Arhive pentru ‘Papa Francisc’

Drumul speranței: cu Iosif de la Nazaret(-ul nostru) la Betleem(-ul lui)

În fiecare an, Adventul – sau Postul Crăciunului – ne pregătește pentru una dintre cele mai frumoase sărbători: Nașterea Domnului nostru Isus Cristos la Betleem. Pentru Crăciun, pentru întâlnirea cu Dumnezeu făcut om, trebuie să ne pregătim. De multe ori pregătim casa împodobind-o, ne pregătim trupul cu planurile de vacanță și de recreere, ne pregătim familia și prietenii cu cadourile pe care le cumpărăm pentru ei. Dar sufletul? Riscul este să mergem doar cu trupul spre Crăciun, doar cu casa și străzile împodobite, doar cu un calendar de vacanță, dar nu și cu sufletul. Uneori sufletul îl lăsăm în noiembrie și-l recuperăm după Anul Nou… sau prin primăvară, după sărbătoarea Paștelui. 

Vă invit să facem în aceste zile o călătorie: să mergem de la Nazaret la Betleem. Drumul pe care l-au parcurs Iosif și Maria, drumul celei mai dulci speranțe. Preacurata purtând în trupul și în inima ei Cuvântul întrupat, emoțiile unei mame tinere și speranța unei lumi întregi. Iosif, la rândul său, pășind plin de emoții și griji, plin de credință în cuvântul Domnului, ascultător fidel. Maria pășea pe drumul început cu acel „Fiat”, adică acel răspuns plin de smerenie și har: „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Iosif, la rândul său, pășea pe drumul vieții acceptate prin acel „Fecit”, adică acea hotărâre smerită și curajoasă de a face voința lui Dumnezeu: „Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat-o la sine pe soţia lui” (Mt 1,24)[1].

Ce imagine frumoasă: Maria și Iosif împreună spre Betleem, spre împlinirea Scripturii, spre împlinirea timpului (cf. Lc 2,6). Ce dulce speranță călătorea cu ei de la Nazaret la Betleem în acele zile. Această dulce speranță a fost forța lor în fața dificultăților călătoriei. Adventul acesta ne oferă și nouă posibilitatea de a sta mai aproape de ei, de a trăi mai intens emoțiile întâlnirii cu Mesia, cu Dumnezeu întrupat, cu Isus Cristos. Să ascultăm pașii lor și pașii lui Dumnezeu venind spre omenire, venind spre noi.Călăuza noastră în acest drum să fie sfântul Iosif. El, cel numit „Lumina Patriarhilor” și „apărătorul neobosit al lui Cristos și al Bisericii”[2], să lumineze drumul nostru spre Betleem, spre Crăciun și să ne apere de rătăcire. Călătorind alături de el, simțim mai bine intensitatea unică, trăirile, speranța cu care el și sfânta Fecioară Maria așteptau nașterea lui Isus. Nimeni nu a simțit și nu a trăit ceea ce, prin har, i-a fost dat sfântului Iosif să trăiască: să-l iubească pe Isus cu inimă de tată[3]


[1] Cf. Francisco Vidal, De Nazaret a Belén: 111 Kilómetros, Didaskalos, Madrid 2020, pp. 33-35. 

[2] Cf. Litania în cinstea sfântului Iosif. Această Litanie a fost aprobată de Sfântul Pius al X-lea în 1909. Sfântul Părinte papa Francisc, la 1 mai 2021, a adăugat 7 noi invocații: „Custos Redemptoris” (Păzitorul Răscumpărătorului), „Serve Christi” (Slujitorul lui Cristos), „Minister salutis” (Slujitorul mântuirii), „Fulcimen in difficultatibus” (Sprijin în dificultăți), „Patrone exsulum” (Ocrotitorul migranţilor), „Patrone afflictorum” (Ocrotitorul mâhniţilor) și ”Patrone pauperum” (Ocrotitorul săracilor). Noile invocații sunt inspirate din reflecțiile Pontifilor legate de figura spirituală a patronului Bisericii Universale și au fost introduse în contextul Anului pe care Papa Francisc l-a dedicat sfântului Iosif (8 decembrie 2020 – 8 decembrie 2021). Cf. Papa Francisc, Scrisoarea apostolică Patris corde; Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, Scrisoare către preşedinţii conferinţelor episcopilor cu privire la noi invocaţii în Litaniile în cinstea Sfântului Iosif, Vatican, 1 mai 2021. Documentul și noua Litanie în cinstea sfântului Iosif le puteți găsi AICI: https://paxlaur.com/iosif-in-lume/.

[3] Cf. Papa Francisc, Scrisoarea apostolică Patris corde. AICI puteți citi Scrisoarea în limba română: https://paxlaur.com/iosif-in-lume/.

13.11.2022 – Ziua săracului, ziua speranței

„Solidaritatea înseamnă tocmai asta:
a împărtăşi puţinul pe care-l avem
cu aceia care nu au nimic,
pentru ca nimeni să nu sufere”.

Isus Cristos s-a făcut sărac pentru voi (cf. 2Cor 8,9)

1. „Isus Cristos […] s-a făcut sărac pentru voi” (cf. 2Cor 8,9). Cu aceste cuvinte Apostolul Paul se adresează primilor creştini din Corint, pentru a da fundament angajării lor de solidaritate cu fraţii nevoiaşi. Ziua Mondială a Săracilor revine şi în acest an ca provocare sănătoasă pentru a ne ajuta să reflectăm asupra stilului nostru de viaţă şi asupra atâtor sărăcii din momentul prezent.

În urmă cu câteva luni, lumea ieşea din furtuna pandemiei, arătând semne de recuperare economică ce avea să redea alinare milioanelor de persoane sărăcite de pierderea locului de muncă. Se deschidea o breşă de cer senin care, fără a face să se uite durerea pentru pierderea celor dragi, promitea să ne putem întoarce în sfârşit la relaţiile interpersonale directe, să ne întâlnim din nou fără obligaţii sau restricţii. Şi iată că o nouă nenorocire s-a arătat la orizont, destinată să impună lumii un scenariu diferit.

Războiul din Ucraina a venit pentru a se adăuga războaielor regionale care în aceşti ani seceră moarte şi distrugere. Dar aici tabloul se prezintă mai complex datorită intervenţiei directe a unei „superputeri”, care vrea să impună voinţa sa împotriva principiului autodeterminării popoarelor. Se repetă scene de tragică amintire şi încă o dată intimidările reciproce ale unor puteri acoperă glasul omenirii care invocă pacea.

2. Câţi săraci generează nesăbuinţa războiului! Oriunde se îndreaptă privirea, se constată cum violenţa loveşte persoanele lipsite de apărare şi mai slabe. Deportarea a mii de persoane, mai ales copii şi copile, pentru a le dezrădăcina şi a le impune o altă identitate. Revin actuale cuvintele psalmistului în faţa distrugerii Ierusalimului şi a exilului tinerilor evrei: „Pe malurile râurilor din Babilon / şedeam şi plângeam / când ne aduceam aminte de Sion. / În sălciile din ţinutul acela / ne atârnasem harpele. / Căci acolo, cei care ne-au dus în robie / ne cereau cuvintele cântărilor / şi opresorii noştri / ne cereau veselie […]. / Cum să cântăm noi cântările Domnului / pe un pământ străin?” (Ps 137,1-4).

Sunt milioane femeile, copiii, bătrânii constrânşi să sfideze pericolul bombelor numai să se salveze căutând adăpost ca refugiaţi în ţările vecine. Apoi, cei care rămân în zonele de conflict în fiecare zi convieţuiesc cu frica şi lipsa de hrană, apă, îngrijiri medicale şi mai ales de afecte. În aceste momente, raţiunea se întunecă şi cei care îndură consecinţele sunt atâtea persoane obişnuite, care se adaugă la numărul deja ridicat de săraci. Cum să dăm un răspuns adecvat care să aducă alinare şi pace atâtor oameni, lăsaţi în voia incertitudinii şi precarităţii?

3. În acest context aşa de contradictoriu, vine a VI-a Zi Mondială a Săracilor cu invitaţia – luată de la Apostolul Paul – de a ţine privirea îndreptată spre Isus, „care, pentru voi, deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2Cor 8,9). În vizita sa la Ierusalim, Paul l-a întâlnit pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan care i-au cerut să nu uite de cei săraci. Comunitatea din Ierusalim, de fapt, se afla în dificultăţi grave din cauza foametei care a lovit ţara. Şi Apostolul s-a preocupat imediat să organizeze o mare colectă în favoarea acelor săraci. Creştinii din Corint s-au arătat foarte sensibili şi disponibili. La indicaţia lui Paul, în fiecare primă zi a săptămânii au adunat ceea ce au reuşit să economisească şi toţi au fost foarte generoşi.

Ca şi cum timpul n-ar fi trecut niciodată de la acel moment, astăzi şi noi în fiecare duminică, în timpul celebrării Sfintei Euharistii, facem acelaşi gest, punând în comun ofertele noastre pentru ca fiecare comunitate să poată avea grijă de exigenţele celor mai săraci. Este un semn pe care creştinii l-au făcut mereu cu bucurie şi simţ de responsabilitate, pentru ca niciun frate sau soră să nu ajungă să-i lipsească necesarul. Atesta asta deja rezumatul Sfântului Iustin, care, în secolul al II-lea, descriindu-i împăratului Antoninus Pius celebrarea duminicală a creştinilor, scria aşa: „În ziua numită «a Soarelui» se adună toţi împreună, locuitori din cetăţi sau din sate şi se citesc amintirile apostolilor sau scrierile profeţilor până când permite timpul. […] Apoi se face împărţirea şi distribuirea fiecăruia din elementele consacrate şi prin intermediul diaconilor se trimite celor absenţi. Cei avuţi şi cei care doresc dau în mod liber, fiecare ceea ce vrea, şi ceea ce se adună este depozitat la preot. Acesta îi ajută pe orfani, pe văduve şi cel care este lipsit din cauza bolii sau a altui motiv, pe cei închişi, pe străini care se află la noi: aşadar, se îngrijeşte de oricare se află în nevoie” (Prima Apologie, LXVII, 1-6).

4. Întorcându-se la comunitatea din Corint, după entuziasmul iniţial, angajarea lor a început să dispară şi iniţiativa propusă de Apostol a pierdut elanul. Acesta este motivul care-l determină pe Paul să scrie în manieră pasionată, relansând colecta, „aşa încât, după cum aţi avut bunăvoinţa să o doriţi, tot aşa să o şi înfăptuiţi, din ceea ce aveţi” (2Cor 8,11).

Mă gândesc în acest moment la disponibilitatea care, în ultimii ani, a mişcat populaţii întregi să deschidă uşile pentru a primi milioane de refugiaţi din războaiele din Orientul Mijlociu, din Africa Centrală şi acum din Ucraina. Familiile au deschis larg casele lor pentru a face spaţiu altor familii, iar comunităţile au primit cu generozitate atâtea femei şi copii pentru a le oferi demnitatea corespunzătoare. Totuşi, cu cât se prelungeşte conflictul, cu atât se agravează consecinţele sale. Popoarele care primesc dau continuitate ajutorării tot mai greu; familiile şi comunităţile încep să simtă greutatea unei situaţii care merge dincolo de urgenţă. Acesta este momentul de a nu ceda şi de a reînnoi motivaţia iniţială. Ceea ce am început are nevoie să fie dus la împlinire cu aceeaşi responsabilitate.

5. De fapt, solidaritatea înseamnă tocmai asta: a împărtăşi puţinul pe care-l avem cu aceia care nu au nimic, pentru ca nimeni să nu sufere. Cu cât creşte simţul comunităţii şi al comuniunii ca stil de viaţă, cu atât mai mult se dezvoltă solidaritatea. De altfel, trebuie luat în considerare că există ţări unde, în aceste decenii, s-a realizat o creştere de bunăstare semnificativă pentru multe familii, care au ajuns la o stare sigură de viaţă. Este vorba de un rod pozitiv al iniţiativei private şi de legi care au susţinut creşterea economică unită cu un impuls concret dat politicilor familiale şi responsabilităţii sociale. Patrimoniul de siguranţă şi stabilitate obţinut poate acum să fie împărtăşit cu aceia care au fost constrânşi să lase casele lor şi ţara lor pentru a se salva şi a supravieţui. Ca membri ai societăţii civile, să menţinem vie chemarea la valorile de libertate, responsabilitate, fraternitate şi solidaritate. Şi fiind creştini, să regăsim mereu în caritate, în credinţă şi în speranţă fundamentul existenţei noastre şi al acţiunii noastre.

6. Este interesant de observat că Apostolul nu vrea să-i oblige pe creştini constrângându-i la o operă de caritate. De fapt, scrie: „Nu spun aceasta ca o poruncă” (2Cor 8,8); mai degrabă el intenţionează „să pună la încercare curăţia” iubirii lor în atenţia şi grija faţă de cei săraci (cf. ibid.). La baza cererii lui Paul se află desigur necesitatea de ajutor concret, totuşi intenţia sa merge mai departe. El invită să se realizeze colecta pentru ca să fie semn al iubirii aşa cum a fost mărturisit de însuşi Isus. Aşadar, generozitatea faţă de săraci îşi află motivaţia sa cea mai puternică în alegerea Fiului lui Dumnezeu care a voit să se facă sărac el însuşi.

De fapt, apostolul nu se teme să afirme că această alegere a lui Cristos, această „despuiere” a sa, este un „har”, mai mult, „harul Domnului nostru Isus Cristos” (2Cor 8,9), şi numai primindu-l noi putem da exprimare concretă şi coerentă credinţei noastre. Învăţătura din tot Noul Testament are o unitate proprie în jurul acestei teme, care se găseşte şi în cuvintele apostolului Iacob: „Căutaţi să împliniţi cuvântul, nu numai să-l ascultaţi, înşelându-vă pe voi înşivă, pentru că dacă cineva ascultă cuvântul şi nu-l împlineşte, se aseamănă cu omul care îşi priveşte propria faţă în oglindă: s-a privit pe sine, a plecat şi a uitat îndată cum era. Dacă cineva priveşte cu atenţie la legea desăvârşită a libertăţii şi rămâne în ea, nu o ascultă ca apoi să o uite, ci ca să o pună în practică. Astfel, acesta va fi fericit în lucrarea sa” (Iac 1,22-25).

7. În faţa săracilor nu se face retorică, ci se suflecă mânecile şi se pune în practică credinţa prin implicarea directă, care nu poate fi delegată nimănui. În schimb, uneori se poate strecura o formă de relaxare, care duce la asumarea de comportamente incoerente, cum este indiferenţa faţă de cei săraci. În afară de asta, se întâmplă ca unii creştini, din cauzaunei alipiri excesive de bani, să rămână împotmoliţi în folosirea rea a bunurilor şi a patrimoniului. Sunt situaţii care manifestă o credinţă slabă şi o speranţă slăbită şi mioapă.

Ştim că problema nu este banul în sine, pentru că el face parte din viaţa zilnică a persoanelor şi din raporturile sociale. Mai degrabă, trebuie să reflectăm asupra valorii pe care banul îl are pentru noi: nu poate să devină un absolut, ca şi cum ar fi scopul principal. O asemenea alipire împiedică să privim cu realism la viaţa de toate zilele şi întunecă privirea, împiedicând să vedem exigenţele celorlalţi. Nimic mai nociv nu s-ar putea întâmpla unui creştin sau unei comunităţi decât acela de a fi orbiţi de idolul bogăţiei, care ajunge să înlănţuiască într-o viziune efemeră şi falimentară despre viaţă.

Aşadar, nu este vorba de a avea faţă de săraci un comportament asistenţial, aşa cum se întâmplă adesea; în schimb, este necesar să ne angajăm pentru ca nimănui să nu-i lipsească necesarul. Nu activismul salvează, ci atenţia sinceră şi generoasă care permite să ne apropiem de un sărac, de un frate care întinde mâna pentru ca eu să mă zgâlţâi din toropeala în care am căzut. De aceea, „nimeni n-ar trebui să spună că se menţine departe de cei săraci, pentru că alegerile sale de viaţă comportă să se acorde mai multă atenţie altor urgenţe. Aceasta este o scuză frecventă în ambientele academice, întreprinzătoare sau profesionale, şi chiar ecleziale. […] Nimeni nu se poate simţi scutit de preocuparea faţă de cei săraci şi faţă de dreptatea socială” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 201). Este urgent de a găsi noi căi care să poată merge dincolo de direcţia acelor politici sociale „concepute ca o politică faţă de săraci, ci cu săracii, niciodată a săracilor şi cu atât mai puţin inserată într-un proiect care să unească popoarele” (Enciclica Fratelli tutti, 169). În schimb, trebuie să se tindă la asumarea atitudinii apostolului care putea să le scrie corintenilor: „Alinarea altora să nu devină o povară pentru voi, ci să fie în spirit de egalitate” (2Cor 8,13).

8. Există un paradox care este greu de acceptat astăzi ca şi în trecut, pentru că se ciocneşte cu logica umană: există o sărăcie care face bogaţi. Amintind de „harul” lui Isus Cristos, Paul vrea să confirme ceea ce el însuşi a predicat, adică faptul că adevărata bogăţie nu constă în a acumula „comori pe pământ, unde molia şi rugina le distrug şi unde hoţii le sapă şi le fură” (Mt 6,19), ci mai degrabă în iubirea reciprocă ce ne face să purtăm poverile unii altora aşa încât nimeni să nu fie abandonat sau exclus. Experienţa slăbiciunii şi limitei pe care am trăit-o în aceşti ultimi ani, şi acum tragedia unui război cu repercusiuni globale, trebuie să înveţe ceva decisiv: nu suntem în lume pentru a supravieţui, ci ca să fie permisă tuturor o viaţă demnă şi fericită. Mesajul lui Isus ne arată calea şi ne face să descoperim că există o sărăcie care umileşte şi ucide şi există o altă sărăcie, a sa, care eliberează şi ne face senini.

Sărăcia care ucide este mizeria, fiică a nedreptăţii, a exploatării, a violenţei şi a distribuirii nedrepte a resurselor. Este sărăcia disperată, lipsită de viitor, pentru că este impusă de cultura rebutării care nu acordă perspective şi nici căi de ieşire. Este mizeria care, în timp ce constrânge în condiţia de sărăcie extremă, deformează şi dimensiunea spirituală, care, deşi este neglijată adesea, nu înseamnă că nu există sau că nu contează. Când unica lege devine calcularea câştigului la sfârşitul zilei, atunci nu mai există frâne pentru a adopta logica exploatării persoanelor: ceilalţi sunt numai mijloace. Nu mai există salariu just, orar de muncă just şi se creează noi forme de sclavie, îndurate de persoane care nu au alternativă şi trebuie să accepte această nedreptate otrăvitoare numai pentru a câştiga minimul pentru întreţinere.

Dimpotrivă, sărăcia care eliberează este aceea care se pune în faţa noastră ca o alegere responsabilă pentru a ne elibera de impediment şi de a ne concentra pe esenţial. De fapt, se poate întâlni cu uşurinţă acel sentiment de insatisfacţie pe care mulţi îl experimentează, pentru că simt că le lipseşte ceva important şi merg în căutarea lui ca nişte rătăcitori fără ţintă. Doritori să găsească ceea ce să-i poată satisface, au nevoie să fie îndreptaţi spre cei mici, cei slabi, cei săraci pentru a înţelege în sfârşit ceea ce aveau nevoie cu adevărat. A-i întâlni pe săraci permite să se pună capăt multor nelinişti şi frici inconsistente, pentru a ajunge la ceea ce contează cu adevărat în viaţă şi ceea ce nimeni nu ne poate fura: iubirea adevărată şi gratuită. În realitate, săracii, înainte de a fi obiect al pomenii noastre, sunt subiecţi care ne ajută să ne eliberăm de laţurile neliniştii şi superficialităţii.

Un părinte şi învăţător al Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur, în ale cărui scrieri se întâlnesc denunţări puternice împotriva comportamentului creştinilor faţă de săraci, scria: „Dacă nu poţi crede că sărăcia te face să devii bogat, gândeşte-te la Domnul tău şi încetează să te mai îndoieşti de asta. Dacă el n-ar fi fost sărac, tu n-ai fi bogat; acest lucru este extraordinar, că din sărăcie a derivat bogăţie abundentă. Paul înţelege aici prin «bogăţii» cunoaşterea pietăţii, purificarea de păcate, dreptatea, sfinţirea şi alte mii de lucruri bune care ne-au fost date acum şi întotdeauna. Toate acestea le avem graţie sărăciei” (Omilii despre Scrisoarea a II-a către Corinteni, 17,1).

9. Textul apostolului la care se referă această a VI-a Zi Mondială a Săracilor prezintă marele paradox al vieţii de credinţă: sărăcia lui Cristos ne face bogaţi. Dacă Paul a putut da această învăţătură – şi Biserică s-o răspândească şi s-o mărturisească de-a lungul secolelor – este pentru că Dumnezeu, în Fiul său Isus, a ales şi a parcurs acest drum. Dacă el s-a făcut sărac pentru noi, atunci însăşi viaţa noastră este luminată şi transformată şi dobândeşte o valoare pe care lumea nu o cunoaşte şi nu o poate da. Bogăţia lui Isus este iubirea sa, care nu se închide în faţa nimănui şi merge în întâmpinarea tuturor, mai ales a celor care sunt marginalizaţi şi lipsiţi de cele necesare. Din iubire s-a despuiat de sine însuşi şi a asumat condiţia umană. Din iubire s-a făcut slujitor ascultător, până la moarte şi până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,6-8). Din iubire s-a făcut „pâine a vieţii” (In 6,35), pentru că nimănui să nu-i lipsească necesarul şi să poată găsi hrana care hrăneşte pentru viaţa veşnică. Şi în zilele noastre pare dificil, aşa cum a fost odinioară pentru discipolii Domnului, să se accepte această învăţătură (cf. In 6,60); dar cuvântul lui Isus este clar. Dacă vrem ca viaţa să învingă asupra morţii şi demnitatea să fie eliberată din nedreptate, drumul este al său: înseamnă a urma sărăcia lui Isus Cristos, împărtăşind viaţa din iubire, frângând pâinea propriei existenţe cu fraţii şi surorile, începând de la cei din urmă, de la cei care duc lipsă de cele necesare, ca să fie făcută egalitate, săracii să fie eliberaţi de mizerie şi bogaţii de vanitate, ambele fără speranţă.

10. La 15 mai l-am canonizat pe fratele Charles de Foucauld, un om care, născut bogat, a renunţat la toate pentru a-l urma pe Isus şi a deveni cu el sărac şi frate al tuturor. Viaţa sa eremitică, mai întâi la Nazaret şi apoi în deşertul saharian, formată din tăcere, rugăciune şi împărtăşire, este o mărturie exemplară de sărăcie creştină. Ne va face bine să medităm asupra acestor cuvinte ale sale: „Să nu-i dispreţuim pe săraci, pe cei mici, pe muncitori; nu numai că ei sunt fraţii noştri în Dumnezeu, ci sunt şi cei care îl imită pe Isus în viaţa sa exterioară în mod perfect. Ei ni-l reprezintă perfect pe Isus, Muncitorul din Nazaret. Sunt primii născuţi dintre cei aleşi, cei dintâi chemaţi la leagănul Mântuitorului. Au fost compania obişnuită a lui Isus, de la naşterea sa la moartea sa […]. Să luăm pentru noi [condiţia] pe care el a luat-o pentru sine […]. Să nu încetăm niciodată să fim în toate săraci, fraţi ai săracilor, însoţitori ai săracilor, să fim cei mai săraci dintre săraci ca Isus şi ca el să-i iubim pe săraci şi să ne înconjurăm de ei” (Comentarii la Evanghelia lui Luca, Meditaţia 263)1. Pentru fratele Charles, acestea nu au fost numai cuvinte, ci stil concret de viaţă, care l-a făcut să împărtăşească darul vieţii însăşi cu Isus.

Această a VI-a Zi Mondială a Săracilor să devină o oportunitate de har, pentru a face o examinare personală şi comunitară a conştiinţei şi a ne întreba dacă sărăcia lui Isus Cristos este însoţitoarea noastră fidelă de viaţă.

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a VI-a Zi Mondială a Săracilor (duminica a XXXIII-a din Timpul de peste An, 13 noiembrie 2022)

Roma, „Sfântul Ioan din Lateran”, 13 iunie 2022, Comemorarea liturgică a Sfântului Anton de Padova

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Notă

1 Meditaţia nr. 263 despre Lc 2,8-20: C. DE FOUCAULD, La Bonté de Dieu. Méditations sur les saints Evangiles (1), Nouvelle Cité, Montrouge 1996, 214-216.


Cei care vor să încălzească inima și viața unui copil necunoscut o poate face și prin:

  • prin Banca Transilvania:

cont în Lei: RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Dăncuță Laurențiu 

cont în Euro: RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Dăncuță Laurențiu.

  • prin PayPal/VISA/MASTERCARD/MAESTRO
sfantul-laurentiu-si-saracii

Ziua săracului, ziua speranței

Dăruiește

€10.00

Apostolatul urechii și martiriul răbdării

Numai uimirea permite cunoaşterea.
Mă gândesc la curiozitatea infinită a copilului
care priveşte la lumea înconjurătoare cu ochii holbaţi.
A asculta cu această dispoziţie a sufletului
– uimirea copilului în conştiinţa unui adult –
este mereu o îmbogăţire,
pentru că va exista mereu un lucru, chiar minim,
pe care-l voi putea învăţa de la celălalt
şi să-l pun în practică în viaţa mea.

A asculta cu urechea inimii

Iubiţi fraţi şi surori,

Anul trecut am reflectat asupra necesităţii de „a merge şi a vedea” pentru a descoperi realitatea şi a o putea relata pornind de la experienţa evenimentelor şi de la întâlnirea cu persoanele. Continuând pe această linie, doresc acum să îndrept atenţia spre un alt verb, „a asculta”, decisiv într-o gramatică a comunicării şi condiţie a unui dialog autentic.

De fapt, pierdem capacitatea de a asculta pe cel pe care-l avem în faţa noastră, fie în ţesătura normală a raporturilor zilnice, fie în dezbaterile despre cele mai importante teme ale trăirii civile. În acelaşi timp, ascultarea cunoaşte o nouă dezvoltare importantă în domeniul comunicativ şi informativ, prin diferitele oferte de podcast şi chat audio, confirmând că ascultarea rămâne esenţială pentru comunicarea umană.

Un medic ilustru, obişnuit să vindece rănile sufletului, a fost întrebat care este cea mai mare nevoie a fiinţelor umane. A răspuns: „Dorinţa nemărginită de a fi ascultaţi”. O dorinţă care adesea rămâne ascunsă, dar care interpelează pe oricine este chemat să fie educator sau formator, sau desfăşoară oricum un rol de comunicator: părinţii şi profesorii, păstorii şi lucrătorii pastorali, lucrătorii din informaţie şi cei care prestează un serviciu social sau politic.

A asculta cu urechea inimii

Din paginile biblice învăţăm că ascultarea nu are numai semnificaţia unei percepţii acustice, ci este în mod esenţial legată de raportul dialogic între Dumnezeu şi omenire. „Shema’ Israel – Ascultă, Israel” (Dt 6,4), începutul primei porunci din Torah, este repropus încontinuu în Biblie, până acolo încât sfântul Paul va afirma că „credinţa vine din ascultare” (Rom 10,17). De fapt, iniţiativa este a lui Dumnezeu care ne vorbeşte, căruia noi îi răspundem ascultându-l; şi, în fond, şi această ascultare vine de la harul său, aşa cum se întâmplă nou-născutului care răspunde la privirea şi la vocea mamei şi a tatălui. Printre cele cinci simţuri, cel privilegiat de Dumnezeu pare să fie tocmai auzul, probabil pentru că este mai puţin invaziv, mai discret decât vederea, aşadar lasă fiinţa umană mai liberă.

Ascultarea corespunde stilului umil al lui Dumnezeu. Este acea acţiune care îi permite lui Dumnezeu să se reveleze ca Acela care, vorbind, îl creează pe om după chipul său, şi ascultând îl recunoaşte ca interlocutor propriu. Dumnezeu îl iubeşte pe om: pentru aceasta îi adresează Cuvântul, pentru aceasta „îşi apleacă urechea” pentru a-l asculta.

Dimpotrivă, omul tinde să alunge relaţia, să întoarcă spatele şi „să închidă urechile” pentru a nu trebui să asculte. Refuzul de a asculta adesea ajunge să devină agresivitate faţă de celălalt, aşa cum li s-a întâmplat ascultătorilor diaconului Ştefan care, astupându-şi urechile, s-au năpustit toţi împreună împotriva lui (cf. Fap 7,57).

Aşadar, pe de o parte este mereu Dumnezeu cel care se revelează comunicându-se gratuit, pe de altă parte este omul căruia îi este cerut să se sintonizeze, să asculte. Domnul îl cheamă explicit pe om la o alianţă de iubire, pentru ca el să poată deveni pe deplin ceea ce este: chip şi asemănare a lui Dumnezeu în capacitatea sa de a asculta, de a primi, de a da spaţiu celuilalt. În fond, ascultarea este o dimensiune a iubirii.

Pentru aceasta Isus îi cheamă pe discipolii săi să verifice calitatea ascultării lor. „Vedeţi, aşadar, cumascultaţi” (Lc 8,18): aşa îi îndeamnă după ce a relatat parabola semănătorului, lăsând să se înţeleagă că nu este suficient a asculta, trebuie făcut bine acest lucru. Numai cel care primeşte Cuvântul cu inima „frumoasă şi bună” şi îl păstrează cu fidelitate aduce roade de viaţă şi de mântuire (cf. Lc 8,15). Numai acordând atenţie celui pe care-l ascultăm, la ceea ce ascultăm, la cum ascultăm, putem creşte în arta de a comunica, al cărei centru nu este o teorie sau o tehnică, ci „capacitatea inimii care face posibilă proximitatea” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 171).

Toţi avem urechi, dar de atâtea ori şi cel care are un auz perfect nu reuşeşte să-l asculte pe celălalt. De fapt, există o surzenie interioară, mai rea decât cea fizică. De fapt, ascultarea nu se referă numai la simţul auzului, ci la toată persoana. Adevăratul sediu al ascultării este inima. Regele Solomon, deşi foarte tânăr, s-a dovedit înţelept pentru că a cerut Domnului să-i dea „o inimă care ascultă” (1Rg3,9). Şi Sfântul Augustin invita la ascultarea cu inima (corde audire), la primirea cuvintelor nu exterior în urechi, ci spiritual în inimi: „Să nu aveţi inima în urechi, ci urechile în inimă”[1]. Şi Sfântul Francisc de Assisi îndemna pe fraţii săi să „aplece urechea inimii”[2].

De aceea, prima ascultare de redescoperit atunci când se caută o comunicare adevărată este ascultarea de sine, de propriile exigenţe mai adevărate, cele înscrise în interiorul fiecărei persoane. Şi nu se poate decât să se repornească ascultând ceea ce ne face unici în creaţie: dorinţa de a fi în relaţie cu ceilalţi şi cu Celălalt. Nu suntem făcuţi pentru a trăi ca atomi, ci împreună.

Ascultarea drept condiţie a bunei comunicări

Există o folosire a auzului care nu este o adevărată ascultare, ci opusul său: a trage cu urechea. De fapt, o ispită mereu prezentă şi care astăzi, în timpul lui social web, pare să se fi acutizat este aceea de a trage cu urechea şi a spiona, instrumentalizându-i pe ceilalţi pentru un interes al nostru. Dimpotrivă, ceea ce face comunicarea bună şi pe deplin umană este tocmai ascultarea celui pe care-l avem în faţa noastră, faţă în faţă, ascultarea celuilalt de care ne apropiem cu deschidere leală, încrezătoare şi onestă.

Lipsa de ascultare, pe care o experimentăm de atâtea ori în viaţa zilnică, apare din păcate evidentă şi în viaţa publică, unde, în loc de a ne asculta, adesea „ne vorbim pe la spate”. Acesta este simptom al faptului că, mai mult decât adevărul şi binele, se caută consensul; mai mult decât la ascultare, suntem atenţi la audience. În schimb, buna comunicare nu încearcă să impresioneze publicul cu gluma cu efect, cu scopul de a-l ridiculiza pe interlocutor, ci acordă atenţie motivaţiilor celuilalt şi încearcă să ducă la perceperea complexităţii realităţii. Este trist atunci când, şi în Biserică, se formează grupări ideologice, ascultarea dispare şi lasă locul la contrapoziţii sterile.

În realitate, în multe dialoguri noi nu comunicăm deloc. Pur şi simplu aşteptăm ca să termine celălalt de vorbit pentru a impune punctul nostru de vedere. În aceste situaţii, aşa cum notează filozoful Abraham Kaplan[3], dialogul este un duolog, un monolog pe două voci. În schimb, în adevărata comunicare eul şi tu-ul sunt ambii „în ieşire”, îndreptaţi unul spre celălalt.

Aşadar, ascultarea este primul ingredient indispensabil al dialogului şi al bunei comunicări. Nu se comunică dacă mai întâi nu s-a ascultat şi nu se face bun jurnalism fără capacitatea de a asculta. Pentru a oferi o informaţie solidă, echilibrată şi completă este necesar de a asculta îndelung. Pentru a relata un eveniment sau a descrie o realitate într-un reportage este esenţial a şti să se asculte, dispuşi chiar de a schimba idea, de a modifica propriile ipoteze de pornire.

De fapt, numai dacă se iese din monolog se poate ajunge la acea concordanţă de voci care este garanţie a unei adevărate comunicări. A asculta mai multe surse, „a nu se opri la primul local” – aşa cum învaţă experţii meseriei – asigură credibilitate şi seriozitate informaţiilor pe care le transmitem. A asculta mai multe voci, a ne asculta, şi în Biserică, între fraţi şi surori, ne permite să exercităm arta discernământului, care apare mereu drept capacitatea de a ne orienta într-o simfonie de voci.

Dar de ce să înfruntăm truda ascultării? Un mare diplomat al Sfântului Scaun, cardinalul Agostino Casaroli, vorbea despre „martiriu al răbdării”, necesar pentru a asculta şi a fi ascultaţi în tratativele cu interlocutorii mai dificili, cu scopul de a obţine cel mai bun bine posibil în condiţii de limitare a libertăţii. Dar şi în situaţii mai puţin dificile, ascultarea cere mereu virtutea răbdării, împreună cu capacitatea de a ne lăsa surprinşi de adevăr, fie el şi numai un fragment de adevăr, în persoana pe care o ascultăm. Numai uimirea permite cunoaşterea. Mă gândesc la curiozitatea infinită a copilului care priveşte la lumea înconjurătoare cu ochii holbaţi. A asculta cu această dispoziţie a sufletului – uimirea copilului în conştiinţa unui adult – este mereu o îmbogăţire, pentru că va exista mereu un lucru, chiar minim, pe care-l voi putea învăţa de la celălalt şi să-l pun în practică în viaţa mea.

Capacitatea de a asculta societatea este deosebit de preţioasă în acest timp rănit de lunga pandemie. Atâta neîncredere acumulată anterior faţă de „informaţia oficială” a provocat şi o „infodemie”, în care este tot mai greu de a face credibilă şi transparentă lumea informaţiei. Trebuie aplecată urechea şi asculta în profunzime, mai ales dificultăţile sociale mărite de încetinirea sau de încetarea multor activităţi economice.

Şi realitatea migraţiilor forţate este o problemă complexă şi nimeni nu are reţeta promptă pentru a o rezolva. Repet că, pentru a învinge prejudecăţile despre migranţi şi a topi împietrirea inimilor noastre, ar trebui încercat să se asculte istoriile lor. A da un nume şi o istorie fiecăruia dintre ei. Mulţi jurnalişti buni fac deja asta. Şi mulţi alţii ar vrea să facă asta, numai dacă ar putea. Să-i încurajăm! Să ascultăm aceste istorii! Apoi fiecare va fi liber să susţină politicile migratoare pe care le va considera mai adecvate pentru propria ţară. Dar vom avea în faţa ochilor, în orice caz, nu nişte numere, nu nişte invadatori periculoşi, ci feţe şi istorii de persoane concrete, priviri, aşteptări, suferinţe ale bărbaţilor şi femeilor care trebuie ascultaţi.

A ne asculta în Biserică

Şi în Biserică există atâta nevoie de a asculta şi de a ne asculta. Este darul cel mai preţios şi generativ pe care-l putem oferii unii altora. Noi, creştinii, uităm că slujirea ascultării ne-a fost încredinţată de Cel care este auditorul prin excelenţă, la opera căruia suntem chemaţi să participăm. „Noi trebuie să ascultăm prin urechea lui Dumnezeu, dacă vrem să putem vorbi prin Cuvântul său”[4]. Aşa ne aminteşte teologul protestant Dietrich Bonhoeffer că prima slujire care trebuie dată celorlalţi în comuniune constă în a le da ascultare. Cine nu ştie să-l asculte pe fratele foarte repede nu va mai fi capabil să-l asculte nici pe Dumnezeu[5].

În acţiunea pastorală, cea mai importantă lucrare este „apostolatul urechii”. A asculta, înainte de a vorbi, aşa cum îndeamnă apostolul Iacob: „Fiecare om să fie prompt la ascultare, încet la vorbire” (1,19). A da gratuit un pic din propriul timp pentru a asculta persoanele este primul gest de caritate.

De puţin timp a fost demarat un proces sinodal. Să ne rugăm pentru ca să fie o mare ocazie de ascultare reciprocă. De fapt, comuniunea nu este rezultatul strategiilor şi programelor, ci se edifică în ascultarea reciprocă între fraţi şi surori. Ca într-un cor, unitatea nu cere uniformitatea, monotonia, ci pluralitatea şi varietatea vocilor, polifonia. În acelaşi timp, fiecare voce din cor cântă ascultând celelalte voci şi în relaţie cu armonia ansamblului. Această armonie este creată de compozitor, dar realizarea sa depinde de simfonia tuturor şi a fiecărei voci.

Având conştiinţa de a participa la o comuniune care ne precedă şi ne include, putem redescoperi o Biserică simfonică, în care fiecare este în măsură să cânte cu propria voce, primind ca dar pe cele ale celorlalţi, pentru a manifesta armonia ansamblului pe care îl compune Duhul Sfânt.

Roma, la Sfântul Ioan din Lateran, 24 ianuarie 2022, comemorarea sfântului Francisc de Sales

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a 56-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale (29 mai 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Note:

[1] «Nolite habere cor in auribus, sed aures in corde» (Sermo 380, 1: Nuova Biblioteca Agostiniana34, 568).

[2] Scrisoare către tot OrdinulFonti Francescane, 216.

[3] Cf. The life of dialogue, în J. D. Roslansky ed., Communication. A discussion at the Nobel Conference, North-Holland Publishing Company – Amsterdam 1969, 89-108.

[4] D. Bonhoeffer, La vita comune, Queriniana, Brescia 2017, 76.

[5] Cf. ibid., 75.