Iubire și debusolare

Suntem debusolați și nu ne mai convine nimic din ceea ce ni se întâmplă – nici cântatul de veselie din fluer, nici cântecul de jale (Lc 7,31-35) – pentru că în interiorul nostru suntem goi, ne-am pierdut punctele de sprijin. Și suntem goi pe dinăuntru pentru că uităm esențialul: la sfârșitul vieții nu vom fi întrebați câți bani am avut, câte case sau mașini am schimbat sau câte afaceri am făcut. La sfârșitul vieții vom fi judecați despre iubirea practicată, despre iubirea pusă în tot ceea ce am făcut: câte din faptele mele din ziua de ieri sau din cea de astăzi au fost pline de iubire? Câte din planurile mele vorbesc despre adevărata iubire? 

Despre bunătate și invidie în vremea COVID-19

Creștinul adevărat este plin de bunătate
nu pentru a-și spori fericirea sau faima,
ci pentru ca viața sa
să oglindească bunătatea lui Dumnezeu,
chipul Tatălui.

Ești doar un om!
Nu te mai lua la trântă cu Diavolul,
ci ține-te de mână cu Dumnezeu!

Când cauți cuvântul „bunătate” în unele dicționare sau enciclopedii ești redirecționat către termenii „iubire”, „milostivire”, „iertare”, adică spre realități care devin expresia concretă a bunătății. Iubirea, milostivirea, iertarea au chipul omului plin de bunătate, al omului „bun ca pâinea caldă”. Iar Tradiția Bisericii, când enumeră cele douăsprezece roade ale Duhului Sfânt, după învățătura Sfintei Scripturi, confirmă adevărul despre omul bun, așezând bunătatea alături de iubire, veselie, pace, stăruință, îndelungă-răbdare, blândețe, facere de bine, fidelitate, modestie, înfrânare, curăție. În omul bun se găsesc toate aceste roade care nu permit „faptelor trupului” – desfrânarea, necurăția, nerușinarea, idolatria, vrăjitoria, dușmăniile, cearta, gelozia, mâniile, ambițiile, discordiile, dezbinările, invidiile, bețiile, orgiile – să încolțească în inima lui (Gal 5,19-23). Omul bunătății dorește atât de mult roadele Duhului și muncește pentru ele încât în viața sa efectiv nu au loc „faptele trupului”: primește „harul de a nu avea timp” să fie rău sau invidios.

Care este situația noastră după Rusalii: suntem plini de bunătate, de roadele Duhului, sau de invidie, de faptele trupului?

E uimitor gândul la ceea ce poate rodi viața noastră atunci când ne ținem de mână cu „Domnul și de viață dătătorul”. Omul plin de bunătate rodește și devine o reflecție a perfecțiunii lui Dumnezeu Tatăl care este bunătate și care ne poartă de grijă – mai ales în timpurile de încercare – ca o mamă iubitoare (Is 66,13). Când cultivăm virtuțile, sufletul ne este „împăcat și liniștit, ca un copil înțărcat la sânul mamei sale” (Ps 131,2).

Creștinul adevărat este plin de bunătate nu pentru a-și spori fericirea sau faima, ci pentru ca viața sa să oglindească bunătatea lui Dumnezeu, chipul Tatălui. Asemenea pruncilor, omul bun simte prezența lui Cristos și-l face cunoscut cu smerenie și încredere (Mt 18,3; Mt 11,25). Și, mai ales, nu se lasă niciodată cuprins de tristețe în fața bunătății sau bunurilor altuia. Adică nu-și lasă inima atinsă de invidie, acea invidie a Diavolului prin care moartea și toate rele au intrat în lume (Înţ 1,13; 2,24).

Omul bun trăiește conștient de limitele sale și de drumul anevoios pe care trebuie să-l străbată pentru a ajunge la Perfecțiune. Însă parcurge acest drum de mână cu Dumnezeu, fiind pentru cei din jurul său ecoul simplității Apostolului: „Fiți buni unii cu alții” (Ef 4,32).

Susțin proiectele Paxlaur: un ajutor pentru cei mai săraci dintre cei săraci

PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.

€6,00

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

Acest articol face parte din seria „De mână cu Dumnezeu”. 
Aici poți citi: 
1. Idiferența. Implicarea poartă chipul și numele iubirii

2. Toți o doresc…

3. Tăcerea oprește bârfa, însă doar adevărul o vindecă…

4. De mână cu Dumnezeu cel veșnic viu

5. Primăvara creștinilor și risipa de energie

Primăvara creștinilor și risipa de energie

Risipim energie căutând vinovați pentru ce (ni) se întâmplă.
Epuizăm resurse lăsându-ne cuprinși de nerăbdare și ură.
Considerăm viața o proprietate manipulabilă,
iar pe celălalt un instrument.
Devenim mânioși când nu-l mai putem controla,
când descoperim că celălalt este diferit,
mai bun sau mai sănătos decât noi.
Mânioși, am vrea să decidem noi moartea și viața,
cine să fie cuprins de boală și cine nu.

Ești doar un om!
Nu te mai lua la trântă cu Diavolul,
ci ține-te de mână cu Dumnezeu!

Suferința care ne inundă simțurile risipește calmul caracteristic lunii florilor, „primăverii” creștinilor, timpului Pascal. În aceste vremuri de grea încercare, cei care credem în Cristos înviat trebuie să fim „o singură inimă și un singur suflet”: să punem totul în comun ca să dăm mărturie cu multă putere despre învierea Domnului (Fap 4,32-33).

Zilele întunecate de suferință ne alungă calmul, ba chiar și bunăvoința. Uneori se risipește și speranța, iar lipsiți de ea devenim șovăielnici în credință și iubire. Ne temem de răul care vine. Ne pierdem calmul și devenim mânioși. Începem să ne luăm la trântă cu răul, în loc să ne ținem și mai strâns de Dumnezeu. Risipim energie căutând vinovați pentru ce (ni) se întâmplă. Epuizăm resurse lăsându-ne cuprinși de nerăbdare și ură. Considerăm viața o proprietate manipulabilă, iar pe celălalt un instrument. Devenim mânioși când nu-l mai putem controla, când descoperim că celălalt este diferit, mai bun sau mai sănătos decât noi. Mânioși, am vrea să decidem noi moartea și viața, cine să fie cuprins de boală și cine nu.

Aceasta în loc să facem liniște și să invocăm prezența Domnului. El poate spune și astăzi „mării virusate”: „Potolește-te!”. Iar peste inima noastră s-ar așeza calmul (Mc 4,39).

Este adevărat: suntem prea mici ca să luptăm singuri răul. Însă, deși mici, avem Duhul înfierii care ne ajută să-i spunem lui Dumnezeu Tată (Rom 8,15). Am primit harul credinței: suntem copii iubiți de Tatăl și ne putem ține de mână cu Domnul care a învins moartea, răul și boală, cu Domnul care dă speranță și viitor. El poate să liniștească Pământul zdruncinat de virus, de neliniște, de ură (Mt 4,23; Ier 29,11).

Când suntem încercați de dubii în privința eficacității ținerii de mână cu Domnul, să recitim cu smerenie minunea orbului vindecat: „I-au adus un orb și l-au rugat să-l atingă. Isus, luându-l de mână, l-a condus în afara satului” și l-a vindecat. Iar orbul vedea toate lucrurile clar. Când Dumnezeu te ia de mână ești salvat: începi să „vezi clar” lumea și omul pe care îl desconsiderai, omul de lângă tine care părea un „copac care umblă”, un obiect (Mc 8,22-25). Să folosim acest timp pentru a cultiva calmul, risipindu-se astfel din noi orice ură, orice mânie, și devenind fiii Dumnezeului încet la mânie și plin de iubire (Ex 34,6).

Cristos e veșnic viu!

Acest articol face parte din seria „De mână cu Dumnezeu”. 
Aici poți citi: 
1. De mână cu Dumnezeu: Idiferența. Implicarea poartă chipul și numele iubirii.

2. De mână cu Dumnezeu: Toți o doresc…

3. Tăcerea oprește bârfa, însă doar adevărul o vindecă…

4. De mână cu Dumnezeu cel veșnic viu

Să ne hrănim viitorul!

Oferă și tu o carte și o pâine unui copil sărac!

€6,00

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: