Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Archive for the ‘Preotie’ Category

ITRC – Veniți și vedeți!

Posted by Paxlaur pe 07/04/2017

Veniți și vedeți! (In 1,39)

Posted in (spre) Preoţie, Predici si meditatii, Preotie | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

A fi preot astăzi…

Posted by Paxlaur pe 13/10/2016

Tu esti preot in veci

Un Material ajutător care „să trateze despre diferitele pietricele ale mozaicului formării permanente a clerului” şi care să sintetizeze munca desfăşurată, la mai multe nivele, de Conferinţa Episcopală Italiană în ultimii ani. Ştirea despre elaborarea acestui text, venită la încheierea ultimului consiliu episcopal permanent (Roma, 26-28 septembrie 2016), repropune importanţa uneia dintre temele – reînnoirea clerului – care se află la inima episcopatului italian. Monseniorul Gualtiero Sigismondi, episcop de Foligno, este preşedintele comisiei episcopale pentru cler şi viaţa consacrată. Deci a urmărit îndeaproape parcursul făcut, început de Monseniorul Francesco Lambiasi, episcop de Rimini, când era preşedinte al aceleiaşi comisii.

– Excelenţă, care sunt pietricele formării permanente?

Le-aş aduna în jurul imaginii porţii, foarte sugestivă şi evocatoare în Anul Sfânt pe care-l trăim. Există înainte de toate pragul care este formarea iniţială. Apoi sunt cei doi stâlpi ai paternităţii episcopale şi fraternităţii sacerdotale. Arhitrava, desigur, este îngrijirea vieţii interioare. Şi cheia care deschide larg această poartă este caritatea pastorală.

– Ne ajutaţi să „trecem prin” această poartă? Suntem în prag: formarea iniţială, adică parcursul în Seminar. Alegerea pare clară: nu există formare permanentă care să poată suplini un deficit de formare iniţială.

Experienţa învaţă că ţinuta şi calitatea unui prezbiteriu depind de seminar şi, în bună parte, de formatori, cărora le este încredinţată misiunea de a discerne şi a însoţi drumul seminariştilor. Este important ca un educator să se dedice complet acestei slujiri, pentru a-i ajuta pe seminarişti să răspundă la întrebarea vocaţională fundamentală: „Cine eşti, Doamne?”. Aceasta este întrebarea de fond care ritmează „timpul forte” al Seminarului, o perioadă încărcată de promisiuni în care se învaţă arta de „a ţine privirea îndreptată spre Isus”. În discernământul vocaţional privirea este foarte importantă: este lanterna care indică unde suntem îndreptaţi cu mintea şi cu inima. Sunt ochii, „candela trupului”, cei care revelează unde se află mintea şi unde locuieşte inima!

– De la prag la stâlpii porţii noastre… Vorbim despre paternitatea episcopală şi despre fraternitatea sacramentală. Sunt teme care se află la inima Papei Francisc care nu încetează să le solicite episcopilor să fie aproape de preoţi.

– Papa vorbeşte despre proximitatea episcopului de preoţi. Reînnoirea clerului şi, prin urmare, formarea sa permanentă au nevoie de un episcop care să fie şi lui dedicat complet acestei slujiri. Aşadar, formarea permanentă a clerului are în agenda episcopului hârtia de turnesol: dictează alegerile care trebuie făcute în organizarea zilelor, în distribuirea timpului, în acceptarea de activităţi şi intervenţii. Ajutându-i pe preoţi să simtă paternitatea episcopală, va fi mai uşor pentru ei să guste fraternitatea episcopală.

– Exercitarea paternităţii este o exigenţă împărtăşită de episcopi?

A se îngriji de preoţi şi de diaconi este prima alegere pastorală a unui episcop. Convertirea misionară a pastoraţiei, la care ne solicită Papa Francisc, nu se poate realiza fără un prezbiteriu armonizat, unit, care să fie „o singură inimă şi un singur suflet”. Exigenţa de „a merge împreună”, „primă formă de evanghelizare”, nu răspunde la criteriul „unirea face puterea” ci la această regulă de viaţă fraternă: „înţelegerea este lucrul care stă la baza Rusaliilor”.

– Să ne întoarcem la imaginea porţii… De ce arhitrava este îngrijirea vieţii interioare? Lipsa ei este oare una dintre problemele cele mai răspândite astăzi?

Este punctul nevralgic al formării permanente a clerului. Îngrijirea vieţii interioare trece prin frecventarea Cuvântului lui Dumnezeu – ar fi frumos dacă acest lucru ar avea loc împreună – şi tăcerea adoraţiei euharistice, pe care o sigilează celebrarea Liturghiei. Un preot este preot dacă ştie să îngrijească tensiunea armonioasă între singurătatea cu Dumnezeu şi comuniunea cu fraţii, dacă nu risipeşte timpul rezervat tăcerii rugăciunii de mijlocire. Papa, în omilia de la Liturghia Crismei din acest an, i-a avertizat pe preoţi cu privire la „o mondenitate virtuală care se deschide şi se închide cu un simplu click”. O capcană care trebuie îngrijită, deoarece cu click-urile se înmulţesc contactele, dar nu se stabilesc relaţii. Raportul cu Dumnezeu este secretul pentru a stabili relaţii autentice cu fraţii.

– Suntem la cheia porţii – „caritatea pastorală” – indicată ca obiectiv strategic. Dar în tot acest proces cum pot fi implicaţi laicii?

Îmi revine în minte un episod din cartea Faptele Apostolilor. Cei doisprezece, imediat după Rusalii, îşi dau seama că neglijează Cuvântul lui Dumnezeu şi imediat iau măsuri: aleg „şapte bărbaţi cu renume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune” care să se îngrijească de slujirea la mese, aşa încât ei să se poată dedica „rugăciunii şi slujirii Cuvântului”. A implica tot poporul lui Dumnezeu în opera misionară a convertirii pastorale, în afară de faptul că favorizează drumul sinodal, îi ajută pe slujitorii hirotoniţi să depăşească nu numai astmul provocat de activism, ci şi opinia – implicită şi nemărturisită, sau chiar inconştientă – că credincioşii sunt „angajaţi” sau „clienţi” ai clerului.

– Aşadar, „caritatea pastorală” a formării este cale indispensabilă pentru o Biserică într-adevăr „în ieşire”…

Pentru a folosi o imagine s-ar putea spune că este necesar să se treacă de la o pastoraţie a clopotniţei la cea a clopotului, fără a renunţa la sunetul clopotelor. Şi totuşi, vom fi capabili să sunăm clopotul (soneria) de la case, dacă vom şti să stăm în genunchi la picioarele altarului. Îngrijirea vieţii interioare este prima activitate pastorală, cea mai importantă, aceea care permite slujitorilor hirotoniţi să descopere identitatea lor de „slujitori zeloşi ai poporului lui Dumnezeu”, neobosiţi în dăruirea de sine, bucuroşi şi primitor faţă de toţi.

(De Vincenzo Corrado,
după agenţia SIR, 13 octombrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Posted in (spre) Preoţie, E bine de ştiut, Lecturi, Preotie | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

Pregăteș­te-te pentru ispită… și îngrijirea atentă a celui „rănit”

Posted by Paxlaur pe 19/09/2015

roaga_teDin Discursul despre păstori al sfântului Augustin, episcop

(Disc. 46, 10-11: CCL 41, 536-538)
Pregătește-ți sufletul pentru timpul încercării

Ați auzit deja ce anume prețuiesc păstorii răi, ascul­tați acum ce anume neglijează ei: Pe cele slabe nu le-ați întărit; oaia bolnavă n-ați îngrijit-o și pe cea rănită nu ați pansat-o; pe cea rătăcită n-ați întors-o, pe cea pierdu­tă n-ați căutat-o și pe cea puternică ați ucis-o (Ez 34,4), le-ați ucis, le-ați măcelărit. Oaia este supusă bolilor, are inima slabă, așa încât ușor va putea să fie învinsă de ispită, dacă aceasta o găsește fără apărare, nepregătită.
Păstorul neglijent, atunci când îl vede pe unul din turma sa, nu-i spune: Fiule, dacă te prezinți pentru a-i sluji lui Dumnezeu, fii tare în dreptate și în teamă și pregăteș­te-te pentru ispită (cf. Sir 2,1). Cel care vorbește astfel îl întărește pe cel care este slab și-l face tare, pentru ca el, îmbrățișând credința, să nu spere în prosperitatea acestei lumi. Dacă va fi învățat să spere în prosperitatea lumii, va fi ruinat chiar de prosperitate: la venirea încercărilor, el va rămâne tulburat sau chiar va pieri.
De aceea, păstorul care construiește astfel nu constru­iește pe stâncă, ci pe nisip. Stânca însă este Cristos (cf. 1Cor 10,4). Creștinii trebuie să imite suferințele lui Cristos și să nu meargă în căutarea plăcerilor. Cel slab însă este întărit atunci când i se predică: „Așteaptă-te la ispitele lumii acesteia, însă Domnul te va elibera de toate, dacă inima ta nu se va îndepărta de el. Tocmai pentru a întări inima ta, el a venit să pătimească, a venit să moară, a venit să fie acoperit cu scuipat, a venit să fie încoronat cu spini, a venit să îndure insulte și, în sfârșit, a venit să fie pironit pe cruce. El a suferit toate acestea pentru tine, iar tu, nimic. A suferit nu pentru folosul său, ci pentru al tău”.
Dar ce fel de păstori sunt aceia care, temându-se să nu ofenseze ascultătorii, nu numai că nu-i pregătesc pentru ispitele viitoare, ci le promit fericirea lumii aces­teia, fericire pe care Dumnezeu nu a promis-o nici măcar lumii? El prezice că vor veni până la sfârșit asupra acestei lumi dureri peste dureri și tu ai vrea să fie scutit creștinul de aceste dureri? Tocmai pentru că este creștin, va suferi ceva mai mult în lumea aceasta.
Apostolul spune: Toți cei care vor să trăiască cu evlavie în Cristos Isus vor fi persecutați (2Tim 3,12). Tu, păstorule, care cauți interesele tale, și nu pe cele ale lui Isus Cristos, permite-i să spună: Toți cei care vor să trăiască cu evlavie în Cristos Isus vor fi persecutați. Tu, la rândul tău, crezi că poți să spui: „Dacă vei trăi în Cristos, vei avea de toate din belșug. Dacă nu ai copii, vei avea și-i vei hrăni pe toți și nici unul dintre ei nu va muri”. Tu edifici în felul acesta? Fii atent la ceea ce faci, unde pui temelia! Îl pui pe nisip pe cel pe care încerci să-l edifici. Va veni ploaia, fluviul va ieși din matcă, va sufla vântul, vor izbi în casa aceea și ea va cădea, și căderea ei va fi mare.
Ia-l de pe nisip, pune-l pe stâncă, pentru ca să-și aibă teme­lia în Cristos cel pe care vrei să-l faci să devină creștin. Fă să-și îndrepte privirea spre suferințele neme­ritate ale lui Cristos, să privească la cel care, fără păcat, plătește datoriile care nu sunt ale sale. Fă-l să creadă în Scriptura care zice: El îl biciuiește pe cel pe care îl recu­noaște de fiu (Evr 12,6). Atunci, ori să se pregătească pentru a fi biciuit, ori să renunțe să fie acceptat.


Din Discursul despre păstori al sfântului Augustin, episcop

(Disc. 46, 11-12: CCL 41, 538-539)
Îngrijirea atentă a celui rănit

În Scriptură se spune: El îl biciuiește pe cel pe care îl recunoaște de fiu (Evr 12,6) și tu spui: „Poate că pen­tru tine va fi o excepție”. Dar dacă unul este scutit de biciul pedepselor, este exclus din numărul fiilor. Vei spune: „Așadar, el biciuiește chiar pe fiecare fiu?” Desigur, el biciuiește pe fiecare fiu, așa cum a lovit chiar pe Unul-născut al său. Acel Fiu unic, născut din substanța Tatălui, egal cu Tatăl în natura divină, Cuvântul prin care s-au făcut toate. Ei bine, el nu a dat niciodată motiv ca să fie lovit. și totuși, s-a îmbrăcat cu trup ome­nesc chiar pentru acest scop, pentru a nu rămâne fără biciuire. Prin urmare, cel care îl biciuiește pe Unul-năs­cut, deși este fără păcat, îl va scuti de suferință pe fiul adoptiv și păcătos? Apostolul spune că noi am fost che­mați la adopție. Am primit adopția de fii pentru a fi moștenitori împreună cu Unul-născut și pentru a fi, împreună, moștenirea sa: Cere-mi și-ți voi da popoarele ca moștenire (Ps 2,8). El ne-a dat exemplu prin sufe­rințele sale.
Desigur, cel slab, pentru a nu pieri în fața ispitelor viitoare, nu trebuie să fie înșelat cu speranțe false, nici nu trebuie înspăimântat cu perspective teribile. Trebuie să-i spui: Pregătește-te pentru ispită (Sir 2,1). El poate că va începe să se clatine, să tremure, să dea înapoi. Dar trebuie să-i spui și acest adevăr: Dumnezeu este credincios și nu va permite să fiți ispitiți peste ceea ce puteți (1Cor 10,13). Acea promisiune și predicare a suferințelor viitoare este o întărire a celui care este slab. Dar dacă unul se teme prea tare și este înspăimântat, promite-i milostivirea lui Dumnezeu. Cu aceasta, nu-i vei asigura imunitatea de ispite, ci îl vei convinge că Dumnezeu nu permite să fim ispitiți peste puterile noas­tre. Este ca și cum ai aplica pansamente celui care a suferit o fractură.
Există unii care, atunci când au auzit că vor veni nenorociri, se pregătesc și mai mult și aproape că le este sete de acest potir. Ei consideră prea puțin medica­mentul celor credincioși și tânjesc la gloria martirilor. Există însă dintre aceia care, auzind vorbindu-se despre încercări inevitabile rezervate creștinului și pe care nu le experimentează decât acela care vrea să fie cu ade­vărat creștin, se tulbură și, când văd că vin asupra lor, se pierd cu firea și șovăie.
Unuia dintre aceștia oferă-i pansamentul mângâierii și leagă ceea ce este frânt. Spune: „Nu te teme, cel în care ai crezut nu te va părăsi în ispite! Dumnezeu este credincios și nu permite ca tu să fii ispitit peste puterile tale”. Aceasta nu este afirmația mea. O face Apostolul care mai adaugă: Vreți o dovadă că Cristos vorbește în mine? (Cf. 2Cor 13,3). Așadar, când auzi aceste cuvinte, le asculți chiar de la Cristos, le asculți și de la acel păstor care paște Israelul. Acestuia i s-a spus: Ne faci să bem lacrimi, cu măsură (cf. Ps 79[80],6). Ceea ce spune Apostolul: El nu permite să fiți ispitiți peste ceea ce puteți, spune și profetul prin cuvintele: Cu măsură. Numai să nu-l părăsești pe cel care îți face reproșuri și te îndeamnă, te dărâmă și te mângâie, te lovește și te vindecă.

Posted in Lecturi, Preotie, Sfântul Augustin | Etichetat: , , , , , , , | 2 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: