Arhive pentru ‘Rugaciune’

Este mai important fiul decât ruşinea…

Aceasta este rădăcina blândeţii creştine, capacitatea de a ne simţi binecuvântaţi şi capacitatea de a binecuvânta. Dacă noi toţi am face astfel, cu siguranţă n-ar exista războaiele…
Fie ca Domnul să ne înveţe să nu blestemăm niciodată, ci să binecuvântăm.

Dumnezeu nu a aşteptat ca să ne convertim
pentru a începe să ne iubească,
ci a făcut asta cum mult înainte,
când încă eram în păcat…

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi ne oprim asupra unei dimensiuni esenţiale a rugăciunii: binecuvântarea. Continuăm reflecţiile despre rugăciune. În relatările creaţiei (cf. Gen 1-2) Dumnezeu încontinuu binecuvântează viaţa, mereu. Binecuvântează animalele (1,22), binecuvântează bărbatul şi femeia (1,28), în sfârşit binecuvântează sâmbăta, zi de odihnă şi de bucurie a întregii creaţii (2,3). Dumnezeu este cel care binecuvântează. În primele pagini ale Bibliei este o repetare continuă de binecuvântări. Dumnezeu binecuvântează, dar şi oamenii binecuvântează, şi repede se descoperă că binecuvântarea posedă o forţă specială, care însoţeşte toată viaţa pe cel care o primeşte şi dispune inima omului de a se lăsa schimbat de Dumnezeu (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia Sacrosanctum Concilium, 61).

Aşadar la începutul lumii este Dumnezeu care „cuvântează-bine”, bine-cuvântează, cuvântează-bine. El vede că fiecare lucrare a mâinilor sale este bună şi frumoasă, şi când ajunge la om, şi creaţia se împlineşte, recunoaşte că este „foarte bună” (Gen 1,31). Puţin mai târziu acea frumuseţe pe care Dumnezeu a imprimat-o în lucrarea sa se va altera şi fiinţa umană va deveni o creatură degenerată, capabilă să răspândească în lume răul şi moartea; însă nimic nu va putea şterge vreodată prima amprentă a lui Dumnezeu, o amprentă de bunătate pe care Dumnezeu a pus-o în lume, în natura umană, în noi toţi: capacitatea de a binecuvânta şi faptul de a fi binecuvântaţi. Dumnezeu nu a greşit cu creaţia şi nici cu crearea omului. Speranţa lumii se află complet în binecuvântarea lui Dumnezeu: el continuă să ne vrea binele, el cel dintâi, cum spune poetul Péguy , continuă să spere binele nostru.

Marea binecuvântare a lui Dumnezeu este Isus Cristos, este marele dar al lui Dumnezeu, Fiul său. Este o binecuvântare pentru toată omenirea, este o binecuvântare care ne-a mântuit pe toţi. El este Cuvântul veşnic cu care Tatăl ne-a binecuvântat „pe când eram încă păcătoşi” (Rom 5,8) spune Sfântul Paul: Cuvânt făcut trup şi oferit pentru noi pe cruce.

Sfântul Paul proclamă cu înduioşare planul de iubire al lui Dumnezeu şi spune aşa: „Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu orice fel de binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Cristos, întrucât ne-a ales în el mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui. În iubire el ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere, prin Isus Cristos, după planul binevoitor al voinţei sale, spre lauda gloriei harului său cu care ne-a copleşit în Fiul său preaiubit” (Ef 1,3-6). Nu există păcat care să poată şterge complet imaginea lui Cristos prezent în fiecare dintre noi. Niciun păcat nu poate şterge acea imagine pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Imaginea lui Cristos. O poate desfigura, dar n-o poate sustrage de la milostivirea lui Dumnezeu. Un păcătos poate să rămână în greşelile sale mult timp, însă Dumnezeu are răbdare până la capăt, sperând ca la sfârşit acea inimă să se deschidă şi să se schimbe. Dumnezeu este ca un tată bun şi ca o mamă bună, şi el este o mamă bună: nu încetează niciodată să-l iubească pe copilul lor, oricât de mult ar putea să greşească, mereu. Îmi vin în minte acele multe dăţi când am văzut oamenii stând la rând pentru a intra în închisoare. Atâtea mame la rând pentru a intra şi a-l vedea pe fiul lor închis: nu încetează să-l iubească pe fiu şi ele ştiu că oamenii care trec în autobuz se gândesc „Ah, aceasta este mama deţinutului”. Şi totuşi nu le este ruşine de acest lucru, sau mai bine zis, le este ruşine însă merg înainte, pentru că este mai important fiul decât ruşinea. Tot aşa pentru Dumnezeu noi suntem mai importanţi decât toate păcatele pe care noi le putem face, pentru că el este tată, este mamă, este iubire pură, el ne-a binecuvântat pentru totdeauna. Şi nu va înceta niciodată să ne binecuvânteze.

O experienţă puternică este aceea de a citi aceste texte biblice de binecuvântare într-o închisoare, sau într-o comunitate de recuperare. A informa acele persoane că rămân binecuvântate în pofida greşelilor lor grave, că Tatăl ceresc continuă să le vrea binele şi să spere ca să se deschidă în sfârşit binelui. Dacă până şi rudele lor mai apropiate i-au abandonat pentru că de acum îi consideră irecuperabili, pentru Dumnezeu sunt mereu fii. Dumnezeu nu poate şterge în noi imaginea de fiu, fiecare dintre noi este fiu, este fiică. Uneori se văd întâmplându-se minuni: bărbaţi şi femei care se renasc. Pentru că găsesc această binecuvântare care i-a uns ca fii. Pentru că harul lui Dumnezeu schimbă viaţa: ne ia aşa cum suntem, dar nu ne lasă niciodată aşa cum suntem.

Să ne gândim la ceea ce a făcut Isus cu Zaheu (cf. Lc 19,1-10) de exemplu. Toţi vedeau în el răul; în schimb Isus observă în el o spirală de bine, şi de acolo, de la curiozitatea sa de a-l vedea pe Isus, face să treacă milostivirea care mântuieşte. Aşa s-a schimbat mai întâi inima şi după aceea viaţa lui Zaheu. În persoanele respinse şi refuzate Isus vedea binecuvântarea de neşters a Tatălui. Zaheu este un păcătos public, a făcut atâtea lucruri urâte, însă Isus vedea acel semn de neşters al binecuvântării Tatălui şi de acolo vine compasiunea sa. Acea frază care se repetă aşa de mult în Evanghelie, „i s-a făcut milă”, şi acea milă îl face să-l ajute şi să-i schimbe inima. Mai mult, a ajuns să se identifice pe sine însuşi cu fiecare persoană nevoiaşă (cf. Mt 25,31-46). În textul „protocolului” final după care noi toţi vom fi judecaţi, Mt 25, Isus spune: „Am fost flămând, am fost gol, am fost în închisoare, am fost în spital, am fost acolo…”.

Lui Dumnezeu care binecuvântează şi noi să răspundem binecuvântând – Dumnezeu ne-a învăţat să binecuvântăm şi noi trebuie să binecuvântăm -: este rugăciunea de laudă, de adoraţie, de mulţumireCatehismul scrie: „Rugăciunea de binecuvântare este răspunsul omului la darurile lui Dumnezeu: deoarece Dumnezeu binecuvântează, inima omului poate să răspundă binecuvântându-l pe Cel care este izvorul oricărei binecuvântări” (nr. 2626). Rugăciunea este bucurie şi recunoştinţă. Dumnezeu nu a aşteptat ca să ne convertim pentru a începe să ne iubească, ci a făcut asta cum mult înainte, când încă eram în păcat.

Nu putem numai să-l binecuvântăm pe acest Dumnezeu care ne binecuvântează, trebuie să binecuvântăm totul în el, pe toţi oamenii, să-l binecuvântăm pe Dumnezeu şi să-i binecuvântăm pe fraţi, să binecuvântăm lumea: aceasta este rădăcina blândeţii creştine, capacitatea de a ne simţi binecuvântaţi şi capacitatea de a binecuvânta. Dacă noi toţi am face astfel, cu siguranţă n-ar exista războaiele. Această lume are nevoie de binecuvântare şi noi putem să dăm binecuvântarea şi să primim binecuvântarea. Tatăl ne iubeşte. Şi nouă ne rămâne numai bucuria de a-l binecuvânta şi bucuria de a-i mulţumi, şi de a învăţa de la el să nu blestemăm, ci să binecuvântăm. Şi aici numai un cuvânt pentru oamenii care sunt obişnuiţi să blesteme, oamenii care mereu au în gură, şi în inimă, un cuvânt urât, un blestem. Fiecare dintre noi se poate gândi: eu am acest obicei de a blestema aşa? Şi să cerem Domnului harul de a schimba acest obicei pentru că noi avem o inimă binecuvântată şi dintr-o inima binecuvântată nu poate ieşi blestemul. Fie ca Domnul să ne înveţe să nu blestemăm niciodată, ci să binecuvântăm.

APEL

Doresc să asigur rugăciunea mea pentru Nigeria, din păcate încă însângerată de un măcel terorist. Sâmbăta trecută, în nord-estul ţării, au fost ucişi în mod brutal peste o sută de agricultori. Dumnezeu să-i primească în pacea sa şi să-i întărească pe cei din familiile lor; şi să convertească inimile celor care comit asemenea orori, care ofensează grav numele său.

Astăzi este a patruzecea aniversare a morţii a patru misionare din America de Nord, ucise în El Salvador: surorile de la Maryknoll Ita Ford şi Maura Clarke, sora ursulină Dorothy Kazel şi voluntara Jean Donovan. La 2 decembrie 1980 au fost răpite, violate şi asasinate de un grup de paramilitari. Prestau slujirea lor în El Salvador în contextul războiului civil. Cu angajare evanghelică şi riscând meri pericole duceau mâncare şi medicamente celor evacuaţi şi ajutau familiile mai sărace. Aceste femei au trăit credinţa lor cu mare generozitate. Sunt un exemplu pentru toţi de a deveni discipoli misionari fideli.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 2 decembrie 2020
Cateheze despre rugăciune: 17. Binecuvântarea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro

Rugăciune către Mama tăcută

Efrem Sirul o numeşte pe Sfânta Fecioară Maria „cea tăcută” şi scrie în imnurile sale de Crăciun: „Aşadar, când tu auzi vorbindu-se despre naşterea lui Dumnezeu, să rămâi în tăcere: ceea ce a spus Gabriel să rămână imprimat în sufletul tău! Nimic nu este prea dificil pentru acea maiestate preaînaltă care pentru noi s-a înjosit ca să se nască între noi şi din noi. Astăzi Maria este pentru noi un cer, pentru că îl poartă pe Dumnezeu”. Un mare maestru de viaţă spirituală, abatele fericit Columba Marmion, comentează astfel viaţa Mariei: „În această reculegere internă trăia Fecioara Maria: Evanghelia spune că păstra în inima sa cuvintele Fiului său divin pentru a le medita: «Maria conservabat omnia haec verba conferens in corde suo» (Lc 2,19); nu se risipea în cuvinte, ci plină de har şi de iluminări divine, inundată de darurile Duhului Sfânt, rămânea tăcută, adorându-l pe Fiul său, contemplând misterul inefabil care s-a împlinit în ea şi prin ea, înălţând către Dumnezeu un neîncetat imn de laudă şi de mulţumire din sanctuarul inimii sale neprihănite” (Dom Columba Marmion, Cristos ideal al călugărului [Cristo ideale del monaco, pag. 375-384, passim]).

Rugăciunea tăcută a Mariei. În ziua pro orantibus
de Emiliano Antenucci
După L’Osservatore Romano, 21 noiembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro


suferint si boala

Împreună pentru copiii care nu pot vorbi despre suferințele lor!

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Vă mulțumesc din suflet!

€10.00

(De ce) e greu să scăpăm de vicii?

„Rar se întâmplă să putem spune că am înfrânt în noi, 
cu desăvârșire, 
măcar un singur viciu, 
iar de înaintarea zilnică a sufletului nostru 
nu ne sinchisim prea mult: 
iată de ce rămânem atât de reci și împietriți în lâncezeală”.

Cartea I: Îndrumări de folos pentru viața sufletului

Capitolul XI

Dobândirea păcii lăuntrice
și râvna propășirii sufletești

1. Ne-am putea bucura de multă pace dacă n-am ține să ne amestecăm cu tot dinadinsul în treburile, faptele și spusele altora, care, de fapt, nici măcar nu ne privesc. Într-adevăr, cum s-ar putea bucura mult timp de pace cel ce se amestecă tam-nisam în treburi care nu-l privesc, zorind într-una după prilejuri din afară, și dând astfel uitării datoria de a se reculege măcar din când în când în sufletul său? Ferice de inimile limpezi și curate, căci se vor bucura de belșug de pace.

2. Cum de-au izbutit unii sfinți să atingă atâta desăvârșită reculegere și să dobândească atâta lumină lăuntrică în sufletul lor? Silindu-se din răsputeri să-și răstignească orice imbold și poftă pământească, ei s-au dovedit în stare să se contopească, din adâncul inimii lor, cu Dumnezeu și lui singur să-i slujească în deplină libertate lăuntrică. Iar noi prea mult ne lăsăm stăpâniți de patimi, prea mult ne lăsăm frământați de lucruri vremelnice și trecătoare. Rar se întâmplă să putem spune că am înfrânt în noi, cu desăvârșire, măcar un singur viciu, iar de înaintarea zilnică a sufletului nostru nu ne sinchisim prea mult: iată de ce rămânem atât de reci și împietriți în lâncezeală.

3. Dacă am izbuti să răstignim cu desăvârșire în noi pornirile rele, scuturând totodată acele lanțuri care ne țin legați pe dinăuntru, am putea deprinde și gusta, măcar în parte, plăcerile luminării dumnezeiești. Una este pricina dintâi și piedica cea mai mare: rămânem încă robiți pornirilor rele și poftelor; șovăim să pășim bărbătește pe calea desăvârșirii pe care au mers sfinții. E de ajuns, iată, să întâmpinăm pe drumul nostru o împotrivire cât de mică, și ne pierdem de îndată cumpătul și ne reîntoarcem spre mângâierile omenești.

4. Dacă ne-am lupta cu bărbăție, ținând piept până la capăt împotrivirii, fără nici o îndoială am vedea ajutorul lui Dumnezeu coborând asupra noastră din cer, să ne întărească. Celor ce luptă cu nădejdea în puterea harului său, Dumnezeu nu șovăie să le dea mâna de ajutor trebuincioasă: ne trimite în cale prilejuri de luptă tocmai pentru a ne ajuta să învingem. Dacă am lega înaintarea noastră pe calea desăvârșirii doar de păzirea acelor cerințe și rânduieli ce se pot vedea pe dinafară, evlavia noastră s-ar stinge curând. Să punem, așadar, securea la rădăcină, ca, răstignind pornirile noastre rele, să putem dobândi pacea lăuntrică.

5. Dacă în fiecare an ne-am dezbăra de un singur viciu, stârpindu-l cu totul din suflet, n-am întârzia să devenim desăvârșiți. Din păcate se întâmplă adesea pe dos, ca, după mulți ani de viață religioasă, să ne simțim mai puțin buni și mai puțin desăvârșiți, decât eram la început. Râvna și dorința de mai bine se cuvin să crească din zi în zi mai mult; iată însă că a ajuns acum să ni se pară lucru mare dacă cineva și-a putut păstra în suflet râvna aprinsă de la început. Măcar dacă din capul locului am pune mai multă hotărâre și dârzenie, toate le-am putea face, după aceea, cu voie bună și ușurință. 

6. E greu să te lepezi de o obișnuință; mai greu încă e să te debarasezi de un nărav care a prins rădăcini în voință. Dacă însă nu te vei înfrânge pe tine însuți în lucruri mărunte și lipsite de însemnătate, cum vei izbuti oare să fii învingător în cele grele? Împotrivește-te din capul locului pornirilor rele, dezvață-te din timp de nărav, dacă nu vrei să te trezești, pe nesimțite, la ananghie mai mare. O, dacă ai ști ce pace ai putea câștiga pentru tine, ce bucurie ai putea dărui celor din jur, rânduindu-ți purtările cum se cade – nu mă îndoiesc că alta ar fi tragerea de inimă cu care te-ai îngriji de progresul tău sufletesc.


Prin Conciliul al II-lea din Vatican, Biserica ne invită să medităm: „Progresul uman, care este un mare bine al omului, comportă totuși o tentație gravă: când se tulbură ordinea valorilor iar binele și răul se amestecă, indivizii și grupurile au în vedere numai interesele proprii, nu și ale altora. Astfel, lumea nu mai este spațiul unei adevărate fraternități, în timp ce creșterea puterii omenirii amenință deja să distrugă însuși neamul omenesc.

Întreaga istorie a oamenilor e străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului; aceasta a început de la origini și va dura, după cum spune Domnul, până în ziua de apoi. Prins în această înfruntare, omul trebuie să se lupte necontenit pentru a adera la bine și nu-și poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu” (Gaudium et spes: Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană, nr. 37).

Să ne rugăm: Doamne, Mântuitorul meu, ajută-mă să îndestulez dreptatea ta prin penitență și iubirea ta prin fidelitate. Rupe în bucăți lanțurile mele și eliberează-mă de sclavia pasiunilor crude și nedrepte.

Să reținem: Ne-am putea bucura de multă pace dacă n-am ține să ne amestecăm cu tot dinadinsul în treburile, faptele și spusele altora, care, de fapt, nici măcar nu ne privesc.

Să practicăm: Împotrivește-te ispitelor încă de la început, înainte ca viciile să preia controlul vieții tale. 


Aici puteți citi alte capitole din Imitațiunea lui Cristos:

CARTEA I: Îndrumări de folos pentru viața sufletului- AICI

Capitolul I: Urmând pas cu pas pe Cristos, să trecem cu dispreț peste deșertăciunile lumii – AICI

Capitolul II: Să nu avem despre noi înșine păreri înalte – AICI

Capitolul III: Să ne biruim pe noi înșine: ce anume te stânjenește și-ți aduce mai multe necazuri pe cap? – AICI

Capitolul IV: Buna chibzuință a faptelor noastre – AICI

Capitolul V: La citire să te atragă un singur lucru: dragostea de adevăr! – AICI

Capitolul VI: Iată de ce inima omului robit simțurilor nu cunoaște pacea – AICI

Capitolul VII: Nu te socoti mai bun decât alții – AICI

Capitolul VIII: Nu-ți dezvălui inima oricărui om – AICI

Capitolul IX: Mai la adăpost este cel ce știe să primească sfaturi, decât cel care se încumetă să le dea – AICI

Capitolul X: Dacă are într-adevăr vreun rost să deschizi gura, fă ca vorbele tale să fie pline de miez și sufletește folositoare – AICI

VA URMA! Capitolul XII: Nu sunt fără rost împrejurările potrivnice… (vineri, 4 decembrie 2020).


Mai multe despre cartea Imitațiunea lui Cristos poți afla AICI: 
Introducere: o carte care a schimbat milioane de vieți!

Pentru textul integral, meditații, rugăciuni…: The imitation of Christ, St Paul, 1995.

Sau: Imitațiunea lui Cristos, ARCB, 2003 (Librăria sfântul Iosif București).


Cei care doresc să susțină blogul și proiectele Paxlaur
pot afla detalii scriind AICI
sau la adresa paxlaur@yahoo.com.

De asemenea,
puteți utiliza una dintre posibilitățile de mai jos
pentru a fi alături de cei care trăiesc vremuri grele și triste.

Singuri putem face (prea)puțin,
împreună putem oferi mult mai mult.
Încă nu e (prea) târziu!

Dăruind vei dobândi!


Redă copilăria unui copil fără copilărie

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€10.00

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

%d blogeri au apreciat: