Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for the ‘Magisteriu’ Category

Amoris laetitia: despre o pastoraţie «corp la corp»

Posted by Paxlaur pe 13/09/2016

20160644epbamorislaetitia01Textul este foarte bun şi explică pe deplin sensul capitolului VIII din Amoris laetitia. Nu există alte interpretări”. Cu o scrisoare expediată episcopilor din regiunea Buenos Aires, papa Francis pune pentru prima dată negru pe alb o evaluare a sa cu privire la interpretarea corectă a exortaţiei post-sinodale despre familie. Cum se ştie, documentul în capitolul al optulea se ocupă de integrarea familiile „rănite”, iregulare, invitând la un parcurs de discernământ care în funcţie de fiecare istorie personală şi fără a intra în cazuistică şi în specificarea ulterioară a regulilor, poate duce şi la readmiterea la sacramente. Documentul papal a avut diferite lecturi. Unii interpreţi s-au grăbit să spună că de fapt nimic nu s-a schimbat faţă de disciplina precedentă.

Papa deja răspunsese verbal despre asta, în timpul zborului de întoarcere din insula Lesbos, în aprilie. A fost întrebat dacă erau noi posibilităţi concrete pentru accesul la sacramente care nu existau înainte de publicarea lui Amoris laetitia. „Eu aş putea spune «da», şi punct – a răspuns Bergoglio. Dar ar fi un răspuns prea mic. Vă recomand vouă tuturor să citiţi prezentarea pe care a făcut-o cardinalul Schönborn, care este un mare teolog”.

Documentul episcopilor din regiunea Buenos Aires a fost trimis clerului la începutul lunii septembrie şi are forma unei scrisori care furnizează preoţilor câteva criterii în raport cu al optulea capitol al exortaţiei şi îndeosebi despre posibilul acces la sacramente pentru divorţaţii care au încheiat o nouă unire. Înainte de toate se afirmă că nu se potriveşte „să se vorbească despre «permisiune» pentru a avea acces la sacramente, ci mai degrabă despre un proces de discernământ însoţit de un păstor”. Un drum în care „păstorul ar trebui să accentueze vestirea fundamentală, kerygma, care să stimuleze sau să reînnoiască o întâlnire personală cu Cristos”. Această „însoţire pastorală” cere ca preotul să arate „faţa maternă a Bisericii”, acceptând „intenţia corectă a penitentului şi „propunerea sa bună de a situa întreaga sa viaţă în lumina Evangheliei şi de a practica iubirea, caritatea”. Acest drum „nu duce în mod necesar la sacramente, dar poate să se orienteze şi la alte forme de integrare mai mare în viaţa Bisericii: o prezenţă mai mare în comunitate, participarea la grupuri de rugăciune sau reflecţie, angajarea în diferite slujiri ecleziale”.

La punctul al cincilea al documentului, episcopii din regiunea Buenos Aires explică: „Atunci când circumstanţele concrete ale unei perechi fac asta realizabilă, atunci când ambii sunt creştini cu un drum de credinţă, se poate propune angajarea de a trăi în continenţă”, lăsând „deschisă posibilitatea de a avea acces la sacramentul reconcilierii atunci când se cade în această propunere”. O posibilitate de altfel deja prezentă în învăţăturile lui Ioan Paul al II-lea. În paragraful următor explică episcopii că, în cazul „altor circumstanţe mai complexe, şi atunci când nu se poate obţine o declarare a nulităţii, opţiunea menţionată (aceea a continenţei) poate să nu fie de fapt posibilă de parcurs. Cu toate acestea, la fel este posibil un drum de discernământ. Dacă se ajunge să se recunoască, într-un caz concret, că există limitări care atenuează responsabilitatea şi vinovăţia, îndeosebi când o persoană consideră că ar cădea într-o altă lipsă, dăunând copiilor din noua unire, Amoris laetitia deschide posibilitatea accesului la sacramentele reconcilierii şi euharistiei”.

„Acestea la rândul lor – continuă documentul – dispun persoana să continue să se maturizeze şi să crească cu forţa harului. Însă trebuie evitat – precizează episcopii – să se considere această posibilitate ca un acces la sacramente fără restricţii, sau ca şi cum orice situaţie ar justifica asta. Ceea ce se propune este un discernământ care să distingă în mod adecvat caz cu caz. De exemplu, o atenţie specială cere o nouă unire care vine dintr-un recent divorţ sau situaţia celui care a greşit în mod repetat faţă de angajamentele sale familiale. Sau atunci când există un soi de apologie sau de ostentaţie a propriei situaţii ca şi cum ar fi parte a idealului creştin”. Trebuie orientate persoanele să se pună „cu conştiinţa lor în faţa lui Dumnezeu”, în special „în ceea ce priveşte comportamentul faţă de copii sau faţă de soţul abandonat. Când au existat nedreptăţi care nu sunt rezolvate, accesul la sacramente este deosebit de scandalos”.

În sfârşit, episcopii observă că „poate fi potrivit ca un eventual acces la sacramente să se realizeze în mod rezervat, mai ales când se prevăd situaţii de conflict”. Dar în acelaşi timp „nu trebuie abandonată însoţirea comunităţii pentru ca să crească într-un spirit de înţelegere şi primire”.

La 5 septembrie răspunsul papei, care felicită pentru munca desfăşurată, „un adevărat exemplu de însoţire a preoţilor”. Apoi fraza cheie: scrierea episcopilor din regiunea Buenos Aires „este foarte bună şi explică pe deplin sensul capitolului VIII din Amoris laetitia. Nu există alte interpretări. Sunt sigur că va face foarte bine”. Francisc, în privinţa „drumului de primire, însoţire, discernământ şi integrare”, spune: „Ştim că este obositor, este vorba despre o pastoraţie «corp la corp» căreia nu-i sunt suficiente medieri programatice, de organizare sau legale, deşi sunt necesare şi acestea”.

(Amoris laetitia, papa spune care este interpretarea corectă
de Andrea Tornielli
după Vatican Insider, 12 septembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Anunțuri

Posted in E bine de ştiut, Magisteriu, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

Amoris laetitia: trei principii într-o învăţătură de „ordin prudenţial”…

Posted by Paxlaur pe 26/08/2016

Jürgen_Ovens_-Prudenta_Dreptatea_PaceaÎn această fază de receptare eclezială a exortaţiei apostolice Amoris laetitia (19 martie 2016) a papei Francisc au reieşit nişte întrebări despre tipul de magisteriu pe care-l reprezintă acest document. Pentru a-l putea defini în mod teologic corect, poate fi util să facem referinţă la instrucţiunea – cu siguranţă mai puţin cunoscută – „Despre vocaţia eclezială a teologului” a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, semnată în 1990 de cardinalul prefect de atunci Joseph Ratzinger, care comentează diferitele forme ale magisteriului Bisericii prezente în noua formulă a „Mărturisirii de credinţă”. Aceste forme sunt trei: magisteriu infailibil, magisteriu definitiv şi magisteriu obişnuit, dar nu definitiv, acesta din urmă fiind aplicabil la Amoris laetitia ca şi cea mai mare parte a textelor magisteriale actuale.

Această formă de magisteriu obişnuit nedefinitiv, conform instrucţiunii citate, are ca obiectiv specific acela de a propune „o învăţătură, care conduce la o înţelegere mai bună a Revelaţiei în materie de credinţă şi de moravuri, şi directive morale care derivă din această învăţătură” care, „chiar dacă nu sunt garantate de carisma infailibilităţii, nu sunt lipsite de asistenţa divină şi cer adeziunea credincioşilor” (nr. 17), adeziune definită ca „o supunere religioasă a voinţei şi a inteligenţei” (nr. 23). Pentru aceasta se afirmă că „voinţa de supunere leală faţă de această învăţătură a Magisteriului în materie în sine reformabilă trebuie să fie regula”. Pentru acest motiv, această formă de magisteriu este descrisă de instrucţiune ca „de ordin prudenţial”, de vreme ce comportă „judecăţi prudenţiale”, chiar dacă este atent precizată că acest calificativ nu înseamnă că „nu se bucură de asistenţa divină în exercitarea integrală a misiunii sale” (nr. 24).

În afară de asta trebuie notat că magisteriul obişnuit, dar nu definitiv, exact precum celelalte două forme ale magisteriului, cel infailibil şi cel definitiv, sunt expresie a unicului magisteriu viu al Bisericii, pe care Conciliul Vatican II din l-a descris cu precizie ca „misiunea […] de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu [încredinţat Bisericii care o exercită] în numele lui Isus Cristos”, pentru că „acest magisteriu nu este însă deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujeşte […] cu asistenţa Duhului Sfânt” (Dei Verbum, nr. 10). De aceea, Conciliul Vatican II precizează în acest sens, cu un text care se poate aplica în mod clar la Amoris laetitia, că „această supunere religioasă a voinţei şi a minţii este datorată în mod cu totul deosebit magisteriului autentic al Pontifului Roman, chiar atunci când nu vorbeşte ex cathedra, aşa încât magisteriul lui suprem să fie acceptat cu respect, iar afirmaţiile lui să fie întâmpinate cu o adeziune sinceră, după gândul şi voinţa sa expresă, care se deduc mai ales din natura documentelor sau din repetarea deasă a aceleiaşi învăţături, ori din însuşi modul de exprimare” (Lumen gentium, nr. 25).

Aşadar, în acest context de înţelegere a magisteriului obişnuit, deşi nu definitiv, trebuie să se înţeleagă ceea ce papa Francisc însuşi afirmă la începutul lui Amoris laetitia cu privire la însemnătatea acestei exortaţii apostolice: „complexitatea tematicilor propuse ne-au arătat necesitatea de a continua să aprofundăm cu libertate unele chestiuni doctrinale, morale, spirituale şi pastorale […].Desigur, în Biserică este necesară o unitate de doctrină şi de practică, dar asta nu împiedică să existe diferite moduri de a interpreta unele aspecte ale doctrinei sau unele consecinţe care derivă din ea. Asta se va întâmpla până când Duhul ne va face să ajungem la adevărul complet (cf. In 16,13), adică atunci când ne va introduce perfect în misterul lui Cristos şi vom putea vedea totul cu privirea sa” (Amoris laetitia, nr. 2-3). Aşa cum se poate observa, în aceste cuvinte ale papei Francisc răsună caracteristicile pe care instrucţiunea le atribuie magisteriului obişnuit nedefinitiv, ca învăţătură „de ordin prudenţial” şi cu „judecăţi prudenţiale”, care în afară de asta „se bucură de asistenţa divină şi de supunere leală” (cf. Despre vocaţia eclezială a teologului, nr. 24).

În acest context se înţelege şi mai mult că papa afirmă şi că „reflecţia păstorilor şi teologilor, dacă este fidelă Bisericii, onestă, realistă şi creativă, ne va ajuta să ajungem la o claritate mai mare” (Amoris laetitia, nr. 2).

Această fidelitate faţă de Biserică este exprimată pe larg în cele trei principii prezentate de papa Francisc, mai ales pentru a înfrunta situaţiile numite „iregulare”, care preia din tradiţia vie a Bisericii, exemplificată de numeroasele referinţe la Conciliul Vatican II, precum şi de cele paisprezece citate din teologul cel mai important al Bisericii, adică sfântul Toma de Aquino. Primul principiu este legea gradualităţii: este vorba despre un principiu propus în continuitate cu magisteriul lui Ioan Paul al II-lea când afirmă că orice fiinţă umană „înaintează treptat cu integrarea progresivă a darurilor lui Dumnezeu şi a exigenţelor iubirii sale definitive şi absolute în întreaga viaţă personală şi socială” (Familiaris consortio, nr. 9), dat fiind că fiinţa umană „cunoaşte, iubeşte şi săvârşeşte binele moral în funcţie de etapele de creştere” (nr. 34). Pentru aceasta în Amoris laetitia precizează că „nu este o «gradualitate a legii», ci o gradualitate în exercitarea prudentă a actelor libere în subiecţi care nu sunt în măsură să înţeleagă, să aprecieze sau să practice pe deplin exigenţele obiective ale legii” (nr. 295). Pentru aceasta, la sfârşit va arăta, cu o atingere de realism profund şi de invitaţie la speranţa creştină, „să relativizăm şi drumul istoric pe care-l parcurgem ca familii, pentru a înceta să pretindem de la relaţiile interpersonale o perfecţiune, o puritate de intenţii şi o coerenţă pe care le vom putea găsi numai în împărăţia definitivă” (nr. 325).

Al doilea principiu este a porni de la conştiinţă: papa Francisc face referinţă la conştiinţă în douăzeci şi nouă de ocazii şi aminteşte cum Conciliul Vatican II a definit-o „nucleul cel mai secret […] al omului (Gaudium et spes, 16)” (Amoris laetitia, nr. 222). La rândul său afirmă cu claritate că „suntem chemaţi să formăm conştiinţele, nu să pretindem să le înlocuim” (nr. 37). De fapt, „pornind de la recunoaşterea importanţei condiţionărilor concrete, putem adăuga că trebuie să fie mai bine implicată conştiinţa persoanelor în practica Bisericii în unele situaţii care nu realizează obiectiv concepţia noastră despre căsătorie. Desigur, trebuie încurajată maturizarea unei conştiinţe luminate, formate şi însoţite […] în mijlocul complexităţii concrete a limitelor, deşi încă nu este pe deplin idealul obiectiv” (nr. 303).

Al treilea principiu este cel al necesităţii discernământului, citată de treizeci şi cinci de ori, făcând ecou în mod clar lui Ignaţiu de Loyola şi confirmată de două citate precise din Toma de Aquino (nr. 304). Principiul care este propus este următorul: „Dacă se ţine cont de nenumărata varietate de situaţii concrete […] este comprehensibil că nu ar trebui să se aştepte de la Sinod sau de la această Exortaţie o nouă normativă generală de tip canonic, aplicabilă la toate cazurile […]. Preoţii au misiunea de «a însoţi persoanele interesate pe calea discernământului conform învăţăturii Bisericii şi orientărilor Episcopului […]». Este vorba despre un itinerar de însoţire şi de discernământ care orientează aceşti credincioşi la conştientizarea situaţiei lor în faţa lui Dumnezeu. Colocviul cu preotul, în for intern, colaborează la formarea unei judecăţi corecte despre ceea ce împiedică posibilitatea unei participări mai depline la viaţa Bisericii şi despre paşii care pot s-o favorizeze şi s-o facă să crească […]. Acest discernământ nu va putea niciodată să facă abstracţie de exigenţele de adevăr şi de caritate ale Evangheliei propuse de Biserică” (nr. 300). Această misiune de discernământ este încredinţat şi „laicilor care trăiesc dedicaţi Domnului” (nr. 312), adică laicilor şi laicelor care trăiesc o experienţă spirituală creştină matură.

În acest context se află cuvintele cele mai semnificative despre posibilitatea de a primi împărtăşanie din partea divorţaţilor recăsătoriţi. De fapt, „din cauza condiţionărilor sau factorilor atenuanţi, este posibil ca, într-o situaţie obiectivă de păcat – care să nu fie subiectiv vinovată sau care să nu fie vinovată în mod deplin – se poate trăi în harul lui Dumnezeu, se poate iubi şi se poate şi creşte în viaţa de har şi de caritate, primind în acest scop ajutorul Bisericii” (nr. 305). Acest text este completat cu o notă: „În anumite cazuri ar putea să fie şi ajutorul Sacramentelor”, ca sacramentul „locului milostivirii”: Pocăinţa, precum şi Euharistia, ţinând cont că „nu este un premiu pentru cei perfecţi, ci un remediu generos şi un aliment pentru cei slabi” (nota nr. 351, cu referinţă la Evangelii gaudium, nr. 44, 47.

În sinteză, se poate afirma aşadar valoarea magisterială a lui Amoris laetitia ca magisteriu obişnuit, care, deşi nefiind definitiv, este oricum „interpretare autentică a Cuvântului lui Dumnezeu” (cf. Dei Verbum, nr. 10), ca învăţătură de „ordin prudenţial” a succesorului lui Petru în Biserică, papa, care „se bucură de asistenţa divină” (cf. Despre vocaţia eclezială a teologului, nr. 24; cf. Amoris laetitia, nr. 2, 3, 295), şi pentru aceasta trebuie primită în mod religios şi cu spirit leal şi cordial (cf. Lumen gentium, nr. 25). Aceasta este atitudinea fundamentală de primire sinceră şi de realizare practică pe care acest tip de magisteriu – şi în acest caz Amoris laetitia – o comportă pentru toţi membrii Bisericii noastre.

Asta include şi a observa criteriile propuse pentru a da răspuns la întrebările care se pun astăzi familiei, ţinând cont cu tărie că „a înţelege situaţiile excepţionale nu implică niciodată a ascunde lumina idealului mai deplin nici a propune mai puţin decât oferă Isus fiinţei umane” (Amoris laetitia, nr. 307), dat fiind că „familia este cu adevărat o veste bună” (nr. 1). Nu se poate nega că, aşa cum spune acelaşi papa Francisc, Amoris laetitia se oferă ca reflecţie „fidelă faţă de Biserică, onestă, realistă şi creativă, [care] ne va ajuta să ajungem la o claritate mai mare” (nr. 2). Bun venit, şi aşa să fie!

(Magisteriu de primit şi de realizat
În faţa învăţăturii din exortaţia apostolică „Amoris laetitia”,
de Salvador Pié-Ninot)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
după L’Osservatore Romano, 24 august 2016

http://www.ercis.ro

Posted in Codul de drept canonic (Codex Iuris Canonici), Drept canonic, E bine de ştiut, Lecturi, Magisteriu, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

„Laudato si’, despre grija pentru casa noastră comună”.

Posted by Paxlaur pe 18/06/2015

Pictorul preferatSfântul Scaun a dat publicităţii joi, 18 iunie 2015, textul oficial al enciclicei papei Francisc intitulată Laudato si’, despre grija pentru casa noastră comună”. Este cea de a doua scrisoare enciclică a papei Francisc (după Lumen fidei – „Lumina credinţei”, din 29 iunie 2013) şi a 323-a din istoria Bisericii Catolice. Semnată la Roma, la 24 mai 2015, în Solemnitatea Rusaliilor, în al treilea an de pontificat al papei Francisc, enciclica Laudato si’ este adresată nu doar catolicilor şi oamenilor de bunăvoinţă, ci „tuturor oamenilor care locuiesc pe această planetă” (v. Laudato si’, nr. 3).

Documentul a fost prezentat oficial joi, 18 iunie, la Vatican, în cadrul unei conferinţe de presă la care au luat cuvântul cardinalul Peter Kodwo Appiah Turkson – preşedintele Consiliului Pontifical „Dreptate şi Pace”; Preasfinţitul Ioannis Zizioulas – mitropolit ortodox de Pergamon, reprezentant al Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului; prof. Hans Joachim Schellnhuber – fondator şi director al Potsdam Institute for Climate Impact Research; Carolyn Woo – preşedinte al Catholic Relief Services şi fost decan al Mendoza College of Business, din cadrul Universităţii Notre Damedin Statele Unite ale Americii.

Titlul enciclicei, Laudato si’, este în italiana dialectală din secolul al XIII-lea, folosită în regiunea Umbria, şi constituie o invocaţie („Lăudat să fii, Domnul meu…”) din imnul de laudă „Cântarea creaturilor” scris de sfântul Francisc din Assisi. Cântarea este considerată textul poetic cel mai vechi din literatura italiană. Titlul Laudato si’ al enciclicei va rămâne în italiană în toate versiunile lingvistice în care va fi tradusă enciclica. Deşi de obicei titlurile enciclicelor sunt în limba latină, în istoria Bisericii au mai existat documente pontificale cu titluri în italiană, germană ori franceză.

Papa Francisc nu este primul suveran pontif care abordează „problematica ecologică”. Aşa cum arată papa însuşi în introducerea enciclicei (nr. 3-6), Paul al VI-lea a vorbit în 1971 despre „consecinţa dramatică a activităţii necontrolate a omului” şi a atras atenţia asupra unei posibile „catastrofe ecologice”, subliniind necesitatea schimbării radicale a comportamentului oamenilor (în discursul la FAO, la 16 noiembrie 1970); Ioan Paul al II-lea a atras în repetate rânduri atenţia că omul priveşte ambientul natural doar în termeni de folosinţă şi consum şi a invitat la oconvertire ecologică globală; Benedict al XVI-lea a denunţat că ambientul natural este plin de răni produse de comportamentul iresponsabil al omului, cauzate „de acelaşi rău, adică de ideea că nu există adevăruri indiscutabile care călăuzesc viaţa noastră, şi prin urmare libertatea omului nu are limite”.

Enciclica Laudato si’ este structurată în şase mari capitole: 1. Ce se întâmplă cu casa noastră comună; 2. Evanghelia creaţiei; 3. Rădăcina umană a crizei ecologice; 4. Ecologia integrală; 5. Linii de orientare şi de acţiune; 6. Educaţie şi spiritualitate ecologică. Textul se încheie cu două rugăciuni, „una pe care o putem rosti toţi cei care credem într-un Dumnezeu creator atotputernic, şi cealaltă pentru ca noi creştinii să ştim să ne asumăm angajamentele faţă de creaţie pe care ni le impune Evanghelia” (nr. 246).

În partea introductivă a textului, papa Francisc oferă o scurtă prezentare a enciclicei:

„În primul rând, doresc să fac o scurtă trecere în revistă a diferitelor aspecte ale crize ecologice actuale pentru a culege roadele cele mai bune ale cercetării ştiinţifice disponibile astăzi, pentru a ne lăsa atinşi în profunzime de acestea şi pentru a oferi o bază concretă a parcursului etic şi spiritual care urmează. Pornind de la această privire de ansamblu, voi relua câteva argumentări care provin din tradiţia iudeo-creştină, pentru a oferi o mai mare coerenţă angajamentului nostru creştin în favoarea mediului. Apoi voi încerca să ajung la rădăcinile situaţiei actuale, aşa încât să notăm nu doar simptomele acesteia, ci şi cauzele sale cele mai profunde. Astfel vom putea propune o ecologie care, în diferitele sale dimensiuni, să integreze locul specific pe care fiinţa umană îl ocupă în această lume şi relaţiile ei cu realitatea înconjurătoare. În lumina acestei reflecţii aş dori să propun câteva direcţii ample de dialog şi de acţiune care să implice atât fiecare persoană cât şi politica internaţională. În fine, întrucât sunt convins că orice schimbare are nevoie de motivaţii şi de un parcurs educativ, voi propune câteva itinerare de maturizare umană inspirate din tezaurul experienţei creştine” (nr. 15).

Suveranul pontif doreşte ca această enciclică „să ne ajute să recunoaştem măreţia, urgenţa şi frumuseţea provocării care ni se prezintă” (nr. 15), aceea de a ocroti casa noastră comună, şi adresează „o invitaţie urgentă de a reînnoi dialogul asupra modului în care făurim viitorul planetei”. De asemenea, papa îşi exprimă recunoştinţa, îi încurajează şi le mulţumeşte „tuturor acelora care, în cele mai variate sectoare ale activităţii umane, trudesc pentru a garanta ocrotirea casei pe care o locuim împreună” (nr. 13).

Termenul enciclică vine din greacă (en kýklos, „în cerc”, adică „scrisoare circulară”), şi indică scrisorile pe care papa le adresează episcopilor şi credincioşilor din întreaga lume sau dintr-o anumită naţiune pe teme importante cu caracter doctrinar, moral, social, politic. Primul papă care a utilizat termenul de enciclică pentru o scrisoare a fost Benedict al XIV-lea, în anul 1740.

Pr. Francisc Ungureanu, secretar general

* * *

Informaţiile au fost preluate din comunicatul de presă nr. 56 din 18 iunie 2015, semnat de pr. Francisc Ungureanu, secretar general al Conferinţei Episcopilor din România, instituţie cu următoarele date de contact: str. Diligenţei, 24, sector 3, 031555-Bucureşti; tel. / fax 031/4361250; e-mail: secretariat@episcopat.ro; www.bisericacatolica.ro.

* * *

laudato-si-itEnciclica Laudato si’: o „hartă”

Acest text reprezintă un instrument de îndrumare pentru o primă lectură a enciclicei, care să-l ajute pe cititor să-i înţeleagă desfăşurarea pe ansamblu şi liniile principale. Primele două pagini cuprind o prezentare generală a enciclicei Laudato si’, iar apoi fiecare pagină corespunde câte unui capitol, arătând tema principală a acestuia şi reproducând câteva paragrafe cheie. Numerele dintre paranteze fac trimitere la paragrafele enciclicei. Ultimele două pagini prezintă cuprinsul integral.

O privire de ansamblu

„Ce fel de lume dorim să le transmitem acelora care vor veni după noi, copiilor care cresc în acest timpuri?” (160). Această întrebare este de importanţă centrală pentru Laudato si’, aşteptata enciclică a Papei Francisc despre grija pentru casa comună. Pontiful continuă: „Această întrebare nu se referă doar la mediu în mod izolat, întrucât chestiunea nu poate fi pusă în discuţie în mod parţial” şi acest lucru ne face să ne punem întrebări legat de sensul existenţei şi de valorile fundamentale ale vieţii sociale: «Care este scopul pentru care am venit la această viaţă? Pentru ce scop lucrăm şi luptăm? De ce acest pământ are nevoie de noi?» „Dacă nu ne punem aceste întrebări de fond”, scrie Suveranul Pontif, „nu cred că preocupările noastre ecologiste ar putea să obţină efecte importante” .

Numele enciclicei vine din invocaţia sfântului Francisc din Assisi, „Lăudat să fii, Domnul meu…”, care în Cântarea creaturilor aminteşte că pământul, casa noastră comună, „este şi ca o soră cu care împărtăşim existenţa, şi ca o mamă frumoasă care ne primeşte în braţele sale” (1). Noi înşine „suntem pământ” (cf Gen 2,7). Însuşi trupul nostru este alcătuit din elemente ale planetei, aerul ei este cel pe care îl respirăm şi apa ei ne ţine în viaţă şi ne învigorează” (2).

Acest pământ, maltratat şi prădat, acum se plânge iar gemetele lui se unesc cu gemetele tuturor celor abandonaţi ai lumii. Papa Francisc ne îndeamnă să le ascultăm, cerând de la toţi şi de la fiecare în parte – persoane, familii, colectivităţi locale, naţiuni şi comunitate internaţională -o „convertire ecologică”, după expresia Sfântului Ioan Paul al II-lea, adică o „schimbare a direcţiei”, asumându-ne frumuseţea şi răspunderea unui angajament pentru „grija pentru casa comună”. În acelaşi timp, Papa Francisc recunoaşte că „se observă o sensibilitate din ce în ce mai mare faţă de mediu şi ocrotirea naturii, şi se maturizează o preocupare sinceră şi dureroasă pentru ceea ce se întâmplă cu planeta noastră” (19), îndreptăţind o privire de speranţă care marchează întreaga enciclică şi transmite tuturor un mesaj clar şi plin de speranţă: „Omenirea încă mai are capacitatea de a colabora la construirea casei noastre comune” (13); „fiinţa umană încă mai este capabilă să intervină în mod pozitiv” (58); „nu este totul pierdut, pentru că fiinţele umane, capabile să se degradeze până la extrem, pot să se depăşească, pot să aleagă din nou binelui şi să renască” (205).

Papa Francisc se adresează, desigur, credincioşilor catolici, preluând cuvintele Sfântului Ioan Paul al II-lea: „creştinii, în particular, simt că angajamentul lor faţă de creaţie, datoriile lor faţă de natură şi de Creator, sunt parte a credinţei lor” ( 64), dar îşi propune „de a intra în dialog în mod deosebit cu toţi oamenii în ce priveşte casa noastră comună” (3): dialogul străbate întregul text, iar în cap. 5 devine instrumentul preferat pentru abordarea şi rezolvarea problemelor. Încă de la început, Papa Francisc aminteşte că „şi celelalte Biserici şi Comunităţi creştine – ca şi celelalte religii – au manifestat o profundă preocupare şi o reflecţie preţioasă” pe tema ecologiei (7). Mai mult, Papa îşi asumă în mod explicit contribuţia acestora, începând cu cea a „dragului Patriarh ecumenic Bartolomeu” (7), pe care îl citează pe larg la numerele 8-9. Totodată, Pontiful aduce mulţumiri în repetate rânduri protagoniştilor acestui demers – atât persoanelor, cât şi asociaţiilor şi instituţiilor -, recunoscând că „reflecţia oferită de numeroşi oameni de ştiinţă, filosofi, teologi şi organizaţii sociale a îmbogăţit cugetarea Bisericii asupra acestor chestiuni” (7) şi îi îndeamnă pe toţi oamenii să recunoască „bogăţia pe care religiile o pot oferi pentru o ecologie integrală şi pentru un progres deplin al neamului omenesc” (62).

Itinerarul enciclicei este trasat la nr. 15 şi se desfăşoară pe şase capitole. Se trece de la aflarea situaţiei actuale pornind de la cele mai bune cuceriri ştiinţifice disponibile astăzi (cap. 1), la compararea cu Biblia şi tradiţia iudeo-creştină (cap. 2), identificând rădăcina problemelor (cap. 3) în tehnocraţie şi în excesiva repliere autoreferenţială a fiinţei umane. Propunerea enciclicei (cap. 4) este o „ecologie integrală, care să îmbrăţişeze în mod clar dimensiunile umane şi sociale” (137), strâns legate de chestiunea ambientală. În această perspectivă, Papa Francisc propune (cap. 5) lansarea, la fiecare nivel al vieţii sociale, economice şi politice, a unui dialog onest, care să structureze procese decizionale transparente, şi aminteşte (cap. 6) că niciun proiect nu poate avea eficacitate dacă nu este însufleţit de o conştiinţă formată şi responsabilă, sugerând propuneri pentru o maturizare în această privinţă pe plan educaţional, spiritual, eclezial, politic şi teologic. Textul se încheie cu două rugăciuni: una oferită împărtăşirii cu toţi cei care cred într-un „Dumnezeu creator” (246), şi cealaltă propusă celor care mărturisesc credinţa în Isus Cristos, ritmată de refrenul „Lăudat să fii”, cu care enciclica începe şi se termină.

Textul este străbătut de la un capăt la altul de câteva linii tematice, abordate din perspective diferite, care îi conferă un pronunţat caracter unitar: „relaţia strânsă dintre cei săraci şi fragilitatea planetei; convingerea că lumea trăieşte într-o relaţie profundă; criticarea noii paradigme şi a celorlalte forme de putere care provin din tehnologie; îndemnul de a căuta noi modalităţi de înţelegere a economiei şi a progresului; valoarea proprie a fiecărei creaturi; sensul ecologiei pentru om; necesitatea unor dezbateri sincere şi oneste; responsabilitatea gravă a politicilor internaţionale şi locale; cultura rebutului şi propunerea unui nou stil de viaţă” (16).

Capitolul I. Ce se întâmplă cu casa noastră comună

Primul capitol prezintă cele mai recente descoperiri ştiinţifice din domeniul mediului ca modalitate de ascultare a strigătului creaţiei pentru „a transforma în suferinţă personală ceea ce se întâmplă cu lumea şi pentru a recunoaşte astfel care este contribuţia pe care o poate aduce fiecare” (19). Se abordează în acest fel „diferite aspecte ale crizei ecologice actuale” (15).

Schimbările climatice. „Schimbările climatice sunt o problemă globală cu grave implicaţii de mediu, sociale, economice, distributive şi politice, şi constituie una dintre principalele provocări actuale pentru omenire” (25). Dacă „clima este un bun comun, al tuturor şi pentru toţi oamenii” (23), impactul cel mai apăsător al alterării radicale a acesteia se răsfrânge asupra celor săraci, dar mulţi dintre cei „care deţin mai multe resurse şi puterea economică sau politică par să se concentreze mai ales pe mascarea problemelor sau pe ascunderea simptomelor acestora” (26): „lipsa de reacţie în faţa acestor drame ale surorilor şi fraţilor noştri este un semn al pierderii acelui simţ de răspundere faţă de semenii noştri pe care se întemeiază orice societate civilă” (25).

Chestiunea apei. Pontiful afirmă în mod clar că „accesul la apa potabilă şi sigură este un drept esenţial, fundamental şi universal, pentru că determină supravieţuirea persoanelor şi de aceea este o condiţie pentru exercitarea celorlalte drepturi ale omului”. A-i priva pe cei săraci de accesul la apă înseamnă a nega „dreptul la viaţă înrădăcinat în demnitatea lor inalienabilă” (30).

Ocrotirea biodiversităţii. „Anual dispar mii de specii vegetale şi animale pe care nu vom mai avea posibilitate de a le cunoaşte, pe care fiii noştri nu vor putea să le mai vadă, fiind pierdute pentru totdeauna” (33). Acestea nu sunt doar eventuale „resurse” exploatabile, dar au o valoare în sine. În această perspectivă „sunt demne de laudă şi, uneori, admirabile eforturile oamenilor de ştiinţă şi ale tehnicienilor care caută să rezolve problemele provocate de fiinţa umană”, dar intervenţia omului, când se pune în slujirea finanţelor şi a consumului, „face astfel încât pământul pe care trăim devine mai puţin bogat şi frumos, din ce în ce mai limitat şi trist” (34).

Datoria ecologică. În cadrul unei etici a relaţiilor internaţionale, enciclica arată că există o adevărată „datorie ecologică” (51), mai ales din partea Nordului faţă de Sudul lumii. În faţa schimbărilor climatice există „responsabilităţi diversificate” (52), iar cele care revin ţărilor dezvoltate sunt mai mari.

Cu conştiinţa acestor divergenţe profunde în faţa unor asemenea problematici, Papa Francisc se arată profund impresionat de „slabele reacţii” faţă de dramele atâtor persoane şi populaţii. Cu toate că nu lipsesc exemplele pozitive (58), el semnalează „o anumită amorţeală şi o iresponsabilitate nepăsătoare” (59). Lipsesc, astfel, o cultură adecvată (53) şi disponibilitatea de a modifica stilurile de viaţă, de producţie şi de consum (59), în timp ce este urgentă „înfiinţarea unui sistem normativ care (…) să asigure protecţia ecosistemelor” (53).

Capitolul al II-lea. Evanghelia creaţiei

Pentru a înfrunta problematicile ilustrate în capitolul precedent, Papa Francisc reia naraţiunile Bibliei, oferă o viziune de ansamblu care provine din tradiţia iudeo-creştină şi exprimă „înfricoşătoarea responsabilitate” (90) a fiinţei umane faţă de creaţie, legătura strânsă dintre toate creaturile şi faptul că „mediul este un bun colectiv, patrimoniu al întregii omeniri şi responsabilitate a tuturor oamenilor” (95).

În Biblie, „Dumnezeu care eliberează şi mântuieşte este acelaşi care a creat universul. (…) În El afecţiunea şi puterea merg împreună” (73). Un loc central îl ocupă naraţiunea creării lumii pentru a medita la raportul dintre fiinţa umană şi celelalte creaturi şi la modul în care păcatul distruge echilibrul întregii creaţii: „Aceste naraţiuni sugerează că existenţa umană se întemeiază pe trei relaţii fundamentale strâns legate între ele: relaţia cu Dumnezeu, cea cu aproapele şi cea cu pământul. Potrivit Bibliei, aceste trei relaţii vitale s-au rupt, nu doar în afara, dar şi înăuntrul nostru. Această ruptură este păcatul” (66).

De aceea, chiar dacă „uneori creştinii au interpretat Scriptura într-un mod incorect, astăzi trebuie să respingem cu tărie că din faptul de a fi creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi din porunca de a supune pământul s-ar putea deduce o stăpânire absolută asupra celorlalte creaturi” (67). Fiinţei umane îi revine responsabilitatea de a „cultiva şi păzi” grădina lumii (cf Gen 2,15)” (67), ştiind că „scopul final al celorlalte creaturi nu suntem noi. În schimb, toate înaintează, împreună cu noi şi prin noi, spre ţelul comun, care este Dumnezeu” (83).

Faptul că omul nu este stăpânul universului „nu înseamnă a pune pe acelaşi plan toate fiinţele vii şi a-i şterge acea valoare particulară” care îl caracterizează; şi „nici nu comportă o divinizare a pământului, care ne-ar priva de chemarea de a colabora cu acesta şi de a-i proteja fragilitatea” (90). În această perspectivă, „orice maltratare a unei creaturi «este contrară demnităţii umane» (92) şi „sentimentul de intimă uniune cu celelalte fiinţe ale naturii nu poate fi adevărat dacă în acelaşi timp nu există în inimă blândeţe, compasiune şi preocupare pentru fiinţele umane” (91). Este nevoie de conştientizarea unei comuniuni universale: „creaţi de acelaşi Tată, noi, toate fiinţele universului suntem unite prin legături nevăzute şi formăm un fel de familie universală (…) care ne îndeamnă la un respect sacru, iubitor şi smerit” (89).

Capitolul se încheie cu nucleul revelaţiei creştine. „Isus pământesc”, prin „relaţia sa atât de concretă şi iubitoare faţă de lume”, este „cel înviat şi glorios, prezent în întreaga creaţie cu stăpânirea sa universală” (100).

Capitolul al III-lea. Rădăcina umană a crizei ecologice

Acest capitol prezintă o analiză a situaţiei actuale, pentru a fi „notate nu doar simptomele acesteia dar şi cauzele sale cele mai profunde” (15), instaurând un dialog cu filosofia şi ştiinţele umaniste.

Primul punct central al capitolului îl reprezintă reflecţia asupra tehnologiei: se recunoaşte cu gratitudine aportul acesteia la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă (102-103), dar aceasta oferă însă „celor care deţin cunoaşterea şi, mai ales, puterea economică pentru a o exploata o dominaţie impresionantă asupra întregului neam omenesc şi a lumii întregi” (104). Însăşi logica stăpânirii tehnocratice este cea care duce la distrugerea naturii şi la exploatarea persoanelor şi a populaţiilor mai slabe. „Paradigma tehnocratică tinde să exercite propria stăpânire şi asupra economiei şi a politicii” (109), împiedicând recunoaşterea faptului că „piaţa, de una singură, (…) nu garantează dezvoltarea umană integrală şi incluziunea socială” (109).

La rădăcina crizei este diagnosticată în epoca modernă o formă excesivă de antropocentrism (116); fiinţa umană nu-şi mai recunoaşte propria poziţie în raport cu lumea şi asumă o poziţie autoreferenţială, centrată exclusiv pe sine şi pe propria putere. Decurge de aici logica de genul „foloseşte şi aruncă” prin care se justifică orice fel de rebut, indiferent că este ambiental sau uman, care consideră că celălalt şi natura ar fi simple obiecte şi conduce la mii de forme de stăpânire. Este logica care duce la exploatarea copiilor, la abandonarea persoanelor în vârstă, la reducerea celorlalţi în sclavie, la supraestimarea capacităţii pieţei de a se auto-reglementa, la practicarea traficului de fiinţe umane, la comerţul cu piei de animale pe cale de dispariţie şi cu „diamante însângerate”. Este aceeaşi logică a multor organizaţii mafiote, a traficanţilor de organe, a traficului de droguri şi a eliminării celor pe cale de a se naşte pentru că nu corespund cu planurile părinţilor (123).

În această optică enciclica abordează două probleme cruciale pentru lumea de astăzi. Mai întâi de toate, munca: „în orice abordare a ecologiei integrale, care să nu excludă fiinţa umană, este indispensabil a integra valoarea muncii” (124), după cum „renunţarea la investiţia în oameni, pentru a obţine un profit mai mare, este una din cele mai păguboase afaceri pentru o societate” (128). În al doilea rând, limitele progresului ştiinţific, cu referinţă directă la organismele modificate genetic (OMG: 123-136), care reprezintă o „chestiune cu caracter complex” (135). Cu toate că „în unele regiuni folosirea acestora a produs o creştere economică care a contribuit la rezolvarea unor probleme, se notează dificultăţi semnificative care nu trebuie să fie minimalizate” (134), începând cu „concentrarea terenurilor productive în mâinile câtorva oameni” (134). Papa Francisc se referă în mod particular la micii producători şi la lucrătorii rurali, la biodiversitate, la reţeaua de ecosisteme. Este, de aceea, necesară „o dezbatere ştiinţifică şi socială care să fie responsabilă şi amplă, capabilă să ţină cont de întreaga informaţie disponibilă şi să spună lucrurilor pe nume”, pornind de la „liniile de cercetare autonomă şi interdisciplinară” (135).

Capitolul al IV-lea. Ecologia integrală

Propunerea principală a enciclicei este ecologia integrală ca nouă paradigmă de dreptate; o ecologie care „să integreze locul specific pe care fiinţa umană îl ocupă în această lume şi relaţiile ei cu realitatea înconjurătoare” (15). Într-adevăr, nu putem „considera natura ca pe ceva separat de noi sau ca pe o simplă ramă a vieţii noastre” (139). Aceasta este mereu valabilă, chiar dacă trăim în sectoare diferite ale vieţii: în economie şi în politică, în culturi diverse, în mod particular în cele mai ameninţate, şi chiar în orice moment al vieţii noastre de fiecare zi.

Perspectiva integrală pune în joc şi o ecologie a instituţiilor. „Dacă totul este în relaţie, atunci şi starea de sănătate a instituţiilor unei societăţi comportă consecinţe pentru mediu şi calitatea vieţii umane: «Orice lezare a solidarităţii şi a prieteniei civice provoacă pagube ambientale»” (142).

Papa Francisc recurge la numeroase exemple concrete pentru a-şi exprima convingerea că între chestiunile ambientale şi chestiunile sociale şi umane există o legătură care nu poate fi distrusă niciodată. Astfel, „analizarea problemelor ambientale nu poate fi separată de analizarea contextelor umane, familiale, de muncă, urbane şi de relaţia fiecărei persoane cu sine însăşi” (141), pentru că „nu există două crize separate, una ambientală şi una socială, ci numai o singură şi complexă criză socio-ambientală” (139).

Această ecologie integrală „este inseparabilă de noţiunea binelui comun” (156), care trebuie înţeleasă, însă, de o manieră concretă: în contextul de astăzi, în care „se întâlnesc numeroase inechităţi şi tot mai multe persoane sunt date deoparte, private de drepturile umane fundamentale”, a se angaja pentru binele comun înseamnă a face opţiuni solidare pe baza unei „opţiuni preferenţiale pentru cei mai săraci” (158). Acesta este şi modul cel mai bun prin care putem lăsa generaţiilor viitoare o lume sustenabilă, nu prin lozinci ci printr-un angajament de îngrijire a celor săraci de astăzi, cum subliniase deja Benedict al XVI-lea: „alături de o solidaritate loială inter-generaţională, este necesar să se afirme necesitatea morală urgentă a unei solidarităţi reînnoite intra-generaţională” (162).

Ecologia integrală priveşte şi viaţa de zi cu zi, căreia enciclica îi acordă o atenţie specifică, în particular celei din mediul urban. Fiinţa umană are o mare capacitate de adaptare şi sunt „admirabile creativitatea şi generozitatea persoanelor şi grupurilor capabile să depăşească limitele ambientului (…) învăţând să-şi orienteze existenţa în mijlocul dezordinii şi al situaţiei precare” (148). Cu toate acestea, dezvoltarea autentică presupune o îmbunătăţire integrală a calităţii vieţii umane: spaţii publice, locuinţe, transporturi, etc. (150-154).

Chiar şi „trupul nostru se situează într-o relaţie directă cu ambientul şi cu celelalte fiinţe vii. Acceptarea propriului trup ca dar al lui Dumnezeu este necesară pentru a primi şi a accepta lumea întreagă ca dar al Tatălui şi casă comună; în schimb, o logică de dominare a trupului se transformă într-o logică, uneori subtilă, de stăpânire” (155).

Capitolul al V-lea. Linii de orientare şi acţiune

Acest capitol abordează întrebarea legată de ce putem şi ce trebuie să facem. Analizele nu pot fi suficiente: este nevoie de propuneri „de dialog şi de acţiune care să implice atât fiecare persoană cât şi politica internaţională” (15) şi care „să ajute la ieşirea din spirala autodistrugerii în care ne afundăm” (163). Pentru Papa Francisc este fermă convingerea potrivit căreia construirea de căi concrete nu trebuie abordată în mod ideologic, superficial sau reducţionist. De aceea este indispensabil dialogul, cuvânt prezent în titlul fiecărei secţiuni a acestui capitol: „Există discuţii, asupra chestiunilor legate de ambient, în care e greu să se ajungă la un consens. (…) Biserica nu pretinde să definească chestiuni ştiinţifice, nici să ia locul politicii, dar (eu) îndemn la o dezbatere onestă şi transparentă, pentru ca necesităţile particulare sau ideologiile să nu lezeze binele comun” (188).

Pornind de la aceasta, Papa Francisc nu ezită să exprime o judecată severă asupra dinamicii internaţionale recente: „Summit-urile mondiale despre mediu din ultimii ani nu au răspuns la aşteptări pentru că, în lipsa unei decizii politice, nu au ajuns la acorduri ambientale globale cu adevărat semnificative şi eficace” (166). Şi se întreabă „de ce se doreşte astăzi păstrarea unei puteri care va fi amintită pentru incapacitatea acesteia de a interveni când era urgent şi necesar să o facă?” (57). Sunt necesare, în schimb, după cum au amintit Suveranii Pontifi de mai multe ori, începând cu «Pacem in terris», forme şi instrumente eficiente de governance globală (175): „Avem nevoie de un acord asupra regimurilor de governance pentru toată gama aşa ziselor bunuri comune globale” (174), din moment ce „ocrotirea mediului nu poate fi asigurată numai pe baza calculării financiare a costurilor şi beneficiilor. Ambientul este unul din acele bunuri pe care mecanismele pieţei nu sunt capabile să le apere sau să le promoveze în mod adecvat” (190, care preia cuvintele din Compendiul de Doctrină Socială a Bisericii).

Tot în acest capitol, Papa Francisc insistă asupra desfăşurării unor procese decizionale oneste şi transparente, pentru a putea „discerne” care politici şi iniţiative antreprenoriale vor reuşi să ducă „la o adevărată dezvoltare integrală” (185). În particular, studiul impactului asupra mediului al unui nou proiect „cere procese politice transparente şi supuse dialogului, în timp ce corupţia care ascunde adevăratul impact asupra mediului al unui proiect în schimbul unor favoruri duce deseori la acorduri ambigue care evită obligaţia de a informa şi dezbaterile aprofundate” (182).

Deosebit de incisiv este apelul adresat celor care îndeplinesc funcţii politice, de a se feri de „logica «eficientistă» şi «imediatistă»” (181), care astăzi este dominantă: „dacă va avea curajul să o facă, va putea să recunoască din nou demnitatea pe care Dumnezeu i-a dat-o ca persoană şi va lăsa, după trecerea lui în această istorie, o mărturie de responsabilitate generoasă” (181).

Capitolul al VI-lea. Educaţie şi spiritualitate ecologică

Ultimul capitol atinge nucleul convertirii ecologice la care îndeamnă întreaga enciclică. Rădăcinile crizei culturale acţionează în profunzime, iar obiceiurile şi comportamentele nu se modifică cu uşurinţă. Educaţia şi formarea rămân provocările centrale: „orice schimbare are nevoie de motivaţii şi de un parcurs educativ” (15); sunt chemate în cauză ambientele educative, în primul rând „şcoala, familia, mijloacele de comunicare, cateheza” (213).

Încă de la început trebuie urmărită asumarea „unui alt stil de viaţă” (203-208), care deschide şi posibilitatea de „a exercita o presiune sănătoasă asupra celor care deţin puterea politică, economică şi socială” (206). Este ceea ce se întâmplă când opţiunile consumatorilor reuşesc „să modifice comportamentul întreprinderilor, forţându-le să ţină cont de impactul asupra mediului şi de modelele de producţie” (206).

