Sfântul Scaun a dat publicităţii joi, 18 iunie 2015, textul oficial al enciclicei papei Francisc intitulată „Laudato si’, despre grija pentru casa noastră comună”. Este cea de a doua scrisoare enciclică a papei Francisc (după Lumen fidei – „Lumina credinţei”, din 29 iunie 2013) şi a 323-a din istoria Bisericii Catolice. Semnată la Roma, la 24 mai 2015, în Solemnitatea Rusaliilor, în al treilea an de pontificat al papei Francisc, enciclica Laudato si’ este adresată nu doar catolicilor şi oamenilor de bunăvoinţă, ci „tuturor oamenilor care locuiesc pe această planetă” (v. Laudato si’, nr. 3).

Documentul a fost prezentat oficial joi, 18 iunie, la Vatican, în cadrul unei conferinţe de presă la care au luat cuvântul cardinalul Peter Kodwo Appiah Turkson – preşedintele Consiliului Pontifical „Dreptate şi Pace”; Preasfinţitul Ioannis Zizioulas – mitropolit ortodox de Pergamon, reprezentant al Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului; prof. Hans Joachim Schellnhuber – fondator şi director al Potsdam Institute for Climate Impact Research; Carolyn Woo – preşedinte al Catholic Relief Services şi fost decan al Mendoza College of Business, din cadrul Universităţii Notre Damedin Statele Unite ale Americii.

Titlul enciclicei, Laudato si’, este în italiana dialectală din secolul al XIII-lea, folosită în regiunea Umbria, şi constituie o invocaţie („Lăudat să fii, Domnul meu…”) din imnul de laudă „Cântarea creaturilor” scris de sfântul Francisc din Assisi. Cântarea este considerată textul poetic cel mai vechi din literatura italiană. Titlul Laudato si’ al enciclicei va rămâne în italiană în toate versiunile lingvistice în care va fi tradusă enciclica. Deşi de obicei titlurile enciclicelor sunt în limba latină, în istoria Bisericii au mai existat documente pontificale cu titluri în italiană, germană ori franceză.

Papa Francisc nu este primul suveran pontif care abordează „problematica ecologică”. Aşa cum arată papa însuşi în introducerea enciclicei (nr. 3-6), Paul al VI-lea a vorbit în 1971 despre „consecinţa dramatică a activităţii necontrolate a omului” şi a atras atenţia asupra unei posibile „catastrofe ecologice”, subliniind necesitatea schimbării radicale a comportamentului oamenilor (în discursul la FAO, la 16 noiembrie 1970); Ioan Paul al II-lea a atras în repetate rânduri atenţia că omul priveşte ambientul natural doar în termeni de folosinţă şi consum şi a invitat la oconvertire ecologică globală; Benedict al XVI-lea a denunţat că ambientul natural este plin de răni produse de comportamentul iresponsabil al omului, cauzate „de acelaşi rău, adică de ideea că nu există adevăruri indiscutabile care călăuzesc viaţa noastră, şi prin urmare libertatea omului nu are limite”.

Enciclica Laudato si’ este structurată în şase mari capitole: 1. Ce se întâmplă cu casa noastră comună; 2. Evanghelia creaţiei; 3. Rădăcina umană a crizei ecologice; 4. Ecologia integrală; 5. Linii de orientare şi de acţiune; 6. Educaţie şi spiritualitate ecologică. Textul se încheie cu două rugăciuni, „una pe care o putem rosti toţi cei care credem într-un Dumnezeu creator atotputernic, şi cealaltă pentru ca noi creştinii să ştim să ne asumăm angajamentele faţă de creaţie pe care ni le impune Evanghelia” (nr. 246).

În partea introductivă a textului, papa Francisc oferă o scurtă prezentare a enciclicei:

„În primul rând, doresc să fac o scurtă trecere în revistă a diferitelor aspecte ale crize ecologice actuale pentru a culege roadele cele mai bune ale cercetării ştiinţifice disponibile astăzi, pentru a ne lăsa atinşi în profunzime de acestea şi pentru a oferi o bază concretă a parcursului etic şi spiritual care urmează. Pornind de la această privire de ansamblu, voi relua câteva argumentări care provin din tradiţia iudeo-creştină, pentru a oferi o mai mare coerenţă angajamentului nostru creştin în favoarea mediului. Apoi voi încerca să ajung la rădăcinile situaţiei actuale, aşa încât să notăm nu doar simptomele acesteia, ci şi cauzele sale cele mai profunde. Astfel vom putea propune o ecologie care, în diferitele sale dimensiuni, să integreze locul specific pe care fiinţa umană îl ocupă în această lume şi relaţiile ei cu realitatea înconjurătoare. În lumina acestei reflecţii aş dori să propun câteva direcţii ample de dialog şi de acţiune care să implice atât fiecare persoană cât şi politica internaţională. În fine, întrucât sunt convins că orice schimbare are nevoie de motivaţii şi de un parcurs educativ, voi propune câteva itinerare de maturizare umană inspirate din tezaurul experienţei creştine” (nr. 15).

Suveranul pontif doreşte ca această enciclică „să ne ajute să recunoaştem măreţia, urgenţa şi frumuseţea provocării care ni se prezintă” (nr. 15), aceea de a ocroti casa noastră comună, şi adresează „o invitaţie urgentă de a reînnoi dialogul asupra modului în care făurim viitorul planetei”. De asemenea, papa îşi exprimă recunoştinţa, îi încurajează şi le mulţumeşte „tuturor acelora care, în cele mai variate sectoare ale activităţii umane, trudesc pentru a garanta ocrotirea casei pe care o locuim împreună” (nr. 13).

Termenul enciclică vine din greacă (en kýklos, „în cerc”, adică „scrisoare circulară”), şi indică scrisorile pe care papa le adresează episcopilor şi credincioşilor din întreaga lume sau dintr-o anumită naţiune pe teme importante cu caracter doctrinar, moral, social, politic. Primul papă care a utilizat termenul de enciclică pentru o scrisoare a fost Benedict al XIV-lea, în anul 1740.

Pr. Francisc Ungureanu, secretar general

* * *

Informaţiile au fost preluate din comunicatul de presă nr. 56 din 18 iunie 2015, semnat de pr. Francisc Ungureanu, secretar general al Conferinţei Episcopilor din România, instituţie cu următoarele date de contact: str. Diligenţei, 24, sector 3, 031555-Bucureşti; tel. / fax 031/4361250; e-mail: secretariat@episcopat.ro; www.bisericacatolica.ro.

* * *

Enciclica Laudato si’: o „hartă”

Acest text reprezintă un instrument de îndrumare pentru o primă lectură a enciclicei, care să-l ajute pe cititor să-i înţeleagă desfăşurarea pe ansamblu şi liniile principale. Primele două pagini cuprind o prezentare generală a enciclicei Laudato si’, iar apoi fiecare pagină corespunde câte unui capitol, arătând tema principală a acestuia şi reproducând câteva paragrafe cheie. Numerele dintre paranteze fac trimitere la paragrafele enciclicei. Ultimele două pagini prezintă cuprinsul integral.

O privire de ansamblu

„Ce fel de lume dorim să le transmitem acelora care vor veni după noi, copiilor care cresc în acest timpuri?” (160). Această întrebare este de importanţă centrală pentru Laudato si’, aşteptata enciclică a Papei Francisc despre grija pentru casa comună. Pontiful continuă: „Această întrebare nu se referă doar la mediu în mod izolat, întrucât chestiunea nu poate fi pusă în discuţie în mod parţial” şi acest lucru ne face să ne punem întrebări legat de sensul existenţei şi de valorile fundamentale ale vieţii sociale: «Care este scopul pentru care am venit la această viaţă? Pentru ce scop lucrăm şi luptăm? De ce acest pământ are nevoie de noi?» „Dacă nu ne punem aceste întrebări de fond”, scrie Suveranul Pontif, „nu cred că preocupările noastre ecologiste ar putea să obţină efecte importante” .

Numele enciclicei vine din invocaţia sfântului Francisc din Assisi, „Lăudat să fii, Domnul meu…”, care în Cântarea creaturilor aminteşte că pământul, casa noastră comună, „este şi ca o soră cu care împărtăşim existenţa, şi ca o mamă frumoasă care ne primeşte în braţele sale” (1). Noi înşine „suntem pământ” (cf Gen 2,7). Însuşi trupul nostru este alcătuit din elemente ale planetei, aerul ei este cel pe care îl respirăm şi apa ei ne ţine în viaţă şi ne învigorează” (2).

Acest pământ, maltratat şi prădat, acum se plânge iar gemetele lui se unesc cu gemetele tuturor celor abandonaţi ai lumii. Papa Francisc ne îndeamnă să le ascultăm, cerând de la toţi şi de la fiecare în parte – persoane, familii, colectivităţi locale, naţiuni şi comunitate internaţională -o „convertire ecologică”, după expresia Sfântului Ioan Paul al II-lea, adică o „schimbare a direcţiei”, asumându-ne frumuseţea şi răspunderea unui angajament pentru „grija pentru casa comună”. În acelaşi timp, Papa Francisc recunoaşte că „se observă o sensibilitate din ce în ce mai mare faţă de mediu şi ocrotirea naturii, şi se maturizează o preocupare sinceră şi dureroasă pentru ceea ce se întâmplă cu planeta noastră” (19), îndreptăţind o privire de speranţă care marchează întreaga enciclică şi transmite tuturor un mesaj clar şi plin de speranţă: „Omenirea încă mai are capacitatea de a colabora la construirea casei noastre comune” (13); „fiinţa umană încă mai este capabilă să intervină în mod pozitiv” (58); „nu este totul pierdut, pentru că fiinţele umane, capabile să se degradeze până la extrem, pot să se depăşească, pot să aleagă din nou binelui şi să renască” (205).

Papa Francisc se adresează, desigur, credincioşilor catolici, preluând cuvintele Sfântului Ioan Paul al II-lea: „creştinii, în particular, simt că angajamentul lor faţă de creaţie, datoriile lor faţă de natură şi de Creator, sunt parte a credinţei lor” ( 64), dar îşi propune „de a intra în dialog în mod deosebit cu toţi oamenii în ce priveşte casa noastră comună” (3): dialogul străbate întregul text, iar în cap. 5 devine instrumentul preferat pentru abordarea şi rezolvarea problemelor. Încă de la început, Papa Francisc aminteşte că „şi celelalte Biserici şi Comunităţi creştine – ca şi celelalte religii – au manifestat o profundă preocupare şi o reflecţie preţioasă” pe tema ecologiei (7). Mai mult, Papa îşi asumă în mod explicit contribuţia acestora, începând cu cea a „dragului Patriarh ecumenic Bartolomeu” (7), pe care îl citează pe larg la numerele 8-9. Totodată, Pontiful aduce mulţumiri în repetate rânduri protagoniştilor acestui demers – atât persoanelor, cât şi asociaţiilor şi instituţiilor -, recunoscând că „reflecţia oferită de numeroşi oameni de ştiinţă, filosofi, teologi şi organizaţii sociale a îmbogăţit cugetarea Bisericii asupra acestor chestiuni” (7) şi îi îndeamnă pe toţi oamenii să recunoască „bogăţia pe care religiile o pot oferi pentru o ecologie integrală şi pentru un progres deplin al neamului omenesc” (62).

Itinerarul enciclicei este trasat la nr. 15 şi se desfăşoară pe şase capitole. Se trece de la aflarea situaţiei actuale pornind de la cele mai bune cuceriri ştiinţifice disponibile astăzi (cap. 1), la compararea cu Biblia şi tradiţia iudeo-creştină (cap. 2), identificând rădăcina problemelor (cap. 3) în tehnocraţie şi în excesiva repliere autoreferenţială a fiinţei umane. Propunerea enciclicei (cap. 4) este o „ecologie integrală, care să îmbrăţişeze în mod clar dimensiunile umane şi sociale” (137), strâns legate de chestiunea ambientală. În această perspectivă, Papa Francisc propune (cap. 5) lansarea, la fiecare nivel al vieţii sociale, economice şi politice, a unui dialog onest, care să structureze procese decizionale transparente, şi aminteşte (cap. 6) că niciun proiect nu poate avea eficacitate dacă nu este însufleţit de o conştiinţă formată şi responsabilă, sugerând propuneri pentru o maturizare în această privinţă pe plan educaţional, spiritual, eclezial, politic şi teologic. Textul se încheie cu două rugăciuni: una oferită împărtăşirii cu toţi cei care cred într-un „Dumnezeu creator” (246), şi cealaltă propusă celor care mărturisesc credinţa în Isus Cristos, ritmată de refrenul „Lăudat să fii”, cu care enciclica începe şi se termină.

Textul este străbătut de la un capăt la altul de câteva linii tematice, abordate din perspective diferite, care îi conferă un pronunţat caracter unitar: „relaţia strânsă dintre cei săraci şi fragilitatea planetei; convingerea că lumea trăieşte într-o relaţie profundă; criticarea noii paradigme şi a celorlalte forme de putere care provin din tehnologie; îndemnul de a căuta noi modalităţi de înţelegere a economiei şi a progresului; valoarea proprie a fiecărei creaturi; sensul ecologiei pentru om; necesitatea unor dezbateri sincere şi oneste; responsabilitatea gravă a politicilor internaţionale şi locale; cultura rebutului şi propunerea unui nou stil de viaţă” (16).

Capitolul I. Ce se întâmplă cu casa noastră comună

Primul capitol prezintă cele mai recente descoperiri ştiinţifice din domeniul mediului ca modalitate de ascultare a strigătului creaţiei pentru „a transforma în suferinţă personală ceea ce se întâmplă cu lumea şi pentru a recunoaşte astfel care este contribuţia pe care o poate aduce fiecare” (19). Se abordează în acest fel „diferite aspecte ale crizei ecologice actuale” (15).

Schimbările climatice. „Schimbările climatice sunt o problemă globală cu grave implicaţii de mediu, sociale, economice, distributive şi politice, şi constituie una dintre principalele provocări actuale pentru omenire” (25). Dacă „clima este un bun comun, al tuturor şi pentru toţi oamenii” (23), impactul cel mai apăsător al alterării radicale a acesteia se răsfrânge asupra celor săraci, dar mulţi dintre cei „care deţin mai multe resurse şi puterea economică sau politică par să se concentreze mai ales pe mascarea problemelor sau pe ascunderea simptomelor acestora” (26): „lipsa de reacţie în faţa acestor drame ale surorilor şi fraţilor noştri este un semn al pierderii acelui simţ de răspundere faţă de semenii noştri pe care se întemeiază orice societate civilă” (25).

Chestiunea apei. Pontiful afirmă în mod clar că „accesul la apa potabilă şi sigură este un drept esenţial, fundamental şi universal, pentru că determină supravieţuirea persoanelor şi de aceea este o condiţie pentru exercitarea celorlalte drepturi ale omului”. A-i priva pe cei săraci de accesul la apă înseamnă a nega „dreptul la viaţă înrădăcinat în demnitatea lor inalienabilă” (30).

Ocrotirea biodiversităţii. „Anual dispar mii de specii vegetale şi animale pe care nu vom mai avea posibilitate de a le cunoaşte, pe care fiii noştri nu vor putea să le mai vadă, fiind pierdute pentru totdeauna” (33). Acestea nu sunt doar eventuale „resurse” exploatabile, dar au o valoare în sine. În această perspectivă „sunt demne de laudă şi, uneori, admirabile eforturile oamenilor de ştiinţă şi ale tehnicienilor care caută să rezolve problemele provocate de fiinţa umană”, dar intervenţia omului, când se pune în slujirea finanţelor şi a consumului, „face astfel încât pământul pe care trăim devine mai puţin bogat şi frumos, din ce în ce mai limitat şi trist” (34).

Datoria ecologică. În cadrul unei etici a relaţiilor internaţionale, enciclica arată că există o adevărată „datorie ecologică” (51), mai ales din partea Nordului faţă de Sudul lumii. În faţa schimbărilor climatice există „responsabilităţi diversificate” (52), iar cele care revin ţărilor dezvoltate sunt mai mari.

Cu conştiinţa acestor divergenţe profunde în faţa unor asemenea problematici, Papa Francisc se arată profund impresionat de „slabele reacţii” faţă de dramele atâtor persoane şi populaţii. Cu toate că nu lipsesc exemplele pozitive (58), el semnalează „o anumită amorţeală şi o iresponsabilitate nepăsătoare” (59). Lipsesc, astfel, o cultură adecvată (53) şi disponibilitatea de a modifica stilurile de viaţă, de producţie şi de consum (59), în timp ce este urgentă „înfiinţarea unui sistem normativ care (…) să asigure protecţia ecosistemelor” (53).

Capitolul al II-lea. Evanghelia creaţiei

Pentru a înfrunta problematicile ilustrate în capitolul precedent, Papa Francisc reia naraţiunile Bibliei, oferă o viziune de ansamblu care provine din tradiţia iudeo-creştină şi exprimă „înfricoşătoarea responsabilitate” (90) a fiinţei umane faţă de creaţie, legătura strânsă dintre toate creaturile şi faptul că „mediul este un bun colectiv, patrimoniu al întregii omeniri şi responsabilitate a tuturor oamenilor” (95).

În Biblie, „Dumnezeu care eliberează şi mântuieşte este acelaşi care a creat universul. (…) În El afecţiunea şi puterea merg împreună” (73). Un loc central îl ocupă naraţiunea creării lumii pentru a medita la raportul dintre fiinţa umană şi celelalte creaturi şi la modul în care păcatul distruge echilibrul întregii creaţii: „Aceste naraţiuni sugerează că existenţa umană se întemeiază pe trei relaţii fundamentale strâns legate între ele: relaţia cu Dumnezeu, cea cu aproapele şi cea cu pământul. Potrivit Bibliei, aceste trei relaţii vitale s-au rupt, nu doar în afara, dar şi înăuntrul nostru. Această ruptură este păcatul” (66).

De aceea, chiar dacă „uneori creştinii au interpretat Scriptura într-un mod incorect, astăzi trebuie să respingem cu tărie că din faptul de a fi creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi din porunca de a supune pământul s-ar putea deduce o stăpânire absolută asupra celorlalte creaturi” (67). Fiinţei umane îi revine responsabilitatea de a „cultiva şi păzi” grădina lumii (cf Gen 2,15)” (67), ştiind că „scopul final al celorlalte creaturi nu suntem noi. În schimb, toate înaintează, împreună cu noi şi prin noi, spre ţelul comun, care este Dumnezeu” (83).

Faptul că omul nu este stăpânul universului „nu înseamnă a pune pe acelaşi plan toate fiinţele vii şi a-i şterge acea valoare particulară” care îl caracterizează; şi „nici nu comportă o divinizare a pământului, care ne-ar priva de chemarea de a colabora cu acesta şi de a-i proteja fragilitatea” (90). În această perspectivă, „orice maltratare a unei creaturi «este contrară demnităţii umane» (92) şi „sentimentul de intimă uniune cu celelalte fiinţe ale naturii nu poate fi adevărat dacă în acelaşi timp nu există în inimă blândeţe, compasiune şi preocupare pentru fiinţele umane” (91). Este nevoie de conştientizarea unei comuniuni universale: „creaţi de acelaşi Tată, noi, toate fiinţele universului suntem unite prin legături nevăzute şi formăm un fel de familie universală (…) care ne îndeamnă la un respect sacru, iubitor şi smerit” (89).

Capitolul se încheie cu nucleul revelaţiei creştine. „Isus pământesc”, prin „relaţia sa atât de concretă şi iubitoare faţă de lume”, este „cel înviat şi glorios, prezent în întreaga creaţie cu stăpânirea sa universală” (100).

Capitolul al III-lea. Rădăcina umană a crizei ecologice

Acest capitol prezintă o analiză a situaţiei actuale, pentru a fi „notate nu doar simptomele acesteia dar şi cauzele sale cele mai profunde” (15), instaurând un dialog cu filosofia şi ştiinţele umaniste.

Primul punct central al capitolului îl reprezintă reflecţia asupra tehnologiei: se recunoaşte cu gratitudine aportul acesteia la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă (102-103), dar aceasta oferă însă „celor care deţin cunoaşterea şi, mai ales, puterea economică pentru a o exploata o dominaţie impresionantă asupra întregului neam omenesc şi a lumii întregi” (104). Însăşi logica stăpânirii tehnocratice este cea care duce la distrugerea naturii şi la exploatarea persoanelor şi a populaţiilor mai slabe. „Paradigma tehnocratică tinde să exercite propria stăpânire şi asupra economiei şi a politicii” (109), împiedicând recunoaşterea faptului că „piaţa, de una singură, (…) nu garantează dezvoltarea umană integrală şi incluziunea socială” (109).

La rădăcina crizei este diagnosticată în epoca modernă o formă excesivă de antropocentrism (116); fiinţa umană nu-şi mai recunoaşte propria poziţie în raport cu lumea şi asumă o poziţie autoreferenţială, centrată exclusiv pe sine şi pe propria putere. Decurge de aici logica de genul „foloseşte şi aruncă” prin care se justifică orice fel de rebut, indiferent că este ambiental sau uman, care consideră că celălalt şi natura ar fi simple obiecte şi conduce la mii de forme de stăpânire. Este logica care duce la exploatarea copiilor, la abandonarea persoanelor în vârstă, la reducerea celorlalţi în sclavie, la supraestimarea capacităţii pieţei de a se auto-reglementa, la practicarea traficului de fiinţe umane, la comerţul cu piei de animale pe cale de dispariţie şi cu „diamante însângerate”. Este aceeaşi logică a multor organizaţii mafiote, a traficanţilor de organe, a traficului de droguri şi a eliminării celor pe cale de a se naşte pentru că nu corespund cu planurile părinţilor (123).

În această optică enciclica abordează două probleme cruciale pentru lumea de astăzi. Mai întâi de toate, munca: „în orice abordare a ecologiei integrale, care să nu excludă fiinţa umană, este indispensabil a integra valoarea muncii” (124), după cum „renunţarea la investiţia în oameni, pentru a obţine un profit mai mare, este una din cele mai păguboase afaceri pentru o societate” (128). În al doilea rând, limitele progresului ştiinţific, cu referinţă directă la organismele modificate genetic (OMG: 123-136), care reprezintă o „chestiune cu caracter complex” (135). Cu toate că „în unele regiuni folosirea acestora a produs o creştere economică care a contribuit la rezolvarea unor probleme, se notează dificultăţi semnificative care nu trebuie să fie minimalizate” (134), începând cu „concentrarea terenurilor productive în mâinile câtorva oameni” (134). Papa Francisc se referă în mod particular la micii producători şi la lucrătorii rurali, la biodiversitate, la reţeaua de ecosisteme. Este, de aceea, necesară „o dezbatere ştiinţifică şi socială care să fie responsabilă şi amplă, capabilă să ţină cont de întreaga informaţie disponibilă şi să spună lucrurilor pe nume”, pornind de la „liniile de cercetare autonomă şi interdisciplinară” (135).

Capitolul al IV-lea. Ecologia integrală

Propunerea principală a enciclicei este ecologia integrală ca nouă paradigmă de dreptate; o ecologie care „să integreze locul specific pe care fiinţa umană îl ocupă în această lume şi relaţiile ei cu realitatea înconjurătoare” (15). Într-adevăr, nu putem „considera natura ca pe ceva separat de noi sau ca pe o simplă ramă a vieţii noastre” (139). Aceasta este mereu valabilă, chiar dacă trăim în sectoare diferite ale vieţii: în economie şi în politică, în culturi diverse, în mod particular în cele mai ameninţate, şi chiar în orice moment al vieţii noastre de fiecare zi.

Perspectiva integrală pune în joc şi o ecologie a instituţiilor. „Dacă totul este în relaţie, atunci şi starea de sănătate a instituţiilor unei societăţi comportă consecinţe pentru mediu şi calitatea vieţii umane: «Orice lezare a solidarităţii şi a prieteniei civice provoacă pagube ambientale»” (142).

Papa Francisc recurge la numeroase exemple concrete pentru a-şi exprima convingerea că între chestiunile ambientale şi chestiunile sociale şi umane există o legătură care nu poate fi distrusă niciodată. Astfel, „analizarea problemelor ambientale nu poate fi separată de analizarea contextelor umane, familiale, de muncă, urbane şi de relaţia fiecărei persoane cu sine însăşi” (141), pentru că „nu există două crize separate, una ambientală şi una socială, ci numai o singură şi complexă criză socio-ambientală” (139).

Această ecologie integrală „este inseparabilă de noţiunea binelui comun” (156), care trebuie înţeleasă, însă, de o manieră concretă: în contextul de astăzi, în care „se întâlnesc numeroase inechităţi şi tot mai multe persoane sunt date deoparte, private de drepturile umane fundamentale”, a se angaja pentru binele comun înseamnă a face opţiuni solidare pe baza unei „opţiuni preferenţiale pentru cei mai săraci” (158). Acesta este şi modul cel mai bun prin care putem lăsa generaţiilor viitoare o lume sustenabilă, nu prin lozinci ci printr-un angajament de îngrijire a celor săraci de astăzi, cum subliniase deja Benedict al XVI-lea: „alături de o solidaritate loială inter-generaţională, este necesar să se afirme necesitatea morală urgentă a unei solidarităţi reînnoite intra-generaţională” (162).

Ecologia integrală priveşte şi viaţa de zi cu zi, căreia enciclica îi acordă o atenţie specifică, în particular celei din mediul urban. Fiinţa umană are o mare capacitate de adaptare şi sunt „admirabile creativitatea şi generozitatea persoanelor şi grupurilor capabile să depăşească limitele ambientului (…) învăţând să-şi orienteze existenţa în mijlocul dezordinii şi al situaţiei precare” (148). Cu toate acestea, dezvoltarea autentică presupune o îmbunătăţire integrală a calităţii vieţii umane: spaţii publice, locuinţe, transporturi, etc. (150-154).

Chiar şi „trupul nostru se situează într-o relaţie directă cu ambientul şi cu celelalte fiinţe vii. Acceptarea propriului trup ca dar al lui Dumnezeu este necesară pentru a primi şi a accepta lumea întreagă ca dar al Tatălui şi casă comună; în schimb, o logică de dominare a trupului se transformă într-o logică, uneori subtilă, de stăpânire” (155).

Capitolul al V-lea. Linii de orientare şi acţiune

Acest capitol abordează întrebarea legată de ce putem şi ce trebuie să facem. Analizele nu pot fi suficiente: este nevoie de propuneri „de dialog şi de acţiune care să implice atât fiecare persoană cât şi politica internaţională” (15) şi care „să ajute la ieşirea din spirala autodistrugerii în care ne afundăm” (163). Pentru Papa Francisc este fermă convingerea potrivit căreia construirea de căi concrete nu trebuie abordată în mod ideologic, superficial sau reducţionist. De aceea este indispensabil dialogul, cuvânt prezent în titlul fiecărei secţiuni a acestui capitol: „Există discuţii, asupra chestiunilor legate de ambient, în care e greu să se ajungă la un consens. (…) Biserica nu pretinde să definească chestiuni ştiinţifice, nici să ia locul politicii, dar (eu) îndemn la o dezbatere onestă şi transparentă, pentru ca necesităţile particulare sau ideologiile să nu lezeze binele comun” (188).

Pornind de la aceasta, Papa Francisc nu ezită să exprime o judecată severă asupra dinamicii internaţionale recente: „Summit-urile mondiale despre mediu din ultimii ani nu au răspuns la aşteptări pentru că, în lipsa unei decizii politice, nu au ajuns la acorduri ambientale globale cu adevărat semnificative şi eficace” (166). Şi se întreabă „de ce se doreşte astăzi păstrarea unei puteri care va fi amintită pentru incapacitatea acesteia de a interveni când era urgent şi necesar să o facă?” (57). Sunt necesare, în schimb, după cum au amintit Suveranii Pontifi de mai multe ori, începând cu «Pacem in terris», forme şi instrumente eficiente de governance globală (175): „Avem nevoie de un acord asupra regimurilor de governance pentru toată gama aşa ziselor bunuri comune globale” (174), din moment ce „ocrotirea mediului nu poate fi asigurată numai pe baza calculării financiare a costurilor şi beneficiilor. Ambientul este unul din acele bunuri pe care mecanismele pieţei nu sunt capabile să le apere sau să le promoveze în mod adecvat” (190, care preia cuvintele din Compendiul de Doctrină Socială a Bisericii).

Tot în acest capitol, Papa Francisc insistă asupra desfăşurării unor procese decizionale oneste şi transparente, pentru a putea „discerne” care politici şi iniţiative antreprenoriale vor reuşi să ducă „la o adevărată dezvoltare integrală” (185). În particular, studiul impactului asupra mediului al unui nou proiect „cere procese politice transparente şi supuse dialogului, în timp ce corupţia care ascunde adevăratul impact asupra mediului al unui proiect în schimbul unor favoruri duce deseori la acorduri ambigue care evită obligaţia de a informa şi dezbaterile aprofundate” (182).

Deosebit de incisiv este apelul adresat celor care îndeplinesc funcţii politice, de a se feri de „logica «eficientistă» şi «imediatistă»” (181), care astăzi este dominantă: „dacă va avea curajul să o facă, va putea să recunoască din nou demnitatea pe care Dumnezeu i-a dat-o ca persoană şi va lăsa, după trecerea lui în această istorie, o mărturie de responsabilitate generoasă” (181).

Capitolul al VI-lea. Educaţie şi spiritualitate ecologică

Ultimul capitol atinge nucleul convertirii ecologice la care îndeamnă întreaga enciclică. Rădăcinile crizei culturale acţionează în profunzime, iar obiceiurile şi comportamentele nu se modifică cu uşurinţă. Educaţia şi formarea rămân provocările centrale: „orice schimbare are nevoie de motivaţii şi de un parcurs educativ” (15); sunt chemate în cauză ambientele educative, în primul rând „şcoala, familia, mijloacele de comunicare, cateheza” (213).

Încă de la început trebuie urmărită asumarea „unui alt stil de viaţă” (203-208), care deschide şi posibilitatea de „a exercita o presiune sănătoasă asupra celor care deţin puterea politică, economică şi socială” (206). Este ceea ce se întâmplă când opţiunile consumatorilor reuşesc „să modifice comportamentul întreprinderilor, forţându-le să ţină cont de impactul asupra mediului şi de modelele de producţie” (206).

Nu se poate subestima importanţa unui parcurs de educaţie despre mediu capabil să influenţeze gesturile şi obişnuinţele de fiecare zi, de la reducerea consumului de apă şi colectarea diferenţiată a deşeurilor până la „stingerea luminilor inutile” (211): „o ecologie integrală este făcută din gesturi zilnice în care frângem logica violenţei, exploatării şi egoismului” (230). Toate acestea vor fi mai simple pornind de la o privire contemplativă care vine din credinţă: „Pentru cel care crede, lumea nu se contemplă din afară, ci din interiorul ei, recunoscând legăturile prin care Tatăl ne-a unit cu toate celelalte fiinţe. În plus, ducând la creşterea capacităţilor particulare pe care Dumnezeu le-a dat fiecărui credincios, convertirea ecologică duce la dezvoltarea creativităţii şi entuziasmului” (220).

Revine linia propusă în Evangelii gaudium: „Sobrietatea, trăită în mod liber şi conştient, este eliberatoare” (223), astfel că „fericirea ne cere să ştim a limita unele necesităţi care ne asurzesc, rămânând astfel disponibili pentru multiplele posibilităţi pe care viaţa le oferă” (223); în acest fel, putem „să simţim din nou că avem nevoie unii de alţii, că avem o responsabilitate faţă de ceilalţi şi faţă de lume, că merită să fim buni şi oneşti” (229).

Pe această cale ne bucurăm de compania sfinţilor. Sfântul Francisc, pe care Pontiful îl citează de mai multe ori, este „exemplul prin excelenţă pentru grija faţă de ceea ce este slab şi pentru o ecologie integrală, trăită cu bucurie” (10), model care arată că „preocuparea pentru natură, dreptatea faţă de cei săraci, angajarea în societate şi pacea interioară sunt inseparabile” (10). Enciclica menţionează, însă, şi alţi sfinţi, cum ar fi Benedict, Tereza de Lisieux şi Fericitul Charles de Foucauld.

După cântarea Laudato Si’, examinarea conştiinţei, instrumentul pe care Biserica l-a recomandat dintotdeauna pentru orientarea vieţii în lumina relaţiei cu Dumnezeu, va trebui să includă o nouă dimensiune, luând în considerare nu numai cum este trăită comuniunea cu Dumnezeu, cu ceilalţi şi cu sine, dar şi cu toate creaturile şi cu natura.

CUPRINS

«Fii lăudat, Domnul meu» [1-2]

Nimic din această lume nu rezultă indiferent pentru noi [3-6]

Uniţi de aceeaşi preocupare [7-9]

Sfântul Francisc din Assisi [10-12]

Apelul meu [13-16]

Capitolul I

Ce se întâmplă cu casa noastră comună [17-61]

I. Poluarea şi schimbările climatice [20-26]

Poluarea, deşeurile şi cultura rebutului [20-22]

Clima ca bun comun [23-26]

II. Chestiunea apei [27-31]

III. Pierderea biodiversităţii [32-42]

IV. Deteriorarea calităţii vieţii umane şi decadenţa socialĂ [43-47]

V. Inechitatea planetară [48-52]

VI. Slăbiciunea reacţiilor [53-59]

VII. Diversitatea de opinii [60-61]

Capitolul II

Evanghelia creaţiei [62-100]

I. Lumina oferită de credinţă [63-64]

II. Înţelepciunea naraţiunilor biblice [65-75]

III. Misterul universului [76-83]

IV. Mesajul oricărei creaturi în armonia întregii creaţii [84-88]

V. O comuniune universală [89-92]

VI. Destinaţia comună a bunurilor [93-95]

VII. Privirea lui Isus [96-100]

Capitolul III

Rădăcina umană a crizei ecologice [101-136]

I. Tehnologia: creativitate şi putere [102-105]

II. Globalizarea paradigmei tehnocratice [106-114]

III. Criza şi consecinţele antropocentrismului modern [115-136]

Relativismul practic [122-123]

Necesitatea de a apăra munca [124-139]

Inovaţia biologică pornind de la cercetare [130-136]

Capitolul IV

O ecologie integrală [137-162]

I. Ecologia ambientală, economică, socială [138-142]

II. Ecologia culturală [143-146]

III. Ecologia vieţii de fiecare zi [147-155]

IV. Principiul binelui comun [156-158]

V. Dreptatea dintre generaţii [159-162]

Capitolul V

Linii de orientare şi de acţiune [163-201]

I. Dialogul despre mediu în politica internaţională [164-175]

II. Dialogul spre noile politice naţionale şi locale [176-181]

III. Dialog şi transparenţă în procesele decizionale [182-188]

IV. Politica şi economia în dialog pentru plinătatea umană [189-198]

V. Religiile în dialog cu ştiinţele [199-201]

Capitolul VI

Educaţie şi spiritualitate ecologică [202-246]

I. A conduce spre un alt stil de viaţă [203-208]

II. A educa în spiritul legământului dintre umanitate şi mediu [209-215]

III. Convertirea ecologică [216-221]

IV. Bucurie şi pace [222-227]

V. Iubirea civilă şi politică [228-232]

VI. Semnele sacramentale şi odihna celebrativă [233-237]

VII. Trinitatea şi relaţia dintre creaturi [238-240]

VIII. Regina întregii creaţii [241-242]

IX. Dincolo de soare [243-246]

Rugăciune pentru pământul nostru

Rugăciune creştină cu creaţia

Traducere îngrijită de redacţia română a Radio Vatican

Preluat de pe http://www.ercis.ro