Arhive pentru ‘Rugaciune’

Pentru a fi curați, Pământul și oamenii se spală cu sânge…

Și astăzi mulți se uită la Cristos răstignit 
nu pentru a învăța să ierte și să iubească, 
ci pentru a învăța să răstignească!

Stațiunea a XI-a: Isus este răstignit pe cruce

Ne închinăm ție, Cristoase, și te binecuvântăm
Căci prin Sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea 

 „Nu mă întreb unde era Dumnezeu la Auschwitz, ci mai degrabă unde era omul: unde dispăruse umanizarea în Shoah? Cum a putut omul să devină călău şi să-l anihileze până acolo pe celălalt, pe omul fratele său”? Aceste întrebări care îl frământau pe Primo Levi – un necredincios iubitor de oameni și de bine care a trecut prin experiența lagărului nazist – devin și întrebările noastre în fața răului. Unde este omul atunci când se întâmplă răul? Unde ești tu? Unde sunt eu? Unde suntem noi atunci când în jurul nostru se întâmplă răul? Unde suntem când Cristos continuă să fie răstignit în cei mici, în cei săraci, în cei flămânzi, în cei bolnavi, în cei abandonați, în cei dați la moarte ca și el? Unde suntem noi când omul continuă să omoare ființe nevinovate?

Unde suntem noi în această „nebunie” a Calvarului când l-au răstignit, când și-au împărțit hainele lui „aruncând sorții”, când își băteau joc de el? Unde eram? Unde suntem (Lc 23,30-43; 1Cor 1,18-25)?

Când s-a împlinit timpul ca Pământul să fie spălat și purificat, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său. Intrând în lume, acesta spune: Iată-mă, vin! Vin să împlinesc voința ta!… A venit în mijlocul nostru, s-a smerit și s-a făcut ascultător până la moarte și încă moartea pe Cruce (Evr 10,7; Lc 1,38; Fil 2,8).

Ce imagine dureroasă: răstignirea lui Cristos pe Cruce! Râurile de sânge care țâșnesc din mâinile și picioarele Mântuitorului. Crucea plină de sânge… Fluviul de iubire care țâșnește din Omul durerilor este cel care inundă și spală Pământul, spală sufletul meu și al tău. Preasfântul și preascumpul sânge spală pământul și „hainele” noastre, ne purifică, ne albește. Cu adevărat, pentru a fi curați, Pământul și oamenii se spală cu sânge…  (Ap 7,14). Prin rănile lui am fost vindecați, am fost mântuiți, am fost vindecați, am fost purificați (1Pt 2,24)! 

Cine și-ar fi putut imagina o atât de mare iubire? 

Cine și-ar fi putut imagina această istorie a mântuirii? 

Cine și-ar fi putut imagina prezența lui Dumnezeu pe Calvar? 

Calvarul este „clipa” care a schimbat lumea și soarta omului: din acea „clipă” nimic nu a mai fost la fel pe Pământ. Iar crucea, din instrument de batjocură și tortură, a devenit instrument de salvare pentru omenire. Din acel moment, omul care fugea de cruce începe să fugă spre ea pentru a o îmbrățișa. Sau cel puțin o așteaptă senin, liniștit, știind că nu crucea are ultimul cuvânt, ci învierea. Din acea zi, Crucea este semnul care ne marchează toate zilele, începutul și sfârșitul fiecărei zile, fiecărei acțiuni. Din acea zi, crucea e începutul și sfârșitul vieții de credință: suntem botezați și însemnați cu ea, după cum suntem și înmormântați cu acest semn care ne veghează mormântul în care așteptăm învierea.

Câtă recunoștință îți datorăm, Isuse, pentru că ai ales acest semn sfânt, acest lemn binecuvântat, acest loc, Calvarul! Răsună în inima noastră cuvântul tău: „Iar Eu, când voi fi ridicat de la pământ, îi voi atrage pe toți la Mine” (In 12,32). 

Crucea îi atrage pe toți: unii vin sub cruce din răutate, alții din curiozitate. Însă unii vin din iubire. Încă sunt mulți, prea mulți care nu se lasă atrași la Cristos, atrași de Cristos, fascinați de Chipul celui Răstignit. Încă sunt mulți care disprețuiesc Crucea și sfârșesc prin a fi zdrobiți de ea. Din păcate, și astăzi mulți se uită la Cristos răstignit nu pentru a învăța să ierte și să iubească, ci pentru a învăța să răstignească, să omoare. Pentru aceasta avem încă mult rău în lume: oamenii nu aud „Tată, iartă-i pentru că nu știu ce fac”! Ei aud doar „Răstignește-l! Răstignește-l!” (Lc 23,21.34). 

Aceasta se întâmplă când omul se crede mai puternic decât Dumnezeu: îl răstignește. Iar omul care nu se teme să-l răstignească pe Dumnezeu, care nu se teme să-l alunge pe Dumnezeu, cu siguranță nu se va teme niciodată să ne răstignească pe noi, să ne alunge, să calce în picioare omul și viața. Dacă pe el, Omul prin excelență, îl tratează în acest fel, e ușor de imaginat ce vor face cu noi, ce fac deja cu noi… 

Cât de ușor se strecoară în viața noastră întrebarea: de ce Calvarul? De ce răul? De ce răutatea? În fiecare ființă își face loc întrebarea: „Dacă Dumnezeu este Tată atotputernic, dacă a creat totul bine, dacă se îngrijește de oameni, atunci de ce a existat Calvarul? De ce a existat Auschwitz? De ce există războaie? De ce există răul? De ce mor copii nevinovați?” Prezența răului într-o creație ce ar trebui să fie perfectă macină sufletul nostru. Atotputernicia și bunătatea lui Dumnezeu, milostivirea și iubirea lui, par să-și piardă „credibilitatea” în fața copiilor care mor de foame, în fața oamenilor care suferă, în fața răului care devine „știre” în fiecare minut.

„Nici un răspuns pripit nu va satisface această întrebare pe cât de insistentă, pe atât de inevitabilă, pe cât de dureroasă, pe atât de plină de mister. Răspunsul la această întrebare îl constituie ansamblul credinţei creştine: bunătatea creaţiei, drama păcatului, iubirea răbdătoare a lui Dumnezeu, care vine în întâmpinarea omului (…) prin chemarea la o viaţă fericită, la care făpturile libere sunt îndemnate dinainte să consimtă, dar de la care, tot dinainte, printr-un mister teribil, ele se pot şi sustrage. Nu există trăsătură a mesajului creştin care să nu fie, dintr-un punct de vedere, un răspuns la problema răului” (CBC 309).

În fața răului nu trebuie să ne ridicăm ochii spre cer și să ne „războim” cu Dumnezeu, ci trebuie mai degrabă să privim spre inima noastră, spre noi înșine, spre „om”. Și ce descoperim? Privindu-ne vedem că suntem răi, că omul este rău. Să-l ascultăm pe Isus: „Dacă voi, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune celor care i le cer? Deci tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei” (Mt 7,11-12). Acesta este (doar!) începutul pentru a schimba fața pământului și a diminua forța și prezența răului.

În aceste cuvinte (ca și în toată Evanghelia!) găsim un răspuns nu atât la veșnica întrebare – „De ce răul?” –, cât mai ales la întrebarea fundamentală a omului care vrea cu adevărat o lume mai bună: „Ce fac eu în fața răului”? Noi putem schimba fața pământului plecând tocmai de la atitudinea „potrivită” în fața răului, în fața Calvarului, în fața celor răstigniți.

Sfântul Augustin ne învață: „Dumnezeu cel Atotputernic, fiind cu desăvârşire bun, nu ar fi îngăduit vreodată ca un rău oarecare să existe în lucrările sale, dacă nu ar fi destul de puternic şi de bun pentru a face ca din răul însuşi să izvorască binele”. Însă pentru acest bine suntem chemați să contribuim și noi, să lucrăm și noi. Conștiința ne strigă zi de zi un adevăr fundamental: fugi de rău și fă binele! Suntem chemați să înțelegem suferința lui Cristos și să nu zădărnicim crucea sa (1Cor 1,17).

Când ne răzvrătim în fața răului, în fața celui Răstignit, fără să ne convertiri în făcători de bine, în iubitori de oameni și de Dumnezeu, încă nu am înțeles că nu piroanele l-au ținut pe Cruce, ci iubirea; când ne răzvrătim, încă nu am înțeles că vocația noastră este iubirea necondiționată! Iubirea predicată și trăită de Isus Cristos!

Uneori noi înșine – așa-zișii buni creștini – nu înțelegem această iubire. Uneori nici noi nu-ți înțelegem și nu-ți prețuim iubirea, Isuse. Uneori, viața noastră, în loc să fie un tabernacol pentru tine, devine o cruce pe care te răstignim. În loc să fii păstrat cu sfințenie în inima noastră, ești răstignit, bătut în cuie, prin faptele noastre!

Cristos este răstignit pe Cruce… Cristos, Calea, Adevărul și Viața, Libertatea și Speranța, prizonierul pomului și al omului. Regele regilor și Domnul domnilor pironit pe Cruce de creația sa…

Mâinile care sunt răstignite să ne amintească pentru ce au fost create mâinile noastre: pentru a ajuta, pentru a îmbrățișa, pentru a mângâia, pentru a dărui. Nu pentru a lovi, nu pentru a distruge, ci pentru a proteja cu gingășie, cu tandrețe; nu pentru a păcătui, ci pentru a binecuvânta (Mt 5,30).

Picioarele răstignite să ne amintească pentru ce sunt picioarele noastre: să-i vizităm pe cei săraci și singuri; să străbatem drumul care duce spre Dumnezeu, spre Biserică, spre oameni, nu drumul spre Diavol, spre crâșme, spre rău. Avem picioare pentru a alerga unul spre altul și împreună spre Mântuire, nu pentru a face întrecere, nu pentru a concura și a ne lupta între noi. Mântuirea nu e un „concurs” pentru cei care aleargă repede și ajung primii, ci o Cale pentru cei care aleargă în comuniune, pentru cei care aleargă ținându-se de mână, ajutându-se. Picioarele sunt făcute pentru inimă, nu inima pentru picioare: să mergem acolo unde inima noastră se împlinește cu adevărat, nu acolo unde picioarele noastre pot pustii suflete și vieți. Să nu călcăm trufași, să nu călcăm în străchini, să nu călcăm peste inimi! Să nu zdrobim prin prezența noastră, ci să tămăduim. 

Cel răstignit, cel care pare învins și zdrobit, este atât de viu și atât de puternic încât promite ceea ce numai un Dumnezeu veșnic viu poate dărui: Paradisul (Lc 23,43). Isus din Nazaret – Regele iudeilor și al lumii întregi – acum, ca și atunci când proclama fericirile, acum, ca și atunci când vindeca bolnavi, acum, ca și atunci când învia morți și potolea furtuni, este și rămâne în veci Domnul istoriei și stăpânul sufletelor noastre. El este Domn și Dumnezeu, singurul care poate promite și în același timp oferi Fericirea, adică Paradisul. Noi ceilalți doar îl credem și-l sperăm… 

Prin răstignirea și moartea ta sfântă, mântuiește-ne, Doamne, și du-ne cu tine în Paradis! Amin!

De fapt, la aceasta aţi fost chemaţi, căci Cristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeţi pe urmele lui.

22 El, care nu a săvârşit păcat, 

şi nici nu s-a găsit înşelăciune în gura lui,

23 care, insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu ameninţa, ci s-a încredinţat [în mâna] celui care judecă cu dreptate. 24 El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile [lui] aţi fost vindecaţi. 25 Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar acum v-aţi întors la păstorul şi supraveghetorul sufletelor voastre (1Pt 2,20-25).


Ce mare har să știi să citești! Ajută un copil să învețe să citească, să meargă la școală și să se bucure de viața aceasta minunată!

Susține blogul și proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.

€4.00


Aici puteţi medita:

Stațiunea a X: L-am dezbrăcat pentru ca moartea lui să nu fie doar dureroasă, ci și rușinoasă

Stațiunea a IX-a: Un Dumnezeu căzut printre oameni (de)căzuți

Stațiunea a VIII-a: Isus mângâie femeile care plâng

Staţiunea a VII-a: Isus cade a doua oară sub povara crucii

Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă Crucea

Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe Maica sa îndurerată

Staţiunea a III-a: Isus cade sub povara crucii

Staţiunea a II-a: Isus ia crucea pe umeri

Staţiunea I: Isus este condamnat la moarte!

Rugăciune de pregătire pentru Calea Sfintei Cruci

Niciodată prea mult…

Dumnezeu este totul!

Dumnezeu are totul!

Dumnezeu dă totul!

De aceea el nu cere niciodată prea mult! 


Paxlaur

Susține blogul și proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€9.00

Memoria inimii. Cuvintele şi gândurile lasă locul iubirii

„Citirea Sfintei Scripturi trebuie să fie însoţită de rugăciune
– Biblia nu poate fi citită ca un roman –
ca să devină un dialog între Dumnezeu şi om” (CBC, nr. 2653).

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi aş vrea să mă opresc asupra rugăciunii pe care o putem face pornind de la un text din Biblie. Cuvintele Sfintei Scripturi n-au fost scrise pentru a rămâne închise pe papirus, pe pergament sau pe hârtie, ci pentru a fi primite de o persoană care se roagă, făcându-le să încolţească în propria inimă. Cuvântul lui Dumnezeu merge la inimă. Catehismul afirmă: „Citirea Sfintei Scripturi trebuie să fie însoţită de rugăciune – Biblia nu poate fi citită ca un roman – ca să devină un dialog între Dumnezeu şi om” (nr. 2653). Astfel te conduce rugăciunea, pentru că este un dialog cu Dumnezeu. Acel verset al Bibliei a fost scris şi pentru mine, în urmă cu secole şi secole, pentru a-mi aduce un cuvânt al lui Dumnezeu. A fost scris pentru fiecare dintre noi. Tuturor credincioşilor li se întâmplă această experienţă: un text din Scriptură, ascultat deja de atâtea ori, într-o zi pe neaşteptate îmi vorbeşte şi luminează o situaţie pe care o trăiesc. Însă trebuie ca eu, în acea zi, să fiu acolo, la întâlnirea cu acel cuvânt, să fiu acolo, ascultând cuvântul. În fiecare zi Dumnezeu trece şi aruncă o sămânţă în terenul vieţii noastre. Nu ştim dacă astăzi va găsi un pământ uscat, spini, sau un pământ bun, care va face să crească acea sămânţă (cf. Mc 4,3-9). Depinde de noi, de rugăciunea noastră, de inima deschisă cu care ne apropiem de Scripturi pentru ca să devină pentru noi cuvânt viu al lui Dumnezeu. Dumnezeu trece, încontinuu, prin Scriptură. Şi reiau ceea ce am spus săptămâna trecută, că spunea Sfântul Augustin: „Mi-e teamă de Domnul atunci când trece”. De ce teamă? Ca eu să nu-l ascult, ca să nu-mi dau seama că este Domnul.

Prin rugăciune are loc ca o nouă întrupare a cuvântului. Şi noi suntem „tabernacolele” unde cuvintele lui Dumnezeu vor să fie găzduite şi păstrate, pentru a putea vizita lumea. Pentru aceasta trebuie să ne apropiem de Biblie fără scopuri secundare, fără a o instrumentaliza. Credinciosul nu caută în Sfintele Scripturi sprijinul pentru propria viziune filozofică sau morală, ci pentru că speră într-o întâlnire; ştie că ele, acele cuvinte, au fost scrise în Duhul Sfânt, şi că pentru aceasta în acelaşi Duh trebuie primite, trebuie înţelese, pentru ca întâlnirea să se realizeze.

Pe mine mă deranjează un pic atunci când aud creştini care recită versete din Biblie ca papagalii. „Oh, da, Domnul spune…, vrea aşa…”. Dar tu te-ai întâlnit cu Domnul, cu acel verset? Nu este o problemă numai de memorie: este o problemă a memoriei inimii, aceea care te deschide pentru întâlnirea cu Domnul. Şi acel cuvânt, acel verset, te duce la întâlnirea cu Domnul.

Aşadar, noi citim Scripturile pentru ca ele „să ne citească pe noi”. Şi este un har a ne putea recunoaşte în personajul acesta sau acela, în situaţia aceasta sau aceea. Biblia nu este scrisă pentru o umanitate generică, ci pentru noi, pentru mine, pentru tine, pentru bărbaţi şi femei în carne şi oase, bărbaţi şi femei care au nume şi prenume, ca mine, ca tine. Şi cuvântul lui Dumnezeu, impregnat de Duh Sfânt, când este primit cu inimă deschisă, nu lasă niciodată lucrurile ca înainte, niciodată, schimbă ceva. Şi acesta este harul şi forţa cuvântului lui Dumnezeu.

Tradiţia creştină este bogată în experienţe şi în reflecţii despre rugăciunea cu Sfânta Scriptură. Îndeosebi, s-a afirmat metoda „lectio divina”, născută în mediul monastic, însă practicat de acum şi de creştinii care frecventează parohiile. Este vorba înainte de toate de a citi textul biblic cu atenţie, mai mult, aş spune cu „ascultare” faţă de text, pentru a înţelege ceea ce înseamnă în el însuşi. După aceea se intră în dialog cu Scriptura, aşa încât cuvintele să devină motiv de meditaţie şi de rugăciune: rămânând mereu aderent la text, încep să mă întreb despre ce anume „îmi spune mie”. Este o trecere delicată: nu trebuie alunecat în interpretări subiectiviste, ci să ne inserăm pe urma vie a Tradiţiei, care uneşte pe fiecare dintre noi cu Sfânta Scriptură. Şi ultimul pas de la lectio divina este contemplaţia. Aici cuvintele şi gândurile lasă locul iubirii, aşa cum între îndrăgostiţi cărora uneori este suficient să se privească în tăcere. Textul biblic rămâne, însă ca o oglindă, ca o icoană de contemplat. Şi astfel are loc dialogul.

Prin rugăciune, cuvântul lui Dumnezeu vine să locuiască în noi şi noi locuim în el. Cuvântul inspiră propuneri bune şi susţine acţiunea; ne dă forţă, ne dă seninătate, şi chiar şi atunci când ne pune în criză ne dă pace. În zilele „strâmbe” şi confuze, asigură inimii un nucleu de încredere şi de iubire care o protejează de atacurile celui rău.

Astfel, cuvântul lui Dumnezeu se face trup – îmi permit să folosesc această expresie: se face trup – în cei care îl primesc în rugăciune. În unele texte antice înfloreşte intuiţia că creştinii se identifică aşa de mult cu cuvântul, încât, dacă ar arde toate Bibliile din lume, s-ar putea salva încă „indigoul” prin amprenta pe care a lăsat-o în viaţa sfinţilor. Este o expresie frumoasă, aceasta.

Viaţa creştină este lucrare, în acelaşi timp, de ascultare şi de creativitate. Un bun creştin trebuie să fie ascultător, dar trebuie să fie creativ. Ascultător, pentru că ascultă cuvântul lui Dumnezeu; creativ, pentru că are pe Duhul Sfânt înăuntru care îl determină să-l practice, să-l ducă înainte. Isus spune asta la sfârşitul unui discurs al său rostit în parabole, cu această comparaţie: „Orice cărturar instruit în cele ale împărăţiei cerurilor este asemenea stăpânului casei care scoate din tezaurul său – inima – lucruri noi şi vechi” (Mt 13,52). Sfintele Scripturi sunt un tezaur inepuizabil. Domnul ne acordă, nouă tuturor, să luăm din el tot mai mult, prin rugăciune.

_____________________

APEL

Astăzi, aniversarea eliberării lagărului de exterminare din Auschwitz, se celebrează Ziua amintirii. Comemorăm victimele Shoah-ului şi toate persoanele persecutate şi deportate de regimul nazist. A aminti este exprimare de umanitate. A aminti este semn de civilizaţie. A aminti este condiţie pentru un viitor mai bun de pace şi de fraternitate. A aminti înseamnă şi a fi atenţi pentru ca aceste lucruri s-ar putea întâmpla din nou, începând de la propuneri ideologice care vor să salveze un popor şi ajung să distrugă un popor şi omenirea. Fiţi atenţi la modul în care a început acest drum de moarte, de exterminare, de brutalitate.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 27 ianuarie 2021
Cateheze despre rugăciune: 22. Rugăciunea cu Sfintele Scripturi

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

%d blogeri au apreciat: