Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Archive for the ‘Misionarism’ Category

Iată-mă, trimite-mă pe mine!

Posted by Paxlaur pe 07/05/2017

Tu esti preot in veciIubiți frați și surori!

În anii trecuți, am avut ocazia să reflectăm asupra a două aspecte care se referă la vocația creștină: invitația de „a ieși din noi înșine” pentru a ne pune în ascultarea glasului Domnului și importanța comunității ecleziale ca loc privilegiat în care chemarea lui Dumnezeu se naște, se alimentează și se exprimă.

Acum, cu ocazia celei de-a 54-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații, aș vrea să mă opresc asupra dimensiunii misionare a chemării creștine. Cine se lasă atras de glasul lui Dumnezeu și a pornit în urmarea lui Isus descoperă foarte repede, înlăuntrul său, dorința de nesuprimat de a duce Vestea Bună fraților, prin evanghelizare și prin slujirea în caritate. Toți creștinii sunt constituiți misionari ai Evangheliei! De fapt, discipolul nu primește darul iubirii lui Dumnezeu pentru o mângâiere privată; nu este chemat să se ducă pe sine însuși, nici să se îngrijească de interesele unei firme; el este pur și simplu atins și transformat de bucuria de a se simți iubit de Dumnezeu și nu poate reține această experiență numai pentru sine: „Bucuria Evangheliei care umple viața comunității discipolilor este o bucurie misionară” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 21).

De aceea, angajarea misionară nu este ceva care se adaugă la viața creștină, ca și cum ar fi un ornament, ci, dimpotrivă, este situată în inima credinței înseși: relația cu Domnul implică faptul de a fi trimiși în lume ca profeți ai cuvântului său și martori ai iubirii sale.

Dacă experimentăm în noi și multe fragilități și putem să ne simțim uneori descurajați, trebuie să ne ridicăm capul spre Dumnezeu, fără a ne lăsa striviți de sentimentul de nepotrivire sau de a ceda în fața pesimismului, care ne face spectatori pasivi ai unei vieți obosite și obișnuite. Nu există pentru teamă: însuși Dumnezeu e cel care vine să ne purifice „buzele necurate”, făcându-ne capabili pentru misiune: „«Iată, atingându-se acesta de buzele tale, vinovăția și păcatul tău sunt acoperite!». Am auzit glasul Domnului, zicând: «Pe cine voi trimite și cine va merge pentru noi». Iar eu am răspuns: «Iată-mă, trimite-mă pe mine!»” (Is 6,6-8).

Fiecare discipol misionar aude în inimă acest glas divin care îl invită să „treacă” prin mijlocul oamenilor, ca Isus, „vindecând și făcând bine” tuturor (cf. Fap 10,38). De fapt, deja am avut ocazia să amintesc că în virtutea Botezului, fiecare creștin este un „cristofor”, adică „unul care îl poartă pe Cristos” fraților (cf. Cateheză, 30 ianuarie 2016). Acest lucru este valabil îndeosebi pentru cei care sunt chemați la o viață de consacrare specială precum și pentru preoți, care cu generozitate au răspuns „iată-mă, Doamne, trimite-mă pe mine!”. Cu entuziasm misionar reînnoit, ei sunt chemați să iasă din sfintele țarcuri ale templului, pentru a permite duioșiei lui Dumnezeu să se reverse în favoarea oamenilor (cf. Omilie Sfânta Liturghie a Crismei, 24 martie 2016). Biserica are nevoie de astfel de preoți: încrezători și senini pentru că au descoperit adevărata comoară, nerăbdători să meargă s-o facă cunoscută tuturor cu bucurie! (cf. Mt 13,44).

Desigur, nu sunt puține întrebările care apar atunci când vorbim despre misiunea creștină: ce înseamnă a fi misionar al Evangheliei? Cine ne dăruiește forța și curajul vestirii? Care este logica evanghelică din care se inspiră misiunea? La aceste întrebări putem răspunde contemplând trei scene evanghelice: începutul misiunii lui Isus în sinagoga din Nazaret (cf. Lc 4,16-30); drumul pe care El îl parcurge ca Înviat alături de discipolii din Emaus (cf. Lc 24,13-35); și în sfârșit parabola seminței (cf. Mc 4,26-27).

Isus este uns de Duhul Sfânt și trimis. A fi discipol misionar înseamnă a participa activ la misiunea lui Cristos, pe care însuși Isus o descrie în sinagoga din Nazaret: „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închiși eliberarea și celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriți; să vestesc un an de îndurare al Domnului” (Lc4,18-19). Aceasta este și misiunea noastră: a fi unși de Duhul Sfânt și a merge spre frați ca să vestim Cuvântul, devenind pentru ei un instrument de mântuire.

Isus se alătură drumului nostru. În fața întrebărilor care apar din inima omului și a provocărilor care se ridică din realitate, putem să avem o senzație de rătăcire și să simțim un deficit de energii și de speranță. Există riscul ca misiunea creștină să apară ca o simplă utopie irealizabilă sau, oricum, o realitate care depășește forțele noastre. Dar dacă-l contemplăm pe Isus Înviat, care merge alături de discipolii din Emaus (cf. Lc 24,13-15), încrederea noastră poate să fie reînsuflețită; în această scenă evanghelică avem o adevărată „liturgie a străzii”, care precede pe cea a Cuvântului și a Pâinii frânte și ne comunică, în fiecare pas al nostru, că Isus este alături de noi! Cei doi discipoli, răniți de scandalul Crucii, se întorc acasă parcurgând calea înfrângerii: poartă în inimă o speranță înfrântă și un vis care nu s-a realizat. În ei tristețea a luat locul bucuriei Evangheliei. Ce face Isus? Nu-i judecă, parcurge însăși drumul lor și, în loc să ridice un zid, deschide o nouă breșă. Lent transformă descurajarea lor, face să ardă inima lor și deschide ochii lor, vestind Cuvântul și frângând Pâinea. În același mod, creștinul nu poartă singur angajarea misiunii, ci experimentează, chiar și în trude și în neînțelegeri, „că Isus merge cu el, vorbește cu el, respiră cu el, muncește cu el. Îl simte pe Isus viu împreună cu el în mijlocul angajării misionare” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 266).

Isus face să încolțească sămânța. În sfârșit, este important a învăța din Evanghelie stilul vestirii. De fapt, adesea, chiar și cu intențiile cele mai bune, se poate întâmpla să se tolereze o anumită manie de putere, prozelitismul sau fanatismul intolerant. În schimb, Evanghelia ne invită să refuzăm idolatria succesului și a puterii, preocuparea excesivă pentru structuri și o anumită neliniște care răspunde mai mult unui spirit de cucerire decât celui de slujire. Sămânța Împărăției, deși mică, invizibilă și uneori nesemnificativă, crește în tăcere grație lucrării neîncetate a lui Dumnezeu: „Așa este împărăția lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânța în pământ și, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea și ziua, sămânța răsare și crește, nici el nu știe cum” (Mc 4,26-27). Aceasta este prima noastră încredere: Dumnezeu depășește așteptările noastre și ne surprinde cu generozitatea sa, făcând să răsară roadele muncii noastre dincolo de calculele eficienței umane.

Cu această încredere evanghelică ne deschidem la acțiunea tăcută a Duhului, care este fundamentul misiunii. Niciodată nu va putea exista nici pastorație vocațională, nici misiune creștină fără rugăciunea asiduă și contemplativă. În acest sens, trebuie alimentată viața creștină cu ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și, mai ales, să se îngrijească relația personală cu Domnul în adorația euharistică, „loc” privilegiat de întâlnire cu Dumnezeu.

Această prietenie intimă cu Domnul doresc s-o încurajez cu putere, mai ales pentru a implora de sus noi vocații la preoție și la viața consacrată. Poporul lui Dumnezeu are nevoie să fie condus de păstori care-și dedică viața în slujba Evangheliei. De aceea, cer comunităților parohiale, asociațiilor și numeroaselor grupuri de rugăciune prezente în Biserică: împotriva ispitei descurajării, continuați să-l rugați pe Domnul pentru ca să trimită lucrători în secerișul său și să ne dea preoți îndrăgostiți de Evanghelie, capabili să devină aproapele cu frații și, astfel, să fie semn viu al iubirii milostive a lui Dumnezeu.

Iubiți frați și surori, și astăzi putem să regăsim ardoarea vestirii și să propunem, mai ales tinerilor, urmarea lui Cristos. În fața senzației răspândite a unei credințe obosite sau reduse la simple „datorii de îndeplinit”, tinerii noștri au dorința de a descoperi fascinația mereu actuală a figurii lui Isus, de a se lăsa interogați și provocați de cuvintele sale și de gesturile sale și, în sfârșit, de a visa, grație Lui, o viață pe deplin umană, bucuroasă să se dedice în iubire.

Maria Preasfântă, Mama Mântuitorului nostru, a avut curajul de a îmbrățișa acest vis al lui Dumnezeu, punând tinerețea sa și entuziasmul său în mâinile sale. Mijlocirea sa să ne obțină aceeași deschidere a inimii, promptitudinea în a rosti acel „Iată-mă” al nostru la chemarea Domnului și bucuria de a porni la drum (cf. Lc 1,39), asemenea ei, pentru a-l vesti întregii lumi.

Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc
pentru cea de-a 54-a Zi Mondială
de Rugăciune pentru Vocații
7 mai 2017

Stimulați de Duhul Sfânt pentru misiune

Traducător: pr. Mihai Pătrașcu

Preluat de pe www.magisteriu.ro

Posted in (spre) Preoţie, Misionarism, Papa Francisc, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Povestea unor oameni care dăruiesc speranța vieții

Posted by Paxlaur pe 27/04/2017

Iată bucuria de a dărui speranță, speranța vieții…

Posted in E bine de ştiut, Misionarism | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

Revoluţia creştină

Posted by Paxlaur pe 24/10/2016

misiuni-si-misionari-pilar-rahola-domund-2016

Anul acesta, pentru prima dată, a revenit unei femei, o jurnalistă, să primească funcţia de a fi pregonera, rugătoarea din Domingo mundial de las misiones (Domund 2016) ţinută la 15 octombrie în bazilica „Sagrada Familia” la Barcelona, în prezenţa arhiepiscopului Juan José Omella Omella. Pregón este un discurs lung care reprezintă un prolog la celebrarea Zilei Misionare Mondiale care se desfăşoară în mod tradiţional în penultima duminică din octombrie. Iniţiativa vrea să promoveze în cetăţeni (credincioşi şi necredincioşi) un curent de solidaritate cu popoarele şi sectoarele omenirii mai nevoiaşe, precum şi să amintească serviciul umanitar şi evanghelizator al celor circa 500 de misionari catalani şi al celor 13.000 de misionari din toată Spania. Într-o traducere a noastră publicăm fragmente din pregón.

Nu sunt credincioasă, chiar dacă unii buni prieteni îmi spun că sunt necredincioasa cea mai credincioasă pe care o cunosc. Dar trebuie să fiu sinceră pentru că, deşi mă înduioşează spiritualitatea pe care o percep într-un loc sfânt ca acesta şi admir profund transcendenţa înaltă care pulsează în inima credincioşilor, Dumnezeu îmi apare ca un concept ambiguu şi rezervat. Totuşi această dificultate de a înţelege divinitatea nu mă împiedică să-l văd pe Dumnezeu în fiecare act solidar, în fiecare gest de dedicare şi de stimă faţă de aproapele pe care atâţia credincioşi le fac, tocmai pentru că ei cred. Ce idee luminoasă, ce idee atât de înaltă zdruncină viaţa a mii de persoane care într-o zi decid să iasă din casă, să treacă peste frontiere şi orizonturi şi să ajungă în locurile cele mai abandonate din lume, în acele găuri negre ale planetei care nu sunt prezentat nici în hărţi! Ce tumult interior trebuie să trăiască, ce măreţia a sufletului trebuie să aibă, acele femei şi acei bărbaţi ai credinţei, ce iubire faţă de Dumnezeu îi face să-şi dedice viaţa în slujba omenirii! Nu reuşesc să-mi imaginez revoluţie mai paşnică şi gest mai grandios.

Trăim timpuri zbuciumate, care au ameninţat credinţele noastre, ne-au lăsat orfani de ideologii şi pierduţi în labirinturi de îndoieli şi frici. Suntem o omenire fragilă şi înspăimântată care merge prin ceaţă, aproape întotdeauna fără busolă. În acest moment de descumpănire, ameninţaţi de ideologii totalitare, de o nemăsurată nelinişte consumistă şi de golul de valori, comportamentul acestor credincioşi, care îl văd pe Dumnezeu ca inspiraţie de iubire şi de dăruire, este fără îndoială un far luminos în întuneric. Vorbesc despre ei, despre misionari, şi acest cuvânt aşa de vechi ca însăşi credinţa creştină a fost murdărit de multe ori, târât de noroiul dispreţului. Este evident că misionarii au o dublă dorinţă, o dublă misiune: sunt purtători ai cuvântului creştin şi, în acelaşi timp, slujitori ai nevoilor umane. Adică, ajută şi evanghelizează, şi pun acceptul pe acest ultim verb, pentru că este cel care a suferit atacurile cele mai furioase, mai ales din partea ideologiilor care se simt deranjaţi de solidaritate atunci când se realizează în numele lui Cristos. Din acest deranj atavic se naşte dispreţul multora.

Din poziţia mea de necredincioasă pot să spun că misiunea de a evangheliza este şi o misiune de slujire adusă fiinţei umane, oricare ar fi condiţia sa, identitatea sa, cultura sa, limba sa, pentru că valorile creştine sunt valori universale care se leagă direct cu valorile umane. Desigur mă refer aici la cuvântul lui Dumnezeu ca izvor de bunătate şi de pace şi nu la folosirea lui Dumnezeu ca idee de putere şi de impunere. Însă, cu această condiţie, mesajul creştin, mai ales într-un timp în care lipsesc valorile trainice şi transcendente, este un instrument puternic, contravenient şi revoluţionar; revoluţia celui care nu vrea să ucidă pe nimeni, ci să-i salveze pe toţi.

De la această idee de evanghelizare, dispreţuită, criticată şi aşa de des refuzată, să trecem la un alt concept la fel de demonizat: cel de caritate. Câte persoane cumsecade, care se simt implicate de ideea progresistă de solidaritate şi laudă bunătatea indiscutabilă care le motivează, nu suportă în schimb conceptul de caritate creştină? Şi folosesc termenul complet, tocmai caritate creştină, conştientă cât de inoportună este această motivaţie în domenii ideologice determinate. Totuşi acest concept, pe care personal îl găsesc luminos dar pe care alţii îl consideră paternalist şi chiar prepotent, a fost sentimentul care a motivat milioane de creştini, în decursul secolelor, să-i slujească pe alţii. Şi când vorbim despre alţii, vorbim de a sluji persoanele dezrădăcinate, uitate, pierdute, marginalizate, bolnave, invizibile. Cine suntem noi, persoane cumsecade în fericita noastră etică laică, pentru a pune în discuţie morala creştină, care a făcut atâta bine omenirii? Caritatea creştină a fost primul sentiment care a zguduit conştiinţa multor credincioşi, decişi să-şi dedice propria viaţă pentru a îmbunătăţi viaţa tuturor. Nu mă refer aici numai la misionarii actuali, prezenţi peste tot în lume acolo unde este nevoia cea mai extremă, ci şi la acei creştini de departe care, din iubire faţă de credinţa lor, au făcut gesturi eroice. Misionari, surori, preoţi şi laici morţi în fiecare colţ al lumii, asasinaţi, ucişi de virusuri teribile, căzuţi în războaiele întunericului.

Nu găsesc cuvinte mai intense pentru a descrie forţa grandioasă a iubirii. Am spus că eu nu cred în Dumnezeu, şi această afirmaţie este pe atât de sinceră pe cât este de tristă fără îndoială. Suntem aşa de singuri în faţa morţii, noi, care nu-l avem pe Dumnezeu ca însoţitor. Dar sunt o credincioasă ferventă a tuturor acelor bărbaţi şi femeie care, mulţumire fie lui Dumnezeu, ne dau profunde lecţii de viaţă, apostoli neobosiţi ai credinţei în omenire. Papa Francisc, în mesajul său pentru acest Domund, a cerut ca toţi creştinii „să iasă” din ţara lor şi să ducă acest mesaj de dăruire, nu pentru că-i obligă să facă asta un război, sau foametea, sau sărăcia, sau nenorocirea, ca pentru atâtea victime astăzi în lume, ci pentru că ceea ce îi motivează sunt sentimentul de slujire şi credinţa profundă. Este o călătorie spre inima omenirii. Această chemare ne interpelează pe toţi: credincioşi, agnostici, atei, pe cei care simt şi pe cei care se îndoiesc, pe cei care cred şi pe cei care neagă, sau nu ştiu, sau ar vrea şi nu pot. Misiunile catolice sunt o uriaşă forţă de viaţă, o imensă armată de soldaţi ai păcii, care dau speranţă omenirii ori de câte ori pare pierdută.

(În ziua misionară mondială
Revoluţia creştină
de Pilar Rahola
După L’Osservatore Romano, 23 octombrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Posted in E bine de ştiut, Lecturi, Misionarism | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: