Arhive pentru ‘Papa Francisc’

Unitate!

În această cateheză mă voi opri asupra rugăciunii pentru unitatea creştinilor. De fapt, săptămâna 18-25 ianuarie este dedicată îndeosebi pentru aceasta, pentru a invoca de la Dumnezeu darul unităţii pentru a depăşi scandalul diviziunilor dintre cei care cred în Isus. El, după Ultima Cină, s-a rugat pentru ai săi, „ca toţi să fie una” (In 17,21). Este rugăciunea sa înainte de Pătimire, am putea spune testamentul său spiritual. Însă observăm că Domnul n-a poruncit discipolilor unitatea. Nici nu le-a ţinut un discurs pentru a motiva exigenţa ei. Nu, l-a rugat pe Tatăl pentru noi, pentru ca să fim una. Asta înseamnă că nu suntem suficienţi noi, cu forţele noastre, pentru a realiza unitatea. Unitatea este înainte de toate un dar, este un har care trebuie cerut prin rugăciune.

Fiecare dintre noi are nevoie de asta. De fapt, ne dăm seama că nu suntem capabili să păstrăm unitatea nici măcar în noi înşine. Şi Apostolul Paul simţea înlăuntrul său un conflict sfâşietor: a voi binele şi a fi înclinat spre rău (cf. Rom 7,19). Astfel a perceput că rădăcina atâtor diviziuni care există în jurul nostru – între persoane, în familie, în societate, între popoare şi chiar între credincioşi – este înlăuntrul nostru. Conciliul al II-lea din Vatican afirmă că „dezechilibrele de care suferă lumea de astăzi sunt, de fapt, legate de un dezechilibru mai fundamental, înrădăcinat în inima omului. Într-adevăr, în însuşi interiorul fiinţei omului, mai multe elemente se luptă între ele. […] De aceea este divizat înlăuntrul său şi de aici se nasc atât de multe şi de mari dezbinări în societate” (Gaudium et spes, 10). Aşadar, soluţia la diviziuni nu este opoziţia faţă de cineva, pentru că discordia generează altă discordie. Adevăratul remediu începe de la a cere lui Dumnezeu pacea, reconcilierea, unitatea.

Acest lucru este valabil înainte de toate pentru creştini: unitatea poate ajunge numai ca rod al rugăciunii. Eforturile diplomatice şi dialogurile academice nu sunt suficiente. Isus ştia asta şi ne-a deschis calea, rugându-se. Astfel, rugăciunea noastră pentru unitate este o umilă, dar încrezătoare participare la rugăciunea Domnului, care a promis că fiecare rugăciune făcută în numele său va fi ascultată de Tatăl (cf. In 15,7). În acest moment putem să ne întrebăm: „Eu mă rog pentru unitate?”. Este voinţa lui Isus, însă dacă trecem în revistă intenţiile pentru care ne rugăm probabil că ne vom da seama că ne-am rugat puţin, poate că niciodată, pentru unitatea creştinilor. Totuşi de ea depinde credinţa lumii; de fapt, Domnul a cerut unitatea dintre noi „pentru ca lumea să creadă” (In 17,21). Lumea nu va crede pentru că o vom convinge cu argumente bune, ci dacă vom mărturisi iubirea care ne uneşte şi ne face apropiaţi de toţi.

În acest timp de grave dificultăţi este şi mai necesară rugăciunea pentru ca unitatea să prevaleze asupra conflictelor. Este urgent să se izoleze particularismele pentru a favoriza bunul comun, şi pentru aceasta este fundamental exemplul nostru bun: este esenţial ca toţi creştinii să continue pe drumul spre unitatea deplină, vizibilă. În ultimele decenii, mulţumire fie lui Dumnezeu, au fost făcuţi mulţi paşi înainte, însă trebuie perseverat în iubire şi în rugăciune, fără descurajare şi fără întrerupere. Este un parcurs pe care Duhul Sfânt l-a provocat în Biserică, în creştini şi în noi toţi, şi de la care nu ne vom mai întoarce. Mereu înainte!

A ne ruga înseamnă a lupta pentru unitate. Da, a lupta, pentru că duşmanul nostru, diavolul, aşa cum spune cuvântul însuşi, este dezbinătorul. Isus cere unitatea în Duhul Sfânt, să facem unitate. Diavolul mereu dezbină, pentru că este potrivit pentru el să dezbine. El insinuează dezbinarea, peste tot şi în toate modurile, în timp ce Duhul Sfânt face să se conveargă mereu în unitate. Diavolul, în general, nu ne ispiteşte cu privire la teologia înaltă, ci cu privire la slăbiciunile fraţilor. Este viclean: umflă greşelile şi defectele celuilalt, seamănă discordie, provoacă critica şi creează facţiuni. Calea lui Dumnezeu este alta: ne ia aşa cum suntem, ne iubeşte mult, însă ne iubeşte aşa cum suntem şi ne stimulează spre unitate. Putem face o verificare cu privire la noi înşine şi să ne întrebăm dacă, în locurile în care trăim, alimentăm conflictualitatea sau luptăm pentru a face să crească unitatea cu instrumentele pe care Dumnezeu ni le-a dat: rugăciunea şi iubirea. În schimb a alimenta conflictualitatea se face cu bârfa, mereu, vorbind rău despre ceilalţi. Bârfa este arma cea mai la îndemână pe care o are diavolul pentru a dezbina comunitatea creştină, pentru a dezbina familia, pentru a-i dezbina pe prieteni, pentru a dezbina mereu. Duhul Sfânt ne inspiră mereu unitatea.

Tema acestei Săptămâni de rugăciune se referă tocmai la iubire: „Rămâneţi în iubirea mea ca să aduceţi mult rod” (cf. In 15,5-9). Rădăcina comuniunii este iubirea lui Cristos, care ne face să depăşim prejudecăţile pentru a vedea în celălalt un frate şi o soră care trebuie iubiţi mereu. Atunci descoperim că şi creştinii de alte confesiuni, cu tradiţiile lor, cu istoria lor, sunt daruri ale lui Dumnezeu, sunt daruri prezente în teritoriile comunităţilor noastre diecezane şi parohiale. Să începem să ne rugăm pentru ei şi, când este posibil, cu ei. Astfel vom învăţa să-i iubim şi să-i apreciem. Rugăciunea, aminteşte Conciliul, este sufletul întregii mişcări ecumenice (cf. Unitatis redintegratio, 8). De aceea, rugăciunea să fie punctul de plecare pentru a-l ajuta pe Isus să realizeze visul său: ca toţi să fie una.

_____________________

APEL

Poimâine, vineri, 22 ianuarie, va intra în vigoare Tratatul pentru interzicerea armelor nucleare. Este vorba despre primul instrument internaţional obligatoriu din punct de vedere juridic care interzice explicit aceste bombe, a căror folosire are un impact nediscriminat, loveşte în scurt timp o mare cantitate de persoane şi provoacă daune ambientului pe durată foarte lungă.

Încurajez cu putere toate statele şi toate persoanele să lucreze cu determinare pentru a promova condiţiile necesare pentru o lume fără arme nucleare, contribuind la înaintarea păcii şi cooperării multilaterale, de care omenirea are atâta nevoie astăzi.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 20 ianuarie 2021
Cateheză – Rugăciunea pentru unitatea creştinilor

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Îl laudă pentru ceea ce este

În viitorul lumii şi în speranţele Bisericii
există mereu cei „mici”:
cei care nu se consideră mai buni decât ceilalţi,
care sunt conştienţi de propriile limite şi de propriile păcate,
care nu vor să domine asupra celorlalţi,
care, în Dumnezeu Tatăl, se recunosc cu toţii fraţi.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm cateheza despre rugăciune şi astăzi dăm spaţiu dimensiunii laudei.

Ne inspirăm dintr-un pasaj critic din viaţa lui Isus. După primele minuni şi implicarea discipolilor în vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu, misiunea lui Mesia trece printr-o criză. Ioan Botezătorul se îndoieşte şi trimite la el acest mesaj – Ioan este în închisoare: „Tu eşti cel care trebuie să vină sau să aşteptăm un altul?” (Mt 11,3). El simte această angoasă de a nu şti dacă a greşit în vestire. Există mereu în viaţă momente întunecate, momente de noapte spirituală, şi Ioan trece prin acest moment. Există ostilitate în satele de pe lângă lac, unde Isus a făcut atâtea semne minunate (cf. Mt 11,20-24). Or, chiar în acest moment de dezamăgire, Matei prezintă un fapt cu adevărat surprinzător: Isus nu înalţă către Tatăl o plângere, ci un imn de jubilare: „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai revelat celor mici” (Mt11,25). Adică, în plină criză, în plin întuneric în sufletul atâtor oameni, cum ar fi Ioan Botezătorul, Isus îl binecuvântează pe Tatăl, Isus îl laudă pe Tatăl. Însă pentru ce?

Înainte de toată îl laudă pentru ceea ce este: „Tată, Domn al cerului şi al pământului”. Isus se bucură în duhul său pentru că ştie şi simte că Tatăl său este Dumnezeul universului, şi viceversa Domnul a tot ceea ce există este Tatăl, „Tatăl meu”. Din această experienţă de a se simţi „fiul Celui Preaînalt” izvorăşte lauda. Isus se simte fiul Celui Preaînalt.

Şi după aceea Isus îl laudă pe Tatăl pentru că îi îndrăgeşte pe cei mici. Este ceea ce el însuşi experimentează, predicând în sate: „înţelepţii” şi „pricepuţii” rămân suspicioşi şi închişi, fac calcule; în timp ce cei „mici” se deschid şi primesc mesajul. Acest lucru nu poate decât să fie voinţă a Tatălui şi Isus se bucură de asta. Şi noi trebuie să ne bucurăm şi să-l lăudăm pe Dumnezeu pentru că persoanele umile şi simple primesc evanghelia. Eu mă bucur când văd aceşti oameni simpli, aceşti oameni umili care merg în pelerinaj, care merg să se roage, care cântă, care laudă, oameni cărora poate că le lipsesc atâtea lucruri, însă umilinţa îi determină să-l laude pe Dumnezeu. În viitorul lumii şi în speranţele Bisericii există mereu cei „mici”: cei care nu se consideră mai buni decât ceilalţi, care sunt conştienţi de propriile limite şi de propriile păcate, care nu vor să domine asupra celorlalţi, care, în Dumnezeu Tatăl, se recunosc cu toţii fraţi.

Aşadar, în acel moment de aparent eşec, unde totul este întuneric, Isus se roagă lăudându-l pe Tatăl. Şi rugăciunea sa ne conduce şi pe noi, cititori ai evangheliei, să judecăm în manieră diferită înfrângerile noastre personale, situaţiile în care nu vedem clară prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu, când pare că răul prevalează şi nu există modalitate de a-l opri. Isus, care a şi recomandat mult rugăciunea de cerere, chiar în momentul în care ar fi avut motiv să ceară explicaţii de la Tatăl, începe în schimb să-l laude. Pare o contradicţie, dar este acolo adevărul.

Cui foloseşte lauda? Nouă sau lui Dumnezeu? Un text din liturgia euharistică ne invită să-l rugăm pe Dumnezeu în această manieră, spune aşa: „Tu nu ai nevoie de preamărirea noastră, dar credem că este un mare dar al tău să-ţi arătăm recunoştinţă. Căci, deşi lauda pe care ţi-o aducem nu adaugă nimic maiestăţii tale nemărginite, ea ne obţine nouă harul mântuirii” (Liturghierul Roman, Prefaţa comună IV). Lăudând suntem mântuiţi.

Rugăciunea de laudă ne foloseşte nouă. Catehismul o defineşte astfel: „o participare la fericirea inimilor curate, care îl iubesc pe Dumnezeu în credinţă înainte de a-l vedea în glorie” (nr. 2639). În mod paradoxal trebuie să fie practicată nu numai atunci când viaţa ne umple de fericire, ci mai ales în momentele dificile, în momentele întunecate când drumul devine greu în urcuş. Şi acela este timpul laudei, ca Isus care în momentul întunecat îl laudă pe Tatăl. Pentru că învăţăm că prin acel urcuş, acea cărare dificilă, acea cărare obositoare, acele pasaje angajante ajungem să vedem o panoramă nouă, un orizont mai deschis. A lăuda este ca şi cum am respira oxigen curat: îţi purifică sufletul, te face să priveşte departe, nu te lasă închis în momentul dificil şi întunecat al dificultăţilor.

Există o mare învăţătură în acea rugăciune care de opt secole n-a încetat niciodată să palpite, pe care Sfântul Francisc a compus-o la sfârşitul vieţii sale: „Cântarea fratelui soare” sau „a creaturilor”. Sărăcuţul n-a compus-o într-un moment de bucurie, de bunăstare, ci, dimpotrivă, în mijlocul suferinţelor. Francisc este de acum aproape orb şi simte în sufletul său povara unei singurătăţi pe care n-o simţise niciodată înainte: lumea nu s-a schimbat de la începutul predicării sale, există încă aceia care se lasă dezbinaţi de certuri şi în plus simte paşii morţii care se apropie tot mai mult. Ar putea să fie momentul dezamăgirii, al acelei dezamăgiri extreme şi al perceperii propriului eşec. Însă Francisc în acea clipă de tristeţe, în acea clipă întunecată se roagă. Cum se roagă? „Lăudat să fii, Domnul meu…”. Se roagă lăudând. Francisc îl laudă pe Dumnezeu pentru toate, pentru toate darurile creaţiei, precum şi pentru moarte, pe care o numeşte cu curaj „soră”, „sora moarte”. Aceste exemple ale sfinţilor, ale creştinilor, precum şi al lui Isus, de a-l lăuda pe Dumnezeu în momentele dificile, ne deschid porţile unui drum foarte mare spre Domnul şi ne purifică mereu. Lauda purifică mereu.

Sfinţii şi sfintele ne demonstrează că putem lăuda mereu, în caz de boală ca şi în timp de sănătate, pentru că Dumnezeu este prietenul fidel. Acesta este fundamental laudei: Dumnezeu este prietenul fidel, iar iubirea sa nu dispare niciodată. El este mereu alături de noi, el ne aşteaptă mereu. Cineva spunea: „Este santinela care este aproape de tine şi te face să mergi înainte cu siguranţă”. În momentele dificile şi întunecate, să găsim curajul de a spune: „Binecuvântat eşti tu, Doamne”. Să-l lăudăm pe Domnul. Acest lucru ne va face mult bine.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 13 ianuarie 2021
Cateheze despre rugăciune:
21. Rugăciunea de laudă

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Apropierea este stilul lui Dumnezeu faţă de noi. Măreţia cotidianului

„Să nu încetăm să invocăm lumina şi forţa Duhului Sfânt,
ca să ne ajute să trăim cu iubire lucrurile obişnuite
şi astfel să le face extraordinare.
Iubirea este cea care schimbă:
lucrurile obişnuite par să continue să fie obişnuite,
însă atunci când se fac cu iubire ele devin extraordinare”.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi sărbătorim Botezul Domnului. L-am lăsat, în urmă cu câteva zile, pe Isus prunc vizitat de magi; astăzi îl găsim adult pe malurile Iordanului. Liturgia ne determină să facem un salt de circa treizeci de ani, treizeci de ani din care ştim un lucru: au fost ani de viaţă ascunsă, pe care Isus i-a petrecut în familie – câţiva, mai înainte, în Egipt, ca migrant pentru a fugi de persecuţia lui Irod, ceilalţi la Nazaret, învăţând meseria lui Iosif – în familie ascultând de părinţi, studiind şi lucrând. Impresionează că cea mai mare parte a timpului său pe pământ Domnul l-a petrecut aşa, fără să apară. Să ne gândim că, după evanghelii, au fost trei ani de predici, de minuni şi atâtea lucruri. Trei. Şi ceilalţi, toţi ceilalţi, de viaţă ascunsă în familie. Este un mesaj frumos pentru noi: ne dezvăluie măreţia cotidianului, importanţa în ochii lui Dumnezeu a fiecărui gest şi moment al vieţii, chiar şi cel mai simplu, chiar şi cel mai ascuns.

După aceşti treizeci de ani de viaţă ascunsă începe viaţa publică a lui Isus. Şi începe chiar cu botezul la râul Iordan. Însă Isus este Dumnezeu, pentru ce Isus merge să fie botezat? Botezul lui Ioan consta într-un rit penitenţial, era semn al voinţei de convertire, de a fi mai buni, cerând iertarea propriilor păcate. Desigur, Isus nu avea nevoia de asta. De fapt, Ioan Botezătorul încearcă să se opună, însă Isus insistă. De ce? Pentru că vrea să fie cu păcătoşii: pentru aceasta se aşază la rând cu ei şi face acelaşi gest al lor. Face asta cu atitudinea poporului, cu atitudinea oamenilor care, aşa cum spune un imn liturgic, se apropiau „cu sufletul gol şi cu picioarele goale”. Sufletul gol, adică fără a acoperi nimic, păcătos. Acesta este gestul pe care-l face Isus şi coboară în râu pentru a se cufunda în însăşi condiţia noastră. De fapt, botez înseamnă tocmai „cufundare”. În prima zi a activităţii sale, Isus ne oferă astfel „manifestul său programatic”. Ne spune că el nu ne mântuieşte de sus, cu o decizie suverană sau un act de putere, un decret, nu: el ne mântuieşte venind în întâmpinarea noastră şi luând asupra sa păcatele noastre. Iată cum Dumnezeu învinge răul din lume: înjosindu-se, luându-l asupra sa. Este şi modul în care noi putem să-i ridicăm pe alţii: nu judecând, nu intimând ce trebuie să facă, ci devenind aproapele, com-pătimind, împărtăşind iubirea lui Dumnezeu. Apropierea este stilul lui Dumnezeu faţă de noi; el însuşi a spus asta lui Moise: „Gândiţi-vă: care popor are dumnezeii săi aşa de aproape aşa cum voi mă aveţi pe mine?”. Apropierea este stilul lui Dumnezeu faţă de noi.

După acest gest de compasiune al lui Isus se întâmplă un lucru extraordinar: cerurile se deschide şi se dezvăluie în sfârşit Treimea. Duhul Sfânt coboară în formă de porumbel (cf. Mc 1,10) şi Tatăl îi spune lui Isus: „Tu eşti Fiul meu, cel iubit” (v. 11). Dumnezeu se manifestă atunci când apare milostivirea. Să nu uităm asta: Dumnezeu se manifestă atunci când apare milostivirea, pentru că aceea este faţa sa. Isus se face slujitor al păcătoşilor şi este proclamat Fiu; se apleacă asupra noastră şi Duhul coboară asupra lui. Iubirea cheamă iubire. Este valabil şi pentru noi: în fiecare gest de slujire, în fiecare operă de milostivire pe care o facemm, Dumnezeu se manifestă, Dumnezeu îşi îndreaptă privirea sa spre lume. Acest lucru este valabil pentru noi.

Însă, încă înainte ca să facem orice lucru, viaţa noastră este marcată de milostivirea care s-a îndreptat asupra noastră. Am fost mântuiţi gratuit. Mântuirea este gratis. Este gestul gratuit de milostivire al lui Dumnezeu faţă de noi. În mod sacramental acest lucru se face în ziua Botezului nostru; dar şi cei care nu sunt botezaţi primesc milostivirea lui Dumnezeu mereu, pentru că Dumnezeu este acolo, aşteaptă, aşteaptă ca să se deschidă uşile inimilor. Se apropie, îmi permit să spun, ne mângâie cu milostivirea sa.

Sfânta Fecioară Maria, pe care o rugăm acum, să ne ajute să păstrăm identitatea noastră, adică identitatea de a fi „milostiviţi”, care stă la baza credinţei şi a vieţii.

_______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Adresez un salut afectuos poporului din Statele Unite ale Americii, zdruncinat de asediul recent la Congres. Mă rog pentru cei care şi-au pierdut viaţa – cinci -, şi-au pierdut-o în acele momente dramatice. Reafirm că violenţa este autodistructivă mereu. Nimic nu se câştigă cu violenţa şi mult se pierde. Îndemn autorităţile statului şi întreaga populaţie să menţină un înalt simţ de responsabilitate, cu scopul de a însenina sufletele, de a promova reconcilierea naţională şi de a tutela valorile democratice înrădăcinate în societatea americană. Fecioara Neprihănită, patroană a Statelor Unite ale Americii, să ne ajute să ţinem vie cultura întâlnirii, cultura îngrijirii, drept cale pentru a construi împreună binele comun; şi să facă asta cu toţi cei care locuiesc în acea ţară.

Şi acum vă salut din inimă pe voi toţi, care sunteţi conectaţi prin media. Aşa cum ştiţi, din cauza pandemiei, astăzi n-am putut să celebrez Botezurile în Capela Sixtină, ca de obicei. Totuşi, doresc să asigur rugăciunea mea pentru copiii care erau înscrişi şi pentru părinţii, naşii şi naşele lor; şi o extind la toţi copiii care în această perioadă primesc Botezul, primesc identitatea creştină, primesc harul iertării, al răscumpărării. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi!

Şi mâine, iubiţi fraţi şi surori, încheindu-se Timpul Crăciunului, vom relua cu liturgia drumul Timpului de peste an. Să nu încetăm să invocăm lumina şi forţa Duhului Sfânt, pentru ca să ne ajute să trăim cu iubire lucrurile obişnuite şi astfel să le face extraordinare. Iubirea este cea care schimbă: lucrurile obişnuite par să continue să fie obişnuite, însă atunci când se fac cu iubire ele devin extraordinare. Dacă rămânem deschişi, docili, faţă de Duhul, el inspiră gândurile noastre şi acţiunile noastre de fiecare zi.

Vă urez vouă tuturor o duminică frumoasă. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluat de pe ercis.ro

%d blogeri au apreciat: