Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for the ‘Poezie’ Category

Nichita Stănescu: „Dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră?”

Posted by Paxlaur pe 31/03/2017

Tu, Nichita…

Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.

„Bătrâne, gata!” mi-a spus până la urmă. „Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni.” „Dar dimpotrivă”, i-am răspuns, „am tăcut fiindcă vă respect prea mult…” „Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!” „Iertaţi-mă, dar nu pot…” Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. „Ascultă, tu eşti credincios?” „Da, bineînţeles.” „Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?” „Da, uneori.” „Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?” „Tu”, i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. „Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi…”

De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.

(Mircea Cărtărescu)

Preluat de pe http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/tunichita.php

Nichita-stanescu_semnatura

Ce bine că ești

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.


Rugăciunea

Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi ochiul
şi întoarce-mă cu faţa
spre invizibilul răsărit din lucruri.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi inima
şi toarnă-mi aburul sufletului,
printre degetele tale.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
trupul cel nou care-mi apasă
şi-mi striveşte trupul cel vechi.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
îngerul negru
care mi-a îndurerat caracterul.


Astăzi ar fi fost ziua de naștere a poetului Nichita Stănescu

Nichita Stănescu (n. 31 martie 1933, Ploiești, România – d. 13 decembrie 1983, București, România) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Considerat atât de critica literară cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparține temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960 – 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.

A fost laureat al Premiului Herder….

Mai multe detalii aici: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nichita_Stănescu

Anunțuri

Posted in E bine de ştiut, Poezie | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede…

Posted by Paxlaur pe 29/03/2017

Poezie_sa ne grabim_Jan Twardowski_Lumea poeziilor

Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede,
rămân după ei pantofii şi un telefon surd
doar ce e neînsemnat trece lent ca un melc,
ceea ce contează trece cât ai clipi din ochi,
apoi se lasă o linişte obişnuită, cu totul de neîndurat,
precum candoarea cea mai firească născută din disperare
când ne gândim la cineva după ce am rămas fără el.

Nu fi sigur că ai timp pentru că siguranţa este nesigură,
ne ia sensibilitatea aşa cum fiecare fericire
vine alături de tristeţe şi veselie,
precum două patimi totuşi mai slabe decât una,
atât de repede pleacă oamenii precum amuţeşte sturzul în iulie,
precum zgomotul neîndemânatic sau reverenţa seacă;
pentru a vedea cu adevărat, trebuie să închidem ochii,
deşi cel mai mare risc este să te naşti, nu să mori
iubim mereu prea puţin şi mereu prea târziu

Nu scrie despre asta prea des, scrie doar o dată pentru totdeauna
şi vei fi precum un delfin, blând şi puternic

Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede
şi cei ce nu pleacă nu se întorc mereu
şi nu ştim niciodată cum să vorbim despre iubire,
dacă prima este ultima sau dacă ultima este prima.


Această poezie a fost scrisă de Jan Twardowski, poet și preot catolic, născut în Polonia (1 iunie 1915 – 18 ianuarie 2006)


Sursă foto: Facebook Lumea poeziilor 

 

 

Posted in Lecturi, Poezie | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

E frumos…

Posted by Paxlaur pe 13/12/2016

e-frumos_iarna_copilE frumos să poţi în viaţă
să fii darnic şi milos,
să te duci de dimineaţă
să ştergi lacrima răzleaţă
E frumos.

E frumos, cât zboară anii
să-ţi faci viaţa un prinos.
Să hrăneşti cu drag orfanii,
să-i ajuţi pe toţi sărmanii.
E frumos.

E frumos când nu-i răpusă
jertfa ta de-un gând fălos.
Când în taină nepătrunsă
îţi faci haina cea ascunsă.
E frumos.

Însă fapta cea mai mare,
darul cel mai de folos,
e să chemi pe-un om, pe-oricare,
dintr-o viaţă de pierzare,
la Cristos.

(de Costache Ioanid)

Posted in Poezie | Etichetat: , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Fă-ți timp…

Posted by Paxlaur pe 10/12/2016

Timp pentru  apusÎn trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ți timp să vezi durerea și lacrima arzând,
Fă-ți timp să poți, cu mila, să le alini, trecând.

Fă-ți timp pentru-adevăruri și adânciri în vis,
Fă-ți timp pentru cântare cu sufletul deschis,
Fă-ți timp să vezi pădurea, s-asculți lâng-un izvor,
Fă-ți timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.

Fă-ți timp s-aștepți din urmă când mergi cu slăbănogi,
Fă-ți timp pe-un munte, seara, stând singur să te rogi,
Fă-ți timp să stai cu mama și tatăl tău bătrâni,
Fă-ți timp de-o vorbă bună și-o coajă pentru câini.

Fă-ți timp să stai aproape de cei iubiți, voios,
Fă-ți timp să fii și-al casei în slujba lui Cristos,
Fă-ți timp să guști frumsețea din tot ce e curat,
Fă-ți timp, căci ești de taine și lumi înconjurat.

Fă-ți timp de rugăciune,de post și meditări,
Fă-ți timp de cercetarea de frați și de-adunări,
Fă-ți timp și-adună-ți zilnic din toate câte-un pic,
Fă-ți timp, căci viața trece și când nu faci nimic.

Fă-ți timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai,
Fă-ți timp, căci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fă-ți timp s-asculți la toate, din toate să înveți,
Fă-ți timp să dai vieții și morții tale preț.

Fă-ți timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;
Comoara risipită a vieții n-o mai strângi.

(de Traian Dorz)

Posted in E bine de ştiut, Lecturi, Poezie | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Inima mi se făcuse Cer…

Posted by Paxlaur pe 06/12/2016

Little boy hugging an old book

Uneori calcă cineva în inima mea,
Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos şi-n sus.
Eu tac, ascult şi adast supus:

O fi boala, o fi moartea
Nu mă răzvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică
Numai inima se face mică, mică…

Într-o noapte paşii largi, tot mai largi…
– Domol,  inimă, că te spargi.

Strig la ea – eşti nebună?
Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

Omule, scoală, este El!
– Care El? Cine? Stai niţel!

El, Domnul, gâfâie ea,
Ne măsoară cu pas de stea…

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria
Cataracată mă inundă bucuria:

– Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier…
– “Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă” – Ah, gemui, pier…
O clipă, inima mi se făcuse Cer.

(Prizonierul, de Vasile Voiculescu)

Asta trebuie să fie participarea noastră la sfânta Liturghie: prezenţa lui Dumnezeu, emoţii, cer… Simţim ceva? Numai după o astfel de prezenţă vom reuşi să dăm mărturie despre Dumnezeul cel veşnic viu…

Posted in E bine de ştiut, Lecturi, Poezie, Sfanta Liturghie | Etichetat: , , , , , | 1 Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: