Arhive pentru ‘Papa Paul VI’

Așa se vede cum Dumnezeu conduce drumul Bisericii şi al istoriei

Trei papi sfinţi cunoscuţi de aproape: Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea este titlul cărţii scrise de decanul colegiului cardinalilor (Libreria Editrice Vaticana, 2020, 162 de pagini) a cărei introducere o publicăm în continuare. Ideea de a scrie volumul, cu amintirile personale care se împletesc cu marea istorie, „s-a născut – afirmă autorul – din aniversarea a trei centenare importante, pe care coronavirusul din 2020 a împiedicat să fie cinstite cu solemnitate: naşterea lui Karol Wojtyła (18 mai), hirotonirea sacerdotală a lui Giovanni Battista Montini (29 mai) şi chemarea de la Bergamo la Roma a Monseniorului Angelo Roncalli pentru a conduce Opera Pontificală a Răspândirii Credinţei (10 decembrie)”. Cardinalul a dedicat un capitol şi lui Ioan Paul I („un fulger de bunătate”), reluând omilia rostită în 2009, în catedrala din Vittorio Veneto, la 50 de ani de la intrarea episcopului Albino Luciani în dieceza aceea.

Trei papi mari prin sfinţenie, care au lăsat un semn de neşters în Biserică şi în lume. Trei papi legaţi de Conciliul al II-lea din Vatican: Ioan al XXIII-lea l-a voit şi l-a deschis; Paul al VI-lea l-a condus şi l-a dus la împlinire; Ioan Paul al II-lea, papa „format” de Conciliu, a bazat tot pontificatul său pe învăţăturile conciliare.

Trei papi diferiţi prin origine, caracter, formare, experienţe, dar de statură excepţională. Îi unea identica iubire faţă de Cristos şi faţă de Biserică şi aceeaşi ardoare în opera de evanghelizare.

Fiecare a ştiut să corespundă cu înţelepciune la exigenţele timpului propriu la conducerea Bisericii lui Cristos.

Pentru a deschide Conciliul al II-lea din Vatican era nevoie de un papă ca Ioan al XXIII-lea, care avea încredere nelimitată în Dumnezeu, dar şi mare încredere în oameni. Pentru aceasta nu s-a descurajat în faţa posibilelor riscuri. Fără Papa Roncalli, Conciliul n-ar fi fost.

Pentru a duce înainte Conciliul şi a conduce aplicarea sa era necesar un papă cu pregătirea lui Paul al VI-lea, care să cunoască lumea contemporană, oamenii şi Curia Romană; un om care să aibă fineţea intelectuală de a înţelege situaţiile şi fermitatea de a le conduce. Era nevoie de Paul al VI-lea, pe care Providenţa l-a pregătit bine la Roma şi la Milano.

Apoi, pentru a imprima istoriei o cotitură era nevoie de un papă ca Ioan Paul al II-lea. Însă cum a fost posibil ca bătrânii cardinali să aleagă – desigur sub conducerea Duhului Sfânt, însă mereu cu libera decizie personală – un cardinal arhiepiscop dintr-o ţară de dincolo de „cortina de fier” în acel moment istoric?

Pentru a pregăti această alegere a fost suficient un papă de 33 de zile. Ioan Paul I, un păstor cu vorbă simplă, cu un zâmbet spontan şi cordial, care a afirmat că Dumnezeu este Tată, dar are şi fineţele iubirii materne. Pontificatul „fulger” al lui Ioan Paul I a pregătit venirea unui papă non italian cu extraordinara măreţie umană şi spirituală a lui Karol Wojtyła.

În faţa acestor evenimente nu putem să nu fim uimiţi văzând cum Dumnezeu conduce în mod invizibil drumul Bisericii şi al istoriei.

Trei papi pe care i-am cunoscut personal şi cu care am lucrat. Cu Ioan Paul al II-lea am colaborat profund în întregul său pontificat, cu funcţii angajante. Un prim contact, complet ocazional, l-am avut în ziua de după alegerea sa; mergeam în Secretariatul de Stat la ora 17.00 şi, ieşind din liftul de la Terza Loggia, m-am trezit în faţa noului papă, care urma să meargă în vizită la ES Mons. Andrea Deskur, internat la Policlinica Gemelli. I-am explicat papei că în apartamentul său avea liftul pentru a coborî în curtea „San Damaso”, în timp ce acela pe care urma să-l ia era bun, însă era mai departe de locuinţa sa.

După patru zile, Mons. Jòzek Kowalczyk, preot polonez care lucra în Secretariatul de Stat, mi-a adus traducerea în italiană, făcută de polonezi, a omiliei scrise de papa în limba sa maternă pentru prima sa mare celebrare în Piaţa „Sfântul Petru”, de neuitat prin acel al său: „Deschideţi, ba chiar deschideţi larg porţile lui Cristos”. Mi s-a cerut să revizuiesc textul din punctul de vedere al corectitudinii limbii italiene. Am citit şi am recitit acele pagini, temător să nu trădez gândirea papei, aducând uşoare corecturi lexicale, pentru ca să fie exprimat bine sensul original.

Papa a ştiut că eu voi revizui traducerea italiană a textelor scrise de el în poloneză şi de acolo au început primele contacte. Ioan Paul al II-lea m-a numit aproape imediat asesor al Secretariatului de Stat, apoi timp de doi ani secretar al Congregaţiei pentru Episcopi, apoi m-a chemat din nou în Secretariatul de Stat ca substitut, spunându-mi o frază, care manifesta marea sa umanitate: „Cu tine substitut al Secretariatului de Stat eu mă simt sigur”. La sfârşitul anului 2000, m-a voit prefect al Dicasterului pentru Episcopi şi m-a creat cardinal.

