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, în ea se nasc și sunt aprofundate gândurile, prin ea înțelegem cu o mai mare claritate ceea ce dorim să spunem sau ceea ce așteptăm de la altcineva, prin ea alegem cum să ne exprimăm. Tăcând, îi permitem celeilalte persoane să vorbească, să se exprime pe sine, iar noi reușim să nu rămânem legați, în lipsa unei confruntări oportune, de cuvintele ori ideile noastre. În acest fel se deschide un spațiu de ascultare reciprocă și se poate lega o relație umană mai consistentă. În tăcere, de exemplu, se creează momentele cele mai autentice în comunicarea dintre cei care se iubesc: gestul, expresia chipului, trupul devin semne prin care se manifestă persoana. Prin tăcere grăiesc bucuria, grijile, suferința, care află în ea o formă de exprimare deosebit de intensă. Din tăcere derivă, așadar, o comunicare mai exigentă, care presupune sensibilitate și o capacitate de a asculta care arată, adesea, măsura și natura relațiilor interumane. Acolo unde mesajele și informația abundă, tăcerea devine esențială pentru a discerne ceea ce este important de ceea ce este inutil ori în plus. O reflectare profundă ne ajută să descoperim relația dintre evenimente care la prima vedere par a nu avea vreo legătură între ele, să evaluăm, să analizăm mesajele; iar acest lucru face posibilă împărtășirea de opinii ponderate și pertinente, dând naștere unei adevărate cunoașteri împărtășite. De aceea este necesar să se creeze un climat potrivit, un fel de „ecosistem” care să știe să echilibreze tăcerea, cuvintele, imaginile și sunetele…

Dacă Dumnezeu îi vorbește omului și prin tăcere, și omul descoperă în tăcere posibilitatea de a vorbi cu Dumnezeu și despre Dumnezeu. „Avem nevoie de acea tăcere care devine contemplație, care ne face să pătrundem în tăcerea lui Dumnezeu, pentru a ajunge astfel la punctul în care ia viață Cuvântul, Cuvântul răscumpărător”. Vorbind despre măreția lui Dumnezeu, limbajul nostru pare a fi întotdeauna nepotrivit și face astfel loc contemplării în tăcere. Din această contemplare prinde viață cu toată forța sa interioară urgența misiunii, necesitatea stringentă de „a comunica ceea ce am văzut și am auzit”, pentru ca toți să fie în comuniune cu Dumnezeu (cf. 1In 1,3). Contemplația în tăcere ne cufundă în izvorul Iubirii, care ne îndrumă spre aproapele nostru, pentru a simți suferința lui și a-i oferi lumina lui Cristos, Mesajul său de viață, darul iubirii sale depline care mântuiește…

Cuvânt și tăcere. A ne educa pentru comunicare înseamnă a învăța să ascultăm, să contemplăm, nu doar să vorbim, iar acest lucru este deosebit de important pentru cei care evanghelizează: tăcerea și cuvântul sunt ambele elementele esențiale și integrante ale acțiunii comunicative a Bisericii, pentru o vestire reînnoită a lui Cristos în lumea contemporană. Mariei, a cărei tăcere „ascultă și face să răsară Cuvântul” îi încredințez întreaga lucrare de evanghelizare pe care Biserica o înfăptuiește prin mijloacele de comunicare socială”.

Din mesajul Sfântului Părinte
Papa Benedict al XVI-lea
pentru a 46-a Zi Mondială

a Comunicațiilor Sociale 2012:
Tăcere și cuvânt: cale a evanghelizării

Textul integral AICI: https://www.magisteriu.ro/mesaj-cu-ocazia-zilei-mondiale-a-comunicatiilor-sociale-2012/

Rugăciune și speranță

„Dacă nu mă mai ascultă nimeni, Dumnezeu încă mă ascultă. Dacă nu mai pot vorbi cu nimeni, nu mai pot invoca pe nimeni, lui Dumnezeu pot să-i vorbesc mereu. Dacă nu mai există nimeni care să mă poată ajuta – acolo unde este vorba de o necesitate sau de o așteptare care depășește capacitatea umană de a spera – El poate să mă ajute. Dacă sunt izolat în singurătate extremă…; dar cel care se roagă nu este niciodată total singur. Din treisprezece ani de închisoare, dintre care nouă în izolare, neuitatul Cardinal Nguyen Van Thuan ne-a lăsat o broșură prețioasă: Rugăciuni de speranță. În timpul celor treisprezece ani de închisoare, într-o situație de disperare aparent totală, ascultarea lui Dumnezeu, faptul de a-i putea vorbi, a devenit pentru el o crescândă forță de speranță, care după eliberarea lui i-a permis să devină pentru oamenii din toată lumea un martor a speranței – al acelei speranțe care chiar și în nopțile de singurătate nu apune.

33. Augustin a ilustrat foarte frumos relația intimă dintre rugăciune și speranță într-o omilie despre Prima Scrisoare a lui Ioan. El definește rugăciunea ca exercițiu al dorinței. Omul a fost creat pentru o realitate mare – pentru însuși Dumnezeu, pentru a fi umplut de El. Însă inima sa este prea strâmtă pentru realitatea mare care i-a fost hărăzită. Trebuie să fie lărgită. „Trimițând [darul său], Dumnezeu lărgește dorința noastră; prin intermediul dorinței lărgește sufletul și dilatându-l îl face mai capabil [să-l primească pe El însuși]”. Augustin face trimitere la sfântul Paul care spune despre sine că trăiește îndreptat spre lucrurile care trebuie să vină (cf. Fil 3,13). Apoi folosește o imagine foarte frumoasă pentru a descrie acest proces de lărgire și de pregătire a inimii umane. „Presupune că Dumnezeu vrea să te umple cu miere [simbol al gingășiei lui Dumnezeu și al bunătății sale]. Însă dacă tu ești plin de oțet, unde vei pune mierea?” Vasul, adică inima, trebuie mai întâi să fie lărgită și apoi curățată: eliberată de oțet și de gustul său. Aceasta cere muncă, costă durere, dar numai așa se realizează adaptarea la care suntem destinați. Chiar dacă Augustin vorbește direct numai despre receptivitatea pentru Dumnezeu, totuși apare clar că omul, în această muncă prin care se eliberează de oțet și de gustul oțetului, nu devine numai liber pentru Dumnezeu, ci tocmai se deschide și față de ceilalți. De fapt, numai devenind fii ai lui Dumnezeu putem să fim cu Tatăl nostru comun. A ne ruga nu înseamnă a ieși din istorie și a ne retrage în colțul privat al propriei fericiri. Modul corect de a ne ruga este un proces de purificare interioară care ne face capabili pentru Dumnezeu și, tocmai așa, capabili și pentru oameni”. 

Papa Benedict al XVI-lea, Enciclica Spe salvi, nn. 32-33 (AICI poate fi citită toată enciclica: https://www.magisteriu.ro/spe-salvi-2007/)