Nu se poate subestima importanţa unui parcurs de educaţie despre mediu capabil să influenţeze gesturile şi obişnuinţele de fiecare zi, de la reducerea consumului de apă şi colectarea diferenţiată a deşeurilor până la „stingerea luminilor inutile” (211): „o ecologie integrală este făcută din gesturi zilnice în care frângem logica violenţei, exploatării şi egoismului” (230). Toate acestea vor fi mai simple pornind de la o privire contemplativă care vine din credinţă: „Pentru cel care crede, lumea nu se contemplă din afară, ci din interiorul ei, recunoscând legăturile prin care Tatăl ne-a unit cu toate celelalte fiinţe. În plus, ducând la creşterea capacităţilor particulare pe care Dumnezeu le-a dat fiecărui credincios, convertirea ecologică duce la dezvoltarea creativităţii şi entuziasmului” (220).

Revine linia propusă în Evangelii gaudium: „Sobrietatea, trăită în mod liber şi conştient, este eliberatoare” (223), astfel că „fericirea ne cere să ştim a limita unele necesităţi care ne asurzesc, rămânând astfel disponibili pentru multiplele posibilităţi pe care viaţa le oferă” (223); în acest fel, putem „să simţim din nou că avem nevoie unii de alţii, că avem o responsabilitate faţă de ceilalţi şi faţă de lume, că merită să fim buni şi oneşti” (229).

Pe această cale ne bucurăm de compania sfinţilor. Sfântul Francisc, pe care Pontiful îl citează de mai multe ori, este „exemplul prin excelenţă pentru grija faţă de ceea ce este slab şi pentru o ecologie integrală, trăită cu bucurie” (10), model care arată că „preocuparea pentru natură, dreptatea faţă de cei săraci, angajarea în societate şi pacea interioară sunt inseparabile” (10). Enciclica menţionează, însă, şi alţi sfinţi, cum ar fi Benedict, Tereza de Lisieux şi Fericitul Charles de Foucauld.

După cântarea Laudato Si’, examinarea conştiinţei, instrumentul pe care Biserica l-a recomandat dintotdeauna pentru orientarea vieţii în lumina relaţiei cu Dumnezeu, va trebui să includă o nouă dimensiune, luând în considerare nu numai cum este trăită comuniunea cu Dumnezeu, cu ceilalţi şi cu sine, dar şi cu toate creaturile şi cu natura.

CUPRINS

«Fii lăudat, Domnul meu» [1-2]

Nimic din această lume nu rezultă indiferent pentru noi [3-6]

Uniţi de aceeaşi preocupare [7-9]

Sfântul Francisc din Assisi [10-12]

Apelul meu [13-16]

Capitolul I

Ce se întâmplă cu casa noastră comună [17-61]

I. Poluarea şi schimbările climatice [20-26]

Poluarea, deşeurile şi cultura rebutului [20-22]

Clima ca bun comun [23-26]

II. Chestiunea apei [27-31]

III. Pierderea biodiversităţii [32-42]

IV. Deteriorarea calităţii vieţii umane şi decadenţa socialĂ [43-47]

V. Inechitatea planetară [48-52]

VI. Slăbiciunea reacţiilor [53-59]

VII. Diversitatea de opinii [60-61]

Capitolul II

Evanghelia creaţiei [62-100]

I. Lumina oferită de credinţă [63-64]

II. Înţelepciunea naraţiunilor biblice [65-75]

III. Misterul universului [76-83]

IV. Mesajul oricărei creaturi în armonia întregii creaţii [84-88]

V. O comuniune universală [89-92]

VI. Destinaţia comună a bunurilor [93-95]

VII. Privirea lui Isus [96-100]

Capitolul III

Rădăcina umană a crizei ecologice [101-136]

I. Tehnologia: creativitate şi putere [102-105]

II. Globalizarea paradigmei tehnocratice [106-114]

III. Criza şi consecinţele antropocentrismului modern [115-136]

Relativismul practic [122-123]

Necesitatea de a apăra munca [124-139]

Inovaţia biologică pornind de la cercetare [130-136]

Capitolul IV

O ecologie integrală [137-162]

I. Ecologia ambientală, economică, socială [138-142]

II. Ecologia culturală [143-146]

III. Ecologia vieţii de fiecare zi [147-155]

IV. Principiul binelui comun [156-158]

V. Dreptatea dintre generaţii [159-162]

Capitolul V

Linii de orientare şi de acţiune [163-201]

I. Dialogul despre mediu în politica internaţională [164-175]

II. Dialogul spre noile politice naţionale şi locale [176-181]

III. Dialog şi transparenţă în procesele decizionale [182-188]

IV. Politica şi economia în dialog pentru plinătatea umană [189-198]

V. Religiile în dialog cu ştiinţele [199-201]

Capitolul VI

Educaţie şi spiritualitate ecologică [202-246]

I. A conduce spre un alt stil de viaţă [203-208]

II. A educa în spiritul legământului dintre umanitate şi mediu [209-215]

III. Convertirea ecologică [216-221]

IV. Bucurie şi pace [222-227]

V. Iubirea civilă şi politică [228-232]

VI. Semnele sacramentale şi odihna celebrativă [233-237]

VII. Trinitatea şi relaţia dintre creaturi [238-240]

VIII. Regina întregii creaţii [241-242]

IX. Dincolo de soare [243-246]

Rugăciune pentru pământul nostru

Rugăciune creştină cu creaţia

Traducere îngrijită de redacţia română a Radio Vatican

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in Lecturi, Magisteriu, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , | 2 Comments »

Vocaţiile, mărturie a adevărului

Posted by Paxlaur pe 11/05/2014

Papa Francesco e i sacerdotiAstăzi este o zi specială!
Este Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii.

Nu trebuie să uităm că şi prin noi se poate naşte şi creşte o vocaţie la sfânta preoţie. Cel care cheamă este şi rămâne pentru totdeauna Cristos. Însă el se foloseşte şi de oameni, se foloseşte de noi, pentru ca harul şi chemarea sa să fie înţelese, primite, trăite!

Să ne unim în rugăciune ca Domnul să trimită „lucrători în secerişul său”, ca Domnul să rânduiască Bisericii „păstori după inima sa”. Să ne rugăm astăzi pentru seminarişti şi pentru toţi cei care se ocupă de formarea lor în seminarii.
Rugaţi-vă şi pentru mine şi pentru toţi cei care trebuie să-şi mărturisească vocaţia primită prin faptele şi cuvintele lor.


Iată mesajul pe care sfântul părinte Papa Francisc pentru această zi:

Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc
pentru cea de-a 51-a Zi Mondială
de Rugăciune pentru Vocaţii
11 mai 2014

Vocaţiile, mărturie a adevărului

Iubiţi fraţi şi surori!

1. Evanghelia relatează că “Isus străbătea toate cetăţile şi satele… Văzând mulţimile, i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite şi părăsite ca nişte oi care nu au păstor. Atunci le-a spus discipolilor săi: «Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul său»” (Mt 9,35-38). Aceste cuvinte ne surprind, pentru că ştim cu toţii că mai întâi trebuie arat, semănat şi cultivat pentru a putea după aceea, la timpul potrivit, să se aibă un seceriş îmbelşugat. În schimb Isus afirmă că “secerişul este mare”. Dar cine a lucrat pentru ca rezultatul să fie acesta? Răspunsul este unul singur: Dumnezeu. Desigur ogorul despre care vorbeşte Isus este omenirea, suntem noi. Şi acţiunea eficace care este cauză a “rodului mult” este harul lui Dumnezeu, comuniunea cu El (cf. In 15,5). Aşadar, rugăciunea pe care Isus o cere Bisericii se referă la cererea de a mări numărul celor care sunt în slujba Împărăţiei sale. Sfântul Paul, care a fost unul dintre aceşti “colaboratori ai lui Dumnezeu”, în mod neobosit s-a dedicat pentru cauza Evangheliei şi a Bisericii. Având conştiinţa celui care a experimentat personal cât de mult voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu este de nepătruns şi iniţiativa harului său este originea oricărei vocaţii, Apostolul le aminteşte creştinilor din Corint: “Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu” (1Cor 3,9). De aceea, apare înlăuntrul inimii noastre mai întâi uimirea datorită unui seceriş îmbelşugat pe care numai Dumnezeu poate să-l dăruiască; după aceea recunoştinţa faţă de o iubire care mereu ne precede; în sfârşit adoraţia faţă de lucrarea îndeplinită de el, care cere adeziunea noastră liberă de a acţiona cu el şi pentru el.

2. De atâtea ori ne-am rugat cu cuvintele psalmistului: “El ne-a făcut, ai lui suntem, poporul său şi turma păşinii sale” (Ps 100,3); sau şi: “Domnul l-a ales pe Iacob, pe Israel, ca să-i aparţină” (Ps 135,4). Ei bine, noi suntem “proprietate” a lui Dumnezeu nu în sensul posesiei care ne face sclavi, ci al unei legături puternice care ne uneşte cu Dumnezeu şi între noi, conform unui pact de alianţă care rămâne în veci “pentru că veşnică este îndurarea lui” (Ps 136). În relatarea chemării profetului Ieremia, de exemplu, Dumnezeu aminteşte că el veghează încontinuu asupra fiecăruia pentru ca să se realizeze cuvântul său în noi. Imaginea adoptată este aceea a ramurii de migdal care înfloreşte primul între toate plantele, anunţând renaşterea vieţii primăvara (cf. Ier 1,11-12). Totul provine de la el şi este darul său: lumea, viaţa, moartea, prezentul, viitorul, însă – asigură apostolul – “voi sunteţi ai lui Cristos şi Cristos este al lui Dumnezeu” (1Cor 3,23). Iată explicată modalitatea de apartenenţă la Dumnezeu: prin raportul unic şi personal cu Isus, pe care Botezul ni l-a conferit încă de la începutul renaşterii noastre la viaţa nouă. Aşadar, Cristos este cel care încontinuu ne interpelează cu Cuvântul său pentru ca să ne punem încrederea în el, iubindu-l “din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea” (Mc 12,33). De aceea, orice vocaţie, chiar şi în pluralitatea drumurilor, cere mereu un exod din noi înşine pentru a centra propria existenţă pe Cristos şi pe Evanghelia sa. Fie în viaţa conjugală, fie în formele de consacrare călugărească, fie în viaţa sacerdotală, este nevoie să se depăşească modurile de a gândi şi de a acţiona neconforme cu voinţa lui Dumnezeu. Este un “exod care ne duce la un drum de adorare a Domnului, de slujire a lui în fraţi şi în surori” (Discurs la Uniunea Internaţională a Superioarelor Generale, 8 mai 2013). De aceea suntem chemaţi cu toţii să-l adorăm pe Cristos în inimile noastre (cf. 1Pt 3,15) pentru a ne lăsa cuceriţi de impulsul harului conţinut în sămânţa cuvântului, care trebuie să crească în noi şi să se transforme în slujire concretă faţă de aproapele. Nu trebuie să ne fie frică: Dumnezeu urmăreşte cu pasiune şi competenţă lucrarea ieşită din mâinile sale, în fiecare perioadă a vieţii. Nu ne părăseşte niciodată! Are la inimă realizarea proiectului său cu privire la noi şi, totuşi, vrea să-l obţină cu asentimentul nostru şi colaborarea noastră.

3. Şi astăzi Isus trăieşte şi merge în realităţile noastre ale vieţii obişnuite pentru a se apropia de toţi, începând de la cei din urmă, şi pentru a ne vindeca de infirmităţile şi bolile noastre. Mă adresez acum celor care sunt bine dispuşi să asculte glasul lui Cristos care răsună în Biserică, pentru a înţelege care este propria vocaţie. Vă invit să-l ascultaţi şi să-l urmaţi pe Isus, să vă lăsaţi transformaţi în interior de cuvintele sale care “sunt duh şi sunt viaţă” (In 6,62). Maria, Mama lui Isus şi a noastră, ne repetă şi nouă: “Faceţi tot ce vă va spune!” (In 2,5). Vă va face bine să participaţi cu încredere la un drum comunitar care să ştie să elibereze în voi şi în jurul vostru energiile cele mai bune. Vocaţia este un rod care se coace în ogorul bine cultivat al iubirii reciproce care devine slujire reciprocă, în contextul unei vieţi ecleziale autentice. Nicio vocaţie nu se naşte de la sine sau nu trăieşte pentru ea însăşi. Vocaţia provine din inima lui Dumnezeu şi încolţeşte în pământul bun al poporului credincios, în experienţa iubirii fraterne. Oare nu a spus Isus: “Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii” (In 13,35)?

4. Iubiţi fraţi şi surori, a trăi această “măsură înaltă a vieţii creştine obişnuite” (cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 31), înseamnă uneori a merge împotriva curentului şi comportă a întâlni şi obstacole, în afara noastră şi înlăuntrul nostru. Isus însuşi ne avertizează: sămânţa bună a Cuvântului lui Dumnezeu este adesea furată de Cel Rău, blocată de suferinţe, sufocată de preocupări şi seducţii lumeşti (cf. Mt 13,19-22). Toate aceste dificultăţi ar putea să ne descurajeze, făcându-ne să ne concentrăm asupra unor căi aparent mai comode. Însă adevărata bucurie a celor chemaţi constă în a crede şi a experimenta că el, Domnul, este fidel, şi cu el putem merge, putem fi discipoli şi martori ai iubirii lui Dumnezeu, putem deschide inima la idealuri mari, la lucruri mari. “Noi, creştinii, nu suntem aleşi de Domnul pentru lucruşoare mici, mergeţi mereu mai departe, spre lucrurile mari. Jucaţi viaţa pentru idealuri mari!” (Omilie la Liturghia pentru cei care urmează să primească Mirul, 28 aprilie 2013). Vouă Episcopi, preoţi, călugări, comunităţi şi familii creştine vă cer să orientaţi pastoraţia vocaţională în această direcţie, însoţindu-i pe tineri pe parcursuri de sfinţenie care, fiind personale, “cer o adevărată pedagogie a sfinţeniei, care să fie capabilă să se adapteze la ritmurile fiecărei persoane. Ea va trebui să integreze bogăţiile propunerii adresate tuturor cu formele tradiţionale de ajutor personal şi de grup şi cu forme mai recente oferite în asociaţiile şi în mişcările recunoscute de Biserică” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 31).

Aşadar să dispunem inima noastră să fie “pământ bun” pentru a asculta, a primi şi a trăi Cuvântul şi astfel a aduce rod. Cu cât vom şti să ne unim mai mult cu Isus prin rugăciune, Sfânta Scriptură, Euharistie, sacramentele celebrate şi trăite în Biserică, prin fraternitatea trăită, cu atât va creşte mai mult în noi bucuria de a colabora cu Dumnezeu în slujba împărăţiei milostivirii şi a adevărului, a dreptăţii şi a păcii. Şi recolta va fi îmbelşugată, proporţionată cu harul pe care cu docilitate vom fi ştiut să-l primim în noi. Cu această dorinţă, şi cerându-vă să vă rugaţi pentru mine, împart din inimă tuturor binecuvântarea mea apostolică.

Preluat de pe http://www.magisteriu.ro

Posted in Lecturi, Magisteriu, Papa Francisc, Preotie | Etichetat: , , , , | 6 Comments »

Lumen fidei: să nu lăsăm să ni se fure speranţa

Posted by Paxlaur pe 06/07/2013

Lumen Fidei_Benedict si papa FranciscVineri 5 iulie, în aula Ioan Paul al II-lea a Sălii de Presă a Sfântului Scaun, a avut loc conferinţa de presă pentru prezentarea enciclicei Papei Francisc „Lumen fidei”. Au intervenit: Eminenţa sa cardinal Marc Ouellet, P.S.S., prefect al Congregaţiei Episcopilor; E.S. Mons. Gerhard Ludwig Müller, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei; E.S. Mons. Rino Fisichella, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări.

Publicăm în continuare intervenţiile:

* * *

Intervenţia cardinalului Marc Ouellet, P.S.S.

Trilogiei lui Benedict al XVI-lea despre virtuţile teologale îi lipsea un pilastru. Providenţa a voit ca pilastrul care lipsea să fie un dar al Papei emerit oferit succesorului său şi în acelaşi timp un simbol de unitatea, pentru că asumând şi ducând la împlinire opera întreprinsă de predecesorul său, papa Francisc dă mărturie împreună cu el despre unitatea credinţei. Lumina credinţei este astfel încredinţată de la un pontif la altul, ca în cursele de pe stadion, graţie „darului succesiunii apostolice” prin care „este asigurată continuitatea amintirii Bisericii” precum şi „certitudinea că se ia din izvorul curat din care izvorăşte credinţa” (49).

Aşadar, noi simţi o bucurie deosebită primind Enciclica Lumen Fidei, a cărei modalitate împărtăşită de transmitere ilustrează în manieră extraordinară aspectul cel mai fundamental şi original dezvoltat de ea, dimensiunea comuniunii în credinţă. Această enciclică vorbeşte în realitate exprimându-se într-un „noi” care nu este maiestatis, ci de comuniune. Ea vorbeşte despre credinţă ca despre o experienţă de comuniune, de dilatare a eului şi de solidaritate pe drumul Bisericii cu Cristos pentru mântuirea omenirii. Eu mă voi limita să ilustrez acest punct de vedere.

Enciclica prezintă într-adevăr credinţa creştină ca o lumină care provine din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu în istorie. O lumină care arată iubirea lui Dumnezeu în acţiune pentru a încheia o alianţă cu omenirea. Această lumină deja se lasă percepută în lucrările Creatorului, dar străluceşte ca iubire în viaţa, în moartea şi în învierea lui Isus Cristos. În El, lumina Iubirii erupe în istorie şi le oferă oamenilor o speranţă care revarsă curajul de a merge împreună spre un viitor de comuniune deplină. „Cristos este cel care, suportând suferinţa, «dă origine credinţei şi o duce la împlinire»”, ne spune Scrisoarea către Evrei, pe larg preluată de Enciclică (Evr 12,2) (57).

Obiectiv, lumina credinţei orientează sensul vieţii, aduce întărire şi mângâiere inimilor neliniştite şi abătute, dar îi şi angajează pe cei care cred să fie în slujba binelui comun al omenirii prin vestire şi prin împărtăşirea autentică a harului primit de la Dumnezeu. Iată, aşadar, că credinţa îi cheamă pe cei care cred să îmbrăţişeze suferinţa lumii, ca sfântul Francisc şi fericita Maica Tereza, cu scopul de a răspândi în ea lumina lui Cristos. „Credinţa nu este lumină care risipeşte tot întunericul nostru, ci făclie care conduce în noapte paşii noştri, şi acest lucru e suficient pentru drum”, afirmă Enciclica (57).

Subiectiv, credinţa este o deschidere la Iubirea lui Cristos, o primire, intrarea într-o relaţie care lărgeşte „eul” la dimensiunile unui „noi” care nu este numai uman, în Biserică, dar care este propriu-zis divin, adică o participare autentică la acel „Noi” al Tatălui şi al Fiului în Duhul Sfânt. Enciclica insistă asupra acestui fundament trinitar care constituie credinţa ca realitate în acelaşi timp personală şi eclezială: „Această deschidere la acel «noi» eclezial are loc după deschiderea proprie iubirii lui Dumnezeu, care nu este numai raport între Tată şi Fiu, între «eu» şi «tu», ci în Duhul este şi un «noi», o comuniune de persoane” (39).

În această lumină cristologică, trinitară şi eclezială, mărturisirea credinţei dobândeşte exprimarea sa concretă prin celebrarea sacramentelor botezului, mirului şi Euharistiei, în care „cel care crede afirmă că centrul fiinţei, secretul cel mai profund al oricărui lucru, este comuniunea divină” (45). El se află deci „implicat în adevărul mărturisit de el” şi chiar prin acest fapt este transformat şi „introdus într-o istorie de iubire care-l înşfacă, dilată fiinţa sa făcându-l membru al unei mari comuniuni”, Biserica (45).

Pornind de la acest „Noi” trinitar care se prelungeşte în acel „noi” eclezial, Enciclica se leagă în mod complet natural cu acel „noi” al familiei care este locul prin excelenţă al transmiterii credinţei (43). Pe de o parte, acest lucru este foarte clar în experienţa botezului copiilor unde părinţii, naşul şi naşa mărturisesc credinţa în numele pruncului, primindu-l astfel în credinţa Bisericii care mereu ne precede. Pe de altă parte – aminteşte Enciclica – subzistă afinităţi profunde între credinţă şi iubirea fără sfârşit pe care şi-o promit bărbatul şi femeia care se unesc în căsătorie. „A promite o iubire care să fie pentru totdeauna este posibil atunci când se descoperă un plan mai mare decât propriile proiecte, care ne susţine şi ne permite să dăruim întregul viitor persoanei iubite” (52). Astfel, graţie credinţei, iubirea soţilor are mai multă garanţie să dureze şi să unească generaţiile în bucuria fidelităţii şi a slujirii vieţii. „Credinţa nu este un refugiu pentru cei care sunt lipsiţi de curaj, ci o expansiune a vieţii”, conclude Enciclica, văzând familia ca „primul loc în care credinţa luminează cetatea oamenilor” (52).

Enciclica adaugă o dezvoltare considerabilă cu privire la pertinenţa credinţei pentru viaţa socială, pentru edificarea cetăţii în dreptate şi în pace, graţie respectării oricărei persoane şi a libertăţii sale, graţie resurselor de compasiune şi de reconciliere oferite de ea pentru alinarea suferinţelor şi soluţionarea conflictelor. „Da, credinţa este un bun pentru toţi, este un bun comun” (51). Tendinţa de a izola credinţa în sfera vieţii private se află aici respinsă în tonuri liniştite, dar în manieră decisivă.

Multe aspecte dezvoltate anterior de enciclicele despre caritate şi speranţă au completarea lor în această scoatere în evidenţă a credinţei drept comuniune şi slujire a binelui comun. „Mâinile credinţei se ridică spre cer, dar fac asta în timp ce edifică, în caritate, o cetate construită pe raporturi în care iubirea lui Dumnezeu este fundamentul” (51). „Dacă scoatem credinţa din oraşele noastre, va slăbi confidenţa dintre noi” (55). Pe scurt, prin credinţă Dumnezeu vrea „să facă solide relaţiile dintre oameni” (ibid.). El speră să se realizeze „măreţia vieţii în comun pe care el o face posibilă” cu harul prezenţei sale (55).

În încheiere, Enciclica o contemplă pe Maria, figura credinţei prin excelenţă, aceea care a ascultat Cuvântul şi l-a păstrat în inima sa, aceea care l-a urmat pe Isus şi care s-a lăsat transformată „intrând în privirea Fiului lui Dumnezeu întrupat” (58). Papa Francisc reafirmă la sfârşit împreună cu predecesorul său un adevăr de credinţă pus deoparte şi uneori în anumite locuri chiar pus la îndoială: „În zămislirea feciorelnică a Mariei avem un semn clar al filiaţiei divine a lui Cristos. Originea veşnică a lui Cristos este în Tatăl, El este Fiul în sens total şi unic; şi pentru aceasta se naşte în timp fără intervenţia bărbatului” (59).

Aşadar, primim cu mare bucurie şi recunoştinţă această mărturisire de credinţă integrală sub formă de cateheză la patru mâini a succesorilor lui Petru. Ei expun împreună credinţa Bisericii în frumuseţea sa care „se mărturiseşte din interiorul trupului lui Cristos, drept comuniune concretă a celor care cred” (22).

* * *

Intervenţia E.S. Mons. Gerhard L. Müller

În meditaţiile pe care le oferă zilnic prin predica sa, Sfântul Părinte Francisc adesea ne aminteşte că „totul este har”. Această afirmaţie care, în faţa complexităţii şi a contradicţiilor vieţii, poate să pară cuiva naivă sau abstractă, este în schimb o invitaţie de a recunoaşte pozitivitatea ultimă a realităţii.

Tocmai la asta vrea să ne cheme şi Scrisoarea enciclică Lumen fidei: lumina care provine din credinţă, din Revelaţia pe care Dumnezeu o face despre sine în Isus Cristos şi în Duhul său, luminează profunzimile realităţii şi ne ajută să recunoaştem că ea poartă înscrise în sine semnele indelebile ale iniţiativei bune a lui Dumnezeu. De fapt, credinţa, graţie luminii care vine de la Dumnezeu, este în măsură să lumineze „întregul parcurs al drumului” (nr. 1), „toată existenţa omului” (nr. 4). Ea „nu ne separă de realitate, ci ne permite să percepem semnificaţia sa cea mai profundă, să descoperim cât de mult iubeşte Dumnezeu această lume şi o orientează neîncetat spre el” (nr. 18).

Acesta este mesajul central al Scrisorii enciclice, care preia câteva teme îndrăgite de Benedict al XVI-lea. „Aceste consideraţii despre credinţă – aşa scrie papa Francisc – vor să se adauge la ceea ce Benedict al XVI-lea a scris în Scrisorile enciclice despre caritate şi despre speranţă. El deja completase o primă redactare a Scrisorii enciclice despre credinţă. Îi sunt profund recunoscător de asta şi, în fraternitatea lui Cristos, asumă munca sa preţioasă, adăugând la text câteva contribuţii ulterioare” (nr. 7).

Este vorba despre o circumstanţă norocoasă că acest text a fost scris, ca să spunem aşa, cu mâna a doi Pontifi. Cine o citeşte poate observa imediat – dincolo de diferenţele de stil, de sensibilitate şi de accente – continuitatea substanţială a mesajului Papei Francisc cu magisteriul lui Benedict al XVI-lea.

La originea a toate este Dumnezeu şi credinţa în El înseamnă a recunoaşte acest fapt. Acest lucru dilată raţiunea şi inima omului, lărgeşte orizonturile sale, îl face tot mai apropiat de ceilalţi oameni şi îi deschide larg porţile unei existenţe trăite în sfârşit la înălţimea demnităţii sale. Da, trebuie să recunoaştem asta: de fiecare dată când nu gândim, nu acţionăm, nu iubim făcând activă credinţa în Dumnezeu, nu contribuim la edificarea unei lumi mai umane. Mai mult, făcând astfel, adesea generăm o contra-mărturie adusă lui Dumnezeu şi desfigurăm faţa Bisericii însăşi.

În credinţa vie în Dumnezeu, la care ne introduce Fiul său Unicul Născut Isus Cristos prin Duhul său, se află marea noastră resursă. Pornind de aici, stă sau cade orice tentativă de reformă şi nu numai în Biserică, pentru că la acest nivel este în joc un dar pe care Biserica nu-l poate ţine numai pentru sine. credinţa, şi viaţa de har pe care ea ne-o oferă, este de fapt o comoară de bine şi de adevăr care priveşte pe toţi oamenii, pentru că toţi sunt chemaţi să trăiască în prietenie cu Dumnezeu şi să descopere orizonturile de libertate care se deschid pentru cel care se lasă luat de mână de El.

Credinţa în acel Dumnezeu care ni-l revelează pe Isus Cristos este adevărata „stâncă” pe care omule este chemat să zidească viaţa sa şi viaţa lumii. Este vorba despre un dar care nu poate fi presupus niciodată „ca un fapt sigur”, dar care trebuie să fie încontinuu „hrănit şi întărit” (nr. 6). Graţie credinţei putem recunoaşte că în fiecare zi ne este oferită o „mare Iubire”, o iubire care „ne transformă, luminează drumul viitorului şi face să crească în noi aripile speranţei pentru a-l parcurge cu bucurie” (nr. 7). Graţie credinţei putem privi cu realism la viitorul care ne aşteaptă şi să nutrim o încredere credibilă, fără a lăsa „să ni se fure speranţa”, aşa cum repetă încontinuu papa Francisc. Credinţa, speranţa şi iubirea, „într-o minunată împletire” constituie dinamismul vieţii omului care se deschide la darurile care provin de la Dumnezeu (cf. nr. 7).

Toate acestea Enciclica Lumen fidei le afirmă împărţindu-se în patru părţi, pe care le putem considera ca patru tablouri dintr-o unică mare „icoană”.

În prima parte, de la credinţa lui Abraham, omul care în glasul lui Dumnezeu „recunoaşte un apel profund, înscris din totdeauna în adâncul fiinţei sale” (nr. 11), se trece la credinţa poporului lui Israel. Istoria credinţei lui Israel, la rândul său, este o continuă trecere de la „ispita necredinţei” (nr. 13) şi a adorării idolilor, „lucrare a mâinilor omului”, la mărturisirea „binefacerilor lui Dumnezeu şi la împlinirea progresivă a promisiunilor sale” (nr. 12). Până la istoria lui Isus, compendiu al mântuirii, în care toate liniile istoriei lui Israel se adună şi se concentrează.

Cu Isus putem spune definitiv că „am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi” (1In 4,16), pentru că el este „manifestarea deplină a credibilităţii lui Dumnezeu” (nr. 15). Cu El credinţa ajunge la plinătatea sa. Ea ne invită să recunoaştem că Dumnezeu nu rămas departe în înălţimile cerului său ci s-a făcut, şi rămâne, întâlnibil în Isus Cristos mort şi înviat, prezent în mijlocul nostru.

Urmându-l pe Isus, toată existenţa omului este transformată graţie credinţei. Eul, personalitatea celui care crede, deschizându-se la iubirea originară care îi este oferită în credinţă (cf. nr. 21), se dilată şi „devine existenţă eclezială” (nr. 22). Deschizându-ne la comuniunea cu fraţii şi surorile, credinţa nu ne reduce „la simplu element al unui mare angrenaj” (nr. 22). „Pentru cel care a fost transformat în acest mod, se deschide un nou mod de a vedea” (nr. 22), iar credinţa devine o autentică „lumină” care ne invită să ne lăsăm transformaţi mereu din nou de chemarea lui Dumnezeu.

În partea a doua, Enciclica pune cu putere problema adevărului ca problemă care se situează „în centrul credinţei” (nr. 23). De aceea, credinţa se referă şi la cunoaşterea realităţii, este eveniment de cunoaştere: „fără adevăr, credinţa nu mântuieşte… rămâne o fabulă frumoasă… sau reduce la un sentiment frumos” (nr. 24).

Întrebarea despre adevăr şi angajarea reală pentru căutarea adevărului nu pot fi eludate, aşa cum nu se poate exclude a priori în căutarea adevărului contribuţia oferită de principalele tradiţii religioase, în special în ceea ce priveşte marile adevăruri ale existenţei umane. Care este contribuţia pe care o oferă în această privinţă credinţa în Isus Cristos? Credinţa, deschizându-ne la iubirea care vine de la Dumnezeu, transformă modul nostru de a vedea lucrurile „întrucât iubirea însăşi poartă [în sine] o lumină” (nr. 26). Chiar dacă omului modern nu i se pare că problema iubirii are de-a face cu adevărul – dat fiind faptul că iubirea este izolată astăzi în sfera sentimentelor – „iubirea şi adevărul nu se pot separa” (nr. 27).

Iubirea este autentică atunci când ne leagă de adevăr şi adevărul însuşi ne atrage la sine cu forţa iubirii. „Această descoperire a iubirii ca izvor de cunoaştere, care aparţine experienţei originare a fiecărui om” ne este mărturisită chiar „de concepţia biblică despre credinţă” (nr. 28) şi este una dintre sublinierile cele mai frumoase şi importante din această Enciclică.

Datorită faptului că credinţa are legătură cu cunoaşterea şi este legată de adevăr, Toma de Aquino poate să vorbească despre oculata fides, despre credinţă ca eveniment care se referă la „vedere” (cf. nr. 30). Credinţa se referă la ascultare dar nu numai, pentru că ea este şi un „drum al privirii” (nr. 30) care caută şi recunoaşte adevărul, un drum pe care „credinţa şi raţiunea se întăresc reciproc” (nr. 32). De altfel, deja Augustin de Hippona „descoperise că toate lucrurile au în ele o transparenţă” şi pot „să reflecte bunătatea lui Dumnezeu, Binele” (nr. 33). Credinţa ne ajută, aşadar, să luăm în profunzime fundamentele realului.

În acest sens, se poate înţelege la ce nivel lumina credinţei este în măsură să „lumineze întrebările din timpul nostru despre adevăr” (nr. 34), adică marile întrebări care apar în inima umană în faţa întregii realităţi, în faţa frumuseţilor sale, precum şi în faţa dramelor sale. Şi pentru că adevărul, la care ne introduce credinţa, este legat de iubire şi vine din iubire, nu este un adevăr de care să ne temem, pentru că el nu se impune cu violenţa, ci tinde să convingă profund, fortiter ac suaviter în acelaşi timp.

Iată pentru ce Enciclica nu se teme să afirme că „credinţa lărgeşte orizonturile raţiunii pentru a lumina mai bine lumea care se deschide” (nr. 34) atât studiilor ştiinţei, precum şi căutării fiecărui om cu sinceritate religios. Tocmai credinţa ne revelează că acela care porneşte la drum pentru a căuta adevărul şi binele „deja se apropie de Dumnezeu” şi este „susţinut de ajutorul său” (nr. 35) chiar şi fără să ştie asta.

Nu intenţionez să rezum partea a treia şi a patra a Enciclicei, dar aş vrea doar să atrag atenţia dumneavoastră, în timpul scurt care îmi este acordat, asupra câtorva puncte care, după părerea mea, sunt de importanţă deosebită. Înainte de toate, asupra locului genetic al credinţei, care, dacă este eveniment care atinge intim persoana, nu închide eul într-un izolat şi izolant „între patru ochi” cu Dumnezeu. De fapt, ea „se naşte dintr-o întâlnire care are loc în istorie” (nr. 38) şi „se transmite… în forma contactului, de la persoană la persoană, aşa cum o flacără se aprinde de la o altă flacără” (nr. 37).

Adică credinţa există mereu în cadrul unei ţesături de relaţii care ne precede şi ne depăşeşte, într-un „noi” care ne invită să ieşim din singurătatea eului nostru pentru a ne situa într-un orizont şi într-un loc mai mari, într-un dialog şi într-un drum care nu au niciodată sfârşit. Însăşi forma dialogată în care a apărut Crezul nostru documentează acest fapt şi această mişcare care ne situează în cadrul acelui „noi” eclezial, al noului subiect căruia îi aparţinem prin credinţă.

Biserica este locul în care această mişcare a persoanei – care se naşte din credinţa trăită – se înrădăcinează şi de care este relansată fără încetare, deschizându-ne la Dumnezeu şi la ceilalţi şi devenind o nouă Weltanschauung, o viziune specială despre lume: de fapt ea este – conform frumosului citat din Romano Guardini – „purtătoarea istorică a privirii plenare a lui Cristos asupra lumii” (nr. 22).

Biserica este locul din care credinţa se naşte şi în care devine experienţă care se poate comunica, adică mărturisi în mod raţional şi de aceea credibil: „ceea ce se comunică în Biserică… este lumina nouă care se naşte din întâlnirea cu Dumnezeu cel viu” (nr. 40).

Tocmai această întâlnire cu Dumnezeul cel viu o face posibilă Biserica şi permite credinţei să-i fie mărturie credibilă. Vehicul şi semn eficace al acestei întâlniri „sunt Sacramentele celebrate de liturgia Bisericii” (nr. 40). De aceea Enciclica afirmă că „credinţa are o [esenţială] structură sacramentală” (nr. 40).

De aici se poate înţelege bine natura mişcării inerente credinţei: ea ne mişcă, de la vizibil şi de la material, „spre misterul [invizibil] al veşnicului” (nr. 40). În această mişcare, cel care crede este implicat cu toată fiinţa sa în adevărul pe care-l recunoaşte şi-l mărturiseşte (cf. nr. 45). Deci el nu poate „să pronunţe cu adevăr cuvintele din Crez fără a fi chiar prin asta transformat” (nr. 45), deoarece credinţa solicită o continuă schimbare a omului împiedicându-l să se închidă într-o linişte comodă.

În al doilea rând, îmi place să amintesc un citat – prezent în partea a treia a Enciclicei – luată dinOmiliile sfântului Leon cel Mare: „dacă credinţa nu este una, nu este credinţă” (nr. 47). De fapt, trăim într-o lume care în pofida tuturor conexiunilor şi globalizărilor sale este fragmentată şi secţionată în multe „lumi” care, deşi sunt în comunicare, sunt adesea şi cu plăcere de sine stătătoare şi în conflict între ele. De aceea unitatea credinţei este binele preţios pe care Sfântul Părinte şi confraţii săi Episcopii sunt chemaţi s-o mărturisească, s-o alimenteze şi s-o garanteze, ca primiţie a unei unităţi care vrea să se ofere ca dar întregii lumi.

Este vorba despre o unitate nu monolitică, bogată şi vie de pluriformitate – însuşi Dumnezeu este unul şi întreit – şi care este în acelaşi timp origine şi misiune a Bisericii, care pentru acest motiv este definită de Conciliul al II-lea din Vatican „semn şi instrument” (LG 1) al unităţii care vine de la Dumnezeu şi este destinată să cuprindă întregul neam omenesc.

Este o unitate care pe bună dreptate este definită „catolică”, pentru că este întemeiată pe adevăr, pe care intenţionează să-l slujească şi să-l valorizeze. De fapt, ea are „puterea sa de a asimila în sine tot ceea ce găseşte, în diferitele locuri în care se face prezentă, în diferitele culturi pe care le întâlneşte, purificând totul şi ducând totul la cea mai bună exprimare a sa” (nr. 48). Această unitate, pentru că este întemeiată pe adevăr, nu ne sărăceşte de nimic, ci ne îmbogăţeşte cu darurile care vin de la generozitatea inimii lui Dumnezeu şi a fiecăruia.

Tocmai această unitate în adevăr, la care ne introduce Dumnezeu – care este Tatăl nostru al tuturor – ne ajută să regăsim şi rădăcina adevăratei fraternităţi (cf. nr. 53). Fără adevăr şi fără Dumnezeu, visul fraternităţii universale, născut de modernitate, nu are posibilitatea de a se realiza şi este destinat să replice numai experienţa tristă de la Babel. De fapt, fraternitate „privată de referinţa la un Tată comun ca fundament ultim al său, nu reuşeşte să subziste” (nr. 54). Din păcate, istoria ultimelor două secole ne oferă documentaţi copioasă pentru aceasta.

În sfârşit, o ultimă sugestie, preluată literalmente din textul Enciclicei, în a patra parte a sa. Dacă este adevărat că credinţa autentică umple de bucurie şi este „o dilatare a vieţii” (nr. 53) – iată o chemare care-i uneşte concret pe papa Francisc şi pe Benedict al XVI-lea – „lumina credinţei nu ne face să uităm suferinţele din lume” (nr. 57), ci ne deschide la o „prezenţă care însoţeşte, [la] o istorie de bine care se uneşte cu orice istorie de suferinţă, pentru a deschide în ea o breşă de lumină” (nr. 57). Numai lumina care vine de la Dumnezeu – de la Dumnezeul întrupat care a străbătut moartea şi a înfrânt-o – este în măsură să ofere o speranţă credibilă în faţa răului, în faţa oricărui rău care chinuieşte viaţa omului.

Aşadar, Enciclica vrea să reafirme în mod nou că credinţa în Isus Cristos este un bine pentru om şi „este un bine pentru toţi, este un bine comun”: „lumina sa nu luminează numai interiorul Bisericii, nici nu foloseşte numai pentru a construi o cetate veşnică în lumea de dincolo; ea ne ajută să edificăm societăţile noastre, în aşa fel încât să mergem spre un viitor de speranţă” (nr. 51).

Aceste două scurte referinţe ar vrea doar să stimuleze la citirea acestui bogat document şi să invite la gustarea lui. Această Scrisoare enciclică poate fi considerată foarte bine un „document”: ea nu ne oferă numai cuvinte, ci ne documentează pozitivitatea privirii – şi aceasta este lumina credinţei – unei vieţi care se lasă atrasă şi implicată total de Dumnezeu. De altfel, aceasta este mărturia pentru care suntem recunoscători atât Papei Francisc cât şi lui Benedict al XVI-lea, două autentice lumini de credinţă şi de speranţă pentru omul contemporan.

* * *

Intervenţia E.S. Mons. Rino Fisichella

„Cine crede, vede”. În această expresie pe cât de simbolică pe atât de incisivă, se poate cuprinde învăţătura Papei Francisc în această primă enciclică a sa. Un text aşezat în orizontul binomuluilumină şi iubire. Ceea ce este învăţat este un drum pe care papa îl propune Bisericii pentru a recupera misiunea sa în lumea de astăzi. Lumina este o categorie determinantă pentru credinţa şi pentru viaţa Bisericii. Ea revine cu eficacitate deosebită într-un moment ca acesta, adesea de travaliu puternic, datorat unei crize de credinţă care pentru problemele pe care le comportă are puţine precedente în istoria noastră. Enciclica, prezentând credinţa, cere să se îndrepte din nou privirea spre esenţialul Bisericii şi al fiecărui credincios. Acesta este misterul întrupării Fiului lui Dumnezeu care în moartea şi învierea sa a revelat iubirea în plinătatea şi profunzimea sa. Primele două capitole, din perspectiva reflecţiei teologice sunt desigur printre paginile cele mai originale. De fapt, aici, pornind de la ideea de bază că credinţa se naşte din iubire, se articulează raportul dintre cunoaşterea de credinţă şi cunoaşterea de iubire ca un binom indisolubil; în care, oricum, iubirea are primatul indiscutabil. „Lumina credinţei” se rezolvă în „lumina iubirii” (LF 34) şi în ea găseşte semnificaţie originară adevărul şi căile pentru înţelegerea sa coerentă. În afară de asta, a reciti credinţa în raport cu iubirea îi permite Papei să evidenţieze însăşi natura adevărului căruia se abandonează cel care crede. Adevărul luminat de iubire face sigur drumul celui care crede în căutarea sa de sens. În schimb, fără acest adevăr, critica de a crede într-o „fabulă frumoasă” sau de a ceda în faţa „proiecţiei dorinţelor noastre” (LF 24) ar fi mereu prezentă. Credinţa generată de iubire caută adevărul şi-l doreşte ca expresie a unei cunoaşteri mai profunde şi mai genuine.

Lumen fidei este publicată chiar în mijlocul Anului Credinţei şi, în mod simbolic, poartă data de 29 iunie, sărbătoarea sfinţilor apostoli Petru şi Paul, primii martori ai credinţei în această Biserică de Roma, unde succesorul lui Petru este chemat la slujirea şi la responsabilitatea de a-i întări pe fraţi în unitatea credinţei din totdeauna. Este util de ştiut că în perspectiva Anului Credinţei se ceruse în mod repetat lui Benedict al XVI-lea să scrie o enciclică despre credinţă care să încheie într-un fel triada pe care el o începuse cu Deus caritas est despre iubire şi Spe salvi despre speranţă. Papa nu era convins că trebuie să se supună acestei ulterioare trude. Totuşi, insistenţa a învins şi papa Benedict a decis că o va scrie pentru a o oferi la încheierea Anului Credinţei. Istoria a voit în mod diferit. Această enciclică ne este oferită astăzi de papa Francisc cu convingere puternică şi ca „program” despre modul de a continua să trăim această experienţă care a văzut întreaga Biserică angajată timp de un an întreg în atâtea experienţe deosebit de semnificative. Oricum, trebuie spus fără ezitare că Lumen fidei, deşi preia unele intuiţii şi unele conţinuturi proprii magisteriului lui Benedict al XVI-lea, este pe deplin un text al Papei Francisc. Aici se regăseşte stilul său şi particularitatea conţinuturilor cu care ne-a obişnuit în aceste prime luni ale pontificatului său, mai ales cu Omiliile sale zilnice. Caracterul imediat al expresiilor folosite, bogăţia de imagini la care face referinţă şi particularitatea câtorva citate din autori vechi şi moderni fac din acest text o adevărată introducere la magisteriul său şi permit să cunoaştem mai bine stilul pastoral care-l caracterizează. Numai ca exemplificare, o lectură atentă a acestor pagini va arăta imediat că revin cu putere trei verbe pe care papa Francisc le-a folosit în prima sa Omilie adresată Cardinalilor în ziua care a urmat după alegerea sa: a merge, a construi, a mărturisi. În unele privinţe se poate spune că enciclica se structurează pe aceste trei verbe şi le specifică conţinuturile.

Deci, primim cu deosebit interes această învăţătură în Anul Credinţei, şi ca un semn special şi contribuţie proprie pe care papa Francisc vrea să o ofere noii evanghelizări. Acest An, aşa cum scrie papa, este un „un timp de har care ne ajută să simţim marea bucurie de a crede, să reînsufleţim percepţia lărgimii de orizonturi pe care le deschide credinţa, pentru a o mărturisi în unitatea şi integritatea sa, fideli faţă de amintirea Domnului” (LF 5). Nu sunt uitate de papa cele două date care caracterizează acest An: a cincizecea aniversare a începutului Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican şi a douăzecea aniversare a publicării Catehismului Bisericii Catolice. Cât priveşte primul eveniment, papa Francisc reafirmă că a fost „un conciliu despre credinţă” (LF 6), chiar dacă Părinţii conciliari nu au produs nici un document explicit în această privinţă. De fapt, Conciliul al II-lea din Vatican avea scopul de a repune în centrul vieţii Bisericii primatul lui Dumnezeu şi exigenţa de a spune asta astăzi, într-o societate şi cultură diferite, în mod comprehensibil şi credibil. În schimb, cât priveşte Catehismul, enciclica reafirmă valabilitatea sa ca instrument prin care Biserica împlineşte opera sa de transmitere a credinţei cu amintirea vie a vestirii lui Isus Cristos. În afară de asta, merită să fie subliniat că tocmai în acest context papa Francisc subliniază marea valoare pe care o are Mărturisirea de credinţă, Crezul. Aşa cum se ştie, una din temeleAnului Credinţei, indicată deja în Porta fidei de către Benedict al XVI-lea, este aceea de a repropune creştinului Crezul ca rugăciune zilnică. Acest lucru permite să se simtă credinţa ca un fapt viu şi eficace în viaţa credincioşilor, care adesea experimentează un analfabetism nejustificat în privinţa conţinuturilor credinţei. În aceste pagini este reafirmată valoarea profundă pe care o are Crezul, nu numai pentru a aminti sinteza credinţei, dar mai ales pentru a face să se înţeleagă angajarea de a schimba viaţa: „În Crez cel care crede este invitat să intre în misterul pe care-l mărturiseşte şi să se lase transformat de ceea ce mărturiseşte… se vede implicat în adevărul pe care-l mărturiseşte” (LF45). Aşa cum se observă, papa Francisc nu lasă problemele la nivel de simplă teorie, ci provoacă la o verificare a practicii, verificare ce este indispensabilă în viaţa de credinţă pentru a deveni mărturie adevărată. Această legătură îi permite să solicite o prezenţă reală pentru construirea unei „cetăţi credibile” (LF 50), rod al angajării credinţei care devine responsabilitate pentru societate şi natură. Aşadar, cel care crede este chemat să trăiască în mod responsabil în lume printr-o „slujire concretă a dreptăţii, a dreptului şi a păcii” (LF 51), conştient că „credinţa nu îndepărtează de lume şi nu este străină de angajarea concretă” (ibidem).

Lumen fidei este o enciclică ce are o conotaţie pastorală puternică. Aceste pagini vor fi foarte utile în angajarea care va atinge comunităţile noastre pentru a da continuitate marii munci întreprinse cuAnul Credinţei. Papa Francisc, cu sensibilitatea sa de păstor, reuşeşte să traducă multe chestiuni cu caracter tipic teologic în tematici care pot să ajute reflecţia şi cateheza. Pentru aceasta este important a accepta invitaţia care vine la încheierea enciclicei: „Să nu lăsăm să ni se fure speranţa” (LF 57). Papa Francisc a repetat asta de mai multe ori în aceste luni, mai ales adresându-se tinerilor şi adolescenţilor. Scriind-o în prima sa enciclică vrea să arate că nimeni nu trebuie să se teamă să privească la marile idealuri şi să le urmărească. Credinţa şi iubirea sunt primele care trebuie să fie propuse. Într-o perioadă de slăbiciune culturală cum este a noastră, o asemenea invitaţie este o provocare ce nu ne poate găsi indiferenţi.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Text preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in Lecturi, Magisteriu, Papa Francisc | Etichetat: , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: