Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for the ‘Papa Francisc’ Category

Sete de nimic. Terapia dorinței

Posted by Paxlaur pe 21/02/2018

SeteExistă o carte a Bibliei care „ne face să zâmbim, şi să zâmbim salutar despre noi înşine, în loc să facem drame pentru tot şi pentru nimic”; o carte prin care se învaţă că „înţelepciunea este de partea vestitorilor de speranţă şi nu a apocalipticilor predicatori de tragedii”. Este cartea lui Iona, figură aleasă de părintele José Tolentino de Mondonça pentru a explica – în dimineaţa zilei de marţi 20 februarie, în a patra meditaţie a exerciţiilor spirituale ţinute la Ariccia pentru papa Francisc şi Curia Romană – o situaţie deosebită în care se poate afla omul: aptia.

Pentru a rămâne în tema generală a exerciţiilor („Elogiul setei”), este vorba despre acea situaţie în care suntem asaltaţi de o paralizantă „sete de nimic”. De fapt, a explicat predicatorul, dacă setea înţeleasă în sensul mai amplu şi existenţial „ne învaţă arta de a căuta, de a învăţa, de a colabora, pasiunea de a sluji”, atunci „când renunţăm la sete, începem să murim”.

Acesta este un pericol, a avertizat el, care se poate trăi nu numai „la nivel individual”, ci se poate experiment şi „în instituţiile şi practicile comunitare. Biserica însăşi se poate lăsa trasă de această derivă a dorinţei de nimic”. Între altele, a adăugat el, este un „scurtcircuit” care „loveşte mulţi preoţi” în misiunea lor pastorală, în faţa dificultăţilor, a insucceselor, uneori şi în faţa miilor de lucruri de făcut trăite numai din punct de vedere organizator. În acest impas „este fundamental să nu uităm că inima umană este fragilă şi vulnerabilă. Când ne simţim iubiţi ca o persoană unică, susţinuţi de o reţea de afect şi de însoţire, când simţim că facem o lucrare care ne interesează, ne implică şi ne pasionează, atunci avem certitudinea că existăm. Însă când ne simţim abandonaţi, neînţeleşi şi cu inima rănită de dureri pe care nu suntem în stare să le îngrijim, avem impresia că nu contăm nimic pentru nimeni. Rămâne numai un gol”. Este vorba despre o „gaură existenţială” care uneori este umplută „cu angoasă şi cu false paliative cum sunt mondenitatea, alcoolul, social network, consumismul sau hiperactivitatea”. În unii, a explicat părintele Tolentino de Mondonça, reies fragilităţi determinate de „plângeri, eşecuri, accidente”, în alţii se manifestă „rănile abandonării sau ale abuzurilor de când erau copii”, alţii „trăiesc în sărăcia economică, în barăci sau în lumea a patra”.

Este nevoie să se înţeleagă că nu trebuie să se răspundă neapărat la canoane prestabilite: „Fiecare poartă cu sine propria frumuseţe şi suferinţă” şi „frumuseţea umană este, în fond, a ne accepta aşa cum suntem”. Numai atunci „ne descoperim iubiţi de Dumnezeu şi preţioşi în ochii lui”. Deci este nevoie de o adevărată „terapie a dorinţei”. Ca aceea administrată de Domnul lui Iona care era chiar „o fiinţă fără dorinţă”, cu mentalitatea unui „funcţionar”, un „om alintat care nu suportă să fie contrazis” şi care era „pradă a indolenţei spirituale”. Şi cu o bună doză de umor, textul biblic arată cum Domnul depăşeşte „surzenia” lui Iona, care este până la urmă surzenia fiecărui om atunci când este „refractar faţă de conţinutul voinţei lui Dumnezeu”. Domnul îl conduce din nou la „o relaţie existenţială nouă, inspirând vitalitate şi încredere”.

Aşadar, apatiei şi „tristeţii” care o caracterizează (ca aceea a tânărului bogat din episodul evanghelic) i se opune „terapia dorinţei”. Dorinţă care „este dorinţă de viaţă”, nu „posesia, ci aşteptarea”. Şi dacă, aşa cum spunea Weil, „când avem o sete mare, nu reuşim să stăm un minut în plus fără a bea” şi se ajunge să se strige tare pentru a obţine apa, dorinţa zdruncină apatia, invită la luptă. Şi „inima noastră se maturizează în acea capacitate de a ajunge la punctul de a suferi pentru asta şi pentru cei care sunt iubiţi”. Acesta este „drumul urmării, în stilul lui Isus”.

În acest sens, Simone Weil cita un text din Apocalips în care mireasa spune: „Vino!”. O invocaţie care revelează „necesitatea profundă, necesitate intimă, dureroasă, pe care Biserica o simte în raport cu venirea Duhului”. „Vino!”, a concluzionat părintele Tolentino de Mondonça, este cuvântul în care „este urma la tot ceea ce avem nevoie, motivaţia strigătului nostru, motivaţia speranţei noastre şi, de multe ori, motivaţia disperării noastre, a eşecului nostru, a oboselii noastre, şi necesitatea de a depăşi toate acestea în Dumnezeu”.

„Terapia dorinţei”, capacitatea omului de a striga la Domnul „Vino!” pentru a umple setea, poate ajunge dacă devenim conştienţi de o problemă ulterioară: de fapt, se poate întâmpla „să fim complet însetaţi şi să nu ne dăm seama de asta”. Şi acesta este aspectul tratat de predicatorul portughez în a treia meditaţie rostită în după-amiaza zilei de luni 19 februarie. O meditaţie care a fost, esenţial, o chemare puternică de a sta cu picioarele pe pământ, de a nu ne tolăni în atâtea pseudo-certitudini intelectuale, să ne dăm seama „de existenţa reală şi nu de ficţiunea de noi înşine la care ne adaptăm de prea multe ori”. Trebuie să fim conştienţi, a explicat părintele Tolentino de Mondonça, că „a intra în contact cu propria sete nu este o operaţiune uşoară, dar dacă nu facem asta viaţa spirituală pierde aderenţa la realitatea noastră”. Devenim ca un teren aşa de uscat încât ne facem impermeabili pentru că „ploii îi este greu să pătrundă până în straturile interne”.

Deci primul lucru este să nu ne fie „frică să recunoaştem setea noastră şi uscăciunea noastră”, înţelegând în ce grad de ariditate interioară suntem. Înainte de toate trebuie să nu „intelectualizăm prea mult credinţa”. De fapt, se întâmplă că suntem „preocupaţi mai mult de credibilitatea raţională a experienţei de credinţă decât de credibilitatea sa existenţială, antropologică şi afectivă”: se întâmplă, până la urmă, ca „să ne ocupăm mai mult de raţiune decât de sentiment”.

Dar cum „să verificăm starea setei noastre”? Literatura poate ajuta pentru că, a explicat predicatorul, ea are caracteristici absolut funcţionale pentru acest obiectiv: de fapt, ea propune o „metaforă integrală a vieţii” şi mai ales ştie să atingă existenţa concretă. Deci poate să fie un suport valabil pentru viaţa spirituală care „nu este prefabricată”, ci este „implicată în singularitatea radicală a fiecărui subiect”. Astfel, chiar dintr-un text autobiografic al scriitoarei braziliene Clarice Lispector, în care artistul explică modul în care „şi-a dat seama că este însetată”, părintele Tolentino de Mondonça s-a inspirat pentru a-i invita pe toţi la o ascultare „profundă a propriei vieţi”. De fapt, se poate întâmpla ca, „scufundaţi în rutina noastră zilnică, să avem cea mai mare dificultate chiar şi de a admite că suntem însetaţi”. În schimb, cu răbdare, trebuie „interpretată dorinţa care este în noi” şi să n-o confundăm cu „nevoile”, cu „necesităţile care se satisfac cu posesia unui obiect”. Dorinţa „este o rană deschisă mereu”, o aspiraţie care ne transcende, este „dorinţă de infinit”. Dorinţa nu este sete de posesie, ci aspiraţie de „a fi iubit, privit, îngrijit, dorit şi recunoscut”.

Apoi predicatorul s-a întrebat: în societăţi ca acelea în care trăim, „organizate în jurul consumului”, cei botezaţi sunt „o comunitate de doritori? Creştinii au vise?”. Trebuie învinse „ispitele autosuficienţei şi autoreferenţialităţii”, şi „îmbrăţişate propriile vulnerabilităţi” ajungând până la deschiderea la dorinţă. „Poate că noi creştinii – a concluzionat el – şi îndeosebi noi păstorii, trebuie să valorizăm spiritualitatea setei, mai mult decât structurile. Poate că avem nevoie să regăsim dorinţa, itineranţa şi deschiderea sa mai mult decât codificările în care totul este deja prevăzut, stabilit, garantat”. Fără a uita că „credinciosul este un cerşetor de milostivire. Dacă ne simţim în această condiţie, să nu ne îngrijorăm: acesta este locul nostru”.

(A treia şi a patra meditaţie în timpul exerciţiilor spirituale de la Ariccia
După L’Osservatore Romano, 21 februarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Anunțuri

Posted in Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Mândrie, fericire și culmea ironiei: un portughez celebru îi vorbește unui argentinian arhicunoscut despre un român faimos

Posted by Paxlaur pe 20/02/2018

Această prezentare necesită JavaScript.

Mândru până aproape de păcat. În această dimineață mă simt încercat puternic de acea mândrie care își găsește sinonim în fericire, acea fericirea atât de râvnită: fericirea de a fi român. Nu se întâmplă în fiecare zi ca un portughez să-i vorbească unui argentianin despre un scriitor român. Cu atât mai puțin dacă argentinianul este chiar „papa de la Roma”, iar portughezul este el însuși un mare scriitor și preot.

Această fericire m-a cuprins atunci când am citit că în meditaţiile pe care preotul José Tolentino de Mendonça le prezintă pentru exerciţiile spirituale de Postul Mare ale papei şi ale Curiei Romane în „Casa Divin Maestro” la Ariccia, Sfintele Scripturi se împletesc cu teatrul absurdului al lui Eugene Ionesco (născut Eugen Ionescu, la Slatina – 26 noiembrie 1909) şi cu literatura fantastică din „Micul Prinţ”, capodopera lui Antoine de Saint Exupery.

Sfântului Părinte papa Francisc și Curiei Romane li s-a vorbit despre Jean, protagonistul masculin din „Setea şi foamea” de Ionescu, un om „fără rădăcini, fără casă, incapabil să creeze legături, pierdut în golul labirintului în care ascultă numai zgomotul solitar al propriilor paşi”. Figura sa este una devorată de un „gol infinit”, de „o nelinişte pe care se pare că nimic n-o poate potoli”. (Oare câți români au citit această operă? Sau câți cunosc opera lui Ionescu, viața lui? Culmea, un portughez o cunoaște mai bine decât noi!)

Găsesc această știre importantă și în contextul aberațiilor apărute în presa din România despre „retragerea” papei Francisc. Haz și de necaz sau culmea ironiei: acuzat de „jurnaliști” români că s-a retras, Sfântul Părinte de fapt stă retras, adică liniștit, în tăcere, și meditează (și) pe marginea unor texte care-și au originea, culmea, tocmai în România, țara care trăia în sufletul marelui Ionescu/Ionesco!

Iată articolul apărut în Vatican Insider și preluat de ercis.ro:

 

Exerciţii spirituale, setea lui Dumnezeu între Ionesco şi „Micul Prinţ”

De Salvatore Cernuzio

Suntem fiinţe neliniştite, limitate, vulnerabile. Bărbaţi şi femei „incompleţi şi în construcţie”. Însetaţi „de relaţii, de acceptare şi de iubire”. Numai Isus poate satisface această „sete”; de fapt, El însuşi spune în Apocalips: „Cui îi este sete, să vină”.

Sfintele Scripturi se amestecă, în meditaţiile pe care preotul José Tolentino de Mendonça le desfăşoară pentru exerciţiile spirituale de Postul Mare ale papei şi ale Curiei Romane în „Casa Divin Maestro” la Ariccia, cu teatrul absurdului al lui Eugene Ionesco şi cu literatura fantastică din „Micul Prinţ”, capodopera lui Antoine de Saint Exupery. Teolog şi poet, precum şi vice-director al Universităţii Catolice din Lisabona, părintele Tolentino în meditaţia sa din această dimineaţă, a doua după cea de ieri seara, se concentrează asupra temei „Ştiinţa setei”. Reflecţia sa – informează Vatican News care prezintă fragmente din predica preotului – defineşte garniturile „abundenţei” şi „gratuităţii” de viaţă pe care Fiul lui Dumnezeu le oferă omului.

Isus promite să ne adape, conştient de „câte obstacole ne frânează” şi de câte „derive ne întârzie”. Dar noi dorim să umplem această sete? Adică, îl dorim pe Dumnezeu? Ştim să recunoaştem setea noastră? Suntem „aşa de aproape de izvor şi mergem aşa de departe”, afirmă predicatorul. De altfel, „nu este uşor să ne expunem setei”: ea „ne privează de respiraţie, ne epuizează, ne termină. Ne lasă asediaţi şi fără forţe pentru a reacţiona… ne duce la limita extremă”.

Este ceea ce i se întâmplă lui Jean, protagonistul masculin din „Setea şi foamea” de Ionesco, un om „fără rădăcini, nici casă, incapabil să creeze legături, pierdut în golul labirintului în care ascultă numai zgomotul solitar al propriilor paşi”. Figura sa este una devorată de un „gol infinit”, de „o nelinişte pe care se pare că nimic n-o poate potoli”.

Este setea omului de astăzi; o sete, explică Tolentino, care „se transformă în îndepărtare faţă de ceea ce este esenţial, într-o incapacitate de discernământ”. Aşadar se poate vorbi despre „consumism spiritual” care merge în acelaşi pas cu consumismul material impus de societatea de astăzi „drept criteriu de fericire”. Cu el „dorinţa se transformă într-o capcană”: de fapt, de fiecare dată când credem că potolim setea noastră într-o „vitrină”, într-o „lucru cumpărat”, într-un „obiect”, posesia comportă devalorizarea sa, afirmă părintele José. Asta face să crească golul: obiectul dorinţei noastre este o „entitate absentă”, afirmă el, este un „obiect care lipseşte mereu”.

Există multe „moduri de a înşela nevoile şi de a adopta o atitudine de evadare spirituală fără a conştientiza vreodată că fugim”, subliniază predicatorul. „Implicăm motive sofisticate de profit şi de eficacitate” înlocuind cu ele „auscultaţia profundă a spaţiului nostru interior şi discernământul setei noastre”, uitând de faptul că nu există şi probabil nu vor exista niciodată „pastile în măsură să rezolve mecanic problemele noastre”. De aceea Domnul indică noi direcţii: „Cui îi este sete, să vină; cine doreşte, să bea gratuit apa vieţii”, nu încetează să ne spună.

Deci invitaţia este să încetinim „pasul nostru” şi „să conştientizăm nevoile noastre”. Să repunem în Dumnezeu setea noastră „de relaţii, de acceptare şi de iubire”, „un patrimoniu biografic”, afirmă teologul portughez, care este prezentă în fiecare fiinţă umană din copilărie până la bătrâneţe şi pe care „suntem chemaţi s-o recunoaştem şi să mulţumim pentru ea”.

Reflecţia de aseară a părintelui José Tolentino, prima din exerciţiile spirituale, s-a desfăşurat în schimb pornind de la episodul întâlnirii dintre Isus şi samariteană la fântână prezentat de Ioan. Cererea „dă-mi să beau” făcută de Mesia, un iudeu, unei femei din Samaria, regiune populată de dizidenţi cu care evrei nu se împăcau, lasă dezarmaţi de „uimire”.

Tocmai uimirea este atitudinea la care invită predicatorul. Trebuie să devenim „învăţăcei ai uimirii”, îi spune papei şi Curiei. Uimire faţă de un Dumnezeu care „este cerşetor al omului”, care asumă toate slăbiciunile umane într-un „trup care experimentează truda zilelor”, care este „consumat de grija iubitoare a altora”. Isus „a venit să ne caute”, remarcă Tolentino, „în fragilitatea noastră cea mai abisală şi nocturnă, să ne simţim înţeleşi şi căutaţi de setea lui Isus”. Setea sa nu este setea noastră, nu este o sete „de apă”, este o sete mai mare. „Este sete de a ajunge la setea fiecăruia dintre noi, de a intra în contact cu rănile noastre”. El ne cere: „Dă-mi să beau”, noi „îi vom da? Ne vom da de băut unii altora?”.

Părintele José a încheiat invitând să se simtă „îmbrăţişaţi” de Dumnezeu: El „ştie că noi suntem aici”. De aceea, în interiorul nostru, să-i spunem: „Doamne, eu sunt aici aşteptând nimic. Care este ca şi cum aş spune: te aştept numai pe tine, aştept ceea ce tu îmi dai”.

(După Vatican Insider, 19 februarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Surse fotografii:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Ionescu

https://fr.wikipedia.org/wiki/José_Tolentino_Mendonça

Posted in E bine de ştiut, Lecturi, Papa Francisc, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Când copiii (orfani) se întreabă de ce viaţa este aşa de dificilă…

Posted by Paxlaur pe 20/02/2018

copiii fericiți citesc

Când copiii se întreabă de ce

Dialogul dintre pontif şi un grup de mici orfani români

Publicăm transcrierea dialogului care a avut loc în Vatican, la 4 ianuarie 2018, între papa şi câţiva copii asistaţi de Fdp – Protagonişti în educaţie. Asociaţia, născută în România graţie prieteniei cu voluntari de la AVSI şi crescută în carismă părintelui Giussani, după ce s-a dedicat iniţial copiilor dintr-un orfelinat de la periferia Bucureştiului este angajată astăzi cu persoanele aflate în pericol de excludere socială.

Dragi copii, iubiţi fraţi şi surori, vă mulţumesc pentru această întâlnire şi pentru destăinuirea cu care mi-aţi adresat întrebările voastre, în care se simte realitatea vieţii voastre.

Am aici întrebările voastre, pe care deja le citisem. Dar înainte de a răspunde aş vrea să-i mulţumesc împreună cu voi Domnului pentru că sunteţi aici, deoarece El, cu colaborarea atâtor prieteni, v-a ajutat să mergeţi înainte şi să creşteţi. Şi împreună îi amintim pe atâţia copii şi tineri care au mers în cer: să ne rugăm pentru ei; şi să ne rugăm pentru cei care trăiesc în situaţii de mare dificultate, în România şi în alte ţări din lume. Să-i încredinţăm lui Dumnezeu şi Fecioarei Maria pe toţi copiii şi copilele, pe tinerii şi tinerele care suferă datorită bolilor, războaielor şi sclaviilor de astăzi.

Şi acum aş vrea să răspund la întrebările voastre. Voi face asta aşa cum pot, pentru că niciodată nu se poate răspunde complet la o întrebare care vine din inimă. În aceste întrebări cuvântul pe care voi îl folosiţi mai mult este „de ce?”: există multe „de ce?”. La unele „de ce?” pot să dau un răspuns, la altele nu, numai Dumnezeu poate să-l dea. În viaţa există multe „de ce?” la care nu putem să răspundem. Putem doar să privim, să simţim, să suferim şi să plângem.

De ce viaţa este aşa de dificilă şi ne certăm adesea între noi? Şi ne înşelăm? Voi preoţii ne spuneţi să mergem la biserică, dar imediat ce ieşim noi greşim şi comitem păcate. Atunci de ce am intrat în biserică? Dacă eu consider că Dumnezeu este în sufletul meu, de ce este important să merg la biserică?

„De ce?” ale tale au un răspuns: este păcatul, egoismul uman: pentru aceasta – aşa cum spui tu – „ne certăm adesea”, „ne facem rău, ne înşelăm”. Tu însuţi ai recunoscut asta, că deşi mergem la biserică, după aceea greşim iarăşi, rămânem mereu păcătoşi. Şi atunci pe bună dreptate tu te întrebi: la ce foloseşte să mergem la biserică? Foloseşte să ne punem în faţa lui Dumnezeu aşa cum suntem, fără „a ne machia”, aşa cum suntem în faţa lui Dumnezeu, fără machiaj. Să spunem: „Iată-mă, Doamne, sunt păcătos şi îţi cer iertare. Ai milă de mine”. Dacă eu merg la biserică pentru a mă preface că sunt o persoană bună, asta nu foloseşte. Dacă merg la biserică pentru că îmi place să aud muzică sau şi pentru că mă simt bine, asta nu foloseşte. Foloseşte dacă la început, când eu intru în biserică, pot să spun: „Iată-mă, Doamne. Tu mă iubeşti şi eu sunt păcătos. Ai milă de mine”. Isus ne spune că dacă facem aşa, ne întoarcem acasă iertaţi. Mângâiaţi de El, mai iubiţi de El, simţind această mângâiere, această iubire. Astfel, încet-încet Dumnezeu transformă inima noastră cu milostivirea sa şi transformă şi viaţa noastră. Nu rămânem mereu la fel, ci suntem „lucraţi”. Dumnezeu ne lucrează inima, El este, şi noi suntem lucraţi ca lutul în mâinile olarului; şi iubirea lui Dumnezeu ia locul egoismului nostru. Iată pentru ce eu cred că este important a merge la biserică: nu numai să-l privim pe Dumnezeu, să ne lăsăm priviţi de El. Asta cred. Mulţumesc.

De ce există părinţi care-i iubesc pe copiii sănătoşi şi în schimb nu-i iubesc pe cei bolnavi sau cu probleme?

Întrebarea ta se referă la părinţi, la atitudinea lor în faţa copiilor sănătoşi şi a celor bolnavi. Ţi-aş spune asta: în faţa fragilităţilor altora, cum sunt bolile, există unii adulţi care sunt mai slabi, nu au forţa suficientă pentru a suporta fragilităţile. Şi asta pentru că ei înşişi sunt fragili. Dacă eu am o piatră mare, nu pot s-o sprijin pe o cutie de carton, pentru că piatra striveşte cartonul. Există părinţi care sunt fragili. Nu vă fie frică să spuneţi asta, să gândiţi asta. Există părinţi care sunt fragili, pentru că sunt mereu bărbaţi şi femei cu limitele lor, cu păcatele lor şi cu fragilităţile pe care le poartă înăuntru, şi eventual n-au avut norocul să fie ajutaţi atunci când erau mici. Şi astfel cu acele fragilităţi merg înainte în viaţă pentru că n-au fost ajutaţi, n-au avut oportunitatea pe care am avut-o noi de a găsi o persoană prietenă care să ne ia de mână şi să ne înveţe să creştem şi să devenim puternici pentru a învinge acea fragilitate. Este greu de primit ajutor de la părinţii fragili şi uneori noi suntem cei care trebuie să-i ajutăm. În loc de a reproşa vieţii pentru că mi-a dat părinţi fragili şi eu nu sunt atât de fragil, de ce să nu schimb acest lucru şi să spun mulţumesc lui Dumnezeu, mulţumesc vieţii pentru că eu pot ajuta fragilitatea părintelui aşa încât piatra să nu strivească acea cutie de carton. Eşti de acord? Mulţumesc.

Anul trecut a murit unul dintre prietenii noştri care au rămas în orfelinat. A murit în Săptămâna Sfânt, în Joia Sfântă. Un preot ortodox ne-a spus că a murit păcătos şi pentru aceasta nu va merge în paradis. Eu nu cred că este aşa.

Poate că acel preot nu ştia ceea ce spunea, poate că în ziua aceea preotul acela nu se simţea bine, avea ceva în inimă care l-a făcut să răspundă aşa. Nimeni dintre noi nu poate spune că o persoană n-a mers în cer. Îţi spun un lucru care poate că te uimeşte: nici măcar despre Iuda nu putem spune asta. Tu l-ai amintit pe prietenul vostru care a murit. Şi ai amintit că a murit în Joia Sfântă. Mi se pare foarte straniu ceea ce ai auzit că a spus acel preot, ar trebui de înţeles mai bine, poate că n-a fost înţeles bine… Oricum, eu îţi spun că Dumnezeu vrea să ne ducă pe toţi în paradis, fără nicio excepţie, şi că în Săptămâna Sfântă noi celebrăm tocmai asta: Pătimirea lui Isus, care ca Bun Păstor şi-a dat viaţa pentru noi, care suntem oiţele sale. Şi dacă o oiţă s-a rătăcit, El merge s-o caute până când o găseşte. Aşa este. Dumnezeu nu stă aşezat, El merge, aşa cum ne arată Evanghelia: El este mereu pe drum pentru a găsi oiţa aceea, şi nu se înspăimântă când ne găseşte, chiar dacă suntem într-o stare de mare fragilitate, dacă suntem murdari de păcate, dacă suntem abandonaţi de toţi şi de viaţă, El ne îmbrăţişează şi ne sărută. Putea să nu vină dar a venit pentru noi Bunul Păstor. Şi dacă o oiţă s-a rătăcit, când o găseşte o pune pe umeri şi plin de bucurie o duce din nou acasă. Eu pot să-ţi spun un lucru: sunt sigur, cunoscându-l pe Isus, sunt sigur că asta e ceea ce Domnul a făcut cu prietenul vostru în acea Săptămână Sfântă.

De ce noi am avut această soartă? De ce? Ce sens are?

Ştii, există „de ce?” care nu au răspuns. De exemplu: de ce suferă copiii? Cine poate răspunde la asta? Nimeni. „De ce?”-ul tău este unul dintre acelea care nu au un răspuns uman, ci numai divin. Nu ştiu să-ţi spun de ce tu ai avut „această soartă”. Nu ştim „de ce?” în sensul motivului. Ce rău am făcut pentru ca să am această soartă? Nu ştim. Dar ştim „de ce?”-ul în sensul scopului pe care Dumnezeu vrea să-l dea sorţii tale, şi scopul este vindecarea – Domnul vindecă mereu – vindecarea şi viaţa. O spune Isus în Evanghelie când întâlneşte un om orb din naştere. Şi acesta se întreba cu siguranţă: „Dar eu de ce m-am născut orb?”. Discipolii îl întreabă pe Isus: „De ce este aşa? Din vina sa sau a părinţilor săi?”. Şi Isus răspunde: „Nu, nu este vina sa şi nici a părinţilor săi, ci este aşa pentru ca să se manifeste în el lucrările lui Dumnezeu” (cf. In 9,1-3). Înseamnă că Dumnezeu, în faţa atâtor situaţii urâte în care noi ne putem afla încă de mici, vrea să le vindece, să le însănătoşească, vrea să aducă viaţă acolo unde este moarte. Asta face Isus şi asta fac şi creştinii care sunt cu adevărat uniţi cu Isus. Voi aţi experimentat asta. Acel „de ce?” este o întâlnire care vindecă de durere, de boală, de suferinţă, şi dă îmbrăţişarea vindecării. Însă este un „de ce?” pentru după aceea, la început nu se poate şti. Eu nu ştiu acel „de ce?”, nici măcar nu pot să-l gândesc; ştiu că acele „de ce?” nu au răspuns. Dar dacă voi aţi experimentat întâlnirea cu Domnul, cu Isus care vindecă, vindecă printr-o îmbrăţişare, prin mângâieri, prin iubire, atunci, după tot răul pe care l-aţi putut trăi, la sfârşit aţi găsit asta. Iată „de ce?”.

Se întâmplă să mă simt singură şi nu ştiu ce sens are viaţa mea. Fetiţa mea este în plasament şi unele persoane consideră că nu sunt o mamă bună. În schimb eu cred că fiica mea se simte bine şi că am decis corect şi pentru că ne vedem des.

Sunt de acord cu tine că plasamentul poate să fie un ajutor în anumite situaţii dificile. Important este ca totul să fie făcut cu iubire, cu grijă faţă de persoane, cu mare respect. Înţeleg că adesea te simţi singură. Te sfătuiesc să nu te închizi, să cauţi compania comunităţii creştine: Isus a venit să formeze o nouă familie, familia sa, unde nimeni nu este singur şi toţi suntem fraţi şi surori, fii ai Tatălui nostru din cer şi ai Mamei pe care Isus ne-a dat-o, Fecioara Maria. Şi în familia Bisericii ne putem regăsi toţi, vindecând rănile noastre şi depăşind golurile de iubire care adesea există în familiile noastre umane. Tu însăţi ai spus că tu crezi că fiica ta se simte bine casa-familie şi pentru că tu ştii că acolo ei ţin la fetiţă şi ţin şi la tine. Şi apoi ai spus: „Ne vedem des”. Uneori comunitatea fraţilor şi surorilor creştini ne ajută aşa. A ne încredinţa unul altuia. Nu numai copiii. Când unul simte ceva la inimă se încredinţează prietenei, prietenului şi face să iasă din inimă acea durere. A ne încredinţa frăţeşte unii altora, acest lucru este foarte frumos şi acest lucru l-a învăţat Isus. Mulţumesc.

Când aveam două luni de viaţă mama mea m-a abandonat într-un orfelinat. La 21 de ani am căutat-o pe mama mea şi am rămas cu ea două săptămâni, dar nu se comporta bine cu mine şi atunci am plecat. Tatăl meu este mort. Ce vină am eu dacă ea nu mă vrea? De ce ea nu mă acceptă?

Această întrebare am înţeles-o bine pentru că ai spus-o în italiană. Vreau să fiu sincer cu tine. Când am citit întrebarea ta, înainte de a da instrucţiunile pentru a face discursul, am plâns. Am fost aproape de tine cu un mănunchi de lacrimi. De ce nu ştiu, mi-ai dat mult; şi ceilalţi la fel, dar tu m-ai luat probabil cu garda jos. Când se vorbeşte despre mama există mereu ceva… şi în acel moment m-ai făcut să plâng. „De ce?”-ul tău se aseamănă cu a doua întrebare, despre părinţi. Nu este problemă de vină, este problemă de mari fragilităţi ale adulţilor, datorate în cazul vostru atâtor lipsuri, atâtor nedreptăţi sociale care îi strivesc pe cei mici şi pe cei săraci, precum şi atâtor sărăcii spirituale. Da, sărăcia spirituală împietreşte inimile şi provoacă ceea ce pare imposibil, ca o mamă să-şi părăsească propriul copil: acesta este rodul mizeriei materiale şi spirituale, rod al unui sistem social greşit, inuman, care împietreşte inimile, care ne face să greşim, face în aşa fel încât noi să nu găsim drumul corect. Dar ştii, asta va cere timp: tu ai căutat un lucru mai profund al inimii sale. Mama ta te iubeşte, dar nu ştie cum s-o facă, nu ştie cum s-o exprime. Nu poate pentru că viaţa este dură, este nedreaptă. Şi acea iubire care este închisă în ea nu ştie cum s-o spună cum să te mângâie. Îţi promit că mă voi ruga pentru ca într-o zi să-ţi poată arăta acea iubire. Nu fii sceptic, să ai speranţă.

Simona Carobene (responsabilă a iniţiativei): Am început să mă întreb dacă oare n-a sosit momentul de a mai face un pas în plus în viaţa mea, de primire şi împărtăşire. Este o dorinţă a inimii care se naşte în mine şi pe care aş vrea s-o verific în perioada următoare. Care sunt semnele pe care să le privesc pentru a înţelege care este planul pentru mine? Ce înseamnă a trăi vocaţia sărăciei până la capăt?

Simona, mulţumesc pentru mărturia ta. Da, viaţa noastră este mereu un drum, un drum în urma Domnului Isus, care cu iubire răbdătoare şi fidelă nu încetează niciodată să ne educe, să ne facă să creştem după planul său. Şi uneori ne face surprize, pentru a strica schemele noastre. Dorinţa ta de a creşte în împărtăşire şi în sărăcia evanghelică vine de la Duhul Sfânt: asta nu se poate cumpăra, închiria, numai Duhul este capabil să facă asta şi El te va ajuta să mergi înainte pe acest drum pe care tu şi prietenii l-aţi parcurs atât de bine. L-aţi ajutat pe Domnul să faceţi lucrările sale pentru aceşti tineri.

Vă mulţumesc iarăşi vouă tuturor. Faptul de a vă întâlni mi-a făcut foarte bine. Vă port în rugăciunile mele. Şi vă rog, şi voi să vă rugaţi pentru mine pentru că am nevoie de asta. Mulţumesc!

Franciscus

(După L’Osservatore Romano, 20 februarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in E bine de ştiut, Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , , , | Leave a Comment »

„Din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Mt 24,12)

Posted by Paxlaur pe 18/02/2018

Dragostea lui DumnezeuIubiţi fraţi şi surori,

Încă o dată ne vine în întâmpinare Paştele Domnului! Pentru a ne pregăti pentru el Providenţa lui Dumnezeu ne oferă în fiecare an Postul Mare, „semn sacramental al convertirii noastre”[1], care anunţă şi realizează posibilitatea de a ne întoarce la Domnul cu toată inima şi cu toată viaţa.

Şi anul acesta, cu mesajul acesta, doresc să ajut toată Biserica să trăiască în acest timp de har cu bucurie şi adevăr; şi fac asta inspirându-mă dintr-o expresie a lui Isus din Evanghelia lui Matei: „Din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (24,12).

Această frază se află în discursul care se referă la sfârşitul timpurilor şi care este situat la Ierusalim, pe Muntele Măslinilor, chiar acolo unde va începe pătimirea Domnului. Răspunzând la o întrebare a discipolilor, Isus anunţă o mare suferinţă şi descrie situaţia în care s-ar putea afla comunitatea credincioşilor: în faţa evenimentelor dureroase, unii profeţi falşi îi vor înşela pe mulţi, aşa încât vor ameninţa să stingă în inimi caritatea care este centrul întregii Evanghelii.

Profeţii falşi

Să ascultăm acest text şi să ne întrebăm: ce forme asumă profeţii falşi?

Ei sunt ca „vrăjitorii de şerpi”, adică profită de emoţiile umane pentru a face sclave persoanele şi a le duce acolo unde vor ei. Câţi fii ai lui Dumnezeu sunt amăgiţi de linguşirile plăcerii de câteva clipe, care este confundată cu fericirea! Câţi bărbaţi şi femei trăiesc parcă vrăjiţi de iluzia banului, care îi face în realitate sclavi ai profitului sau ai intereselor meschine! Câţi trăiesc crezând că sunt suficienţi lor înşişi şi cad pradă singurătăţii!

Alţi profeţi falşi sunt acei „şarlatani” care oferă soluţii simple şi imediate suferinţelor, remedii care se dovedesc însă complet ineficiente: câtor tineri le este oferit remediul fals al drogurilor, al relaţiilor „foloseşte şi aruncă”, al câştigurilor uşoare dar necinstite! De asemenea, câţi sunt încurcaţi într-o viaţă complet virtuală, în care raporturile par mai simplu şi rapide pentru a se dovedi după aceea în mod dramatic lipsite de sens! Aceşti escroci, care oferă lucruri fără valoare, iau în schimb ceea ce este mai preţios cum este demnitatea, libertatea şi capacitatea de a iubi. Este înşelăciunea vanităţii, care ne determină să facem figura păunilor… pentru a cădea după aceea în ridicol; şi din ridicol nu ne mai întoarcem. Nu este uimitor: din totdeauna diavolul, care este „mincinos şi tată al minciunii” (In 8,44), prezintă răul ca bine şi falsul ca adevărat, pentru a încurca inima omului. De aceea, fiecare dintre noi este chemat să discearnă în inima sa şi să examineze dacă este ameninţat de minciunile acestor profeţi falşi. Trebuie să învăţăm să nu ne oprim la nivelul imediat, superficial, ci să recunoaştem ceea ce lasă înlăuntrul nostru o amprentă bună şi mai durabilă, pentru că vine de la Dumnezeu şi este valabil cu adevărat pentru binele nostru.

O inimă rece

Dante Alighieri, în descrierea iadului, îl imaginează pe diavol aşezat pe un tron de gheaţă[2]; el locuieşte în gerul iubirii sufocate. Aşadar să ne întrebăm: cum se răceşte caritatea în noi? Care sunt semnalele care ne arată că în noi iubirea riscă să se stingă?

Ceea ce stinge caritatea este înainte de toate aviditatea de bani, „rădăcina tuturor relelor” (1Tim6,10); după ea urmează refuzarea lui Dumnezeu şi prin urmare de a găsi mângâiere în el, preferând dezolarea noastră faţă de întărirea cuvântului său şi a sacramentelor[3]. Toate acestea se transformă în violenţă care se îndreaptă împotriva celor care sunt consideraţi o ameninţare pentru „certitudinile” noastre: copilul încă nenăscut, bătrânul bolnav, oaspetele în trecere, străinul, dar şi aproapele care nu corespunde aşteptărilor noastre.

Şi creaţia este martor tăcut al acestei răciri a carităţii: pământul este otrăvit de gunoaie aruncate prin neglijenţă şi interes; mările, şi ele poluate, trebuie să acopere, din păcate, resturile atâtor naufragii ale migraţiilor forţate; cerurile – care în planul lui Dumnezeu cântă gloria sa – sunt brăzdate de maşini care fac să plouă instrumente de moarte.

Iubirea se răceşte şi în comunităţile noastre: în exortaţia apostolică Evangelii gaudium am încercat să descriu semnele cele mai evidente ale acestei lipse de iubire. Ele sunt: indolenţa egoistă, pesimismul steril, tentaţia de a se izola şi de a se angaja în războaie fratricide, mentalitatea mondenă care induce să se ocupe numai de ceea ce este aparent, reducând în acest mod ardoarea misionară[4].

Ce este de făcut?

Dacă vedem în interiorul nostru şi în jurul nostru semnalele tocmai descrise, iată că Biserica, mama şi învăţătoarea noastră, împreună cu medicamentul, uneori amar, al adevărului, ne oferă în acest timp al Postului Mare remediul dulce al rugăciunii, al pomenii şi al postului.

Dedicând mai mult timp rugăciunii, permitem inimii noastre să descopere minciunile secrete cu care ne înşelăm pe noi înşine[5], pentru a căuta în sfârşit mângâierea în Dumnezeu. El este Tatăl nostru şi vrea pentru noi viaţa.

Exercitarea pomenii ne eliberează de aviditate şi ne ajută să descoperim că celălalt este fratele meu: ceea ce am nu este niciodată numai al meu. Cât aş vrea ca pomana să se transforme pentru toţi într-un adevărat stil de viaţă! Cât aş vrea ca, fiind creştini, să urmăm exemplul apostolilor şi să vedem în posibilitatea de a împărtăşii cu alţii bunurile noastre o mărturie concretă a comuniunii pe care o trăim în Biserică. În această privinţă îmi însuşesc îndemnul sfântului Paul, când îi invita pe corinteni la colecta pentru comunitatea din Ierusalim: „lucrarea aceasta vă este de folos vouă” (2Cor 8,10). Acest lucru este valabil în mod special în Postul Mare, în timpul căruia multe organisme adună colecte în favoarea Bisericilor şi populaţiilor aflate în dificultate. Dar cât aş vrea ca şi în raporturile noastre zilnice, în faţa oricărui frate care ne cere un ajutor, noi să ne gândim că acolo este un apel al Providenţei divine: fiecare pomană este o ocazie pentru a lua parte la Providenţa lui Dumnezeu faţă de fiii săi; şi dacă el se foloseşte astăzi de mine pentru a ajuta un frate, cum nu va avea grijă mâine şi de necesităţile mele, el care nu se lasă învins în generozitate?[6].

În sfârşit, postul îi ia violenţei noastre forţa, ne dezarmează şi constituie o ocazie importantă de creştere. Pe de o parte, ne permite să experimentăm ceea ce simt aceia cărora le lipseşte chiar şi strictul necesar şi cunosc muşcăturile zilnice ale foamei; pe de altă parte, exprimă condiţia spiritului nostru, înfometate de bunătate şi însetat de viaţa lui Dumnezeu. Postul ne trezeşte, ne face mai atenţi faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, trezeşte voinţa de a asculta de Dumnezeu care, singur, satură foamea noastră.

Aş vrea ca glasul meu să ajungă dincolo de graniţele Bisericii catolice, pentru a ajunge la voi toţi, bărbaţi şi femei de bunăvoinţă, deschişi la ascultarea lui Dumnezeu. Dacă precum noi sunteţi chinuiţi de răspândirea fărădelegii în lume, dacă vă preocupă gerul care paralizează inimile şi acţiunile, dacă vedeţi că dispare simţul de umanitate comună, uniţi-vă cu noi pentru a-l invoca împreună pe Dumnezeu, pentru a posti împreună şi împreună cu noi pentru a dărui ceea ce puteţi ca să-i ajutaţi pe fraţi!

Focul Paştelui

Îi invit mai ales pe membrii Bisericii să întreprindă cu zel drumul Postului Mare, sprijiniţi de pomană, de post şi de rugăciune. Dacă uneori caritatea pare să se stingă în atâtea inimi, ea nu este stinsă în inima lui Dumnezeu! El ne dăruieşte mereu noi ocazii pentru ca să putem reîncepe să iubim.

O ocazie propice va fi şi în acest an iniţiativa „24 de ore pentru Domnul”, care invită să celebrăm sacramentul Reconcilierii într-un context de adoraţie euharistică. În 2018 ea se va desfăşura vineri 9 şi sâmbătă 10 martie, inspirându-se din cuvintele Psalmului 130,4: „La tine este iertarea”. În fiecare dieceză, cel puţin o biserică va rămâne deschisă timp de 24 de ore consecutive, oferind posibilitatea rugăciunii de adoraţie şi a Spovezii sacramentale.

În noaptea de Paşte vom retrăi ritul sugestiv al aprinderii lumânării pascale: luată din „focul nou”, lumina încet-încet va alunga întunericul şi va umple de strălucire adunarea liturgică. „Lumina lui Cristos care învie glorios să risipească întunericul inimii şi al spiritului”[7], pentru ca toţi să putem retrăi experienţa discipolilor din Emaus: ascultând cuvântul Domnului şi hrănindu-ne cu Pâinea euharistică va permite inimii noastre să ardă din nou de credinţă, speranţă şi caritate.

Vă binecuvântez din inimă şi mă rog pentru voi. Nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Din Vatican, 1 noiembrie 2017
Solemnitatea Tuturor Sfinţilor

Franciscus

MESAJUL SFÂNTULUI PĂRINTE PENTRU POSTUL MARE 2018
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

prealut de pe  www.ercis.ro

Note:

[1] Liturghierul Roman, Duminica I din Postul Mare, Rugăciunea zilei.

[2] „Stăpânul groazei ce-i fără de fine / ieşea până-n buric din gheaţa lui” (Iadul XXXIV, 28-29).

[3] „Este curios, dar de atâtea ori ne este frică de mângâiere, de a fi mângâiaţi. Mai mult, ne simţim mai siguri în tristeţe şi în dezolare. Ştiţi de ce? Pentru că în tristeţe ne simţim aproape protagonişti. În schimb în mângâiere Duhul Sfânt este protagonistul!” (Angelus, 7 decembrie 2014).

[4] Nr. 76-109.

[5] Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 33.

[6] Cf. Pius al XII-lea, Scrisoarea enciclică Fidei donum, III.

[7]  Liturghierul Roman, Vigilia Pascală, Pregătirea lumânării pascale.

Posted in Lecturi, Papa Francisc, Postul Mare | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

Oprește-te! Privește! Întoarce-te!

Posted by Paxlaur pe 15/02/2018

Această prezentare necesită JavaScript.

„Este trist de constatat cum, în faţa vicisitudinilor zilnice,
se înalţă glasuri care, profitând de durere şi de incertitudine,
nu ştiu să semene altceva decât neîncredere…
Acesta este timpul pentru a ne lăsa atinşi la inimă…
A rămâne pe calea răului este numai izvor de iluzie şi de tristeţe.
Adevărata viaţă este ceva foarte diferit şi inima noastră ştie bine asta”.

Omilia papei la Miercurea Cenuşii (14 februarie 2018)

Timpul Postului Mare este un timp propice pentru a corecta acordurile disonante din viaţa noastră creştină şi a primi mereu vestea mereu nouă, plină de bucurie şi de speranţă a Paştelui Domnului. Biserica, în înţelepciunea sa maternă, ne propune să acordăm atenţie specială la tot ceea ce poate răci şi oxida inima noastră credincioasă.

Ispitele la care suntem supuşi sunt multiple. Fiecare dintre noi cunoaşte dificultăţile pe care trebuie să le înfrunte. Şi este trist de constatat cum, în faţa vicisitudinilor zilnice, se înalţă glasuri care, profitând de durere şi de incertitudine, nu ştiu să semene altceva decât neîncredere. Şi dacă rodul credinţei este caritatea – aşa cum îi plăcea Maicii Tereza de Calcutta să repete – rodul neîncrederii este apatia şi resemnarea. Neîncredere, apatie şi resemnare: demonii care cauterizează şi paralizează sufletul poporului credincios.

Postul Mare este timpul preţios pentru a demasca aceste şi alte ispite şi a lăsa ca inima noastră să bată din nou după palpitaţia inimii lui Isus. Toată această liturgie este impregnată de acest sentiment şi am putea spune că el răsună în trei cuvinte care ne sunt oferite pentru „a încălzi inima credincioasă”: opreşte-te, priveşte şi întoarce-te.

Opreşte-te un pic, lasă această agitaţie şi această alergare fără sens care umple sufletul de amărăciunea de a simţi că nu se ajunge niciodată nicăieri. Opreşte-te, lasă această obligaţie de a trăi în mod accelerat, care risipeşte, desparte şi ajunge să distrugă timpul familiei, timpul prieteniei, timpul copiilor, timpul bunicilor, timpul gratuităţii… timpul lui Dumnezeu.

Opreşte-te un pic în faţa necesităţii de a apărea şi de a fi văzut de toţi, de a sta încontinuu „în vitrină”, care te face să uiţi valoarea intimităţii şi reculegerii.

Opreşte-te un pic în faţa privirii orgolioase, a comentariului fugar şi dispreţuitor care se naşte din faptul de a fi uitat duioşia, pietatea şi respectul faţă de întâlnirea cu ceilalţi, în special cei vulnerabili, rănişi şi chiar cufundaţi în păcat şi în greşeală.

Opreşte-te un pic în faţa impulsului de voi să se controleze totul, să se ştie totul, să se devasteze totul, care se naşte din faptul de a fi uitat recunoştinţa faţă de darul vieţii şi faţă de atât de mult bine primit.

Opreşte-te un pic în faţa zgomotului asurzitor care atrofiază şi asurzeşte urechile noastre şi ne face să uităm puterea rodnică şi creatoare a tăcerii.

Opreşte-te un pic în faţa atitudinii de a instiga sentimente sterile, nerodnice, care derivă din închidere şi din autocompătimire şi duc la uitarea faptului de a merge în întâmpinarea altora pentru a împărtăşi poverile şi suferinţele.

Opreşte-te în faţa golului a ceea ce este instantaneu, momentan şi efemer, care ne privează de rădăcini, de legături, de valoarea parcursurilor şi de a ne şti mereu pe drum.

Opreşte-te. Opreşte-te pentru a privi şi a contempla!

Priveşte. Priveşte semnele care împiedică să se stingă caritatea, care menţin vie flacăra credinţei şi a speranţei. Feţe vii ale duioşiei şi bunătăţii lui Dumnezeu care lucrează în mijlocul nostru.

Priveşte faţa familiilor noastre care continuă să parieze zi de zi, cu mare efort pentru a merge înainte în viaţă şi, printre atâtea lipsuri şi strâmtorări, nu neglijează nicio tentativă pentru a face din casa lor o şcoală de iubire.

Priveşte feţele, care ne interpelează, feţele copiilor şi tinerilor noştri încărcate de viitor şi de speranţă, încărcate de mâine şi de potenţialităţi care cer dăruire şi protecţie. Vlăstare vii ale iubirii şi ale vieţii care mereu îşi fac spaţiu în mijlocul calculelor noastre meschine şi egoiste.

Priveşte feţele bătrânilor noştri brăzdate de trecerea timpului: feţe purtătoare ale amintirii vii a oamenilor noştri. Feţe ale înţelepciunii active a lui Dumnezeu.

Priveşte feţele bolnavilor noştri şi ale atâtora care se ocupă de ei; feţe care în vulnerabilitatea lor şi în slujirea lor ne amintesc că valoarea fiecărei persoane nu poate fi redusă niciodată la o problemă de calcul sau de utilitate.

Priveşte feţele căite ale atâtora care încearcă să remedieze propriile erori şi greşeli şi, pornind de la mizeriile lor şi de la durerile lor, luptă pentru a transforma situaţiile şi a merge înainte.

Priveşte şi contemplă faţa Iubirii Răstignite, care astăzi de pe cruce continuă să fie aducătoare de speranţă; mâna întinsă pentru aceia care se simt răstigniţi, care experimentează în propria viaţă povara eşecurilor, a înşelărilor şi a dezamăgirilor.

Priveşte şi contemplă faţa concretă a lui Cristos răstignit, răstignit din iubire faţă de toţi fără excludere. Faţă de toţi? Da, faţă de toţi. A privi faţa sa este invitaţia plină de speranţă din acest timp al Postului Mare pentru a învinge demonii neîncrederii, apatiei şi resemnării. Faţă care ne invită să exclamăm: Împărăţia lui Dumnezeu este posibilă!

Opreşte-te, priveşte şi întoarce-te. Întoarce-te la casa Tatălui tău. Întoarce-te fără frică la braţele doritoare şi întinse ale Tatălui tău bogat în milostivire care te aşteaptă (cf. Ef 2,4)!

Întoarce-te! Fără frică: aceste este timpul potrivit pentru a te întoarce acasă, la casa „Tatălui meu şi a Tatălui vostru” (cf. In 20,17). Acesta este timpul pentru a ne lăsa atinşi la inimă… A rămâne pe calea răului este numai izvor de iluzie şi de tristeţe. Adevărata viaţă este ceva foarte diferit şi inima noastră ştie bine asta. Dumnezeu nu încetează şi nu va înceta să întindă mâna (cf. Bula Misericordiae vultus, 19).

Întoarce-te fără frică pentru a experimenta duioşia vindecătoare şi reconciliatoare a lui Dumnezeu! Lasă ca Dumnezeu să vindece rănile păcatului şi să împlinească profeţia făcută părinţilor noştri: „Vă voi da o inimă nouă, voi pune în voi un duh nou, voi lua de la voi inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne” (Ez 36,26).

Opreşte-te, priveşte, întoarce-te!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in Lecturi, Papa Francisc, Postul Mare, Predici si meditatii | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: