Arhive pentru ‘Papa Francisc’

Apostolatul urechii și martiriul răbdării

Numai uimirea permite cunoaşterea.
Mă gândesc la curiozitatea infinită a copilului
care priveşte la lumea înconjurătoare cu ochii holbaţi.
A asculta cu această dispoziţie a sufletului
– uimirea copilului în conştiinţa unui adult –
este mereu o îmbogăţire,
pentru că va exista mereu un lucru, chiar minim,
pe care-l voi putea învăţa de la celălalt
şi să-l pun în practică în viaţa mea.

A asculta cu urechea inimii

Iubiţi fraţi şi surori,

Anul trecut am reflectat asupra necesităţii de „a merge şi a vedea” pentru a descoperi realitatea şi a o putea relata pornind de la experienţa evenimentelor şi de la întâlnirea cu persoanele. Continuând pe această linie, doresc acum să îndrept atenţia spre un alt verb, „a asculta”, decisiv într-o gramatică a comunicării şi condiţie a unui dialog autentic.

De fapt, pierdem capacitatea de a asculta pe cel pe care-l avem în faţa noastră, fie în ţesătura normală a raporturilor zilnice, fie în dezbaterile despre cele mai importante teme ale trăirii civile. În acelaşi timp, ascultarea cunoaşte o nouă dezvoltare importantă în domeniul comunicativ şi informativ, prin diferitele oferte de podcast şi chat audio, confirmând că ascultarea rămâne esenţială pentru comunicarea umană.

Un medic ilustru, obişnuit să vindece rănile sufletului, a fost întrebat care este cea mai mare nevoie a fiinţelor umane. A răspuns: „Dorinţa nemărginită de a fi ascultaţi”. O dorinţă care adesea rămâne ascunsă, dar care interpelează pe oricine este chemat să fie educator sau formator, sau desfăşoară oricum un rol de comunicator: părinţii şi profesorii, păstorii şi lucrătorii pastorali, lucrătorii din informaţie şi cei care prestează un serviciu social sau politic.

A asculta cu urechea inimii

Din paginile biblice învăţăm că ascultarea nu are numai semnificaţia unei percepţii acustice, ci este în mod esenţial legată de raportul dialogic între Dumnezeu şi omenire. „Shema’ Israel – Ascultă, Israel” (Dt 6,4), începutul primei porunci din Torah, este repropus încontinuu în Biblie, până acolo încât sfântul Paul va afirma că „credinţa vine din ascultare” (Rom 10,17). De fapt, iniţiativa este a lui Dumnezeu care ne vorbeşte, căruia noi îi răspundem ascultându-l; şi, în fond, şi această ascultare vine de la harul său, aşa cum se întâmplă nou-născutului care răspunde la privirea şi la vocea mamei şi a tatălui. Printre cele cinci simţuri, cel privilegiat de Dumnezeu pare să fie tocmai auzul, probabil pentru că este mai puţin invaziv, mai discret decât vederea, aşadar lasă fiinţa umană mai liberă.

Ascultarea corespunde stilului umil al lui Dumnezeu. Este acea acţiune care îi permite lui Dumnezeu să se reveleze ca Acela care, vorbind, îl creează pe om după chipul său, şi ascultând îl recunoaşte ca interlocutor propriu. Dumnezeu îl iubeşte pe om: pentru aceasta îi adresează Cuvântul, pentru aceasta „îşi apleacă urechea” pentru a-l asculta.

Dimpotrivă, omul tinde să alunge relaţia, să întoarcă spatele şi „să închidă urechile” pentru a nu trebui să asculte. Refuzul de a asculta adesea ajunge să devină agresivitate faţă de celălalt, aşa cum li s-a întâmplat ascultătorilor diaconului Ştefan care, astupându-şi urechile, s-au năpustit toţi împreună împotriva lui (cf. Fap 7,57).

Aşadar, pe de o parte este mereu Dumnezeu cel care se revelează comunicându-se gratuit, pe de altă parte este omul căruia îi este cerut să se sintonizeze, să asculte. Domnul îl cheamă explicit pe om la o alianţă de iubire, pentru ca el să poată deveni pe deplin ceea ce este: chip şi asemănare a lui Dumnezeu în capacitatea sa de a asculta, de a primi, de a da spaţiu celuilalt. În fond, ascultarea este o dimensiune a iubirii.

Pentru aceasta Isus îi cheamă pe discipolii săi să verifice calitatea ascultării lor. „Vedeţi, aşadar, cumascultaţi” (Lc 8,18): aşa îi îndeamnă după ce a relatat parabola semănătorului, lăsând să se înţeleagă că nu este suficient a asculta, trebuie făcut bine acest lucru. Numai cel care primeşte Cuvântul cu inima „frumoasă şi bună” şi îl păstrează cu fidelitate aduce roade de viaţă şi de mântuire (cf. Lc 8,15). Numai acordând atenţie celui pe care-l ascultăm, la ceea ce ascultăm, la cum ascultăm, putem creşte în arta de a comunica, al cărei centru nu este o teorie sau o tehnică, ci „capacitatea inimii care face posibilă proximitatea” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 171).

Toţi avem urechi, dar de atâtea ori şi cel care are un auz perfect nu reuşeşte să-l asculte pe celălalt. De fapt, există o surzenie interioară, mai rea decât cea fizică. De fapt, ascultarea nu se referă numai la simţul auzului, ci la toată persoana. Adevăratul sediu al ascultării este inima. Regele Solomon, deşi foarte tânăr, s-a dovedit înţelept pentru că a cerut Domnului să-i dea „o inimă care ascultă” (1Rg3,9). Şi Sfântul Augustin invita la ascultarea cu inima (corde audire), la primirea cuvintelor nu exterior în urechi, ci spiritual în inimi: „Să nu aveţi inima în urechi, ci urechile în inimă”[1]. Şi Sfântul Francisc de Assisi îndemna pe fraţii săi să „aplece urechea inimii”[2].

De aceea, prima ascultare de redescoperit atunci când se caută o comunicare adevărată este ascultarea de sine, de propriile exigenţe mai adevărate, cele înscrise în interiorul fiecărei persoane. Şi nu se poate decât să se repornească ascultând ceea ce ne face unici în creaţie: dorinţa de a fi în relaţie cu ceilalţi şi cu Celălalt. Nu suntem făcuţi pentru a trăi ca atomi, ci împreună.

Ascultarea drept condiţie a bunei comunicări

Există o folosire a auzului care nu este o adevărată ascultare, ci opusul său: a trage cu urechea. De fapt, o ispită mereu prezentă şi care astăzi, în timpul lui social web, pare să se fi acutizat este aceea de a trage cu urechea şi a spiona, instrumentalizându-i pe ceilalţi pentru un interes al nostru. Dimpotrivă, ceea ce face comunicarea bună şi pe deplin umană este tocmai ascultarea celui pe care-l avem în faţa noastră, faţă în faţă, ascultarea celuilalt de care ne apropiem cu deschidere leală, încrezătoare şi onestă.

Lipsa de ascultare, pe care o experimentăm de atâtea ori în viaţa zilnică, apare din păcate evidentă şi în viaţa publică, unde, în loc de a ne asculta, adesea „ne vorbim pe la spate”. Acesta este simptom al faptului că, mai mult decât adevărul şi binele, se caută consensul; mai mult decât la ascultare, suntem atenţi la audience. În schimb, buna comunicare nu încearcă să impresioneze publicul cu gluma cu efect, cu scopul de a-l ridiculiza pe interlocutor, ci acordă atenţie motivaţiilor celuilalt şi încearcă să ducă la perceperea complexităţii realităţii. Este trist atunci când, şi în Biserică, se formează grupări ideologice, ascultarea dispare şi lasă locul la contrapoziţii sterile.

În realitate, în multe dialoguri noi nu comunicăm deloc. Pur şi simplu aşteptăm ca să termine celălalt de vorbit pentru a impune punctul nostru de vedere. În aceste situaţii, aşa cum notează filozoful Abraham Kaplan[3], dialogul este un duolog, un monolog pe două voci. În schimb, în adevărata comunicare eul şi tu-ul sunt ambii „în ieşire”, îndreptaţi unul spre celălalt.

Aşadar, ascultarea este primul ingredient indispensabil al dialogului şi al bunei comunicări. Nu se comunică dacă mai întâi nu s-a ascultat şi nu se face bun jurnalism fără capacitatea de a asculta. Pentru a oferi o informaţie solidă, echilibrată şi completă este necesar de a asculta îndelung. Pentru a relata un eveniment sau a descrie o realitate într-un reportage este esenţial a şti să se asculte, dispuşi chiar de a schimba idea, de a modifica propriile ipoteze de pornire.

De fapt, numai dacă se iese din monolog se poate ajunge la acea concordanţă de voci care este garanţie a unei adevărate comunicări. A asculta mai multe surse, „a nu se opri la primul local” – aşa cum învaţă experţii meseriei – asigură credibilitate şi seriozitate informaţiilor pe care le transmitem. A asculta mai multe voci, a ne asculta, şi în Biserică, între fraţi şi surori, ne permite să exercităm arta discernământului, care apare mereu drept capacitatea de a ne orienta într-o simfonie de voci.

Dar de ce să înfruntăm truda ascultării? Un mare diplomat al Sfântului Scaun, cardinalul Agostino Casaroli, vorbea despre „martiriu al răbdării”, necesar pentru a asculta şi a fi ascultaţi în tratativele cu interlocutorii mai dificili, cu scopul de a obţine cel mai bun bine posibil în condiţii de limitare a libertăţii. Dar şi în situaţii mai puţin dificile, ascultarea cere mereu virtutea răbdării, împreună cu capacitatea de a ne lăsa surprinşi de adevăr, fie el şi numai un fragment de adevăr, în persoana pe care o ascultăm. Numai uimirea permite cunoaşterea. Mă gândesc la curiozitatea infinită a copilului care priveşte la lumea înconjurătoare cu ochii holbaţi. A asculta cu această dispoziţie a sufletului – uimirea copilului în conştiinţa unui adult – este mereu o îmbogăţire, pentru că va exista mereu un lucru, chiar minim, pe care-l voi putea învăţa de la celălalt şi să-l pun în practică în viaţa mea.

Capacitatea de a asculta societatea este deosebit de preţioasă în acest timp rănit de lunga pandemie. Atâta neîncredere acumulată anterior faţă de „informaţia oficială” a provocat şi o „infodemie”, în care este tot mai greu de a face credibilă şi transparentă lumea informaţiei. Trebuie aplecată urechea şi asculta în profunzime, mai ales dificultăţile sociale mărite de încetinirea sau de încetarea multor activităţi economice.

Şi realitatea migraţiilor forţate este o problemă complexă şi nimeni nu are reţeta promptă pentru a o rezolva. Repet că, pentru a învinge prejudecăţile despre migranţi şi a topi împietrirea inimilor noastre, ar trebui încercat să se asculte istoriile lor. A da un nume şi o istorie fiecăruia dintre ei. Mulţi jurnalişti buni fac deja asta. Şi mulţi alţii ar vrea să facă asta, numai dacă ar putea. Să-i încurajăm! Să ascultăm aceste istorii! Apoi fiecare va fi liber să susţină politicile migratoare pe care le va considera mai adecvate pentru propria ţară. Dar vom avea în faţa ochilor, în orice caz, nu nişte numere, nu nişte invadatori periculoşi, ci feţe şi istorii de persoane concrete, priviri, aşteptări, suferinţe ale bărbaţilor şi femeilor care trebuie ascultaţi.

A ne asculta în Biserică

Şi în Biserică există atâta nevoie de a asculta şi de a ne asculta. Este darul cel mai preţios şi generativ pe care-l putem oferii unii altora. Noi, creştinii, uităm că slujirea ascultării ne-a fost încredinţată de Cel care este auditorul prin excelenţă, la opera căruia suntem chemaţi să participăm. „Noi trebuie să ascultăm prin urechea lui Dumnezeu, dacă vrem să putem vorbi prin Cuvântul său”[4]. Aşa ne aminteşte teologul protestant Dietrich Bonhoeffer că prima slujire care trebuie dată celorlalţi în comuniune constă în a le da ascultare. Cine nu ştie să-l asculte pe fratele foarte repede nu va mai fi capabil să-l asculte nici pe Dumnezeu[5].

În acţiunea pastorală, cea mai importantă lucrare este „apostolatul urechii”. A asculta, înainte de a vorbi, aşa cum îndeamnă apostolul Iacob: „Fiecare om să fie prompt la ascultare, încet la vorbire” (1,19). A da gratuit un pic din propriul timp pentru a asculta persoanele este primul gest de caritate.

De puţin timp a fost demarat un proces sinodal. Să ne rugăm pentru ca să fie o mare ocazie de ascultare reciprocă. De fapt, comuniunea nu este rezultatul strategiilor şi programelor, ci se edifică în ascultarea reciprocă între fraţi şi surori. Ca într-un cor, unitatea nu cere uniformitatea, monotonia, ci pluralitatea şi varietatea vocilor, polifonia. În acelaşi timp, fiecare voce din cor cântă ascultând celelalte voci şi în relaţie cu armonia ansamblului. Această armonie este creată de compozitor, dar realizarea sa depinde de simfonia tuturor şi a fiecărei voci.

Având conştiinţa de a participa la o comuniune care ne precedă şi ne include, putem redescoperi o Biserică simfonică, în care fiecare este în măsură să cânte cu propria voce, primind ca dar pe cele ale celorlalţi, pentru a manifesta armonia ansamblului pe care îl compune Duhul Sfânt.

Roma, la Sfântul Ioan din Lateran, 24 ianuarie 2022, comemorarea sfântului Francisc de Sales

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a 56-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale (29 mai 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Note:

[1] «Nolite habere cor in auribus, sed aures in corde» (Sermo 380, 1: Nuova Biblioteca Agostiniana34, 568).

[2] Scrisoare către tot OrdinulFonti Francescane, 216.

[3] Cf. The life of dialogue, în J. D. Roslansky ed., Communication. A discussion at the Nobel Conference, North-Holland Publishing Company – Amsterdam 1969, 89-108.

[4] D. Bonhoeffer, La vita comune, Queriniana, Brescia 2017, 76.

[5] Cf. ibid., 75.

Frumusețea acestei inimi va salva lumea

„Frumusețea va salva lumea”!

Nu știu sigur la ce frumusețe s-a gândit Dostoievski atunci când, scriind Idiotul, a spus: „Frumusețea va salva lumea”. Unii spun că la frumusețea inimii inocente. Dincolo de orice interpretare și filozofie în jurul frumuseții, astăzi vreau să cred că în acea frumusețe despre care scria el este cuprinsă și cea mai frumoasă inimă, cea mai curată: Inima Neprihănită a Mariei, căreia îi consacrăm astăzi Rusia și Ucraina și lumea întreagă. Avem nevoie ca această inimă să ne mijlocească harul păcii în lume și în casele noastre.
Regina Păcii, roagă-te pentru noi!
Inimă Neprihănită a Mariei, roagă-te pentru noi!

Act de consfințire la Inima neprihănită a Mariei

O Marie, Maică a lui Dumnezeu și Mama noastră, la tine alergăm în acest ceas de încercare. Tu ești Mamă, ne iubești și ne cunoști: nimic din ceea ce avem pe suflet nu îți este ascuns. Maica milostivirii, de atâtea ori am experimentat gingășia ta plină de grijă, prezența ta care readuce pacea, pentru că tu ne conduci mereu spre Isus, Regele păcii.

Noi, însă, am pierdut calea păcii. Am uitat învățătura tragediilor secolului trecut, sacrificiul milioanelor de oameni căzuți în războaiele mondiale. Am încălcat angajamentele luate ca și Comunitate a Națiunilor și trădăm visurile de pace ale popoarelor și speranțele celor tineri. Ne-am îmbolnăvit de lăcomie, ne-am închis în interese naționaliste, ne-am lăsat secătuiți de indiferență și paralizați de egoism. Am preferat să-l ignorăm de Dumnezeu, să conviețuim cu falsitățile noastre, să hrănim agresivitatea, să suprimăm vieți și să acumulăm arme, uitând că suntem păzitori ai aproapelui nostru și ale aceleași case comune. Am distrus grădina Pământului prin război, am rănit, prin păcat, inima Tatălui nostru, care ne vrea frați și surori. Am devenit indiferenți față de toți și toate, în afară de noi înșine. De aceea, cu rușine spunem: iartă-ne, Doamne!

În mizeria păcatului, în truda și în fragilitatea noastră, în misterul nelegiuit al răului și al războiului, tu, Maică sfântă, ne amintești că Dumnezeu nu ne păsăsește, ci ne privește în continuare cu iubire, dornic să ne ierte și să ne ridice. Este El cel care ni te-a dăruit și a rânduit în Inima ta neprihănită un adăpost pentru Biserică și pentru omenire. Din bunătate dumnezeiască tu ești cu noi și ne conduci cu gingășie chiar și prin cotiturile cele mai strâmte ale istoriei.

La tine alergăm, așadar, bătând la ușa Inimii tale, noi fiii tăi preaiubiți, pe care tu neobosit îi cauți și-i chemi la convertire. În acest ceas întunecat, vino în ajutorul nostru  și mângâie-ne. Repetă fiecăruia dintre noi: “Oare nu sunt eu Mama ta?”. Tu știi cum să desfaci încâlceala inimii noastre și să dezlegi nodurile timpului nostru. În tine ne punem din nou încrederea. Suntem siguri că tu nu disprețuiești cererile noastre și ne vii în ajutor, mai ales în momentele de încercare.

Așa ai făcut la Cana Galileii, când ai grăbit momentul intervenției lui Isus și ai făcut loc primului său semn în lume. Atunci când sărbătoarea se transformase în tristețe, tu i-ai spus: “Nu mai au vin” (In 2,3). Spune-o din nou lui Dumnezeu, o Mamă, pentru că astăzi am epuizat vinul speranței, a dispărut bucuria, s-a diluat fraternitatea. Am pierdut umanitatea, am distrus pacea. Am devenit capabili de orice fel de violență și distrugere. Avem nevoie imediată de intervenția ta maternă.

Primește, așadar, o Maică, această rugăminte a noastră.

Tu, steaua mării, nu ne lăsa să naufragiem în furtuna războiului.

Tu, arca noului legământ, inspiră proiecte și căi de împăcare.

Tu, “pământ al Cerului”, readu armonia lui Dumnezeu în lume.

Stinge ura, potolește răzbunarea, învață-ne iertarea.

Eliberează-ne de război, apără lumea de amenințarea nucleară.

Regina Rozariului, trezește în noi nevoia de a ne ruga și de a iubi.

Regina familiei omenești, arată popoarelor calea fraternității.

Regina păcii, dobândește lumii pacea.

Plânsul tău, o Marie, să înmoaie inimile noastre împietrite. Lacrimile tale, vărsate pentru noi, să facă să înflorească această vale, pe care ura noastră a secătuit-o. Iar atât timp cât zgomotul armelor nu tace, rugăciunea ta să ne dispună la pace. Mâinile tale de mamă să-i mângâie pe cei care suferă și care fug sub povara bombelor. Îmbrățișarea ta maternă să-i consoleze pe cei care sunt constrânși să-și lase casa și Patria. Inima ta îndurerată să facă să nască în noi compătimirea și să ne încurajeze să deschidem ușile și avem grijă de omenirea rănită și respinsă.

Sfântă Maică a lui Dumnezeu, pe când stăteai la poalele crucii, Isus, văzând pe ucenicul său alături de tine, ți-a spus: “Iată-l pe fiul tău” (In 19,26): în acest fel, ne-a încredințat ție pe fiecare dintre noi. Apoi, ucenicului, și fiecăruia dintre noi, a spus: “Iat-o pe mama ta” (v. 27). Mamă, dorim acum să te primim în viața și în istoria noastră. În acest moment, omenirea istovită și copleșită stă la picioarele crucii, împreună cu tine. Și are nevoie să se încredințeze ție, să se consfințească lui Cristos prin tine. Poporul ucrainean și poporul rus, care te venerează cu iubire, aleargă la tine, în timp ce inima ta bate pentru ei și pentru toate popoarele masacrate de război, de foamete, de nedreptate și de mizerie.

Noi, așadar, Maică a lui Dumnezeu și Mama noastră, încredințăm și consacrăm în mod solemn Inimii tale neprihănite pe noi înșine, Biserica și întreaga omenire, în chip deosebit Rusia și Ucraina. Primește acest act al nostru, ce-l săvârșim cu încredere și iubire, fă să înceteze războiul, dobândește lumii pacea. “Da”-ul izvorât din inima ta a deschis Principelui păcii porțile istoriei; avem încă încredere că, prin mijlocirea inimii tale, pacea se va înfăptui. Ție, așadar, îți consacrăm viitorul întregii familii umane, nevoile și așteptările popoarelor, neliniștile și speranțele lumii.

Prin mijlocirea ta să se reverse asupra Pământului Milostivirea divină, iar dulcele puls al păcii să ritmeze din nou zilele noastre. Femeie a „Da”-ului, asupra căreia s-a revărsat Duhul Sfânt, readu între noi armonia lui Dumnezeu. Astâmpără setea inimii noastre, tu care “speranței ești fântână pururi vie”. Tu care ai împletit omenirea cu Dumnezeu, fă din noi artizani ai comuniunii. Tu care ai umblat pe drumurile noastre, condu-ne pe cărările păcii. Amin.

Doamne ferește să ne obișnuim cu războiul și cu violența…

Mi se pare incredibil că există oameni care încearcă să justifice războiul. Adică, războiul, crimele, violența în general, nu doar ceea ce se întâmplă acum în Ucraina. Și asta nu doar pe facebook. Și nu doar oamenii plătiți. Ci oameni din viața noastră, poate chiar din comunitatea sau localitatea noastră. Nu mă uimesc atât argumentele lor aberante, că până la urmă trăim într-o țară liberă, cu oameni liberi, cu libertate de exprimare liberă, indiferent dacă e de bun simț sau nu. Însă mă simt copleșit de durere, mâhnit când văd că oamenii ăștia care susțin războiul și violența, merg apoi duminica la biserică, fac zeci de cruci și rugăciuni, aprind lumânări. Unii chiar se și împărtășesc fără nici un fel de remușcare! Un sacrilegiu! Oamenii care promovează sau practică violența nu au înțeles că de la Cristos încoace sacrul și violența nu mai pot sta împreună. Pentru aceasta a murit Cristos: să nu mai fie nevoie de alte victime, să nu mai fie nevoie de nici un fel de violență. În acest sens merită citită și aprofundată omilia card. Cantalamessa de săptămâna trecută, vineri 18 martie 2022 (textul poate fi citită AICI în limba română sau AICI  în italiană, engleză sau spaniolă). 

Trebuie să ne fie clar: nu există spiritualitate adevărată în omul care susține violența. Indiferent că vorbim de război între popoare sau de violența din familiile noastre, din cartierele sau comunitățile noastre. Orice fel de violență se opune spiritualității și păcii adevărate dăruite omenirii de Cristos (In14,27). Ori suntem de partea violenței, ori suntem de partea lui Cristos!

Vă invit să (re)citim și să medităm cuvintele – adică, atitudinea! – papei Francisc de ieri. Cuvintele lui, gesturile lui, dorința lui de pace, apropierea lui față de cei în suferință, trebuie să se regăsească și în cuvintele, faptele, gândurile noastre. Aceasta pentru că așa a făcut și Cristos: a fost și este alături de cei în suferință! Așa a făcut și Cristos: a fost și este împotriva violenței. Cristos spune și astăzi: „Pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei care pun mâna pe sabie de sabie vor pieri” (Mt 26,52).

Iată cuvintele Sfântului Părinte, în traducerea preluată de pe ercis.ro: 

„Iubiţi fraţi şi surori,

Din păcate nu se opreşte agresiunea violentă împotriva Ucrainei, un masacru nesăbuit în care în fiecare zi se repetă măceluri şi atrocităţi. Nu există justificare pentru asta! Îi implor pe toţi actorii comunităţii internaţionale să se angajeze cu adevărat în încetarea acestui război respingător.

Şi în această săptămână rachete şi bombe s-au abătut asupra civililor, bătrânilor, copiilor şi mamelor însărcinate. Am mers să-i vizitez pe copiii răniţi care sunt aici la Roma. Unuia îi lipseşte braţul, altul este rănit la cap… Copii nevinovaţi. Mă gândesc la milioanele de refugiaţi ucraineni care trebuie să fugă lăsând în urmă totul şi simt o mare durere pentru cei care nu au nici măcar posibilitatea de a scăpa. Atâţia bunici, bolnavi şi săraci, separaţi de propriile rude, atâţia copii şi persoane fragile rămân să moară sub bombe, fără a putea primi ajutor şi fără a găsi siguranţă nici măcar în refugiile antiaeriene. Toate acestea sunt inumane! Mai mult, sunt şi sacrilegiu, pentru că merg împotriva sacralităţii vieţii umane, mai ales împotriva vieţii umane lipsite de apărare, care trebuie respectată şi protejată, nu eliminată, şi care vine mai înainte de orice strategie! Să nu uităm: este o cruzime, inumană şi sacrilegă! Să ne rugăm în tăcere pentru cei care suferă…

Mă mângâie să ştiu că populaţiei rămase sub bombe nu-i lipseşte apropierea păstorilor, care în aceste zile tragice trăiesc Evanghelia carităţii şi a fraternităţii. I-am auzit în aceste zile pe unii dintre ei la telefon, cum sunt aproape de poporul lui Dumnezeu. Mulţumesc, iubiţi fraţi, iubite surori, pentru această mărturie şi pentru sprijinul concret pe care-l oferiţi cu curaj atâtor oameni disperaţi! Mă gândesc şi la nunţiul apostolic, abia făcut nunţiu, Monseniorul Visvaldas Kulbokas, care de la începutul războiului a rămas la Kiev împreună cu colaboratorii săi şi cu prezenţa sa mă face aproape în fiecare zi de poporul ucrainean martirizat. Să fim aproape de acest popor martirizat, să-l îmbrăţişăm cu afectul şi cu angajarea concretă şi cu rugăciunea. Şi, vă rog, să nu ne obişnuim cu războiul şi cu violenţa! Să nu încetăm să primim cu generozitate, aşa cum se face: nu numai acum, în urgenţă, ci şi în săptămânile şi în lunile care vor veni. Pentru că voi ştiţi că în primul moment toţi ne străduim să primim, dar după aceea obişnuinţa ne răceşte un pic inima şi uităm. Să ne gândim la aceste femei, cu aceşti copii, care cu timpul, fără loc de muncă, despărţite de soţii lor, vor fi căutate de „ulii” societăţii. Să-i ocrotim, vă rog.

Invit fiecare comunitate şi fiecare credincios să se unească cu mine vineri, 25 martie, Solemnitatea Bunei Vestiri, în săvârşirea unui solemn Act de consacrare a omenirii, în special a Rusiei şi a Ucrainei, Inimii Neprihănite a Mariei, pentru ca ea, Regina păcii, să obţină lumii pacea” ( AICI POATE FI VĂZUTĂ ÎNREGISTRAREA VIDEEO).

Domnul să se îndure de noi și să ne dăruiască pacea sa!




Vă aștept în continuare alături de proiectul Paxlaur pentru copiii din Ucraina: Frații mei mai mici (DETALII AICI despre copiii noștri). Să răsune în inima noastră și în lumea întreagă acest cuvânt al Domnului: „Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi‑ați făcut” (Mt 25).

DĂRUIEȘTE SPERANȚĂ FRAȚILOR MEI/NOȘTRI MAI MICI

Poți ajuta prin Banca Transilvania: cont în Lei: RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Dăncuță Laurențiu cont în Euro: RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Dăncuță Laurențiu sau prin PayPal: paxlaur@yahoo.com. Mulțumesc!

€10.00

Vă mulțumesc din suflet!