Cu Papa Paul al VI-lea colaborarea mea porneşte de la începutul anului 1971 până la moartea sa (1978), însă contactele directe au fost puţine; totuşi el era la cunoştinţă despre munca mea şi uneori vedea şi unele notiţe ale mele. Misiunea mea era aceea de secretar personal al Monseniorului Giovanni Benelli, substitut al Secretariatului de Stat, cât priveşte munca de birou, până când în iunie 1977 a fost numit arhiepiscop de Firenze.

Cardinalul Giovanni Benelli mi-a povestit că, atunci când s-a gândit să mă cheme de la nunţiatura din Teheran în Secretariatul de Stat, i-a spus Papei Paul al VI-lea: „În afară de cei doi secretari pe care îi am, am nevoie de un al treilea pentru a urmări munca de birou şi m-am gândit la un brescian”. Papa a răspuns imediat: „Bine, un brescian. Cum se numeşte?”. Giovanni Battista Re, a spus Benelli. Şi răspunsul papei: „Nu-l cunosc”. Însă după aceea m-a cunoscut şi a ţinut la mine.

În schimb, contactele mele cu Papa Ioan al XXIII-lea au fost cu adevărat puţine, însă au rămas profund imprimate în mine. Atunci când cardinalul Roncalli a fost ales papă, mă aflam la Roma ca student al Universităţii Gregoriana şi eram în Piaţa „Sfântul Petru” bătând din mâini când noul papă a apărut la balconul de la Bazilica Vaticană pentru a da prima sa binecuvântare. După câteva luni, Ioan al XXIII-lea a primit în audienţă Seminarul Lombard unde eu locuiam. Ne-a salutat pe fiecare în mod călduros. Când a venit rândul meu şi i-am spus că veneam din Val Camonica, imediat a comentat: „La Valle Camonica este ţinut de credinţă, ca acela bergamasc”. Papa a rămas un moment pentru a dialoga cu grupul nostru şi toţi am rămas impresionaţi de bunătatea sa sufletească şi de seninătatea sa.

În 1962, fiind atunci student al Academiei Pontificale Ecleziastice, am fost chemat să fiu Assignator locorum în timpul primei sesiuni a Conciliului al II-lea din Vatican, deschisă la 11 octombrie din acel an. Fiecare dintre cei 2.500 de episcopi avea locul fixat, motiv pentru care în primele zile misiunea mea şi cea a altor patru colegi, era aceea de a indica fiecărui episcop care era locul său; după aceea trebuiau distribuite documentele şi să fim la dispoziţie pentru a ajuta în caz de necesitate. Astfel am avut ocazie să fiu prezent în Aula Conciliară pe toată durata primei sesiuni a Conciliului al II-lea din Vatican şi, imediat după aceea, timp de trei luni a prestat serviciu în Secretariatul de Stat, aşteptând să primesc destinaţia ca secretar al nunţiaturii apostolice din Panama.

Mulţumesc din inimă lui Dumnezeu pentru că am trăit o mare perioadă a Bisericii şi pentru că am avut posibilitatea de a cunoaşte de aproape bunătatea paternă a sfântului Ioan al XXIII-lea, neliniştea apostolică de neoprit a sfântului Paul al VI-lea şi intensitatea rugăciunii şi capacitatea de a vedea departe a sfântului Ioan Paul al II-lea.

(Trei papi sfinţi
de cardinal Giovanni Battista Re
în L’Osservatore Romano, 9 ianuarie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluat de pe ercis.ro

11/01/2021 0 7

Un mesaj adresat guvernanților, gânditorilor și oamenilor de știință, artiștilor, femeilor, muncitorilor, săracilor, bolnavilor și tuturor celor care suferă, tinerilor și părinților conciliari

O, voi toți care simțiți mai grea povara crucii,
voi care sunteți săraci și abandonați,
voi care plângeți,
voi care sunteți persecutați pentru dreptate,
voi despre care nu se vorbește,
voi necunoscuți ai durerii,
încurajați-vă din nou:
voi sunteți preferații din împărăția lui Dumnezeu,
împărăția speranței, a fericirii și a vieții;
sunteți frații lui Cristos suferind;
și cu el, dacă vreți asta, voi mântuiți lumea!

Fotografie din 1 ianuarie 1968: Papa Paul al VI-lea în vizită la copiii internați în spitalul „Bambin Gesù” – Roma

Astăzi, 26 septembrie, se împlinesc 123 de ani de la nașterea sfântului Paul al VI-lea : Giovanni Battista Enrico Antonio Maria Montini.

În amintirea acestui mare om – pentru care a trăi a însemnat a-l iubi pe Dumnezeu și Biserica slujind omul – să ne amintim mesajul său din 8 decembrie 1965, mesaj adresat guvernanților, gânditorilor și oamenilor de știință, artiștilor, femeilor, muncitorilor, săracilor, bolnavilor și tuturor celor care suferă, tinerilor și părinților conciliari la sfârșitul Conciliului al II-lea din Vatican.

Mesajul Sfântului Părinte Paul al VI-lea adresat părinților conciliari

Venerabili frați,

1. Ora plecării și a despărțirii a sunat. În câteva momente voi veți părăsi adunarea conciliară pentru a merge în întâmpinarea omenirii și a-i duce vestea cea bună a Evangheliei lui Cristos și a reînnoirii Bisericii sale, la care lucrăm împreună de patru ani.

2. Este un moment unic; moment cu o semnificație și cu o bogăție incomparabile! În această adunare universală, în acest punct privilegiat al timpului și al spațiului, converg în același moment trecutul, prezentul, viitorul. Trecutul: pentru că aici s-a adunat Biserica lui Cristos, cu tradiția sa, istoria sa, Conciliile sale, Învățătorii săi, Sfinții săi… Prezentul: pentru că noi ne lăsăm duși spre lumea de astăzi: cu lipsurile sale, durerile sale, păcatele sale, dar și cu minunatele sale cuceriri, valorile sale, virtuțile sale… În sfârșit, viitorul este acolo, în apelul imperios al popoarelor la o dreptate mai mare, în voința lor de pace, în setea lor conștientă sau inconștientă după o viață mai înaltă: mai exact aceea pe care Biserica lui Cristos poate și vrea să le-o dea.

3. Ni se pare că auzim cum se ridică din toate părțile lumii un zgomot imens și încurcat: întrebarea tuturor celor care privesc spre Conciliu și ne întreabă cu neliniște: nu aveți să ne spuneți un cuvânt?… nouă guvernanților?… nouă intelectualilor, muncitorilor, artiștilor?… nouă femeilor?… nouă tinerilor, nouă bolnavilor și săracilor?

4. Aceste glasuri rugătoare nu vor rămâne fără răspuns. Conciliul lucrează de patru ani pentru toate categoriile umane; pentru ele a elaborat acea „Constituție despre Biserica în lumea contemporană” pe care Noi am promulgat-o ieri printre aplauzele entuziaste ale adunării voastre.

5. Din meditația noastră lungă despre Cristos și despre Biserica sa trebuie să țâșnească în acest moment un prim cuvânt vestitor de pace și de mântuire pentru mulțimile care așteaptă. Conciliul, înainte de a se dizolva, vrea să îndeplinească această funcție profetică și să traducă în scurte mesaje și într-o limbă mai ușor accesibilă tuturor „vestea cea bună” pe care el le are pentru lume; și pe care unii dintre interpreții săi îl vor adresa acum în numele vostru întregii omeniri.

* * *

Mesajul Sfântului Părinte Paul al VI-lea adresat guvernanților

1. În acest moment solemn, Noi, Părinții celui de-al XXI-lea Conciliu ecumenic al Bisericii Catolice, în clipa despărțirii noastre după patru ani de rugăciuni și de lucrări, având conștiință deplină de misiunea noastră față de omenire ne adresăm cu respect și cu încredere celor care țin în mâinile lor destinul oamenilor pe acest pământ, tuturor depozitarilor puterii temporale.

2. Proclamăm cu glas tare: noi dăm cinste autorității voastre și suveranității voastre; noi respectăm funcția voastră; noi recunoaștem legile voastre drepte; noi îi stimăm pe cei care le fac și pe cei care le aplică. Însă avem să vă spunem un cuvânt sacru și iată-l: numai Dumnezeu este mare. Numai Dumnezeu este începutul și sfârșitul. Numai Dumnezeu este izvorul autorității voastre și fundamentul legilor voastre.

3. Vă revine vouă să fiți pe pământ promotorii ordinii și ai păcii dintre oameni. Dar nu uitați: Dumnezeu, Dumnezeul cel viu și adevărat, este Tatăl oamenilor. Și Cristos, Fiul său veșnic, care a venit să ne spună asta și să ne învețe că noi toți suntem frați. El este marele artizan al ordinii și al păcii pe pământ, pentru că el este cel care conduce istoria umană și care e unicul ce poate să inducă inimile să renunțe la patimile perverse care generează războiul și durerea. El e cel care binecuvântează pâinea omenirii, care sfințește munca sa și suferința sa, care-i dăruiește bucurii pe care voi nu le puteți da și o întărește în durerile pe care voi nu le puteți consola.

4. În cetatea voastră pământească și temporală el construiește în mod misterios cetatea sa spirituală și veșnică, Biserica sa. Și ce anume vă cere vouă această Biserică, după aproape două mii de ani de vicisitudini de tot soiul în relațiile sale cu voi, Puteri ale pământului; ce anume cere astăzi? V-a spus într-unul dintre textele sale principale ale acestui Conciliu: nu vă cere altceva decât libertatea. Libertatea de a crede și de a predica credința sa, libertatea de a-l iubi pe Dumnezeul său și de a-l sluji, libertatea de a trăi și de a duce oamenilor mesajul său de viață. Nu vă temeți de ea: ea este după imaginea Învățătorului său, a cărui acțiune misterioasă nu dăunează prerogativelor voastre, ci vindecă întregul uman de caducitatea sa fatală, îl transfigurează, îl umple de speranță, de adevăr și de frumusețe.

5. Lăsați-l pe Cristos să exercite această acțiune purificatoare asupra societății! Nu-l răstigniți din nou: ar fi sacrilegiu, pentru că este Fiul lui Dumnezeu; ar fi sinucidere, pentru că este Fiul Omului. Și pe noi, slujitorii săi umili, lăsați-ne să răspândim pretutindeni fără piedici „vestea cea bună” a Evangheliei păcii, pe care am meditat-o în timpul acestui Conciliu. Popoarele voastre vor fi primii beneficiari, pentru că Biserica formează prin voi cetățeni leali, prieteni ai păcii sociale și ai progresului.

6. În această zi solemnă în care se încheie adunarea celui de-al XXI-lea Conciliu ecumenic al său, Biserica vă oferă cu glasul nostru prietenia sa, serviciile sale, energiile sale spirituale și morale. Ea vă adresează vouă tuturor mesajul său de salut și binecuvântare. Primiți-l, așa cum vi-l oferă ea, cu inimă bucuroasă și sinceră, și duceți-l la toate popoarele voastre!

* * *

Mesajul Sfântului Părinte Paul al VI-lea adresat gânditorilor și oamenilor de știință

1. Un salut cu totul special se îndreaptă spre voi, cercetători ai adevărului, spre voi, gânditori și oameni de știință, exploratori ai omului, ai universului și ai istoriei, spre voi toți, peregrini în drum spre lumină și chiar și spre cei care s-au oprit în drum, obosiți și dezamăgiți de o cercetare zadarnică.

2. De ce un salut special pentru voi? Pentru că aici noi toți, Episcopi, Părinți de la Conciliu, suntem în ascultarea adevărului. Ce a fost efortul nostru în timpul acestor patru ani dacă nu o cercetare mai atentă și o aprofundare a mesajului de adevăr încredințat Bisericii, dacă nu un efort de docilitate mai perfectă față de Duhul adevărului?

3. Așadar, noi nu puteam să nu ne întâlnim cu voi. Drumul vostru este drumul nostru. Cărările voastre nu sunt niciodată străine de ale noastre. Noi suntem prietenii vocației voastre de cercetători, aliații trudelor voastre, admiratorii cuceririlor voastre și, dacă este necesar, consolatorii descurajărilor voastre și ale insucceselor voastre.

4. Așadar, avem și pentru voi un mesaj și este acesta: continuați să cercetați, fără să încetați, fără a dispera vreodată de adevăr! Amintiți-vă de cuvintele unuia dintre marii voștri prieteni, sfântul Augustin: „Să căutăm cu dorința de a găsi și să găsim cu dorința de a căuta iarăși”. Fericiți cei care, având adevărul, continuă să-l caute pentru a-l reînnoi, pentru a-l aprofunda, pentru a-l dărui celorlalți. Fericiți cei care, negăsindu-l, merg spre el cu inimă sinceră: fie ca ei să caute lumina zilei de mâine cu lumina zilei de azi, până la plinătatea luminii!

5. Dar nu uitați asta: dacă gândirea este un mare lucru, gândirea este înainte de toate o obligație; vai de cel care închide în mod voluntar ochii în fața luminii! Gândirea este și o responsabilitate: vai de cei care întunecă spiritul cu miile de artificii care-l deprimă, îl fac orgolios, îl înșală, îl deformează! Care este principiul de bază pentru omenii de știință dacă nu să se străduiască să gândească corect?

6. Pentru aceasta, fără a tulbura pașii voștri, fără a orbi privirile voastre, noi vrem să vă oferim lumina candelei noastre misterioase: credința. Cel care ne-a încredințat-o este Învățătorul suveran al gândirii, cel al cărui discipoli umili suntem noi, singurul care a spus și a putut să spună: „Eu sunt lumina lumii, eu sunt calea, adevărul și viața”.

7. Acest cuvânt vă interesează. Probabil că niciodată ca astăzi, slavă Domnului, n-a apărut așa de bine posibilitatea unui acord profund între adevărata știință și adevărata credință, și una și cealaltă în slujba unicului adevăr. Nu împiedicați această întâlnire prețioasă! Aveți încredere în credință, această mare prietenă a inteligenței! Luminați-vă la lumina sa pentru a înțelege adevărul, tot adevărul! Aceasta este urarea, încurajarea, speranța pe care vi le exprimă, înainte de a pleca, Părinții din întreaga lume, adunați în Conciliu la Roma.

* * *

Mesajul Sfântului Părinte Paul al VI-lea adresat artiștilor

1. Acum, vouă tuturor, artiști care sunteți îndrăgostiți de frumusețe și care lucrați pentru ea: poeți și oameni de literatură, pictori, sculptori, arhitecți, muzicieni, oameni de teatru și cineaști… Vouă tuturor, Biserica Conciliului vă spune cu glasul nostru: dacă voi sunteți prietenii adevăratei arte, voi sunteți prietenii noștri!

2. De mult timp Biserica a făcut alianță cu voi. Voi ați edificat și ați decorat templele sale, ați celebrat dogmele sale, ați îmbogățit liturgia sa. Ați ajutat-o să traducă mesajul său divin în limbajul formelor și al figurilor, să faceți comprehensibilă lumea invizibilă.

3. Astăzi ca și ieri Biserica are nevoie de voi și se îndreaptă spre voi. Ea vă spune cu glasul nostru: nu lăsați să se rupă o alianță așa de rodnică! Nu refuzați să puneți talentul vostru în slujba adevărului divin! Nu închideți spiritul vostru în fața suflului Duhului Sfânt!

4. Această lume în care trăim are nevoie de frumusețe pentru a nu se prăbuși în disperare. Frumusețea, ca și adevărul, este ceea ce revarsă bucurie în inima oamenilor, este acel rod prețios care rezistă în fața uzurii timpului, care unește generațiile și le face să comunice în admirație. Și asta grație mâinilor voastre…

5. Fie ca acest mâini să fie curate și dezinteresate! Amintiți-vă că sunteți păstrătorii frumuseții în lume: acest lucru să fie suficient pentru ca să vă îndepărtați de gusturile efemere și fără valori adevărate, să vă eliberați de căutarea de expresii extravagante sau nesănătoase.

6. Fiți mereu și pretutindeni vrednici de idealul vostru și veți fi vrednici de Biserică, ea care, cu glasul nostru, în această zi vă adresează mesajul său de prietenie, de salut, de mulțumire și de binecuvântare.

* * *

Mesajul Sfântului Părinte Paul al VI-lea adresat femeilor

1. Și acum, ne adresăm vouă, femei din orice condiție, fiice, soții, mame și văduve; și vouă, fecioare consacrate și femei necăsătorite: voi sunteți jumătate din imensa familie umană!

2. Biserica este mândră, voi știți, că a preamărit și a eliberat femeia, că a făcut să strălucească în decursul secolelor, în diversitatea caracterelor, egalitatea sa substanțială cu bărbatul.

3. Dar vine ceasul, ceasul a venit, în care vocația femeii se completează în plinătate, ceasul în care femeia capătă în societate o influență, o iradiere, o putere la care n-a ajuns până acum.

4. Pentru asta, în acest moment în care omenirea experimentează o transformare așa de profundă, femeile îmbătate de spiritul Evangheliei pot să ajute mult omenirea să nu decadă.

5. Voi, femeilor, aveți mereu ca dotă păzirea familiei, iubirea de la începuturi, sensul leagănelor. Voi sunteți prezente la misterul vieții care începe. Voi consolați la dezlipirea morții. Tehnica noastră riscă să devină inumană. Reconciliați-i pe oameni cu viața. Și mai ales vegheați, vă implorăm, asupra viitorului speciei noastre. Rețineți-i mâna omului care, într-un moment de nebunie, ar încerca să distrugă civilizația umană.

6. Soții, mame de familie, prime educatoare ale neamului omenesc în secretul familiilor, transmiteți fiilor voștri și fiicelor voastre tradițiile părinților voștri, în același timp în care îi pregătiți pentru viitorul imprevizibil. Amintiți-vă mereu că prin copiii săi o mamă aparține acelui viitor pe care ea probabil nu-l va vedea.

7. Și voi, femei necăsătorite, să știți să puteți împlini toată vocația voastră de dăruire. Societatea vă cheamă din toate părțile. Și chiar familiile nu pot să trăiască fără ajutorul celor care nu au familie.

8. Mai ales voi, fecioare consacrate, într-o lume în care egoismul și căutarea plăcerii ar vrea să facă lege, fiți păstrătoarele curăției, ale dezinteresului, ale evlaviei. Isus, care a conferit iubirii conjugale toată plinătatea sa, a preamărit și renunțarea la această iubire umană, atunci când este făcută pentru Iubirea infinită și pentru slujirea tuturor.

9. În sfârșit, femei aflate în încercare, voi care stați în picioare sub cruce după chipul Mariei, voi care atât de des în istorie ați dat oamenilor forța de a lupta până la sfârșit, de a da mărturie până la martiriu, ajutați-i încă o dată să regăsească îndrăzneala pentru marile acțiuni, împreună cu răbdarea și cu simțul originilor umile.

10. O, voi femei, care știți să faceți adevărul dulce, tandru, accesibil, angajați-vă ca să pătrundă spiritul acestui Conciliu în instituții, în școli, în familii, în viața de fiecare zi.

11. Femei din tot universul, creștine sau necredincioase, cărora le este încredințată viața în acest moment așa de grav al istoriei, vă revine vouă să salvați pacea lumii!

* * *

Mesajul Sfântului Părinte Paul al VI-lea adresat muncitorilor

1. În decursul acestui Conciliu, noi, episcopi catolici din cele cinci continente, am reflectat împreună, printre multe alte teme, asupra problemelor grave pe care le pun conștiinței omenirii condițiile economice și sociale din lumea contemporană, coexistența națiunilor, problema armamentelor, a războiului și a păcii. Și suntem pe deplin conștienți de incidența pe care soluția dată acestor probleme poate s-o aibă asupra vieții concrete a muncitorilor și muncitoarelor din întreaga lume. Astfel, dorim, la sfârșitul deliberărilor noastre, să le adresăm lor, tuturor, un mesaj de încredere, de pace și de prietenie.

2. Fii preaiubiți, înainte de toate fiți siguri că Biserica cunoaște suferințele voastre, luptele voastre, speranțele voastre; că ea apreciază foarte mult virtuțile care înnobilează sufletele voastre: curajul, dăruirea, conștiința profesională, iubirea față de dreptate; că recunoaște pe deplin serviciile imense pe care voi le prestați ansamblului societății, fiecare în locul său și adesea în locurile cele mai întunecate și mai disprețuite. Biserica recunoaște acestea și vă mulțumește prin intermediul glasului nostru.

3. În acești ultimi ani, ea n-a încetat să țină cont de problemele, de o complexitate crescândă încontinuu, lumii muncii. Și ecoul pe care l-au avut în rândurile voastre enciclicele pontificale recente a demonstrat cât de mult sufletul muncitorului din timpul nostru este în acord cu sufletul celor mai înalți conducători spirituali ai săi.

4. Cel care a îmbogățit patrimoniul Bisericii cu aceste mesaje incomparabile, papa Ioan al XXIII-lea, a știut să găsească drumul inimii voastre. El a arătat în mod splendid, în persoana sa, toată iubirea Bisericii față de muncitori, precum și față de adevăr, dreptate, libertate, caritate, pe care este întemeiată pacea în lumea.

5. Despre această iubire a Bisericii față de voi muncitorilor vrem și noi să fim martori pe lângă voi și vă spunem cu toată convingerea sufletelor noastre: Biserica este prietena voastră. Aveți încredere în ea! Unele răstălmăciri triste, în trecut, au alimentat prea mult timp neîncrederea și neînțelegerea dintre noi; Biserica și clasa muncitoare au suferit amândouă din această cauză. Astăzi a sunat ceasul reconcilierii și Biserica Conciliului vă invită fără scopuri secundare să-l celebrați.

6. Biserica încearcă mereu să vă înțeleagă mai bine. Dar voi trebuie să încercați la rândul vostru să înțelegeți ce este Biserica pentru voi muncitorii, că sunteți principalii artizani ai transformărilor minunate care există astăzi în lume: pentru că voi știți bine că dacă nu le însuflețește un suflu spiritual puternic, ele vor fi ruina omenirii, în loc să facă fericirea sa. Nu ura salvează lumea! Nu numai pâinea pământului poate să sature foamea omului!

7. Așadar, primiți mesajul Bisericii. Primiți credința pe care v-o oferă pentru a lumina drumul vostru: este credința succesorului lui Petru și a celor două mii de episcopi adunați în Conciliu, este credința întregului popor creștin. Ea să vă lumineze! Să vă călăuzească! Să vă facă să-l cunoașteți pe Isus Cristos, colegul vostru de muncă, Învățătorul, Mântuitorul întregii omeniri.

* * *

Mesajul Sfântului Părinte Paul al VI-lea adresat săracilor, bolnavilor și tuturor celor care suferă

1. Pentru voi toți, frați încercați, vizitați de suferința cu mii de fețe, Conciliul are un mesaj cu totul special. Simte îndreptați spre el ochii voștri rugători, care strălucesc de febră sau sunt slăbiți de oboseală, priviri imploratoare, care caută în zadar motivul suferinței umane și care se întreabă cu neliniște când și de unde va veni ajutorul.

2. Fraților preaiubiți, noi simțim răsunând profund în inimile noastre de părinți și de păstori gemetele voastre și lacrimile voastre. Și suferința noastră se mărește când ne gândim că nu este în puterea noastră să vă aducem sănătatea trupească, nici diminuarea durerilor voastre fizice, pe care medicii, infirmierii și toți cei care se consacră celor bolnavi se străduiesc să le ușureze așa cum pot ei mai bine.

3. Însă avem ceva mai profund și mai prețios să vă dăruim: singurul adevăr capabil de a răspunde la misterul suferinței și de a vă aduce o alinare fără iluzii: credința și unirea cu Omul durerilor, cu Cristos, Fiul lui Dumnezeu, răstignit pe cruce pentru păcatele noastre și pentru mântuirea noastră.

4. Cristos n-a suprimat suferința; nici n-a voit să ne dezvăluie în întregime misterul ei: a luat-o asupra sa și acest lucru este suficient pentru ca să-i înțelegem întreaga valoare.

5. O, voi toți care simțiți mai grea povara crucii, voi care sunteți săraci și abandonați, voi care plângeți, voi care sunteți persecutați pentru dreptate, voi despre care nu se vorbește, voi necunoscuți ai durerii, încurajați-vă din nou: voi sunteți preferații din împărăția lui Dumnezeu, împărăția speranței, a fericirii și a vieții; sunteți frații lui Cristos suferind; și cu el, dacă vreți asta, voi mântuiți lumea!

6. Iată știința creștină a suferinței, singura care dăruiește pacea. Să știți că nu sunteți singuri, nici separați, nici abandonați, nici inutili: sunteți cei chemați de Cristos, imaginea sa vie și transparentă. În numele său, Conciliul vă salută cu iubire, vă mulțumește, vă asigură de prietenia și de asistența Bisericii și vă binecuvântează.

* * *

Mesajul Sfântului Părinte Paul al VI-lea adresat tinerilor

Vouă, tineri și tinere din întreaga lume, Conciliul vrea să vă adreseze ultimul său mesaj. Pentru că voi sunteți cei care veți lua flacăra din mâinile părinților voștri și veți trăi în lume în momentul celor mai gigantice transformări din istoria sa. Voi sunteți cei care, preluând ceea ce este mai bun din exemplul și din învățătura părinților voștri și învățătorilor voștri, veți forma societatea de mâine: voi vă veți mântui sau veți pieri cu ea.

Biserica, timp de patru ani, a lucrat pentru reîntineri fața sa, pentru a corespunde mai bine planului propriului Întemeietor, marele Viu, Cristos veșnic tânăr. Și la sfârșitul acestei impunătoare „revizuiri a vieții”, ea se îndreaptă spre voi: pentru voi, tinerilor, mai ales pentru voi ea a aprins cu Conciliul o lumină, aceea care luminează viitorul, viitorul vostru.

Biserica este doritoare ca societatea pe care voi vă pregătiți s-o construiți să respecte demnitatea, libertatea, dreptul persoanelor: și aceste persoane sunteți voi.

Ea este nerăbdătoare să poată răspândi și în această nouă societate comorile sale mereu vechi și mereu noi: credința, pe care sufletele voastre o pot lua în mod liber în claritatea sa benefică. Ea are încredere că voi veți găsi o astfel de forță și o astfel de bucurie încât voi nu veți fi tentați, ca unii dintre predecesorii voștri, să cedați seducției filozofiilor egoismului și plăcerii, sau celor ale disperării și nihilismului; și că în fața ateismului, fenomen de oboseală și de bătrânețe, voi veți știi să afirmați credința voastră în viață și pentru că ea dă un sens vieții: certitudinea existenței unui Dumnezeu drept și bun.

În numele acestui Dumnezeu și al Fiului său Isus, noi vă îndemnăm să lărgiți inimile voastre după dimensiunile lumii, să înțelegeți apelul fraților voștri și să puneți cu ardoare energiile voastre tinere în slujba lor. Luptați împotriva oricărui egoism. Refuzați să dați frâu liber instinctelor violenței și urii, care generează războaiele și cortegiul lor trist de lipsuri. Fiți generoși, curați, respectuoși, sinceri. Și construiți în entuziasm o lume mai bună decât cea actuală!

Biserica vă privește cu încredere și cu iubire. Bogată cu un trecut lung mereu viu în ea și mergând spre perfecțiunea umană în timp și spre destinele ultime ale istoriei și ale vieții, ea este adevărata tinerețe a lumii. Ea are ceea ce face forța sau frumusețea tinerilor: capacitatea de a se bucura pentru ceea ce începe, de a se dărui fără să se întoarcă, de a se reînnoi și de a porni din nou spre noi cuceriri. Priviți-o și voi veți regăsi în ea fața lui Cristos, adevăratul erou, umil și înțelept, profetul adevărului și al iubirii, colegul și prietenul tinerilor. Și tocmai în numele lui Cristos noi vă salutăm, noi vă îndemnăm, noi vă binecuvântăm.

Autor: Papa Paul al VI-lea, 8 decembrie 1965
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu

Ercis.ro

26/09/2020 0 4

Valoarea teologică și pastorală a cultului Fecioarei

Sub tuum praesidium_Fec Maria

Sfințenia exemplară a Fecioarei
îi determină pe credincioși
să-și înalțe «ochii spre Maria,
care strălucește ca model de virtuți
în fața întregii comunități a celor aleși»

56. Venerabili Frați, la capătul îndemnului nostru apostolic, dorim să subliniem sub formă de sinteză valoarea teologică a cultului Fecioarei și să amintim pe scurt eficiența sa pastorală pentru reînnoirea vieții creștine.

Pietatea Bisericii față de Fecioară este un element intrinsec cultului creștin. Venerația dedicată de Biserică Maicii Domnului în toate timpurile și în toate locurile de la salutarea prin care Elisabeta o proclama fericită (cf. Lc 1, 42-45) pînă la expresiile de laudă și de implorare ale vremurilor noastre constituie o puternică mărturie despre lex orandi și o invitație la reînsuflețirea în conștiințe a lex credendi. Și invers: lex credendi a Bisericii cere ca pretutindeni să se dezvolte înfloritor lex orandifață de Mama lui Cristos. Cultul față de Fecioară are profunde rădăcini în Cuvîntul revelat și temeinice fundamente dogmatice: eminenta demnitate a Mariei, «Născătoarea Fiului lui Dumnezeu și de aceea fiica predilectă a Tatălui și templul Duhului Sfînt, întrecînd cu mult pe toate celelalte făpturi din cer și de pe pămînt, prin acest har cu totul deosebit» ⁽¹¹⁹⁾; cooperarea ei la momentele decisive ale lucrării de mîntuire împlinită de Fiul ei; sfințenia ei, totală deja la Zămislirea ei neprihănită și care cu toate acestea creștea pe măsură ce adera la voința Tatălui și parcurgea drumul suferinței (cf. Lc 2, 34-35; 2, 41-52; In 19, 25-27), progresînd neîncetat în credință, speranță și iubire; misiunea și condiția ei unică în sînul Poporului lui Dumnezeu, căruia îi este în același timp membru supraeminent, model admirabil și Mamă preaiubitoare; mijlocirea ei neîncetată și eficientă care o face, chiar după ridicarea ei la cer, foarte apropiată de credincioșii care o roagă și de asemenea și de cei ce ignoră că este Mama lor; slava ei, care înnobilează întregul neam omenesc, așa cum minunat a exprimat poetul Dante: «Tu ești aceea ce umana ginte/ ai înălțat-o astfel, că Ziditorul/ nu se sfii în lut să se-nveșminte» ⁽¹²⁰⁾: Maria este cu adevărat din neamul nostru, este o veritabilă fiică a Evei, deși nu i-a cunoscut păcatul și Ea este și adevărata noastră soră care, ca femeie smerită și săracă, a împărțit pe deplin condiția noastră.

Să adăugăm că cultul Fecioarei își are rațiunea sa ultimă în voința de nepătruns și liberă a lui Dumnezeu care, Iubire veșnică și dumnezeiască (cf. 1 In 4, 7-8. 16), împlinește toate după un plan de iubire: El a iubit-o și i-a făcut mari lucruri (cf. Lc 1, 49); El a iubit-o pentru sine și a iubit-o pentru noi; El și-a dăruit-o sieși și ne-a dăruit-o.

57. Cristos este singurul drum către Tatăl (cf. In 14, 4-11). Cristos este modelul suprem cu care ucenicul trebuie să-și conformeze propria sa conduită (cf. In 13, 15), până la a încerca aceleași sentimente ca și El (cf. Fil 2, 5), să trăiască din viața sa și să aibă Duhul său (cf. Gal 2, 20; Rom 8, 10-11): Biserica a învățat acest lucru din toate timpurile și nimic în acțiunea pastorală nu trebuie să întunece această doctrină. Dar Biserica, învățată de Duhul și îmbogățită de o experiență seculară, recunoaște că pietatea față de Fecioară, subordonată pietății față de dumnezeiescul Mîntuitor și în legătură cu aceasta, are de asemenea o mare eficiență pastorală și constituie o forță pentru revizuirea vieții creștine. Motivul unei astfel de eficiențe este ușor perceptibil. Într-adevăr, misiunea multiplă a Mariei față de Poporul lui Dumnezeu este o realitate supranaturală operantă și rodnică în organismul eclezial. Este îmbucurător să considerăm aspectele particulare ale unei astfel de misiuni și de a vedea cum se orientează ele, fiecare cu eficiența sa proprie, către același scop: să reproducă în fiii săi trăsăturile spiritutale ale Fiului său întîi-născut. Prin aceasta vrem să spunem că mijlocirea maternă a Fecioarei, sfințenia sa exemplară, harul divin care se află în Ea devin motiv de speranță pentru neamul omenesc.

Misiunea maternă a Fecioarei determină Poporul lui Dumnezeu să recurgă cu încredere filială spre Cea care este totdeauna gata să-l asculte cu afecțiune maternă și cu ajutor eficient de mijlocitoare ⁽¹²¹⁾; Poporul lui Dumnezeu a luat deci obiceiul să o invoce ca pe Mîngîietoarea mîhniților, Tămăduitoarea bolnavilor, Scăparea păcătoșilor, pentru a obține mîngîiere în necazuri, ușurare în boală, putere eliberatoare în greșeală; deoarece Ea, liberă de păcat, îi ?/îndrumă pe fiii ei să învingă păcatul cu energică hotărîre ⁽¹²²⁾. Și trebuie să reafirmăm că această eliberare de păcat și de rău (cf. Mt 6, 13) este prima etapă necesară oricărei reînnoiri a vieții creștine.

Sfințenia exemplară a Fecioarei îi determină pe credincioși să-și înalțe «ochii spre Maria, care strălucește ca model de virtuți în fața întregii comunități a celor aleși» ⁽¹²³⁾. Virtuți temeinice, evanghelice: credința și primirea supusă a Cuvîntului lui Dumnezeu (cf. Lc 1, 26-38; 1, 45; 11, 27-28; In 2, 5); ascultarea generoasă (cf. Lc 1, 38); smerenia sinceră (cf. Lc 1, 48); iubirea zeloasă (cf. Lc 1, 39-56); înțelepciunea chibzuită (cf. Lc 1, 29, 34; 2, 19. 33. 51); pietatea față de Dumnezeu, care a făcut-o zeloasă în împlinirea datoriilor religioase (cf. Lc 2, 21. 22-40. 41), recunoscătoare pentru darurile primite (cf. Lc 1, 46-49), ?să ofere în Templu (cf. Lc 2, 22-24), să se roage în comunitatea apostolică (cf. Fapte 1, 12-14); tăria sufletească în exil (cf. Mt 2, 13-23), în durere (cf. Lc 2, 34-35. 49; In 19, 25); sărăcia plină de demnitate și de încredere în Dumnezeu (cf. Lc 1, 48; 2, 24); grija atentă față de Fiul ei, de la umilința ieslei la infamia crucii (cf. Lc 2, 1-7; In 19, 25-27); delicatețea prevenitoare (cf. In 2, 1-11); curăția feciorelnică (cf. Mt 1, 18-25; Lc 1, 26-38); iubirea conjugală puternică și castă. Cu aceste virtuți ale Mamei se vor împodobi fiii care, cu tenacitate, privesc exemplele ei pentru a le reproduce în viața lor. Și un astfel de progres în virtute va apare ca consecință și ca rod ajuns deja la maturitate al acestei puteri pastorale ce se degajă din cultul adus Fecioarei.

Pietatea față de Mama Domnului devine pentru credincios un prilej de creștere în harul dumnezeiesc: acesta este scopul final al oricărei acțiuni pastorale. Într-adevăr, e imposibil să o cinstim pe Cea «plină de har» (Lc 1, 28), fără a cinsti în noi înșine starea de har și deci prietenia cu Dumnezeu, împărtășirea cu El, prezența interioară a Duhului. Acest har dumnezeiesc îl investește pe orice om și îl face conform cu chipul Fiului lui Dumnezeu (cf. Rom 8, 29; Col 1, 18). Bazîndu-se pe o experiență seculară, Biserica catolică recunoaște în devoțiunea către Fecioară un ajutor puternic pentru omul în drum spre cucerirea plinătății sale. Ea, Femeia nouă, se află alături de Cristos, Omul nou, /al cărui singur…/ singurul mister care luminează cu adevărat misterul omului ⁽¹²⁴⁾; Ea este zălogul (mărturia) și garanția că într-o simplă creatură în Ea s-a împlinit deja planul lui Dumnezeu, în Cristos, pentru mîntuirea fiecărui om. Omului de astăzi adesea hărțuit între angoasă și speranță, abătut de sentimentul limitelor sale și asaltat de aspirații fără margini, tulburat în sufletul său și sfîșiat în inima sa, cu spiritul obsedat de enigma morții, chinuit de singurătate cînd de fapt tinde spre comuniune, pradă dezgustului și plictiselii, Fecioara Maria, contemplată în viața sa pămîntească și în realitatea pe care o posedă deja în cetatea lui Dumnezeu, oferă o viziune senină și un cuvînt liniștitor: biruința speranței asupra angoasei, a comuniunii asupra singurătății, a păcii asupra tulburării, a bucuriei și frumuseții asupra dezgustului și silei, a perspectivelor veșnice asupra celor temporale, a vieții asupra morții.

Pecetea finală a îndemnului nostru și rațiunea ultimă de a fi care justifică valoarea pastorală a devoțiunii față de Fecioară pentru a-i conduce pe oameni la Cristos le luăm din însăși cuvintele pe care Ea le-a adresat servitorilor la nunata din Cana: „Faceți tot ce vă va spune” (In 2, 5). Aceste cuvinte par a se mărgini la dorința de aduce o soluție la un impas material al ospățului, dar, în perspectiva celei de-a patra Evanghelii, ele par mai degrabă să amintească formula folosită de Poporul lui Israel pentru a ratifica Legămîntul de pe Sinai (cf. Ex 19, 8; 24, 3. 7; Dt 5, 27) sau pentru a reînnoi angajamentele (cf. Ios 24, 24; Esd 10, 12; Neh 5, 12) și coincid în mod minunat cu cele ale Tatălui în teofania de pe Tabor: «Să-l ascultați» (Mt 17, 5).

58. Venerabili Frați, am expus amănunțit un punct care face parte integrantă din cultul creștin: venerația față de Maica Domnului. La aceasta ne-a dus natura acestei probleme, în ultimii ani obiect de studiu, de reexaminare și uneori al vreunei nedumeriri. Ne mîngîie gîndul că munca împlinită în conformitate cu normele Conciliului de către Scaunul apostolic și de către voi înșivă și în deosebi reforma liturgică este o garanție autentică pentru un cult mereu mai viu și mai iubitor adus lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul, și pentru creșterea vieții creștine a credincioșilor; aflăm un motiv de încredere în constatarea că liturgia romană revizuită constituie de asemenea în ansamblul ei o mărturie strălucită despre pietatea Bisericii față de Fecioară; sîntem susținuți de speranța că directivele date pentru a face această pietate mereu mai limpede și mai viguroasă vor fi aplicate cu sinceritate; în sfîrșit, prilejul pe care ni l-a dat Domnul de a propune cîteva teme de reflecție destinate să reînnoiască și să confirme stima pentru practica Rozariului ne umple de bucurie. Mîngîiere, încredere, speranță, bucurie: acestea sînt sentimentele pe care, unindu-ne glasul cu glasul Fecioarei cum spune liturgia romană ⁽¹²⁵⁾ , am vrea să le traducem în laudă ferventă și în mulțumire către Domnul.

Dorind așadar ca, datorită eforturilor voastre generoase, preaiubiților Frați, va exista la clerul și la poporul încredințat îngrijilor voastre o creștere salutară a devoțiunii mariane, spre cel mai mare bine al Bisericii și al societății umane, vă acordăm din toată inima, vouă și tuturor credincioșilor către care se exercită zelul vostru pastoral, o Binecuvîntare apostolică cu totul specială.

Dat la Roma, lîngă Sfîntul Petru, în sărbătoarea Prezentării Domnului, 2 februarie 1974, în anul al unsprezecelea al pontificatului nostru.

Papa Paul al VI-lea

Va urma…

Din același document puteți citi:

Textul este preluat din
Exortația apostolică Marialis Cultus
a papei Paul al VI-lea,
în traducerea ARCB,
de pe situl www.magisteriu.ro

SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță