Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for the ‘Misionarism’ Category

Toţi suntem misionari, nu este numai o treabă de preoţi

Posted by Paxlaur pe 22/10/2017

Misionarism_Adho-inseamna-nascuta-duminica-457x610Misiunea? Nu este numai „o treabă de preoţi”. Toţi, laicii în prima linie, sunt chemaţi astăzi, într-o lume globalizată dar fragmentată, să răspândească unicul mesaj de adevăr conţinut în Evanghelie. O îndatorire care „aparţine tuturor”, şi copiilor care trebuie educaţi la „misionaritate” încă din copilărie. Este o invitaţie de a lărgi orizonturile aceea a cardinalului Fernando Filoni, prefect al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor, pentru a împlini mandatul lui Cristos dat discipolilor săi: „Aşadar, mergeţi, botezaţi, învăţaţi”.

Prezentând în Vatican a 91-a Zi Mondială a Misiunii care se celebrează duminică 22 octombrie, cardinalul comentează datele difuzate astăzi de agenţia Fides care atestă cum s-a schimbat numărul catolicilor în lume: aproape un miliard şi 300 de milioane, 17,7% din populaţia mondială. Şi reafirmă că „misiunea aparţine tuturor”: „Este vorba de a ne însuşi misionaritatea, altminteri misiunea rămâne scop în sine”.

Însă atenţie să nu fie diminuată numai la o activitate practică: „Trebuie să existe în fond o spiritualitate care mişcă, altminteri se face numai sociologie”, avertizează Filoni. Şi arată jurnaliştilor în Sala de Presă a Sfântului Scaun un material video în care viaţa unui grup de misionari din Africa este însoţită cu rugăciunea unei comunităţi de surori de claustrare. Acţiunea şi rugăciunea merg în acelaşi pas, subliniază cardinalul: „Dacă lipseşte spiritualitatea riscăm să facem, e adevărat, o activitate socială bună, importantă” dar fără „un suflet”, pentru că „sufletul se hrăneşte din rugăciune”.

„Care este fundamentul misiunii?” întreabă Filoni, făcând referinţă la întrebarea obişnuită a papei Francisc. „Răspunsul este evident, clar: este Isus care spune «Eu sunt calea, adevărul, viaţa». Acesta este fundamentul misiunii: a-l duce pe Isus drept cale, adevăr şi viaţă. Dacă nu s-ar face asta, atunci am putea să fim într-o fază de ideologie, de o anumită învăţătură, dar nu de un mecanism voit de Isus, care este acela al mântuirii, al sfinţirii, al harului şi al binelui pentru om”, afirmă prefectul.

Vorbind despre obstacolele legislative puse activităţii misionare în unele naţiuni, Filoni a repropus figurile primilor laici creştini coreeni, a chinezului Xu Guangqi, „mandarinul lui Dumnezeu”, şi a japonezului Takayama Ucon, „samuraiul lui Dumnezeu”, ca exemple de laici care au mărturisit credinţa în Cristos şi în contexte dificile, înconjuraţi de rezistenţe şi opoziţii cu caracter politic şi cultural. După aceea Filoni a indicat în sfântul Paul primul mare misionar şi în sfântul Francisc Xaveriu, iezuitul care a dus Evanghelia în contact cu marile culturi orientale, patronul misiunilor moderne, fără a o uita pe călugăriţa franceză Pauline Marie Jaricot, fondatoarea Operei Propaganda Fide, declarată venerabilă. Pentru ea auspiciul ca să poată fi ridicată în curând la cinstea altarelor în aşa fel încât să fie celebrată ca martoră a grijii misionare exprimate de laici.

La rândul său, monseniorul Protase Rugambwa, preşedinte al Operelor Pontificale Misionare, a pus accentul pe diferenţa dintre prozelitism şi evanghelizare. Primul „constă în «a lua» pe cineva, în sensul de a cumpăra pe cineva, a arăta o faţă dar cu intenţia de a cuceri pe cineva”. Evanghelizarea este contrariul: înseamnă a da o „mărturie care atrage”. „Religia trebuie «să atragă» prin modul de a face şi de a trăi al credinciosului”.

Şi asta trebuie s-o facă oricine, a remarcat părintele Tadeusz Novach, secretar general pro tempore al Operei Pontificale Misionare. Pentru că „Evanghelia este pentru toţi. Misiunea Bisericii nu este o îndatorire numai pentru preoţi sau călugări. Ci noi toţi creştinii, prin Botez şi cu credinţă, suntem chemaţi să proclamăm Evanghelia cu viaţa noastră, pentru a-i face pe ceilalţi să-l întâlnească pe Cristos viu”.

Cu privire la aportul laicilor adus lumii misionare, statisticile recente, difuzate de Fides, vorbesc despre o diminuare globală cu 16.723 de unităţi, deosebit de sensibilă în America (-13.506), urmată de Europa (-2.837) şi Asia (-1.117). Creşterile se înregistrează în Africa (+679) şi în Oceania (+58). În total misionarii laici în lume sunt 351.797. Botezaţii, confirmă cifrele luate din Anuarul Statistic al Bisericii Catolice (date referitoare la anul 2015), sunt în schimb 12 milioane şi jumătate mai mulţi faţă de anul precedent (2014).

În dosar sunt prezente şi câteva numere despre operele realizate de Biserica catolică în cele cinci continente care gestionează 216.548 institute şcolare frecventate de peste 60 de milioane de elevi. Aproape 5 milioane şi jumătate sunt tinerii însoţiţi de institute catolice în timpul studiilor la şcolile superioare şi la universităţi, în timp ce se număr 118 mii de institute sociale şi caritative catolice (spitale, leprozerii, orfelinate, case pentru bătrâni) răspândite în fiecare ţară din lume.

Operele Pontificale Misionare (Propagarea Credinţei, Sfântul Petru Apostol, Copilăria Misionară, Uniunea Misionară) – se citeşte în sfârşit în raport – în sprijinirea Bisericilor locale (construirea de capele şi seminarii, instruire, activităţi pastorale şi de formare), au virat în 2016 ajutoare în valoare de circa 134 milioane de dolari americani.

(de Salvatore Cernuzio
după Vatican Insider, 20 octombrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Anunțuri

Posted in E bine de ştiut, Lecturi, Misionarism | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

Iată-mă, trimite-mă pe mine!

Posted by Paxlaur pe 07/05/2017

Tu esti preot in veciIubiți frați și surori!

În anii trecuți, am avut ocazia să reflectăm asupra a două aspecte care se referă la vocația creștină: invitația de „a ieși din noi înșine” pentru a ne pune în ascultarea glasului Domnului și importanța comunității ecleziale ca loc privilegiat în care chemarea lui Dumnezeu se naște, se alimentează și se exprimă.

Acum, cu ocazia celei de-a 54-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații, aș vrea să mă opresc asupra dimensiunii misionare a chemării creștine. Cine se lasă atras de glasul lui Dumnezeu și a pornit în urmarea lui Isus descoperă foarte repede, înlăuntrul său, dorința de nesuprimat de a duce Vestea Bună fraților, prin evanghelizare și prin slujirea în caritate. Toți creștinii sunt constituiți misionari ai Evangheliei! De fapt, discipolul nu primește darul iubirii lui Dumnezeu pentru o mângâiere privată; nu este chemat să se ducă pe sine însuși, nici să se îngrijească de interesele unei firme; el este pur și simplu atins și transformat de bucuria de a se simți iubit de Dumnezeu și nu poate reține această experiență numai pentru sine: „Bucuria Evangheliei care umple viața comunității discipolilor este o bucurie misionară” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 21).

De aceea, angajarea misionară nu este ceva care se adaugă la viața creștină, ca și cum ar fi un ornament, ci, dimpotrivă, este situată în inima credinței înseși: relația cu Domnul implică faptul de a fi trimiși în lume ca profeți ai cuvântului său și martori ai iubirii sale.

Dacă experimentăm în noi și multe fragilități și putem să ne simțim uneori descurajați, trebuie să ne ridicăm capul spre Dumnezeu, fără a ne lăsa striviți de sentimentul de nepotrivire sau de a ceda în fața pesimismului, care ne face spectatori pasivi ai unei vieți obosite și obișnuite. Nu există pentru teamă: însuși Dumnezeu e cel care vine să ne purifice „buzele necurate”, făcându-ne capabili pentru misiune: „«Iată, atingându-se acesta de buzele tale, vinovăția și păcatul tău sunt acoperite!». Am auzit glasul Domnului, zicând: «Pe cine voi trimite și cine va merge pentru noi». Iar eu am răspuns: «Iată-mă, trimite-mă pe mine!»” (Is 6,6-8).

Fiecare discipol misionar aude în inimă acest glas divin care îl invită să „treacă” prin mijlocul oamenilor, ca Isus, „vindecând și făcând bine” tuturor (cf. Fap 10,38). De fapt, deja am avut ocazia să amintesc că în virtutea Botezului, fiecare creștin este un „cristofor”, adică „unul care îl poartă pe Cristos” fraților (cf. Cateheză, 30 ianuarie 2016). Acest lucru este valabil îndeosebi pentru cei care sunt chemați la o viață de consacrare specială precum și pentru preoți, care cu generozitate au răspuns „iată-mă, Doamne, trimite-mă pe mine!”. Cu entuziasm misionar reînnoit, ei sunt chemați să iasă din sfintele țarcuri ale templului, pentru a permite duioșiei lui Dumnezeu să se reverse în favoarea oamenilor (cf. Omilie Sfânta Liturghie a Crismei, 24 martie 2016). Biserica are nevoie de astfel de preoți: încrezători și senini pentru că au descoperit adevărata comoară, nerăbdători să meargă s-o facă cunoscută tuturor cu bucurie! (cf. Mt 13,44).

Desigur, nu sunt puține întrebările care apar atunci când vorbim despre misiunea creștină: ce înseamnă a fi misionar al Evangheliei? Cine ne dăruiește forța și curajul vestirii? Care este logica evanghelică din care se inspiră misiunea? La aceste întrebări putem răspunde contemplând trei scene evanghelice: începutul misiunii lui Isus în sinagoga din Nazaret (cf. Lc 4,16-30); drumul pe care El îl parcurge ca Înviat alături de discipolii din Emaus (cf. Lc 24,13-35); și în sfârșit parabola seminței (cf. Mc 4,26-27).

Isus este uns de Duhul Sfânt și trimis. A fi discipol misionar înseamnă a participa activ la misiunea lui Cristos, pe care însuși Isus o descrie în sinagoga din Nazaret: „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închiși eliberarea și celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriți; să vestesc un an de îndurare al Domnului” (Lc4,18-19). Aceasta este și misiunea noastră: a fi unși de Duhul Sfânt și a merge spre frați ca să vestim Cuvântul, devenind pentru ei un instrument de mântuire.

Isus se alătură drumului nostru. În fața întrebărilor care apar din inima omului și a provocărilor care se ridică din realitate, putem să avem o senzație de rătăcire și să simțim un deficit de energii și de speranță. Există riscul ca misiunea creștină să apară ca o simplă utopie irealizabilă sau, oricum, o realitate care depășește forțele noastre. Dar dacă-l contemplăm pe Isus Înviat, care merge alături de discipolii din Emaus (cf. Lc 24,13-15), încrederea noastră poate să fie reînsuflețită; în această scenă evanghelică avem o adevărată „liturgie a străzii”, care precede pe cea a Cuvântului și a Pâinii frânte și ne comunică, în fiecare pas al nostru, că Isus este alături de noi! Cei doi discipoli, răniți de scandalul Crucii, se întorc acasă parcurgând calea înfrângerii: poartă în inimă o speranță înfrântă și un vis care nu s-a realizat. În ei tristețea a luat locul bucuriei Evangheliei. Ce face Isus? Nu-i judecă, parcurge însăși drumul lor și, în loc să ridice un zid, deschide o nouă breșă. Lent transformă descurajarea lor, face să ardă inima lor și deschide ochii lor, vestind Cuvântul și frângând Pâinea. În același mod, creștinul nu poartă singur angajarea misiunii, ci experimentează, chiar și în trude și în neînțelegeri, „că Isus merge cu el, vorbește cu el, respiră cu el, muncește cu el. Îl simte pe Isus viu împreună cu el în mijlocul angajării misionare” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 266).

Isus face să încolțească sămânța. În sfârșit, este important a învăța din Evanghelie stilul vestirii. De fapt, adesea, chiar și cu intențiile cele mai bune, se poate întâmpla să se tolereze o anumită manie de putere, prozelitismul sau fanatismul intolerant. În schimb, Evanghelia ne invită să refuzăm idolatria succesului și a puterii, preocuparea excesivă pentru structuri și o anumită neliniște care răspunde mai mult unui spirit de cucerire decât celui de slujire. Sămânța Împărăției, deși mică, invizibilă și uneori nesemnificativă, crește în tăcere grație lucrării neîncetate a lui Dumnezeu: „Așa este împărăția lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânța în pământ și, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea și ziua, sămânța răsare și crește, nici el nu știe cum” (Mc 4,26-27). Aceasta este prima noastră încredere: Dumnezeu depășește așteptările noastre și ne surprinde cu generozitatea sa, făcând să răsară roadele muncii noastre dincolo de calculele eficienței umane.

Cu această încredere evanghelică ne deschidem la acțiunea tăcută a Duhului, care este fundamentul misiunii. Niciodată nu va putea exista nici pastorație vocațională, nici misiune creștină fără rugăciunea asiduă și contemplativă. În acest sens, trebuie alimentată viața creștină cu ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și, mai ales, să se îngrijească relația personală cu Domnul în adorația euharistică, „loc” privilegiat de întâlnire cu Dumnezeu.

Această prietenie intimă cu Domnul doresc s-o încurajez cu putere, mai ales pentru a implora de sus noi vocații la preoție și la viața consacrată. Poporul lui Dumnezeu are nevoie să fie condus de păstori care-și dedică viața în slujba Evangheliei. De aceea, cer comunităților parohiale, asociațiilor și numeroaselor grupuri de rugăciune prezente în Biserică: împotriva ispitei descurajării, continuați să-l rugați pe Domnul pentru ca să trimită lucrători în secerișul său și să ne dea preoți îndrăgostiți de Evanghelie, capabili să devină aproapele cu frații și, astfel, să fie semn viu al iubirii milostive a lui Dumnezeu.

Iubiți frați și surori, și astăzi putem să regăsim ardoarea vestirii și să propunem, mai ales tinerilor, urmarea lui Cristos. În fața senzației răspândite a unei credințe obosite sau reduse la simple „datorii de îndeplinit”, tinerii noștri au dorința de a descoperi fascinația mereu actuală a figurii lui Isus, de a se lăsa interogați și provocați de cuvintele sale și de gesturile sale și, în sfârșit, de a visa, grație Lui, o viață pe deplin umană, bucuroasă să se dedice în iubire.

Maria Preasfântă, Mama Mântuitorului nostru, a avut curajul de a îmbrățișa acest vis al lui Dumnezeu, punând tinerețea sa și entuziasmul său în mâinile sale. Mijlocirea sa să ne obțină aceeași deschidere a inimii, promptitudinea în a rosti acel „Iată-mă” al nostru la chemarea Domnului și bucuria de a porni la drum (cf. Lc 1,39), asemenea ei, pentru a-l vesti întregii lumi.

Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc
pentru cea de-a 54-a Zi Mondială
de Rugăciune pentru Vocații
7 mai 2017

Stimulați de Duhul Sfânt pentru misiune

Traducător: pr. Mihai Pătrașcu

Preluat de pe www.magisteriu.ro

Posted in (spre) Preoţie, Misionarism, Papa Francisc, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Povestea unor oameni care dăruiesc speranța vieții

Posted by Paxlaur pe 27/04/2017

Iată bucuria de a dărui speranță, speranța vieții…

Posted in E bine de ştiut, Misionarism | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

Revoluţia creştină

Posted by Paxlaur pe 24/10/2016

misiuni-si-misionari-pilar-rahola-domund-2016

Anul acesta, pentru prima dată, a revenit unei femei, o jurnalistă, să primească funcţia de a fi pregonera, rugătoarea din Domingo mundial de las misiones (Domund 2016) ţinută la 15 octombrie în bazilica „Sagrada Familia” la Barcelona, în prezenţa arhiepiscopului Juan José Omella Omella. Pregón este un discurs lung care reprezintă un prolog la celebrarea Zilei Misionare Mondiale care se desfăşoară în mod tradiţional în penultima duminică din octombrie. Iniţiativa vrea să promoveze în cetăţeni (credincioşi şi necredincioşi) un curent de solidaritate cu popoarele şi sectoarele omenirii mai nevoiaşe, precum şi să amintească serviciul umanitar şi evanghelizator al celor circa 500 de misionari catalani şi al celor 13.000 de misionari din toată Spania. Într-o traducere a noastră publicăm fragmente din pregón.

Nu sunt credincioasă, chiar dacă unii buni prieteni îmi spun că sunt necredincioasa cea mai credincioasă pe care o cunosc. Dar trebuie să fiu sinceră pentru că, deşi mă înduioşează spiritualitatea pe care o percep într-un loc sfânt ca acesta şi admir profund transcendenţa înaltă care pulsează în inima credincioşilor, Dumnezeu îmi apare ca un concept ambiguu şi rezervat. Totuşi această dificultate de a înţelege divinitatea nu mă împiedică să-l văd pe Dumnezeu în fiecare act solidar, în fiecare gest de dedicare şi de stimă faţă de aproapele pe care atâţia credincioşi le fac, tocmai pentru că ei cred. Ce idee luminoasă, ce idee atât de înaltă zdruncină viaţa a mii de persoane care într-o zi decid să iasă din casă, să treacă peste frontiere şi orizonturi şi să ajungă în locurile cele mai abandonate din lume, în acele găuri negre ale planetei care nu sunt prezentat nici în hărţi! Ce tumult interior trebuie să trăiască, ce măreţia a sufletului trebuie să aibă, acele femei şi acei bărbaţi ai credinţei, ce iubire faţă de Dumnezeu îi face să-şi dedice viaţa în slujba omenirii! Nu reuşesc să-mi imaginez revoluţie mai paşnică şi gest mai grandios.

Trăim timpuri zbuciumate, care au ameninţat credinţele noastre, ne-au lăsat orfani de ideologii şi pierduţi în labirinturi de îndoieli şi frici. Suntem o omenire fragilă şi înspăimântată care merge prin ceaţă, aproape întotdeauna fără busolă. În acest moment de descumpănire, ameninţaţi de ideologii totalitare, de o nemăsurată nelinişte consumistă şi de golul de valori, comportamentul acestor credincioşi, care îl văd pe Dumnezeu ca inspiraţie de iubire şi de dăruire, este fără îndoială un far luminos în întuneric. Vorbesc despre ei, despre misionari, şi acest cuvânt aşa de vechi ca însăşi credinţa creştină a fost murdărit de multe ori, târât de noroiul dispreţului. Este evident că misionarii au o dublă dorinţă, o dublă misiune: sunt purtători ai cuvântului creştin şi, în acelaşi timp, slujitori ai nevoilor umane. Adică, ajută şi evanghelizează, şi pun acceptul pe acest ultim verb, pentru că este cel care a suferit atacurile cele mai furioase, mai ales din partea ideologiilor care se simt deranjaţi de solidaritate atunci când se realizează în numele lui Cristos. Din acest deranj atavic se naşte dispreţul multora.

Din poziţia mea de necredincioasă pot să spun că misiunea de a evangheliza este şi o misiune de slujire adusă fiinţei umane, oricare ar fi condiţia sa, identitatea sa, cultura sa, limba sa, pentru că valorile creştine sunt valori universale care se leagă direct cu valorile umane. Desigur mă refer aici la cuvântul lui Dumnezeu ca izvor de bunătate şi de pace şi nu la folosirea lui Dumnezeu ca idee de putere şi de impunere. Însă, cu această condiţie, mesajul creştin, mai ales într-un timp în care lipsesc valorile trainice şi transcendente, este un instrument puternic, contravenient şi revoluţionar; revoluţia celui care nu vrea să ucidă pe nimeni, ci să-i salveze pe toţi.

De la această idee de evanghelizare, dispreţuită, criticată şi aşa de des refuzată, să trecem la un alt concept la fel de demonizat: cel de caritate. Câte persoane cumsecade, care se simt implicate de ideea progresistă de solidaritate şi laudă bunătatea indiscutabilă care le motivează, nu suportă în schimb conceptul de caritate creştină? Şi folosesc termenul complet, tocmai caritate creştină, conştientă cât de inoportună este această motivaţie în domenii ideologice determinate. Totuşi acest concept, pe care personal îl găsesc luminos dar pe care alţii îl consideră paternalist şi chiar prepotent, a fost sentimentul care a motivat milioane de creştini, în decursul secolelor, să-i slujească pe alţii. Şi când vorbim despre alţii, vorbim de a sluji persoanele dezrădăcinate, uitate, pierdute, marginalizate, bolnave, invizibile. Cine suntem noi, persoane cumsecade în fericita noastră etică laică, pentru a pune în discuţie morala creştină, care a făcut atâta bine omenirii? Caritatea creştină a fost primul sentiment care a zguduit conştiinţa multor credincioşi, decişi să-şi dedice propria viaţă pentru a îmbunătăţi viaţa tuturor. Nu mă refer aici numai la misionarii actuali, prezenţi peste tot în lume acolo unde este nevoia cea mai extremă, ci şi la acei creştini de departe care, din iubire faţă de credinţa lor, au făcut gesturi eroice. Misionari, surori, preoţi şi laici morţi în fiecare colţ al lumii, asasinaţi, ucişi de virusuri teribile, căzuţi în războaiele întunericului.

Nu găsesc cuvinte mai intense pentru a descrie forţa grandioasă a iubirii. Am spus că eu nu cred în Dumnezeu, şi această afirmaţie este pe atât de sinceră pe cât este de tristă fără îndoială. Suntem aşa de singuri în faţa morţii, noi, care nu-l avem pe Dumnezeu ca însoţitor. Dar sunt o credincioasă ferventă a tuturor acelor bărbaţi şi femeie care, mulţumire fie lui Dumnezeu, ne dau profunde lecţii de viaţă, apostoli neobosiţi ai credinţei în omenire. Papa Francisc, în mesajul său pentru acest Domund, a cerut ca toţi creştinii „să iasă” din ţara lor şi să ducă acest mesaj de dăruire, nu pentru că-i obligă să facă asta un război, sau foametea, sau sărăcia, sau nenorocirea, ca pentru atâtea victime astăzi în lume, ci pentru că ceea ce îi motivează sunt sentimentul de slujire şi credinţa profundă. Este o călătorie spre inima omenirii. Această chemare ne interpelează pe toţi: credincioşi, agnostici, atei, pe cei care simt şi pe cei care se îndoiesc, pe cei care cred şi pe cei care neagă, sau nu ştiu, sau ar vrea şi nu pot. Misiunile catolice sunt o uriaşă forţă de viaţă, o imensă armată de soldaţi ai păcii, care dau speranţă omenirii ori de câte ori pare pierdută.

(În ziua misionară mondială
Revoluţia creştină
de Pilar Rahola
După L’Osservatore Romano, 23 octombrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Posted in E bine de ştiut, Lecturi, Misionarism | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

17 iunie: Ziua mondială a omului care îl ia în serios pe Dumnezeu

Posted by Paxlaur pe 20/06/2012

„Indiferent unde suntem năzuința noastră este
să-i fim plăcuţi lui Dumnezeu” (2Cor 5,9).

Am auzit despre doi oameni care, intrând într-o biserică, au rămas neclintiţi în faţa unui crucifix foarte bine realizat: un Isus care purta pe trupul său semnul agoniei, al biciuirii, al încoronării cu spini, al batjocurii şi al drumului crucii; un Isus de pe care nu se ştersese praful drumului ce acum acoperea trupul sângerând; un Isus răstignit ce stătea să strige „Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul” (Lc 23,46). După câteva momente unul dintre ei, cu emoţii, a spus: „Iată unde ajungi, iată ce păţeşti, dacă-i iei prea în serios pe oameni”. La care celălalt, printre lacrimi, i-a spus: „Nu. Aici ajungi atunci când îi iubeşti prea mult… cel mai mult!”.

E greu de spus care dintre ei avea dreptate. Nu cred că aceste afirmaţii se exclud, ci cred mai degrabă că se completează reciproc. Da, cred că Isus a ajuns pe cruce pentru că ne iubeşte cel mai mult, dumnezeieşte de mult. Dar cred că este pe cruce şi pentru că a luat omul în serios. Dumnezeu întotdeauna ia în serios omul. Şi dacă aici, la cruce, la sacrificiul suprem al pătimirii şi al morţii, se ajunge atunci când Dumnezeu îl preţuieşte pe om, mă întreb unde se ajunge atunci când omul îl ia în serios pe Dumnezeu? Da, ce ar fi să mai gândim şi altfel: să iniţiem o zi a omului care-l ia în serios pe Dumnezeu. Avem Ziua Mondială a Sănătăţii, a Păcii etc., ce-ar fi să avem şi Ziua Mondială a Omului care-l ia în serios pe Dumnezeu?!

Să ne imaginăm o zi în care toţi oamenii, măcar toţi creştinii, îl iau în serios pe Dumnezeu şi-i împlinesc cerinţele. Oameni care nu fac rău, care se roagă pentru duşmanii lor, care fac bine celor care-i urăsc şi-i vorbesc de rău. O zi în care oamenii din biserică îşi amintesc ce a spus Isus: „Dacă ştii că fratele tău are ceva împotriva ta, mergi mai întâi şi te împacă cu el”… şi se duc imediat să facă pace. Cum ar arăta viaţa noastră? Cum ar arăta în acea zi viaţa din jurul nostru, din comunitatea noastră? Mi-ar fi aşa dragă acea zi.

Da, trebuie să mărturisesc că îmi plac mult, foarte mult, oamenii care-l iau în serios pe Dumnezeu, pe Isus Cristos. Ştiţi unde se ajunge atunci când îl iei în serios pe Dumnezeu? Se ajunge la acei oameni sfinţi, la preoţi şi călugări, la familii şi tineri care trăiesc cuvântul lui Dumnezeu. Se ajunge la oameni ca sfântul Anton de la care atât de des aşteptăm un semn mijlocitor, o minune.

Dacă-l iei în serios pe Dumnezeu faci ca Zaheu din sfânta Evanghelie şi spui în văzul tuturor: „Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor, iar dacă am nedreptăţit pe cineva îl despăgubesc împătrit”, pentru că ştii că Dumnezeu te-a atins şi atingerea sa este irezistibilă.

Dacă-l iei în serios pe Dumnezeu faci ca acel om despre care am auzit zilele trecute că a plecat pe jos din Polonia spre Portugalia, spre Santiago de Compostela, un loc în care ajung anual mii de credincioşi pelerini. A plecat să străbată singur 4000 de km, să treacă prin şapte ţări – Polonia, Cehia, Austria, Elveţia, Franţa, Spania, Portugalia – doar ca să-l întâlnească pe Cristos şi să şi-l interiorizeze.

Dacă-l iei în serios pe Dumnezeu îndrăzneşti să fii unul dintre acei misionari care ascultă de îndemnul lui Cristos: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia. Mergeţi şi botezaţi. Mergeţi şi spuneţi că împărăţia lui Dumnezeu este aproape”, acea împărăţie despre care am auzit şi-n evanghelie: o împărăţie care creşte uimitor de mult, dar nimeni nu ştie cum. Suntem uimiţi în faţa modului silenţios al lui Dumnezeu de a lucra, uimiţi cum de la 12 oameni simpli s-a ajuns la mai mult de un miliard de creştini. Și nimeni nu știe cum, toți însă știu – chiar dacă nu cred! – că aici e vorba de lucrarea lui Dumnezeu (cf. Mc 4,26-34).

Îmi plac toţi aceşti oameni – Zaheu, Polonul, misionarii – care ies din confortul lor şi caută să facă ceva şi pentru alţii. Legat de această îndrăznire de a ieși din confortul personal, îmi amintesc un exemplu din viaţa a doi sfinţi: sfântul Nicolae şi sfântul Cassian. Aceştia, fiind deja în rai, unde totul era bine, perfect, s-au hotărât să se întoarcă totuşi pe pământ, să vadă ce se mai întâmplă în urma lor. Mergând ei agale, într-o intersecţie a unui sat văd împotmolit în noroaie carul unui om care se necăjea să-şi scoată boii de acolo, dar în zadar. Sfântul Nicolae, voi să-i sară în ajutor, dar Cassian încercă să-l oprească: „Nu se cuvine, frate Nicolae. Tu nu vezi ce haine imaculate avem. A-l ajuta înseamnă să ne murdărim şi va fi vai de noi la întoarcerea în rai”. Însă Nicolae l-a lăsat vorbind, s-a coborât în noroi şi l-a ajutat pe bătrân. La întoarcerea în rai, sfântul Petru îi ia la rost. „Unde aţi fost?… Şi ce-i cu ţinuta asta neîngrijită la tine, Nicolae?” Şi Nicolae îi povesteşte cele petrecute. „A, da?!”, fu răspunsul bucuros şi plin de uimire al sfântului Petru. „Bravo. Frumos lucru ai făcut. Dar Cassian nu era cu tine? El cum de nu e murdar?!”, întrebă Petru. „Ba da, era cu mine, dar el nu a vrut să-şi murdărească hainele”, a spus stingherit Nicolae. „Aha… Ei bine, atunci facem aşa. La împărţirea sfinţilor în calendar, tu vei avea, în Rusia, 2 sărbători pe an şi vei fi cel mai iubit de copii, iar tu Cassian, vei avea doar o sărbătoare…şi aia pe 29 februarie şi o să-ţi vină rândul o dată la 4 ani. Asta ca să nu uite nimeni că omul merită orice sacrificiu”.

Chiar dacă nu ştiu de câte ori vor fi puşi în calendar cei care pleacă în misiuni, cei care au curajul de a ieşi din confortul personal, din siguranţa casei şi să meargă să-i ajute pe alţii, ştiu însă că au posibilitatea să ajungă nu în calendare, ci în împărăţia lui Dumnezeu. E vorba de acea împărăţie deschisă tuturor celor care îndrăznesc, pentru că e adevărat ce ne spune tuturor fericitul Ioan Paul al II-lea: „Nu uitaţi că toţi suntem capabili de fapte măreţe – faceţi din viaţa voastră ceva măreţ!”.

E un gând ce vreau să străpungă astăzi auzul şi inima tuturor: toţi suntem capabili de fapte măreţe! Să nu ne mulţumim cu puţin, cu starea noastră, să ieşim din mediocritate, să îndrăznim să-l luăm în serios pe Cristos şi mesajul său; să fim conştienţi că tot ceea ce facem contează… lasă o urmă.

Când am auzit despre o persoană că pleacă în misiuni am întrebat-o de ce şi cum, de unde dorinţa asta. Şi mi-a spus că-i visul ei de mulţi ani, mai exact are acest vis de când un preot venit din misiuni, din Gana, i-a arătat un filmuleţ şi câteva poze despre ce se întâmplă pe acolo. Mă gândesc: oare acel preot ştia că gestul său va lăsa această urmă în inima cuiva? Puţin probabil! Dar iată că urma lăsată, gestul său poate mic şi neînsemnat, a dat rod bogat. Gesturile noastre contează enorm, uneori, ca şi în cazul împărăţiei lui Dumnezeu, dau un rod bogat, chiar dacă noi nu ştim cum.

Să mergi misionar înseamnă să mergi să duci speranţă. Să porţi forţa nădejdii acolo unde lumea e la capătul deznădejdii, al mizeriei, al foamei, al necredinţei etc., înseamnă să duci Evanghelia, care nu e nimic altceva decât o veste bună.

Îmi amintesc legat de misiuni un filmuleţ: un om curăţa porumb într-o găleată. În spatele lui zeci de copii slabi aşteptau să primească puţin, 2-3linguri de grăunţe. Senini şi nerăbdători. Un alt cadru era umplut cu camioanele de la crucea roşie care, pline cu ajutoare, străbăteau deşertul şi mergeau spre cei înfometaţi. Peste tot erau primiţi cu urale. Un al treilea cadru: un preot citea din evanghelie versetul următor: „Isus a luat cartea şi a citit: Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună, să proclam celor închişi eliberarea, celor orbi vederea, să redau libertatea celor asupriţi, să vestesc un an de îndurare al Domnului”… (Lc 4,18). La sfârşitul filmuleţului un jurnalist se întreba ironic: de ce au nevoie aceşti oameni înfometaţi: de camioane cu mâncare care merg spre ei sau de un preot care să le citească Evanghelia?… Voiam să-mi răspund mie şi m-am uitat din nou: imensă bucurie la camioanele care soseau; dar neclintiţi şi senini, strălucitori şi transfiguraţi la Evanghelia pe care o ascultau. Atunci mi-am răspuns singur şi împărtăşesc cu voi acest răspuns: dacă nu ar fi cineva să le citească Evanghelia, cei mai mulţi dintre ei nu ar avea speranţa necesară şi forţa să reziste şi să aştepte acele camioane care vin rar: ar muri deznădăjduiţi. Plus că deseori, Evanghelia este cea care pune în mişcare sute de camioane de la creştini generoşi. Da, ei cred Evanghelia: cred că cei săraci au în Cristos un sprijin, pe unul de-al lor. Şi astfel rezistă. Ei, şi cei care aşteaptă cu speranţă ajutorul şi cei care trimit cu dragoste, sunt oamenii care-l iau în serios pe Dumnezeu.

Haideţi să facem din această zi o Zi mondială a omului care-l ia în serios pe Dumnezeu. Să schimbăm pentru o zi faţa pământului. Să renunţăm la zilele în care îl luăm la rost pe Dumnezeu sau pe aproapele. Să renunţăm la zilele de indiferenţă în faţa Evangheliei. Să renunţăm la comoditate şi să trăim, măcar pentru o zi, cuvintele lui Isus: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este” (Mt 5,48).

Făcând astfel vom fi cei care le dau oamenilor speranţa Evangheliei, speranţa Împărăţiei lui Dumnezeu, le dăm un chip senin şi puterea de a aştepta încrezători ajutorul şi mângâierea Domnului şi a semenilor.

Când avem de sărbătorit un eveniment în viaţa noastră suntem asaltaţi de sfaturi şi urări. La cele pe care le primim aş adăuga şi eu trei gânduri pentru zilele importante din viaţa noastră sau pentru acele zile pline.

În primul rând, vă doresc să reuşiţi să-l luaţi mereu în serios pe Cristos, iar lucrul acesta să vă facă să vă simţiţi bine, împliniţi: Cristos şi mesajul său nu sunt o povară. Iar răsplata este mult peste măsura aşteptărilor noastre, pentru că Dumnezeu nu rămâne niciodată dator.

În al doilea rând doresc să păstrăm mereu vie conştiinţa că nu suntem noi cei care facem totul, nu suntem noi cei care schimbăm de unii singuri lumea întreagă, ci vor mai fi şi alţii care ne vor sta alături, dar va fi mai ales Dumnezeu. Da, Domnul va face cel mai mult. Iar lucrul acesta trebuie să ne liniştească. Îmi amintesc un episod din viaţa fericitului Ioan al XXIII-lea. După ce a fost ales papă nu mai putea dormi: avea multe de rezolvat, nelinişti, probleme. Asta până într-o seară, când epuizat de nesomn și griji, aude o voce:
„Ioane, de ce nu dormi?”.
Grăbit, sfântul părinte i-a răspuns: „Nu pot, Doamne. Am de rezolvat atât de multe lucruri. Sunt prea multe probleme etc.”…
„Ioane, dar cine conduce Biserica? Tu sau eu?”
„Tu, Doamne!”, a răspuns fără ezitare Papa cel Bun.
„Corect. Atunci mergi şi dormi liniştit. Rezolv eu restul”.

Şi în al treilea rând, dar nu în ultimul rând, mă tot gândeam cu ce anume din Sfânta Scriptură se poate asemăna aventura la care se înscriu misionarii. Unde aş putea găsi în Biblie o comparaţie pentru modul în care ei ies din confortul şi siguranţa lor şi se aventurează spre necunoscut şi nesiguranţă?! Şi m-am gândit la aventura lui Petru când Domnul i-a spus să coboare din barca sa şi să vină spre el mergând pe apă. Adică, să coboare din siguranţa bărcii şi să meargă pe acele valuri ameninţătoare… Şi Petru, spirit aventurier, chiar a coborât. Este extraordinar un lucru aici pe care trebuie să-l reţinem toţi: când Petru s-a uitat la Isus, când ţinta lui a fost Domnul, a mers în siguranţă pe apă, a păşit peste valuri. Când a început să se uite la valuri şi să se gândească la sine, la viaţa sa pusă în pericol, a început să se scufunde. Pentru că te aventurezi spre un Cristos care te cheamă să ieşi din confortul şi siguranţa ta şi să păşeşte pe un tărâm nesigur, îţi doresc să priveşti la Isus. Mereu. Vei putea străbate totul în siguranţă. Îţi doresc să-l simţi pe Cristos atunci când întinzi mâna. Iar dacă vreodată vei striga asemenea lui Petru: „Doamne, salvează-mă!”, să simţi cum te ridică la pieptul său şi te poartă spre locurile cele mai sigure. Să-l atingi pe Dumnezeu şi el să te atingă pe tine într-o îmbrăţişare ce nu-ţi doreşti să se termine!

De fapt, asta ne dorim cu toţii: un Cristos aproape de noi, aşa cum şi este! Spuneam la început că-mi plac oamenii care-l iau în serios pe Cristos. Ei bine, a-l lua în serios pe Cristos înseamnă în primul rând a-l considera mereu viu, prezent. Unii pleacă în depărtări să-l vestească pe Cristos, noi rămânem să-l vestim aici sau unde ne poartă viaţa. Important e să nu uităm că gesturile noastre lasă urme puternice: pot schimba vieţi în bine sau în rău, că ziua în care ne hotărâm să-l luăm pe Cristos în serios, este ziua în care răspundem cu iubire la iubirea sa ce la pironit pe Cruce.

Şi nouă, asemenea sfintei Fecioare Maria, ni s-a încredinţat o responsabilitate enormă: aceea de a-l lua în serios pe Cristos şi de a-l vesti şi altora. Buna noastră Mamă să ne mijlocească harurile necesare pentru a crea în comunitatea noastră ziua în care oamenii îl iau în serios pe Cristos, după cum şi Dumnezeu a creat o lume în care el în ea în serios pe om în fiecare clipă. Amin.

Textul de mai sus este format din combinarea a două predici:
una, cea de  bază, ţinută în biserica din Luizi Călugăra (Bacău),
la o sfântă Liturghie la care au participat membri misionari
ai Asociaţiei Puncte Inimă (17 iunie 2012);
iar cealaltă, ţinută în Catedrala din Iaşi, marţi, 19 iunie,
la o Liturghie în cinstea sfântului Anton.

Posted in Misionarism, Predici si meditatii | Etichetat: , , | 13 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: