„Iată-mă, trimite-mă pe mine” (Is 6,8)

Iubiţi fraţi şi surori,

Doresc să exprim recunoştinţa mea lui Dumnezeu pentru angajarea cu care a fost trăită în toată Biserica, în octombrie 2019, Luna Misionară Extraordinară. Sunt convins că ea a contribuit la stimularea convertirii misionare în atâtea comunităţi, pe calea indicată de tema „Botezaţi şi trimişi: Biserica lui Cristos în misiune în lume”.

În acest an, marcat de suferinţele şi de provocările cauzate de pandemia de Covid-19, acest drum misionar al întregii Biserici continuă în lumina cuvântului pe care-l găsim în vocaţia profetului Isaia: „Iată-mă, trimite-mă pe mine” (Is 6,8). Este răspunsul mereu nou la întrebarea Domnului: „Pe cine voi trimite?”. Această chemare provine din inima lui Dumnezeu, din milostivirea sa care interpelează fie Biserica, fie omenirea în criza mondială actuală. „Ca discipolii din Evanghelie am fost cuprinşi pe nepregătite de o furtună neaşteptată şi furioasă. Ne-am dat seama că suntem în aceeaşi barcă, toţi fragili şi dezorientaţi, dar în acelaşi timp importanţi şi necesari, chemaţi cu toţii să vâslim împreună, având nevoie toţi să ne încurajăm reciproc. În această barcă… suntem toţi. Ca acei discipoli, care vorbesc într-un singur glas şi în angoasă spun: «Pierim!», tot aşa şi noi ne-am dat seama că nu putem merge înainte fiecare pe cont propriu, ci numai împreună” (Meditaţie în Piaţa „Sfântul Petru”, 27 martie 2020). Cu adevărat, suntem înspăimântaţi, dezorientaţi şi înfricoşaţi. Durerea şi moartea ne fac să experimentăm fragilitatea noastră umană; însă în acelaşi timp ne recunoaştem cu toţii părtaşi de o puternică dorinţă de viaţă şi de eliberare de rău. În acest context, chemarea la misiune, invitaţia de a ieşi din noi înşine din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele se prezintă ca oportunitate de împărtăşire, de slujire, de mijlocire. Misiunea pe care Dumnezeu o încredinţează fiecăruia face să treacă de la eu-l înfricoşat şi închis la eu-l regăsit şi reînnoit de dăruirea de sine.

În jertfa crucii, unde se împlineşte misiunea lui Isus (cf. In 19,28-30), Dumnezeu revelează că iubirea sa este faţă de fiecare şi faţă de toţi (cf. In 19,26-27). Şi ne cere disponibilitatea noastră personală de a fi trimişi, pentru că el este Iubire în veşnică mişcare de misiune, mereu în ieşire din sine însuşi pentru a da viaţă. Din iubire faţă de oameni, Dumnezeu Tatăl l-a trimis pe Fiul Isus (cf. In 3,16). Isus este Misionarul Tatălui: Persoana şi lucrarea sa sunt în întregime ascultare faţă de voinţa Tatălui (cf. In4,34; 6,38; 8,12-30; Evr 10,5-10). La rândul său, Isus, răstignit şi înviat pentru noi, ne atrage în mişcarea sa de iubire, cu însuşi Duhul său, care însufleţeşte Biserica, face din noi discipoli ai lui Cristos şi ne trimite în misiune spre lume şi spre popoare.

„Misiunea, «Biserica în ieşire» nu sunt un program, o intenţie de realizat prin efort de voinţă. Cristos este cel care face ca Biserica să iasă din ea însăşi. În misiunea de a vesti Evanghelia, tu te mişti pentru că Duhul te impulsionează şi te duce” (Fără El nu putem face nimic [Senza di Lui non possiamo far nulla], LEV-San Paolo, 2019, 16-17). Dumnezeu ne iubeşte mereu cel dintâi şi cu această iubire ne întâlneşte şi ne cheamă. Vocaţia noastră personală provine din faptul că suntem fii ai lui Dumnezeu în Biserică, familie a sa, fraţi şi surori în acea caritate pe care Isus ne-a mărturisit-o. Însă toţi au o demnitate umană întemeiată pe chemarea divină de a fi copii ai lui Dumnezeu, de a deveni, în sacramentul Botezului şi în libertatea credinţei, ceea ce sunt din totdeauna în inima lui Dumnezeu.

Deja faptul de a fi primit gratuit viaţa constituie o invitaţie implicită de a intra în dinamica dăruirii de sine: o sămânţă care, în cei botezaţi, va lua formă matură ca răspuns de iubire în căsătorie şi în fecioria pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Viaţa umană se naşte din iubirea lui Dumnezeu, creşte în iubire şi tinde spre iubire. Nimeni nu este exclus de la iubirea lui Dumnezeu şi în jertfa sfântă a lui Isus Fiul pe cruce, Dumnezeu a învins păcatul şi moartea (cf. Rom 8,31-39). Pentru Dumnezeu, răul – chiar şi păcatul – devine o provocare de a iubi şi a iubi tot mai mult (cf. Mt 5,38-48; Lc 23,33-34). De aceea, în misterul pascal, milostivirea divină vindecă rana originară a omenirii şi se revarsă asupra întregului univers. Biserica, sacrament universal al iubirii lui Dumnezeu faţă de lume, continuă în istorie misiunea lui Isus şi ne trimite pretutindeni pentru ca, prin mărturia noastră de credinţă şi vestirea Evangheliei, să se manifeste iar iubirea lui Dumnezeu şi să poată atinge şi transforma inimi, minţi, trupuri, societăţi şi culturi în orice loc şi timp.

Misiunea este răspuns, liber şi conştient, la chemarea lui Dumnezeu. Însă această chemare putem s-o percepem numai atunci când trăim un raport personal de iubire cu Isus viu în Biserica sa. Să ne întrebăm: suntem gata să primim prezenţa Duhului Sfânt în viaţa noastră, să ascultăm chemarea la misiune, fie pe calea căsătoriei, fie pe cea a fecioriei consacrate sau a preoţiei primite prin hirotonire, şi oricum în viaţa obişnuită de toate zilele? Suntem dispuşi să fim trimişi pretutindeni pentru a mărturisi credinţa noastră în Dumnezeu Tatăl milostiv, pentru a proclama Evanghelia mântuirii lui Isus Cristos, pentru a împărtăşi viaţa divină a Duhului Sfânt edificând Biserica? Asemenea Mariei, mama lui Isus, suntem gata să fim fără rezerve în slujba voinţei lui Dumnezeu (cf. Lc 1,38)? Această disponibilitate interioară este foarte importantă pentru a putea să-i răspundem lui Dumnezeu: „Iată-mă, Doamne, trimite-mă pe mine” (cf. Is 6,8). Şi asta nu în abstract, ci în prezentul Bisericii şi al istoriei.

A înţelege ce anume ne spune Dumnezeu în aceste timpuri de pandemie devine o provocare şi pentru misiunea Bisericii. Boala, suferinţa, frica, izolarea ne interpelează. Sărăcia celui care moare singur, a celui care este abandonat sieşi, a celui care pierde locul de muncă şi salariul, a celui care nu are casă şi hrană ne interoghează. Obligaţi la distanţarea fizică şi la rămânerea acasă, suntem invitaţi să redescoperim că avem nevoie de relaţiile sociale, precum şi de relaţia comunitară cu Dumnezeu. Departe de a mări neîncrederea şi indiferenţa, această condiţie ar trebui să ne facă mai atenţi la modul nostru de a ne relaţiona cu alţii. Şi rugăciunea, în care Dumnezeu atinge şi mişcă inima noastră, ne deschide la nevoia de iubire, de demnitate şi de libertate a fraţilor noştri, precum şi la grija faţă de creaţie. Imposibilitatea de a ne reuni ca Biserică pentru a celebra Euharistia ne-a făcut să împărtăşim condiţia atâtor comunităţi creştine care nu pot celebra Liturghia în fiecare duminică. În acest context, întrebarea pe care Dumnezeu o adresează: „Pe cine voi trimite?”, ne este adresată din nou şi aşteaptă de la noi un răspuns generos şi convins: „Iată-mă, trimite-mă pe mine!” (Is 6,8). Dumnezeu continuă să caute pe cine să trimită în lume şi la popoare pentru a mărturisi iubirea sa, mântuirea sa de păcat şi de moarte, eliberarea sa de rău (cf. Mt 9,35-38; Lc 10,1-12).

A celebra Ziua Mondială a Misiunilor înseamnă a reafirma şi modul în care rugăciunea, reflecţia şi ajutorul material al ofertelor voastre sunt oportunităţi pentru a participa activ la misiunea lui Isus în Biserica sa. Caritatea exprimată în colectele de la celebrările liturgice din a treia duminică din octombrie are scopul de a susţine munca misionară desfăşurată în numele meu de Operele Misionare Pontificale, pentru a veni în întâmpinarea nevoilor spirituale şi materiale ale popoarelor şi Bisericilor din toată lumea pentru mântuirea tuturor.

Preasfânta Fecioară Maria, Steaua evanghelizării şi Mângâietoarea mâhniţilor, discipolă misionară a propriului Fiu Isus, să continue să mijlocească pentru noi şi să ne susţină.

Roma, „Sfântul Ioan din Lateran”, 31 mai 2020, Solemnitatea Rusaliilor

Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc
pentru Ziua Mondială a Misiunilor,
celebrată la 18 octombrie 2020

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro