Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for the ‘Postul Mare’ Category

„Din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Mt 24,12)

Posted by Paxlaur pe 18/02/2018

Dragostea lui DumnezeuIubiţi fraţi şi surori,

Încă o dată ne vine în întâmpinare Paştele Domnului! Pentru a ne pregăti pentru el Providenţa lui Dumnezeu ne oferă în fiecare an Postul Mare, „semn sacramental al convertirii noastre”[1], care anunţă şi realizează posibilitatea de a ne întoarce la Domnul cu toată inima şi cu toată viaţa.

Şi anul acesta, cu mesajul acesta, doresc să ajut toată Biserica să trăiască în acest timp de har cu bucurie şi adevăr; şi fac asta inspirându-mă dintr-o expresie a lui Isus din Evanghelia lui Matei: „Din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (24,12).

Această frază se află în discursul care se referă la sfârşitul timpurilor şi care este situat la Ierusalim, pe Muntele Măslinilor, chiar acolo unde va începe pătimirea Domnului. Răspunzând la o întrebare a discipolilor, Isus anunţă o mare suferinţă şi descrie situaţia în care s-ar putea afla comunitatea credincioşilor: în faţa evenimentelor dureroase, unii profeţi falşi îi vor înşela pe mulţi, aşa încât vor ameninţa să stingă în inimi caritatea care este centrul întregii Evanghelii.

Profeţii falşi

Să ascultăm acest text şi să ne întrebăm: ce forme asumă profeţii falşi?

Ei sunt ca „vrăjitorii de şerpi”, adică profită de emoţiile umane pentru a face sclave persoanele şi a le duce acolo unde vor ei. Câţi fii ai lui Dumnezeu sunt amăgiţi de linguşirile plăcerii de câteva clipe, care este confundată cu fericirea! Câţi bărbaţi şi femei trăiesc parcă vrăjiţi de iluzia banului, care îi face în realitate sclavi ai profitului sau ai intereselor meschine! Câţi trăiesc crezând că sunt suficienţi lor înşişi şi cad pradă singurătăţii!

Alţi profeţi falşi sunt acei „şarlatani” care oferă soluţii simple şi imediate suferinţelor, remedii care se dovedesc însă complet ineficiente: câtor tineri le este oferit remediul fals al drogurilor, al relaţiilor „foloseşte şi aruncă”, al câştigurilor uşoare dar necinstite! De asemenea, câţi sunt încurcaţi într-o viaţă complet virtuală, în care raporturile par mai simplu şi rapide pentru a se dovedi după aceea în mod dramatic lipsite de sens! Aceşti escroci, care oferă lucruri fără valoare, iau în schimb ceea ce este mai preţios cum este demnitatea, libertatea şi capacitatea de a iubi. Este înşelăciunea vanităţii, care ne determină să facem figura păunilor… pentru a cădea după aceea în ridicol; şi din ridicol nu ne mai întoarcem. Nu este uimitor: din totdeauna diavolul, care este „mincinos şi tată al minciunii” (In 8,44), prezintă răul ca bine şi falsul ca adevărat, pentru a încurca inima omului. De aceea, fiecare dintre noi este chemat să discearnă în inima sa şi să examineze dacă este ameninţat de minciunile acestor profeţi falşi. Trebuie să învăţăm să nu ne oprim la nivelul imediat, superficial, ci să recunoaştem ceea ce lasă înlăuntrul nostru o amprentă bună şi mai durabilă, pentru că vine de la Dumnezeu şi este valabil cu adevărat pentru binele nostru.

O inimă rece

Dante Alighieri, în descrierea iadului, îl imaginează pe diavol aşezat pe un tron de gheaţă[2]; el locuieşte în gerul iubirii sufocate. Aşadar să ne întrebăm: cum se răceşte caritatea în noi? Care sunt semnalele care ne arată că în noi iubirea riscă să se stingă?

Ceea ce stinge caritatea este înainte de toate aviditatea de bani, „rădăcina tuturor relelor” (1Tim6,10); după ea urmează refuzarea lui Dumnezeu şi prin urmare de a găsi mângâiere în el, preferând dezolarea noastră faţă de întărirea cuvântului său şi a sacramentelor[3]. Toate acestea se transformă în violenţă care se îndreaptă împotriva celor care sunt consideraţi o ameninţare pentru „certitudinile” noastre: copilul încă nenăscut, bătrânul bolnav, oaspetele în trecere, străinul, dar şi aproapele care nu corespunde aşteptărilor noastre.

Şi creaţia este martor tăcut al acestei răciri a carităţii: pământul este otrăvit de gunoaie aruncate prin neglijenţă şi interes; mările, şi ele poluate, trebuie să acopere, din păcate, resturile atâtor naufragii ale migraţiilor forţate; cerurile – care în planul lui Dumnezeu cântă gloria sa – sunt brăzdate de maşini care fac să plouă instrumente de moarte.

Iubirea se răceşte şi în comunităţile noastre: în exortaţia apostolică Evangelii gaudium am încercat să descriu semnele cele mai evidente ale acestei lipse de iubire. Ele sunt: indolenţa egoistă, pesimismul steril, tentaţia de a se izola şi de a se angaja în războaie fratricide, mentalitatea mondenă care induce să se ocupe numai de ceea ce este aparent, reducând în acest mod ardoarea misionară[4].

Ce este de făcut?

Dacă vedem în interiorul nostru şi în jurul nostru semnalele tocmai descrise, iată că Biserica, mama şi învăţătoarea noastră, împreună cu medicamentul, uneori amar, al adevărului, ne oferă în acest timp al Postului Mare remediul dulce al rugăciunii, al pomenii şi al postului.

Dedicând mai mult timp rugăciunii, permitem inimii noastre să descopere minciunile secrete cu care ne înşelăm pe noi înşine[5], pentru a căuta în sfârşit mângâierea în Dumnezeu. El este Tatăl nostru şi vrea pentru noi viaţa.

Exercitarea pomenii ne eliberează de aviditate şi ne ajută să descoperim că celălalt este fratele meu: ceea ce am nu este niciodată numai al meu. Cât aş vrea ca pomana să se transforme pentru toţi într-un adevărat stil de viaţă! Cât aş vrea ca, fiind creştini, să urmăm exemplul apostolilor şi să vedem în posibilitatea de a împărtăşii cu alţii bunurile noastre o mărturie concretă a comuniunii pe care o trăim în Biserică. În această privinţă îmi însuşesc îndemnul sfântului Paul, când îi invita pe corinteni la colecta pentru comunitatea din Ierusalim: „lucrarea aceasta vă este de folos vouă” (2Cor 8,10). Acest lucru este valabil în mod special în Postul Mare, în timpul căruia multe organisme adună colecte în favoarea Bisericilor şi populaţiilor aflate în dificultate. Dar cât aş vrea ca şi în raporturile noastre zilnice, în faţa oricărui frate care ne cere un ajutor, noi să ne gândim că acolo este un apel al Providenţei divine: fiecare pomană este o ocazie pentru a lua parte la Providenţa lui Dumnezeu faţă de fiii săi; şi dacă el se foloseşte astăzi de mine pentru a ajuta un frate, cum nu va avea grijă mâine şi de necesităţile mele, el care nu se lasă învins în generozitate?[6].

În sfârşit, postul îi ia violenţei noastre forţa, ne dezarmează şi constituie o ocazie importantă de creştere. Pe de o parte, ne permite să experimentăm ceea ce simt aceia cărora le lipseşte chiar şi strictul necesar şi cunosc muşcăturile zilnice ale foamei; pe de altă parte, exprimă condiţia spiritului nostru, înfometate de bunătate şi însetat de viaţa lui Dumnezeu. Postul ne trezeşte, ne face mai atenţi faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, trezeşte voinţa de a asculta de Dumnezeu care, singur, satură foamea noastră.

Aş vrea ca glasul meu să ajungă dincolo de graniţele Bisericii catolice, pentru a ajunge la voi toţi, bărbaţi şi femei de bunăvoinţă, deschişi la ascultarea lui Dumnezeu. Dacă precum noi sunteţi chinuiţi de răspândirea fărădelegii în lume, dacă vă preocupă gerul care paralizează inimile şi acţiunile, dacă vedeţi că dispare simţul de umanitate comună, uniţi-vă cu noi pentru a-l invoca împreună pe Dumnezeu, pentru a posti împreună şi împreună cu noi pentru a dărui ceea ce puteţi ca să-i ajutaţi pe fraţi!

Focul Paştelui

Îi invit mai ales pe membrii Bisericii să întreprindă cu zel drumul Postului Mare, sprijiniţi de pomană, de post şi de rugăciune. Dacă uneori caritatea pare să se stingă în atâtea inimi, ea nu este stinsă în inima lui Dumnezeu! El ne dăruieşte mereu noi ocazii pentru ca să putem reîncepe să iubim.

O ocazie propice va fi şi în acest an iniţiativa „24 de ore pentru Domnul”, care invită să celebrăm sacramentul Reconcilierii într-un context de adoraţie euharistică. În 2018 ea se va desfăşura vineri 9 şi sâmbătă 10 martie, inspirându-se din cuvintele Psalmului 130,4: „La tine este iertarea”. În fiecare dieceză, cel puţin o biserică va rămâne deschisă timp de 24 de ore consecutive, oferind posibilitatea rugăciunii de adoraţie şi a Spovezii sacramentale.

În noaptea de Paşte vom retrăi ritul sugestiv al aprinderii lumânării pascale: luată din „focul nou”, lumina încet-încet va alunga întunericul şi va umple de strălucire adunarea liturgică. „Lumina lui Cristos care învie glorios să risipească întunericul inimii şi al spiritului”[7], pentru ca toţi să putem retrăi experienţa discipolilor din Emaus: ascultând cuvântul Domnului şi hrănindu-ne cu Pâinea euharistică va permite inimii noastre să ardă din nou de credinţă, speranţă şi caritate.

Vă binecuvântez din inimă şi mă rog pentru voi. Nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Din Vatican, 1 noiembrie 2017
Solemnitatea Tuturor Sfinţilor

Franciscus

MESAJUL SFÂNTULUI PĂRINTE PENTRU POSTUL MARE 2018
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

prealut de pe  www.ercis.ro

Note:

[1] Liturghierul Roman, Duminica I din Postul Mare, Rugăciunea zilei.

[2] „Stăpânul groazei ce-i fără de fine / ieşea până-n buric din gheaţa lui” (Iadul XXXIV, 28-29).

[3] „Este curios, dar de atâtea ori ne este frică de mângâiere, de a fi mângâiaţi. Mai mult, ne simţim mai siguri în tristeţe şi în dezolare. Ştiţi de ce? Pentru că în tristeţe ne simţim aproape protagonişti. În schimb în mângâiere Duhul Sfânt este protagonistul!” (Angelus, 7 decembrie 2014).

[4] Nr. 76-109.

[5] Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 33.

[6] Cf. Pius al XII-lea, Scrisoarea enciclică Fidei donum, III.

[7]  Liturghierul Roman, Vigilia Pascală, Pregătirea lumânării pascale.

Anunțuri

Posted in Lecturi, Papa Francisc, Postul Mare | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

Isus mângâie femeile care plâng

Posted by Paxlaur pe 16/02/2018

Citire din Evanghelia după sfântul Luca

Pe drumul Calvarului Îl urma și o mare mulțime de popor și de femei care-și băteau pieptul și-l plângeau.
Întorcându-se către ele, Isus le-a spus: „Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeți pe mine, ci mai degrabă plângeți-vă pe voi și pe copiii voștri. Căci, iată, vor veni zile în care veți spune: «Fericite cele sterile, cele care niciodată n-au născut și pieptul care n-a alăptat!»
Atunci vor începe să spună munților:
Cădeți peste noi!
și colinelor:
Acoperiți-ne!
Căci dacă așa fac ei cu lemnul cel verde, ce se va întâmpla cu cel uscat?”

Cuvântul Domnului

(Lc 23,27-31; cf. Os 9,14; 10,8; 11,27)

Stațiunea a VIII-a: Isus mângâie femeile din Ierusalim care plâng

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Când a văzut-o, Domnului i s-a făcut milă de ea și i-a zis: „Nu plânge!” (Lc 7,13)

Cât de bine cunoști, Doamne Isuse, durerea care ne sfâșie trupul și sufletul! Cât de cunoscut îți este sunetul lacrimilor care țâșnesc din inimile zdrobite de suferință.

Chiar și atunci când mulțimile te calcă în picioare, dornice să te vadă, să te atingă, tu, Domnul și Dumnezeul nostru, îl vezi pe cel suferind: știi exact cine are nevoie de atingerea ta, de privirea ta, de mângâierea ta, de cuvintele tale vindecătoare (cf. Lc 8,42-48). Tu cunoști chipul celui suferind, îi auzi strigătul, pentru că tu însuți te-ai făcut pentru noi „om al durerii, cunoscător al suferinței”. Tu, Doamne, ai purtat „suferințele noastre și durerile noastre le-ai luat asupra ta”. Prin rănile tale, scump Mântuitor, noi am fost vindecați, alinați, mântuiți (cf. Is 53,3-5; Mt 8,17; Mc 9,12; Evr 2,10).

Înconjurat de oamnii care te duc spre locul răstignirii, îmbrâncit de soldați, hulit de arhierei și cărturari, disprețuit de trecători, în toată acea agitație și gălăgie, în acel amestec de ură și curiozitate, de răutate și indiferență, tu auzi lacrimile care se prelig pe obrazul femeilor din Ierusalim care plâng. Auzi rostogolirea fierbinte a lacrimilor de neputință, lacrimi de regret, lacrimi care imploră iertare: „Iartă-i, Doamne, căci nu știu ce fac! Nu știu pe cine răstignesc! Iartă-ne că nu te-am putut salva din mâinile lui Pilat, din mâinile Sinedriului, din mâinile bătrânilor și ale cărturarilor poporului nostru. Iartă-ne! Iartă-ne, Doamne, ai milă de noi și iartă-ne, Isuse din Nazaret, căci am greșit, am păcătuit împotriva ta și ce-i rău înaintea ta am săvârșit. Ai milă de noi, Dumnezeule, după marea ta bunătate, şi, după mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea noastră, șterge lacrimile noastre” (cf. Ps 50,3-6).

Suntem și noi amestecați în mulțime. De fapt, astăzi noi suntem mulțimea care-l înconjoară pe Cristos. Străbatem drumul crucii. Unii sunt aici lângă el din curiozitate, alții din răutate. Chiar și astăzi unii îl hulesc, alții îl plâng…. Suntem atât de mulți adunați să-l vedem, și cu toate acestea, în acest zgomot infernal al oamenilor însetați de sânge, el aude fiecare lacrimă. Ce imagine puternică: Isus Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, cu crucea în spate, încoronat cu spini, plin de sânge izvorât din rănile biciuirii, acest om cu trupul apăsat de povara crucii și a suferinței, te privește pe tine femeie și mamă, soră și prietenă, te privește cu duioșie maternă și cu atotputernicie paternă și îți spune: „Nu plânge!” (cf. Lc 7,13). El te încurajează. El te invită să privești la „preafericita Fecioară Maria care a înaintat în peregrinarea credinţei şi a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele Crucii, unde, nu fără un plan divin, a stat neclintită, a suferit adânc împreună cu Fiul ei unul-născut şi s-a unit cu suflet de mamă la jertfa lui, consimţind cu iubire la sacrificarea Victimei născute din ea. Da, pe tine, femeie care strigi acum – „Munților: Cădeți peste noi! și colinelor: Acoperiți-ne! (Lc 23,27-31; cf. Os 9,14; 10,8; 11,27) te cheamă să privești la cea care a fost dată ca mamă ucenicului de către Cristos Isus murind pe Cruce, prin cuvintele: „Femeie, iată-l pe fiul tău” (In 19, 26-27; LG 58; CBC 964).

Nu există tandrețe mai mare decât să fii mângâiat de cel care te-a creat! Este atâta gingășie în prezența Mariei și în această mângâiere a Mântuitorului. Cât de bine ar fi să învățăm de la tine, Doamne, cum să ne apropiem de oameni, cum să-i mângâiem! Câtă dragoste izvorăște din tine când te apropii de femeia mamă, de femeia soție, de femeia fiică, de femeia lovită, de femeia bolnavă, de femeia abuzată, de femeia împlinită, de femeia săracă, de femeia prietenă, de femeia păcătoasă, de femeia ce-ți udă cu lacrimile ei picioarele tale sfinte, picioare care poartă urmele cuielor (cf. Lc 7,38)! Mii de lacrimi cad și astăzi din ochii femeilor sfinte sau păcătoase, iubite sau abuzate, împlinite sau disperate, sănătoase sau bolnave. Strânge, Doamne, lacrimile lor în urciorul tău, în inima ta (cf. Ps 56,12).

Câtă gingășie în această trecere mângâietoare a mântuitorului prin viața femeilor care plâng. Chiar astăzi trece și șterge orice lacrimă din ochii noștri. Mai mult, lor le pregătește, tocmai prin acest sacrificiu, un cer nou și un pământ nou, o viață nouă unde „nu va mai fi nici plâns, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (cf. Ap 21,1.4).

Fii aproape, Isuse, și de acele femei care acceptă cu greu că au nevoie de mângâiere, de consolare, de cele care par puternice în ochii lumi, dar sunt sfâșiate în interior. Fii tu alinarea lor și ajută-ne pe toți să înțelegem că a fi mângâiat nu este semnul unei slăbiciuni, ci este dovada iubirii, este semnul inimilor vii care se atrag, se ating, se vindecă.

Ajută, Doamne, fiecare femeie să-și regăsească locul în Biserică și în lume și să nu se considere niciodată disprețuită sau discriminată. Rolul femeilor de pe drumul calvarului să devină și rostul și rolul femeii în Biserică: o prezenţă maternă pentru cel în suferinţă, alinare şi consolare, compătimire și iertare. În Biserică toți trebuie să fim prezențe slujitoare!

Te rugăm, Isuse, ajută fiecare femeie să stea departe de păcat, de răutate, de ură, de bârfă, de gelozie, de tot ceea ce ar putea să-i păteze chipul neprihănit și gingășia meternă. Ajută fiecare femeie să nu-și dorească să fie ispită pentru aproapele său și să fie atentă la cuvinte, gesturi, îmbrăcăminte. Iar pe noi, ființe pline de răutate și slăbiciuni, ajută-ne să nu mai aruncăm cu pietre în femeia păcătoasă mai înainte de a ne vedea propriile păcate și de a ne aminti că tu singur ești fără de păcat (cf. Mt 7,1-5; In 8,1-11).

Ah, cât de ușor e să dai vina pe femeia păcătoasă și să o distrugi, în loc să o salvezi, să-i ștergi lacrimile, să admiri ceea ce e bun în ea, acele mici „gesturi frumoase” pe care le face pentru cei ce vor muri (cf. Gen 3,12; Mc 14,6). Ah, cât de bine ar fi dacă am reuși să vedem în femeie, în cea care este „carne din carnea bărbatului”, fiinţa aflată faţă în faţă cu el, egala lui, cea mai apropiată de el, cea care îi este dăruită de Dumnezeu ca un „ajutor”, reprezentându-l astfel pe „Dumnezeu, în care este ajutorul nostru” (cf. Gen 2,23; Ps 121,2; CBC 1605). Dacă am reuși să privim femeile care plâng și să le mângâiem, am șterge multe lacrimi care izbesc asurzitor pământul scăldat și astăzi de sânge nevinovat!

Câtă durere ar trebui să sfâșie acum inima noastră privind la Cristos care străbate și astăzi drumul crucii, trecând prin viața noastră, trecâd printre suferințele și lacrimile noastre. Cât de adânc se imprimă în inima noastră imaginea omului-dumnezeu cu crucea în spate ștergând lacrimile femeilor care plâng, lacrimile omenirii care plânge. Dumenzeu trece prin mijlocul poporului său, Domnul vizitează poporul său și-l găsește plângând, suferind. I se face milă și-i strigă plin de milostivire atotputernică: „Nu plânge!” (Lc 7,13.16). Ieri, astăzi și în fiecare zi până la împlinirea timpurilor, atunci când Dumnezeu trece prin mijlocul oamenilor, prin viața noastră, ne găsește suferind, plângând. Suferința și plânsul fac parte din viața noastră. Cu greu găsim fărâme de viață din care să lipsească lacrimile. Însă fiecărei inimi suferinde Domnul îi spune: „Nu plânge. Eu sunt cu tine. Eu sunt pentru tine un Dumnezeu puternic”. Să ne amintim cuvintele psalmistului: „În ziua în care sunt cuprins de teamă, îmi pun încrederea în Dumnezeu, căci Domnul numără pașii pribegiei mele și strânge lacrimile mele în urciorul său” (cf. Ps 56,4.9.12).

Cât de bine a surprins poetul gingășia Domnului și atenția sa la suferințele noastre trupești și sufletești: „Când izgonit din cuibul veşniciei / întâiul om / trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri, / îl chinuiau mustrându-l / lumina, zarea, norii – şi din orice floare / îl săgeta c-o amintire paradisul – / Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă. // Odată istovit de-albastrul prea senin / al primăverii, / cu suflet de copil întâiul om / căzu cu faţa-n pulberea pământului: „Stăpâne, ia-mi vederea, / ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii / c-un giulgiu, / să nu mai văd / nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori, / căci vezi – lumina lor mă doare”. // Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare / îi dete – lacrimile” (Lucian Blaga, Lacrimile).

Dumnezeu nu este străin de suferințele noastre, nu este indiferent în fața durerii. El spune și astăzi: „Am văzut necazul poporului meu! Strigătul fiilor mei a ajuns până la mine. Mă voi coborî la ei și îi voi elibera”, voi coborî și îi voi mângâia (cf. Ex 3,7.9). Cu toate acestea, noi știm că adevărata eliberare de suferință și de orice lacrimă o vom cunoaște în împărăția cerească. Așa credem și așa ne rugăm: „Adu-ţi aminte şi de fraţii noştri răposaţi şi de toţi drepţii care au trecut din această lume şi primeşte-i cu bunătate în împărăţia ta cerească, unde nădăjduim să ne bucurăm şi noi de-a pururi, împreună cu ei, de mărirea ta, atunci când vei şterge toată lacrima din ochii noştri, căci, văzându-te pe tine, Dumnezeul nostru, aşa precum eşti, vom fi pe veci asemenea ţie şi te vom lăuda fără încetare” (Sfânta Liturghie, Rugăciunea euharistică a III-a).

Domnul va șterge orice lacrimă din ochii noștri. Aceasta este speranța noastră în mijlocul suferințelor. Aceasta este credința pe care o mărturisim chiar și atunci când plânsul ne împiedică să vedem frumusețea vieții. Aceasta este mângâierea prin care primim forța ca, deși noi înșine suferinzi, să-i slujim pe cei care suferă în casa noastră. Însuși Dumnezeu, Tatăl îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, „ne mângâie în orice necaz al nostru ca să putem și noi să-i mângâiem pe cei care se află în orice necaz cu mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu. Căci după cum prisosesc pătimirile lui Cristos în noi, tot la fel prin Cristos prisosește și mângâierea noastră. Așadar, dacă suntem în necaz, suntem astfel pentru mângâierea și mântuirea noastră. Dacă suntem mângâiați, suntem astfel pentru mângâierea care vă întărește ca să suportați cu statornicie pătimirile pe care le îndurăm și noi (cf. 2Cor 1,3-6).

Doamne Isuse Cristoase care ai privit cu duioșie la femeile din Ierusalim care plângeau, ajuntă-ne să ne îngrijim și noi de cei care plâng. Să fim consolare pentru prezentul și viitorul lor. Ascultă-ne rugăciunea pe care o înălțăm către tine urmându-te pe drumul crucii și pleacă-ți urechea la strigarea noastră. Noi credem și mărturisim că tu nu ești niciodată surd la lacrimile noastre (cf. Ps 39,19). Ajută-ne să nu fim nici noi surzi la lacrimile celor din jurul nostru. Lumnează-ne și întărește-ne mai ales ca să nu devenim izvor de suferință și lacrimi pentru cei care fac parte din viața și casa noastră.

În jurul nostru oamenii străbat calea crucii. Vedem lacrimi care nu încetează niciodată să ude pământul. Izvorăsc hotărâte din ochii celor mici ca și din ochii celor mari, bărbați și femei, tineri și bătrâni plâng lângă noi. Doamne, te rugăm, treci prin viața lor și fă-le bine, fă-i bine pe oamenii înecați în lacrimi. Treci astăzi, Doamne, prin viața Bisericii ca să o mângâi în fii ei care suferă, care trădează, care dezamăgesc… Atinge-mă și pe mine, fiul ei nevrednic, și renaște-mă la o viață de pocăință, iubire și de credință adevărată. Prezența ta să ne fie izvor de trezire pentru a-i putea mângâia împreună cu tine pe cei încercați.

Doamne, vrem să străbatem cu tine drumul crucii până la capăt. Nu lăsa să ne oprim pe cale, nu lăsa să ne abatem, nici măcar atunci când suferința și lacrimile ne iau cu asalt din interior și din exterior, când suntem tentați de sentimentalism sau filantropie. Însoțiți de scumpa ta mamă, Preacurata Fecioară Maria, Maica îndurerată, vrem să străbatem drumul Calvarului până la sfârșit, până la învierea și viața veșnică, până la locul în care „vei şterge toată lacrima din ochii noştri, căci, văzându-te pe tine, Dumnezeul nostru, aşa precum eşti, vom fi pe veci asemenea ţie şi te vom lăuda fără încetare”.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, precum era la început și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


Aici puteţi medita și

Staţiunea a VII-a: Isus cade a doua oară sub povara crucii

Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă Crucea

Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe Maica sa îndurerată

Staţiunea a III-a: Isus cade sub povara crucii

Staţiunea a II-a: Isus ia crucea pe umeri

Staţiunea I: Isus este condamnat la moarte!

Rugăciune de pregătire pentru Calea Sfintei Cruci

 

Posted in Calea Sfintei Cruci, Postul Mare, Predici si meditatii, Rugaciune | Etichetat: , , , , , , , , , , , , | 1 Comment »

Oprește-te! Privește! Întoarce-te!

Posted by Paxlaur pe 15/02/2018

Această prezentare necesită JavaScript.

„Este trist de constatat cum, în faţa vicisitudinilor zilnice,
se înalţă glasuri care, profitând de durere şi de incertitudine,
nu ştiu să semene altceva decât neîncredere…
Acesta este timpul pentru a ne lăsa atinşi la inimă…
A rămâne pe calea răului este numai izvor de iluzie şi de tristeţe.
Adevărata viaţă este ceva foarte diferit şi inima noastră ştie bine asta”.

Omilia papei la Miercurea Cenuşii (14 februarie 2018)

Timpul Postului Mare este un timp propice pentru a corecta acordurile disonante din viaţa noastră creştină şi a primi mereu vestea mereu nouă, plină de bucurie şi de speranţă a Paştelui Domnului. Biserica, în înţelepciunea sa maternă, ne propune să acordăm atenţie specială la tot ceea ce poate răci şi oxida inima noastră credincioasă.

Ispitele la care suntem supuşi sunt multiple. Fiecare dintre noi cunoaşte dificultăţile pe care trebuie să le înfrunte. Şi este trist de constatat cum, în faţa vicisitudinilor zilnice, se înalţă glasuri care, profitând de durere şi de incertitudine, nu ştiu să semene altceva decât neîncredere. Şi dacă rodul credinţei este caritatea – aşa cum îi plăcea Maicii Tereza de Calcutta să repete – rodul neîncrederii este apatia şi resemnarea. Neîncredere, apatie şi resemnare: demonii care cauterizează şi paralizează sufletul poporului credincios.

Postul Mare este timpul preţios pentru a demasca aceste şi alte ispite şi a lăsa ca inima noastră să bată din nou după palpitaţia inimii lui Isus. Toată această liturgie este impregnată de acest sentiment şi am putea spune că el răsună în trei cuvinte care ne sunt oferite pentru „a încălzi inima credincioasă”: opreşte-te, priveşte şi întoarce-te.

Opreşte-te un pic, lasă această agitaţie şi această alergare fără sens care umple sufletul de amărăciunea de a simţi că nu se ajunge niciodată nicăieri. Opreşte-te, lasă această obligaţie de a trăi în mod accelerat, care risipeşte, desparte şi ajunge să distrugă timpul familiei, timpul prieteniei, timpul copiilor, timpul bunicilor, timpul gratuităţii… timpul lui Dumnezeu.

Opreşte-te un pic în faţa necesităţii de a apărea şi de a fi văzut de toţi, de a sta încontinuu „în vitrină”, care te face să uiţi valoarea intimităţii şi reculegerii.

Opreşte-te un pic în faţa privirii orgolioase, a comentariului fugar şi dispreţuitor care se naşte din faptul de a fi uitat duioşia, pietatea şi respectul faţă de întâlnirea cu ceilalţi, în special cei vulnerabili, rănişi şi chiar cufundaţi în păcat şi în greşeală.

Opreşte-te un pic în faţa impulsului de voi să se controleze totul, să se ştie totul, să se devasteze totul, care se naşte din faptul de a fi uitat recunoştinţa faţă de darul vieţii şi faţă de atât de mult bine primit.

Opreşte-te un pic în faţa zgomotului asurzitor care atrofiază şi asurzeşte urechile noastre şi ne face să uităm puterea rodnică şi creatoare a tăcerii.

Opreşte-te un pic în faţa atitudinii de a instiga sentimente sterile, nerodnice, care derivă din închidere şi din autocompătimire şi duc la uitarea faptului de a merge în întâmpinarea altora pentru a împărtăşi poverile şi suferinţele.

Opreşte-te în faţa golului a ceea ce este instantaneu, momentan şi efemer, care ne privează de rădăcini, de legături, de valoarea parcursurilor şi de a ne şti mereu pe drum.

Opreşte-te. Opreşte-te pentru a privi şi a contempla!

Priveşte. Priveşte semnele care împiedică să se stingă caritatea, care menţin vie flacăra credinţei şi a speranţei. Feţe vii ale duioşiei şi bunătăţii lui Dumnezeu care lucrează în mijlocul nostru.

Priveşte faţa familiilor noastre care continuă să parieze zi de zi, cu mare efort pentru a merge înainte în viaţă şi, printre atâtea lipsuri şi strâmtorări, nu neglijează nicio tentativă pentru a face din casa lor o şcoală de iubire.

Priveşte feţele, care ne interpelează, feţele copiilor şi tinerilor noştri încărcate de viitor şi de speranţă, încărcate de mâine şi de potenţialităţi care cer dăruire şi protecţie. Vlăstare vii ale iubirii şi ale vieţii care mereu îşi fac spaţiu în mijlocul calculelor noastre meschine şi egoiste.

Priveşte feţele bătrânilor noştri brăzdate de trecerea timpului: feţe purtătoare ale amintirii vii a oamenilor noştri. Feţe ale înţelepciunii active a lui Dumnezeu.

Priveşte feţele bolnavilor noştri şi ale atâtora care se ocupă de ei; feţe care în vulnerabilitatea lor şi în slujirea lor ne amintesc că valoarea fiecărei persoane nu poate fi redusă niciodată la o problemă de calcul sau de utilitate.

Priveşte feţele căite ale atâtora care încearcă să remedieze propriile erori şi greşeli şi, pornind de la mizeriile lor şi de la durerile lor, luptă pentru a transforma situaţiile şi a merge înainte.

Priveşte şi contemplă faţa Iubirii Răstignite, care astăzi de pe cruce continuă să fie aducătoare de speranţă; mâna întinsă pentru aceia care se simt răstigniţi, care experimentează în propria viaţă povara eşecurilor, a înşelărilor şi a dezamăgirilor.

Priveşte şi contemplă faţa concretă a lui Cristos răstignit, răstignit din iubire faţă de toţi fără excludere. Faţă de toţi? Da, faţă de toţi. A privi faţa sa este invitaţia plină de speranţă din acest timp al Postului Mare pentru a învinge demonii neîncrederii, apatiei şi resemnării. Faţă care ne invită să exclamăm: Împărăţia lui Dumnezeu este posibilă!

Opreşte-te, priveşte şi întoarce-te. Întoarce-te la casa Tatălui tău. Întoarce-te fără frică la braţele doritoare şi întinse ale Tatălui tău bogat în milostivire care te aşteaptă (cf. Ef 2,4)!

Întoarce-te! Fără frică: aceste este timpul potrivit pentru a te întoarce acasă, la casa „Tatălui meu şi a Tatălui vostru” (cf. In 20,17). Acesta este timpul pentru a ne lăsa atinşi la inimă… A rămâne pe calea răului este numai izvor de iluzie şi de tristeţe. Adevărata viaţă este ceva foarte diferit şi inima noastră ştie bine asta. Dumnezeu nu încetează şi nu va înceta să întindă mâna (cf. Bula Misericordiae vultus, 19).

Întoarce-te fără frică pentru a experimenta duioşia vindecătoare şi reconciliatoare a lui Dumnezeu! Lasă ca Dumnezeu să vindece rănile păcatului şi să împlinească profeţia făcută părinţilor noştri: „Vă voi da o inimă nouă, voi pune în voi un duh nou, voi lua de la voi inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne” (Ez 36,26).

Opreşte-te, priveşte, întoarce-te!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in Lecturi, Papa Francisc, Postul Mare, Predici si meditatii | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Locul meu sub cruce – Itinerar pentru tineri

Posted by Paxlaur pe 15/02/2018

Cruce„Postul Mare
este timpul în care să îţi aminteşti
că ai şi tu un loc sub cruce
şi că acela este doar al tău!”

Şi în acest timp sfânt al Bisericii, Acţiunea Catolică „Sfântul Iosif” din Dieceza de Iaşi propune membrilor sectorului tineri şi tuturor celor care se simt tineri în inima lor un itinerar spiritual personal care să ne aducă mai aproape de Isus şi de biruinţa sa. Activitatea este coordonată de echipa formativă.

Itinerarul din acest an stă la umbra crucii: Locul meu sub crucehttp://itinerar-postulmare2018.blogspot.ro. În fiecare zi, pe blog vor fi postate scurte reflecţii la Evanghelia zilei, redactate de un asistent spiritual, alături de rugăciuni şi alte modalităţi de trăire a credinţei (îndemnuri, provocări, muzică, citate) alese cu grijă de o echipă frumoasă de tineri îndrăgostiţi de Cristos.

„Postul Mare este timpul în care să îţi aminteşti că ai şi tu un loc sub cruce şi că acela este doar al tău! Este locul sub privirea eliberatoare a lui Cristos care a fost înălţat pe cruce pentru ca tu să nu fii strivit de Cel Rău, să nu fii apăsat de povara greşelilor, să nu fii încercat de tristeţe. Cu toată suferinţa sa, Cristos doreşte să întâlnească privirea ta şi să atingă inima ta aşa cum a atins inima centurionului care, privind la el cum se jertfeşte, înţelege totul: „Cu adevărat acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Mt 27,54).

Nu poţi să stai cu ochii închişi şi să strigi că soarele nu există! De aceea, îţi propunem să-ţi ridici privirea, să parcurgi zi de zi acest itinerar, să te opreşti la picioarele Crucii şi să întâlneşti privirea lui Isus. Ai nevoie de această întâlnire, ai nevoie să te opreşti şi să te bucuri de această prezenţă!”

Meditațiile și rugăciunile pot fi citite AICI: http://itinerar-postulmare2018.blogspot.it

Acţiunea Catolică

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in E bine de ştiut, Lecturi, Postul Mare | Etichetat: , , , , , , | 1 Comment »

Iubirea…

Posted by Paxlaur pe 18/04/2017

Dumnezeu l-a creat pe om din iubire și iubirea este cea care definește cel mai bine omul, relația dintre oameni și, totodată, relația dintre Dumnezeu și om. Cea mai bună caracterizare a omului, a oricărui om, se face plecând de la ceea ce el iubește, de la realitățile de care este atașată inima sa. Putem parafraza o expresie mult cunoscută: „Spune-mi ce și cum iubești și îți spun cine ești”. Inima care nu ajunge să simtă înflăcărarea iubirii nu poate ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu care este iubire.

Iubirea care ardea în inima sfintei Maria Magdalena trebuie să umple și ființa noastră. Privind la exemplul ei, la schimbările radicale din viața sa, la recunoștința și iubirea față de cel care i-a făcut bine, să ne analizăm viața și să vedem care este starea sufletului nostru după Paște: pe cine/cât/cum iubim? Ce rol/loc ocupă Cristos în viața noastră? Mai este sufletul nostru însetat de Dumnezeu?

Privind la textele sfinte din această zi, putem evidenția cel puțin trei semne ale iubirii. Primul este căutarea. Cel care iubește nu are stare nici măcar o clipă în absența celui iubit. Asemenea Mariei Magdalena se trezește în toiul nopții și-l caută pe cel pe care-l iubește. Nu te poți îndepărta de cel iubit și să-ți continui viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nici măcar nu poți dormi în absența celui iubit. Și tocmai aici apare cel de-al doilea semn: lipsa somnului, neliniștea nopții. Maria Magdalena s-a trezit pe când „era încă întuneric”, noaptea, și a plecat în căutarea celui iubit. Vrea să-l găsească, să-l cuprindă în brațe și să-și liniștească setea inimii. Insomnia nu este atât o boală a trupului, cât mai ales una a inimii, a sufletului. Preocupările noastre ne aduc insomnia. Femeile sfinte s-au trezit în toiul nopții pentru a-și căuta iubirea, pentru a-l căuta pe Cristos. El era preocuparea lor, dorul inimii lor. Nouă cine/ce ne răpește somnul și liniștea nopții?! Ne trezim noi pentru Cristos? Ne doare până la nesomn lipsa lui, atunci când l-am îngropat sub mormanul păcatelor noastre?

Dacă răspunsul este da, atunci cu siguranță în viața noastră se află și cel de-al treilea semn: vorbirea despre iubirea inimii. Cine iubește nu se rușinează niciodată cu cel iubit. Nu se satură să întrebe despre el, să spună despre el cele mai frumoase lucruri. Să întrebăm și noi despre Cristos. Gura și buzele noastre să simtă desfătarea lăudându-l pe el, veșnica iubire a vieții noastre. Să spunem tuturor: „Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe Isus pe care voi l-aţi răstignit”… Îndemnați de porunca Mântuitorului și încurajați de exemplul sfântului Petru și al Mariei Magdalena să strigăm omenirii: „Convertiți-vă! Primiți-l pe Cristos cel înviat în viața voastră! Salvaţi-vă de această generaţie perversă!”


Dacă-l iubim cu adevărat pe Cristos, îl predicăm, îl facem cunoscut
astfel încât el să domnească în toate inimile,
începând cu inima noastră.


18 aprilie 2017 

Marţi din octava Paştelui
Sf. Atanasia din Egina
Fap 2,36-41; Ps 32; In 20,11-18

LECTURA I
Convertiţi-vă şi fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos!
Citire din Faptele Apostolilor 2,36-41
În ziua de Rusalii, Petru le-a spus iudeilor: „Să ştie cu siguranţă toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit”! 37 Când au auzit au fost pătrunşi la inimă şi i-au spus lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Ce să facem, fraţilor?” 38 Petru le-a zis: „Convertiţi-vă şi fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt! 39 Căci promisiunea este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei care sunt departe, pe oricâţi i-ar chema Domnul Dumnezeul nostru”. 40 Şi cu multe alte cuvinte dădea mărturie şi-i îndemna, zicând: „Salvaţi-vă de această generaţie perversă!” 41Aşadar, cei care au primit cuvântul lui au fost botezaţi. Şi în ziua aceea li s-au adăugat cam la trei mii de suflete.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 32(33),4-5.18-19.20 şi 22 (R.: 5b)
R.: Plin este pământul de bunătatea Domnului.
sau:
Aleluia!

4 Drept este cuvântul Domnului
şi toate lucrările sale sunt vrednice de crezare.
5 El iubeşte dreptatea şi judecata;
pământul este plin de bunătatea Domnului. R.

18 Iată, ochii Domnului sunt îndreptaţi
spre cei care se tem de el,
spre cei care nădăjduiesc în mila lui,
19 ca să scape de la moarte sufletele lor
şi să-i hrănească în timp de foamete! R.

20 Sufletul nostru îl aşteaptă pe Domnul;
pentru că el este scutul şi apărătorul nostru.
22 Fie, Doamne, mila ta asupra noastră,
după cum şi noi am sperat în tine! R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Ps 117(118),24
(Aleluia) Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim în ea! (Aleluia)

EVANGHELIA
Le-a vestit că l-a văzut pe Domnul şi că el i-a spus acestea.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 20,11-18
În acel timp, Maria stătea lângă mormânt, afară, şi plângea. În timp ce plângea, s-a aplecat spre mormânt 12 şi a văzut doi îngeri în haine albe care stăteau în locul unde zăcuse trupul lui Isus, unul la cap şi altul, la picioare. 13 Ei i-au zis: „Femeie, de ce plângi?” Ea le-a spus: „L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus”. 14 Spunând acestea şi întorcându-se, l-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu ştia că este Isus. 15 Isus i-a zis: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?” Ea, crezând că este grădinarul, i-a spus: „Domnule, dacă tu l-ai dus, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi lua!” 16 Isus i-a zis: „Maria!” Ea, întorcându-se, i-a spus în evreieşte: „Rabbuni!” – care înseamnă „Învăţătorule!” 17 Isus i-a zis: „Nu mă reţine, pentru că nu m-am urcat încă la Tatăl, dar du-te la fraţii mei şi spune-le: «Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru!»”. 18 Maria Magdalena a venit la discipoli şi le-a vestit că l-a văzut pe Domnul şi că el i-a spus acestea.

Cuvântul Domnului

Posted in Postul Mare, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: