Să nu (mai) ucizi! Tot răul făcut în lume se rezumă în asta: dispreţul faţă de viaţă!

viata si iubireaIubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Cateheza de astăzi este dedicată celui de-al cincilea cuvânt: să nu ucizi. Porunca a cincea: să nu ucizi. Suntem deja în partea a doua a decalogului, aceea care se referă la raporturile cu aproapele; şi această poruncă, prin formularea sa concisă şi categorică, se ridică precum un zid de apărare a valorii fundamentale în raporturile umane. Şi care este valoarea fundamentală în raporturile umane? Valoarea vieţii1. Pentru aceasta, să nu ucizi.

S-ar putea spune că tot răul făcut în lume se rezumă în asta: dispreţul faţă de viaţă. Viaţa este agresată de războaie, de organizaţiile care exploatează omul – citim în ziare sau vedem în telejurnale atâtea lucruri -, de speculaţiile asupra creaţiei şi de cultura rebutului şi de toate sistemele care supun existenţa umană la calcule de oportunitate, în timp ce un număr scandalos de persoane trăiesc într-o stare nedemnă de om. Asta înseamnă a dispreţui viaţa, adică, într-un fel, a ucide.

O abordare contradictorie permite şi suprimarea vieţii umane în sânul matern în numele salvgardării altor drepturi. Dar cum poate să fie terapeutic, civil, sau pur şi simplu uman un act care suprimă viaţa nevinovată şi lipsită de apărare în îmbobocirea ei? Eu vă întreb: este corect „a elimina” o viaţă umană pentru a rezolva o problemă? Este corect a închiria un călău pentru a rezolva o problemă? Nu se poate, nu este corect „a elimina” o fiinţă umană, chiar dacă e mică, pentru a rezolva o problemă. Este ca şi cum s-ar închiria un călău pentru a rezolva o problemă.

De unde vin toate acestea? Violenţa şi refuzarea vieţii de unde se nasc în fond? Din frică. De fapt, primirea celuilalt este o provocare la adresa individualismului. Să ne gândim, de exemplu, la momentul în care se descoperă că o viaţă care trebuie să se nască este purtătoare de dezabilitate, chiar gravă. Părinţii, în aceste cazuri dramatice, au nevoie de adevărată apropiere, de adevărată solidaritate, pentru a înfrunta realitatea depăşind fricile comprehensibile. În schimb primesc adesea sfaturi grăbite de a întrerupe sarcina, adică este un mod de a spune: „a întrerupe sarcina” înseamnă „a elimina pe unul”, direct.

Un prunc bolnav este ca orice nevoiaş de pe pământ, ca un bătrân care are nevoie de asistenţă, ca atâţia săraci care cu greu o duc înainte: cel, cea care se prezintă ca o problemă, în realitate este un dar al lui Dumnezeu care poate să mă scoată afară din egocentrism şi să mă facă să cresc în iubire. Viaţa vulnerabilă ne arată calea de ieşire, calea pentru a ne salva dintr-o existenţă concentrată asupra sieşi şi pentru a descoperi bucuria iubirii. Şi aici aş vrea să mă opresc pentru a mulţumi, a mulţumi atâtor voluntari, a mulţumi puternicului voluntariat italian care este cel mai puternic din ceea ce am cunoscut eu. Mulţumesc.

Şi ce anume conduce pe om la refuzarea vieţii? Sunt idolii din această lume: banul – mai bine să-l eliminăm pe acesta, deoarece va costa -, puterea, succesul. Aceştia sunt parametri greşiţi pentru a evalua viaţa. Unica măsură autentică a vieţii care este? Este iubirea, iubirea cu care o iubeşte Dumnezeu! Iubirea cu care Dumnezeu iubeşte viaţa: aceasta este măsura. Iubirea cu care Dumnezeu iubeşte fiecare viaţă umană.

De fapt, care este sensul pozitiv al cuvântului „Să nu ucizi”? Că Dumnezeu este „iubitor al vieţii”, aşa cum am ascultat puţin mai înainte din lectura biblică.

Secretul vieţii ne este dezvăluit de modul în care a tratat-o Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om până la asumarea, pe cruce, a refuzului, a slăbiciunii, a sărăciei şi a durerii (cf. In 13,1). În fiecare copil bolnav, în fiecare bătrân slab, în fiecare migrant disperat, în fiecare viaţă fragilă şi ameninţată, Cristos ne caută (cf. Mt 25,34-46), caută inima noastră, pentru a ne deschide bucuria iubirii.

Merită să primim fiecare viaţă pentru că fiecare om valorează sângele lui Cristos însuşi (cf. 1Pt1,18-19). Nu se poate dispreţui ceea ce Dumnezeu a iubit aşa de mult!

Trebuie să le spunem bărbaţilor şi femeilor din lume: nu dispreţuiţi viaţa! Viaţa altuia, dar şi propria viaţă, pentru că şi pentru ea este valabilă porunca: „Să nu ucizi”. Atâtor tineri trebuie să li se spună: nu dispreţui existenţa ta! Încetează să refuzi lucrarea lui Dumnezeu! Tu eşti o lucrare a lui Dumnezeu! Nu te subevalua, nu te dispreţui cu dependenţele care te vor ruina şi te vor duce la moarte!

Nimeni să nu măsoare viaţa conform înşelăciunilor din această lume, ci fiecare să se primească pe sine însuşi şi pe ceilalţi în numele Tatălui care ne-a creat. El este „iubitor al vieţii”: este frumos acest lucru, „Dumnezeu este iubitor al vieţii”. Şi noi toţi îi suntem aşa de dragi, încât l-a trimis pe Fiul său pentru noi. „Într-adevăr – spune Evanghelia -, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In3,16).

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 10 octombrie 2018

Cateheze despre porunci – 10/A. Să nu ucizi

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluat de pe http://www.ercis.ro

Notă:

1 Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Instrucţiunea Donum vitae, 5: AAS 80 (1988), 76-77: „Viaţa umană este sacră pentru că, încă de la începutul său, comportă acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi rămâne pentru totdeauna într-o relaţie specială cu Creatorul, unicul său scop. Numai Dumnezeu este Stăpânul vieţii de la începutul său până la sfârşitul său: nimeni, în nicio împrejurare, nu poate să-şi revendice dreptul de a distruge direct o fiinţă umană nevinovată”.

Reclame

O mamă cu puţine cuvinte. Unde este o mamă, este duioşie!

fecioara Maria pruncul Isus si sfantul IosifÎn evanghelii, Maria apare ca femeie cu puţine cuvinte, fără mari discursuri nici protagonisme, ci cu o privire atentă care ştie să păzească viaţa şi misiunea Fiului său şi, de aceea, tot ceea ce iubeşte el. A ştiut să păzească zorii primei comunităţi creştine şi astfel a învăţat să fie mamă a unei mulţimi. S-a apropiat de situaţiile cele mai diferite pentru a semăna speranţă. A însoţit crucile încărcate în tăcerea inimii fiilor săi. Atâtea devoţiuni, atâtea sanctuare şi capele în locurile cele mai alese, atâtea imagini răspândite prin case ne amintesc acest mare adevăr.

Maria ne-a dat căldura maternă, aceea care ne învăluie în mijlocul dificultăţilor; căldura maternă care permite ca nimeni şi nimic să nu stingă în sânul Bisericii revoluţia duioşiei inaugurate de Fiul său. Unde este o mamă, este duioşie. Şi Maria cu maternitatea sa ne arată că umilinţa şi duioşia nu sunt virtuţi ale celor slabi, ci ale celor puternici, ne învaţă că nu este nevoie de a-i maltrata pe alţii pentru a ne simţi importanţi (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 288). Şi din totdeauna sfântul popor credincios al lui Dumnezeu a recunoscut-o şi a salutat-o ca Sfânta Născătoare de Dumnezeu. (…).

Mamele sunt antidotul cel mai puternic împotriva tendinţelor noastre individualiste şi egoiste, împotriva închiderilor şi apatiilor noastre. O societate fără mame ar fi o societate fără milă, care a lăsat locul numai calcului şi speculaţiei. Pentru că mamele, chiar şi în momentele cele mai rele, ştiu să mărturisească duioşia, dăruirea necondiţionată, forţa speranţei. Am învăţat mult de la acele mame care, având copiii în închisoare sau întinşi într-un pat de spital sau subjugaţi de sclavia drogurilor, cu frigul şi căldura, cu ploaia şi seceta, nu capitulează şi continuă să lupte pentru a da ceea ce este mai bun din ei. Sau acele mame care, în lagărele de refugiaţi, sau chiar în mijlocul războiului, reuşesc să îmbrăţişeze şi să susţină fără a şovăi suferinţa fiilor lor. Mame care dau literalmente viaţa pentru ca niciunul dintre copii să nu se piardă. Unde este mama, este unitatea, este apartenenţa, apartenenţă de fii (…).

Am trecut de atâtea ori în autobuz prin faţa închisorii Villa Devoto din Buenos Aires. Era coada mamelor şi le vedeau toţi, aceste femei la coadă pentru a intra, pentru a vizita un fiu. Nu este greu de imaginat umilirile pe care trebuie să le îndure o femeie, persecuţiile… Dar nu contează, este pentru un fiu.

Se lasă călcate în picioare, ceea ce contează este fiul. Mariei îi păsa de Fiul. Nu de comentariile altora. Pentru el ea era pe Calvar. Acolo până şi Fiul o abandonează, nu numai pentru că abandonează viaţa. Îi spune „Acum vei avea alţii” şi ne-o dă nouă tuturor pe mama care ne naşte pe cruce. (…).

Maria nu poate să fie mama celor corupţi, deoarece corupţii o vând pe mamă, vând apartenenţa la o familie, la un popor. Caută numai propriul profit, fie el economic, intelectual, politic, de orice tip. Fac o alegere egoistă, aş spune satanică: încuie cu cheia uşa dinăuntru. Şi Maria nu reuşeşte să intre. Pentru aceasta unica rugăciune pentru corupţi este ca un cutremur să-i înduioşeze în aşa fel încât să-i convingă că lumea n-a început şi nu se va termina cu ei. Pentru asta ei se închid, nu au nevoie de mamă, de tată, de o familie, de o patrie, de a aparţine la un popor. Cultivă numai egoismul şi tatăl egoismul este Diavolul.

Maria este mama noastră, a tuturor păcătoşilor, de la cel mai sfânt la cel mai puţin sfânt. Este mamă. Îmi amintesc că mama mea, vorbind despre noi cei cinci copii, spunea: „Copiii mei sunt ca degetele de la mână, fiecare diferit de celălalt; dar dacă îmi înţep un deget simt aceeaşi durere pe care aş simţi-o dacă mi-aş înţepa un altul”. Maria însoţeşte drumul nostru al păcătoşilor, fiecare cu păcatele sale. „Roagă-te pentru noi, păcătoşii” înseamnă a spune: „Sunt păcătos, dar tu păzeşte-mă”. Maria este aceea care ne păzeşte. (…)

Maria nu este o femeie care se deprimă în faţa incertitudinilor vieţii, în special când nimic nu pare să meargă în ordine. Nu este nici o femeie care protestează cu violenţă, care ocărăşte împotriva destinului vieţii care ne revelează adesea o faţă ostilă. Este în schimb o femeie care ascultă: nu uitaţi că există mereu un mare raport între speranţă şi ascultare şi Maria este o femeie care ascultă. Maria primeşte existenţa aşa cum ni se încredinţează nouă, cu zilele sale fericite, dar şi cu tragediile sale cu care n-am vrea să ne intersectăm niciodată. Până la noaptea supremă a Mariei, când Fiul său este pironit pe lemnul crucii.

Până în ziua aceea, Maria aproape că era dispărută din drama Evangheliilor: scriitorii sacri lasă să se înţeleagă această lentă eclipsare a prezenţei sale, rămânerea ei mută în faţa misterului unui Fiu care ascultă de Tatăl. Însă Maria reapare chiar în momentul crucial: când bună parte a prietenilor s-au evaporat din cauza fricii. Mamele nu trădează, şi în acea clipă, la picioarele crucii, nimeni dintre noi nu poate să spună care a fost pătimirea mai crudă: dacă aceea a unui om nevinovat care moarte pe lemnul crucii, sau agonia unei mame care însoţeşte ultimele clipe ale vieţii Fiului său.

Evangheliile sunt laconice şi extrem de discrete. Înregistrează cu un simplu verb prezenţa Mamei: ea „stătea” (cf. In 19,25). Ea stătea. Nu spun nimic despre reacţia sa: dacă plângea, dacă nu plângea… Nimic; nici măcar o trăsătură de penel pentru a descrie durerea sa: asupra acestor detalii se va concentra după aceea imaginaţia poeţilor şi pictorilor dăruindu-ne imagini care au intrat în istoria artei şi a literaturii. Însă Evangheliile spun doar: ea „stătea”. Stătea acolo, în cel mai urât moment, în momentul cel mai crud, şi suferea cu Fiul. „Stătea”. Maria „stătea”, pur şi simplu era acolo. Iat-o din nou, tânăra femeie din Nazaret, de acum cu părul încărunţit datorită trecerii anilor, iarăşi într-o situaţie dificilă cu un Dumnezeu care trebuie doar îmbrăţişat şi cu o viaţă care a ajuns în pragul celui mai gros întuneric. Maria „stătea” în cel mai gros întuneric, dar „stătea”. Nu a plecat de acolo.

Maria este acolo, prezentă în mod fidel, de fiecare dată când trebuie ţinută o făclie aprinsă într-un loc de negură şi ceaţă. Nici ea nu cunoaşte destinul de înviere pe care Fiul său îl deschidea în acea clipă pentru noi toţi oamenii: este acolo din fidelitate faţă de planul lui Dumnezeu al cărei slujitoare s-a proclamat în prima zi a vocaţiei sale, dar şi din cauza instinctului său de mamă care pur şi simplu suferă, ori de câte ori există un fiu care trece printr-o pătimire. Suferinţele mamelor: noi toţi am cunoscut femei puternice, care au înfruntat atâtea suferinţe ale copiilor! O vom regăsi în prima zi a Bisericii (cf. Fap 1,14), ea, mamă a speranţei, în mijlocul acelei comunităţi de discipoli aşa de fragili: unul renegase, mulţi fugiseră, tuturor le-a fost frică. Însă ea pur şi simplu stătea acolo, în cel mai normal dintre moduri, ca şi cum era un lucru complet natural: în prima Biserică învăluită de lumina învierii, dar şi de temerile primilor paşi pe care trebuia să-i facă în lume.

(O mamă cu puţine cuvinte
Papa povesteşte „Bucură-te, Marie”
După L’Osservatore Romano, 9 octombrie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Duhul Sfânt este mereu noutate

Duhul Sfant unitate si noutate„Biserica creşte în fidelitate faţă de Duhul Sfânt cu cât învaţă mai mult să nu-l domesticească, ci să primească fără frică şi în acelaşi timp cu discernământ serios noutatea sa proaspătă. Duhul Sfânt este mereu noutate. Mereu. Şi trebuie să ne obişnuim. Este noutate care ne face să înţelegem lucrurile mai profund, cu mai multă lumină, şi ne face să schimbăm atâtea obişnuinţe, chiar obişnuinţe disciplinare. Dar El este Stăpânul noutăţilor. Isus ne-a spus că El ne va învăţa; ne va aminti ceea ce El ne-a învăţat, şi apoi ne va învăţa. Trebuie să fim deschişi la asta. Deci trebuie să evităm să ne acomodăm pe poziţii statice şi imutabile, pentru a îmbrăţişa riscul, pentru a îmbrăţişa riscul de a se aventura în promovarea unităţii: cu ascultare eclezială fidelă şi fără a stinge Duhul (cf. 1Tes 5,19). Dumnezeu este cel care creează şi recreează noutatea vieţii creştine şi acelaşi Duh conduce totul la unitatea adevărată, care nu este uniformitate. Pentru aceasta deschiderea inimii, căutarea comuniunii şi discernământul atent sunt atitudinile care vor trebui să caracterizeze raporturile noastre, conform Duhului”.

Papa Francisc,
Discurs adresat participanţilor la Adunarea Plenară a Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor (28 septembrie 2018)
Preluat de pe www.ercis.ro (textul integral AICI)

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: