Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Archive for the ‘Preotie’ Category

Discipoli permanenţi. Formarea şi discernământul în viaţa preotului

Posted by Paxlaur pe 06/10/2017

preotDeparte de a fi un recipient de idei abstracte, Ratio a fost gândită şi scrisă pentru viaţa reală a preoţilor şi pentru întrebările, dificultăţile, provocările şi speranţele slujirii lor. De aceea, pentru elaborarea documentului, am lucrat în echipă, pornind de la schimbul de experienţe de viaţă sacerdotală; apoi am încercat să primim instanţele şi practicile din Bisericile locale răspândite în lume; şi, în sfârşit, am implicat experţi şi membri ai Congregaţiei mai întâi şi, după aceea, ai altor dicastere din Curia Romană, cu scopul de a fi îmbogăţiţi de diferitele sugestii şi de a ajunge la un text proiectat în mod colegial şi cât mai împărtăşit posibil. Era de acum necesară întocmirea unui nou document despre formarea preoţilor. De fapt, aşa cum se ştie, ultima Ratio fundamentalis este din 1970, deşi ea a fost actualizată, în unele aspecte, în 1985. Schimbările care au avut loc între timp – atât în domeniul eclezial cât şi socio-cultural – împreună cu aprofundările magisteriale şi îndeosebi cu contribuţia lui Pastores dabo vobis, cereau o nouă privire asupra figurii preotului.

Dorinţa care ne-a animat a fost aceea de a oferi un instrument actualizat despre formarea sacerdotală şi, în general, de a pune la dispoziţia preoţilor un profil sacerdotal bine schiţat, capabil să ofere un portret robot al preotului capabil pentru provocările de astăzi ale slujirii şi pentru viziunea de Biserică „în ieşire misionară” la care ne îndeamnă papa Francisc. Am încercat să schiţăm bogăţia, profunzimea şi implicaţiile personale şi pastorale ale spiritualităţii prezbiterale, încercând să se evidenţieze un anumit profil de preot şi de a găsi parcursurile formative potrivite pentru a-l crea.

Care sunt, aşadar, notele care caracterizează noua Ratio, cuvintele-cheie care îi ilustrează conţinuturile şi, în general, viziunea de fond în care a fost redactată? Desigur conferinţele pe care le vom asculta în aceste zile şi schimbul pe care vom reuşi să-l trăim vor ajuta să intrăm în spiritul documentului; din partea mea, aş vrea să amintesc numai, pe scurt, patru puncte fundamentale ale textului: caracteristicile formării – unică, integrală, comunitară şi misionară; ucenicia; configurarea cu Cristos Bun Păstor; discernământul spiritual şi pastoral.

Textul din Ratio, preluând şi reelaborând ceea ce a fost conceput în ultimii ani despre formarea sacerdotală, îndeosebi prin Pastores dabo vobis, propune un parcurs formativ integral; adică formarea preotului trebuie să fie unică, integrală, comunitară şi misionară. Unică, pentru că este vorba de un parcurs singur, unic şi permanent, adică durează toată viaţa şi cuprinde atât faza iniţială cât şi cea permanentă; integrală, pentru că uneşte în sine dimensiunea umană, cea spirituală, cea intelectuală şi cea pastorală; comunitară, pentru că vocaţia se naşte în Biserică şi este în slujba ei, adică este vorba despre o chemare care apare în cadrul comunităţii ecleziale şi este orientată spre slujirea poporului lui Dumnezeu; în sfârşit, misionară, pentru că îi pregăteşte pe candidaţi să participe, ca păstori, la misiunea evanghelizatoare a lui Cristos încredinţată Bisericii. Acest parcurs – aşa cum am spus durează toată viaţa – începe în seminar, o comunitate care trebuie să formeze „discipoli îndrăgostiţi ai Domnului”, ţinând cont de importanţa de a oferi fiecăruia o propunere educativă ţintită şi treptată, precum şi o însoţire spirituală personală. Este vorba despre un drum care începe cu timpul propedeutic, o etapă pe care noua Ratioa considerat că trebuie s-o propună ca indispensabilă şi obligatorie, luând în considerare rezultatele pozitive formate în cursul ultimelor decenii în multe ţări. De fapt, este vorba despre un prim moment fundamental în care alegerea sacerdotală, care cere o solidă maturitate umano-spirituală de bun profil, este analizată într-un drum serios de discernământ spiritual, prin iniţierea la viaţa comunitară, la ritmurile rugăciunii şi ale vieţii spirituale şi la doctrina Bisericii.

O idee de fond care străbate întregul document este cea a uceniciei. Dincolo de diferitele etape ale parcursului, gândite pentru a favoriza pedagogic procesul formativ, ucenicia este nota distinctivă a identităţii prezbiterale, pe care Ratio vrea s-o comunice ca itinerar al unei vieţi întregi. Adică, preotul este un chemat care porneşte la drum pe urmele Învăţătorului, rămânând deschis la Cuvântul său, configurându-se cu inima sa şi făcându-se astfel disponibil să împărtăşească misiunea sa în Biserică şi în lume; departe de a vedea în această alegere o cucerire personală, rod al propriilor eforturi, sau exercitarea unei funcţii administrative şi birocratice, preotul este un discipol permanent pe drum la şcoala Învăţătorului, constituit păstor şi călăuză a poporului numai pentru că, el cel dintâi, parcurge acelaşi drum al Domnului său. Acest drum de ucenicie, orientat spre sacramentul preoţiei, vrea să-l configureze pe candidat cu Cristos Bun Păstor, care împărtăşeşte drumul turmei, o caută în timp ce s-a pierdut, o îngrijeşte cu duioşie când este rănită şi o conduce la păşunile vieţii veşnice. În această direcţie, Ratio afirmă importanţa ca drumul formativ să tindă la configurarea cu Cristos şi, apoi, propune o etapă denumită configuratoare, corespunzătoare în general etapei studiilor teologice. Preoţilor le este cerut talentul şi arta discernământului. Alături de „ucenicie” şi „păstor”, acesta este un alt cuvânt-cheie important din noua Ratio. De fapt, învingând riscul autoreferenţialităţii şi al narcisismului, preotul-păstor este chemat să exercite un discernământ spiritual asupra sieşi şi un discernământ pastoral, pentru a însoţi cu iubire poporul lui Dumnezeu.

(De card. Beniamino Stella

Cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler a deschis joi, 5 octombrie 2017, la centrul de congrese Mariapoli de la Castel Gandolfo, lucrările întâlnirii internaţionale de „Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis”. Acesta este un fragment din intervenţia sa.

După L’Osservatore Romano, 6 octombrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Anunțuri

Posted in (spre) Preoţie, E bine de ştiut, Preotie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

ITRC – Veniți și vedeți!

Posted by Paxlaur pe 07/04/2017

Veniți și vedeți! (In 1,39)

Posted in (spre) Preoţie, Predici si meditatii, Preotie | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

A fi preot astăzi…

Posted by Paxlaur pe 13/10/2016

Tu esti preot in veci

Un Material ajutător care „să trateze despre diferitele pietricele ale mozaicului formării permanente a clerului” şi care să sintetizeze munca desfăşurată, la mai multe nivele, de Conferinţa Episcopală Italiană în ultimii ani. Ştirea despre elaborarea acestui text, venită la încheierea ultimului consiliu episcopal permanent (Roma, 26-28 septembrie 2016), repropune importanţa uneia dintre temele – reînnoirea clerului – care se află la inima episcopatului italian. Monseniorul Gualtiero Sigismondi, episcop de Foligno, este preşedintele comisiei episcopale pentru cler şi viaţa consacrată. Deci a urmărit îndeaproape parcursul făcut, început de Monseniorul Francesco Lambiasi, episcop de Rimini, când era preşedinte al aceleiaşi comisii.

– Excelenţă, care sunt pietricele formării permanente?

Le-aş aduna în jurul imaginii porţii, foarte sugestivă şi evocatoare în Anul Sfânt pe care-l trăim. Există înainte de toate pragul care este formarea iniţială. Apoi sunt cei doi stâlpi ai paternităţii episcopale şi fraternităţii sacerdotale. Arhitrava, desigur, este îngrijirea vieţii interioare. Şi cheia care deschide larg această poartă este caritatea pastorală.

– Ne ajutaţi să „trecem prin” această poartă? Suntem în prag: formarea iniţială, adică parcursul în Seminar. Alegerea pare clară: nu există formare permanentă care să poată suplini un deficit de formare iniţială.

Experienţa învaţă că ţinuta şi calitatea unui prezbiteriu depind de seminar şi, în bună parte, de formatori, cărora le este încredinţată misiunea de a discerne şi a însoţi drumul seminariştilor. Este important ca un educator să se dedice complet acestei slujiri, pentru a-i ajuta pe seminarişti să răspundă la întrebarea vocaţională fundamentală: „Cine eşti, Doamne?”. Aceasta este întrebarea de fond care ritmează „timpul forte” al Seminarului, o perioadă încărcată de promisiuni în care se învaţă arta de „a ţine privirea îndreptată spre Isus”. În discernământul vocaţional privirea este foarte importantă: este lanterna care indică unde suntem îndreptaţi cu mintea şi cu inima. Sunt ochii, „candela trupului”, cei care revelează unde se află mintea şi unde locuieşte inima!

– De la prag la stâlpii porţii noastre… Vorbim despre paternitatea episcopală şi despre fraternitatea sacramentală. Sunt teme care se află la inima Papei Francisc care nu încetează să le solicite episcopilor să fie aproape de preoţi.

– Papa vorbeşte despre proximitatea episcopului de preoţi. Reînnoirea clerului şi, prin urmare, formarea sa permanentă au nevoie de un episcop care să fie şi lui dedicat complet acestei slujiri. Aşadar, formarea permanentă a clerului are în agenda episcopului hârtia de turnesol: dictează alegerile care trebuie făcute în organizarea zilelor, în distribuirea timpului, în acceptarea de activităţi şi intervenţii. Ajutându-i pe preoţi să simtă paternitatea episcopală, va fi mai uşor pentru ei să guste fraternitatea episcopală.

– Exercitarea paternităţii este o exigenţă împărtăşită de episcopi?

A se îngriji de preoţi şi de diaconi este prima alegere pastorală a unui episcop. Convertirea misionară a pastoraţiei, la care ne solicită Papa Francisc, nu se poate realiza fără un prezbiteriu armonizat, unit, care să fie „o singură inimă şi un singur suflet”. Exigenţa de „a merge împreună”, „primă formă de evanghelizare”, nu răspunde la criteriul „unirea face puterea” ci la această regulă de viaţă fraternă: „înţelegerea este lucrul care stă la baza Rusaliilor”.

– Să ne întoarcem la imaginea porţii… De ce arhitrava este îngrijirea vieţii interioare? Lipsa ei este oare una dintre problemele cele mai răspândite astăzi?

Este punctul nevralgic al formării permanente a clerului. Îngrijirea vieţii interioare trece prin frecventarea Cuvântului lui Dumnezeu – ar fi frumos dacă acest lucru ar avea loc împreună – şi tăcerea adoraţiei euharistice, pe care o sigilează celebrarea Liturghiei. Un preot este preot dacă ştie să îngrijească tensiunea armonioasă între singurătatea cu Dumnezeu şi comuniunea cu fraţii, dacă nu risipeşte timpul rezervat tăcerii rugăciunii de mijlocire. Papa, în omilia de la Liturghia Crismei din acest an, i-a avertizat pe preoţi cu privire la „o mondenitate virtuală care se deschide şi se închide cu un simplu click”. O capcană care trebuie îngrijită, deoarece cu click-urile se înmulţesc contactele, dar nu se stabilesc relaţii. Raportul cu Dumnezeu este secretul pentru a stabili relaţii autentice cu fraţii.

– Suntem la cheia porţii – „caritatea pastorală” – indicată ca obiectiv strategic. Dar în tot acest proces cum pot fi implicaţi laicii?

Îmi revine în minte un episod din cartea Faptele Apostolilor. Cei doisprezece, imediat după Rusalii, îşi dau seama că neglijează Cuvântul lui Dumnezeu şi imediat iau măsuri: aleg „şapte bărbaţi cu renume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune” care să se îngrijească de slujirea la mese, aşa încât ei să se poată dedica „rugăciunii şi slujirii Cuvântului”. A implica tot poporul lui Dumnezeu în opera misionară a convertirii pastorale, în afară de faptul că favorizează drumul sinodal, îi ajută pe slujitorii hirotoniţi să depăşească nu numai astmul provocat de activism, ci şi opinia – implicită şi nemărturisită, sau chiar inconştientă – că credincioşii sunt „angajaţi” sau „clienţi” ai clerului.

– Aşadar, „caritatea pastorală” a formării este cale indispensabilă pentru o Biserică într-adevăr „în ieşire”…

Pentru a folosi o imagine s-ar putea spune că este necesar să se treacă de la o pastoraţie a clopotniţei la cea a clopotului, fără a renunţa la sunetul clopotelor. Şi totuşi, vom fi capabili să sunăm clopotul (soneria) de la case, dacă vom şti să stăm în genunchi la picioarele altarului. Îngrijirea vieţii interioare este prima activitate pastorală, cea mai importantă, aceea care permite slujitorilor hirotoniţi să descopere identitatea lor de „slujitori zeloşi ai poporului lui Dumnezeu”, neobosiţi în dăruirea de sine, bucuroşi şi primitor faţă de toţi.

(De Vincenzo Corrado,
după agenţia SIR, 13 octombrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Posted in (spre) Preoţie, E bine de ştiut, Lecturi, Preotie | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: