Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Archive for the ‘Calea Sfintei Cruci’ Category

Staţiunea a VII-a: Isus cade a doua oară sub povara crucii

Posted by Paxlaur pe 26/03/2013

Noi trei_tu_eu_si_cruceaDespre unii oameni, atunci când le privim chipul luminos şi faptele pline de bunătate, spunem cu toată convingerea: „Acesta este un sfânt! Acest om este fără de păcat! Acest om nu va cădea niciodată! De partea acestui om este Dumnezeu şi nimic rău nu i se va întâmpla”. Uneori punem aceste cuvinte şi pe seama comportamentului nostru şi ne vedem asigurată sfinţenia. Vrem să fim sfinţi, să nu cădem niciodată, dar nu muncim suficient pentru aceasta. Sfinţenia nu e un talent, ci este muncă. Sfinţenia, e adevărat, este un har, dar atunci când îl accepţi trebuie să ştii că te angajezi să-l faci să crească… iar creşterea sfinţeniei presupune muncă, sacrificiu, perseverenţă în bine şi ruperea de trecut. Ba mai mult, nu numai că nu suntem sfinţi, dar nu-i lăsăm nici pe alţii să fie!

Astfel se face că întâlnim suflete căzute la tot pasul. Atunci când ne aşteptăm mai puţin întâlnim căderea. Şi o găsim tocmai la acei oameni la care nu ne-am fi imaginat. Îi vedem pe toţi căzuţi, doborâţi de ispite tocmai după unele momente de glorie spirituală. Tocmai pe acei oameni, despre care eram convinşi că nu vor cădea niciodată, îi găsim prăbuşiţi. Ne trezim brusc doborâţi la pământ. Cădem atât de uşor din starea de har în starea de păcat. Fragilitatea noastră – de care deseori uităm – se manifestă tocmai atunci când ne aşteptăm mai puţin. Oare de ce suntem atât de nestatornici? Cum ne explicăm că abia luăm hotărârea de a nu mai păcătui şi imediat, la distanţă de câţiva metri sau de câteva minute, cădem, ne tăvălim albul sufletului în mocirla păcatului? Cum se face că deşi iubim puritatea, lumina, frumosul, alegem atât de des mizeria, întunericul, urâţenia păcatului?!

Atunci când ne simţim siguri şi stăpâni pe noi uităm avertismentul plin de dragoste şi prudenţă dat de apostolul Paul: „Cel care crede că se ţine bine pe picioare să aibă grijă să nu cadă” (1Cor 10,12). Nu avem voie să uităm aceste cuvinte. Pe acestea trebuie să ni le întipărim în suflet alături de învăţătura părintească a apostolului Petru: „Fiţi cumpătaţi, vegheaţi! Duşmanul vostru, Diavolul, ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă” (1Pt 5,8-9). Nu trebuie să existe momente de pauză în lupta cu păcatul. Cine se opreşte din drumul spre sfinţenie, sigur nu stă pe loc, ci cade. Nimeni nu ajunge la sfinţenie în această viaţă pentru că sfinţenia este un drum care trebuie străbătut încontinuu. În această viaţă toţi mergem spre sfinţenie, ne îndreptăm spre ea, cu fiecare pas şi gest, dar niciodată nu putem spune că am atins-o şi suntem perfecţi. Trebuie să ne repetăm mereu: cel care crede că se ţine bine pe picioare să aibă grijă să nu cadă, să vegheze mereu în cumpătare, căci duşmanul nostru, Diavolul, ne dă târcoale.

Tristeţea căderilor noastre şi cea provocată de căderile celor dragi de lângă noi ne umple sufletul de mâhnire. Acum, pe drumul Calvarului, vedem că atunci când celălalt cade, când cel la care ţineam atât de mult se prăbuşeşte sub povara crucii sale, durerea noastră este atât de mare. Am vrea să alergăm spre el, să-l ajutăm, să-i ridicăm noi povara crucii. Oare cum de a fost posibil ca Domnul şi Dumnezeul nostru să se prăbuşească pentru a doua oară?! Chiar nu era nimeni care să-l sprijine, care să-i ia crucea? Unde au dispărut Maria, Simon din Cirene, Veronica? Unde-s apostolii? Unde sunt eu?

Acest moment dureros de pe calvar, căderea lui Cristos pentru a doua oară sub povara crucii, vrea să ne aducă înaintea ochilor un adevăr: este dureros când cazi, dar mult mai dureros şi dăunător pentru suflet este atunci când îl faci pe altul să cadă. Întristat de moarte ar trebui să ne fie sufletul când cineva cade din cauza noastră sau când nu depunem niciun efort pentru ca cel de lângă noi să nu mai cadă. Da, cel mai grav nu e atunci când cădem! Mult mai grav e atunci când îi facem pe alţii să cadă: „Vai lumii pentru scandaluri! … Vai omului prin care vine scandalul”, ne-a atras atenţia Isus (cf. Mt 18,7)! Vai de noi când suntem ispită, când ducem la păcat, când ademenim. Vai nouă atunci când adormim conştiinţa altora şi le spunem că nu e nimic grav în ceea ce fac, când îi încurajăm să stea în starea lor de păcat. Vai nouă când nu luptăm ca să trezim pe cineva din amorţeala patimilor rele! Vai nouă când suntem indiferenţi în faţa unui suflet ce se pierde. Să lăsăm cuvintele lui Isus să pătrundă inima noastră: „Fiul Omului merge după cum este scris despre el. Însă vai omului aceluia prin care Fiul Omului este trădat! Ar fi fost mai bine pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut” (Mc 14,21).

Acum trebuie să înţelegem că Isus nu a căzut a două oară sub povara crucii, ci noi l-am împins şi el s-a prăbuşit plin de durere. Nu puterile lui au slăbit, ci dragostea noastră faţă de el şi faţă de mântuirea aproapelui a dispărut. Ne-am apropiat de el cu gânduri viclene, l-am vândut cu o sărutare ca Iuda, am trăit în indiferenţă faţă de prezenţa sa în fraţii noştri, nu i-am fost sprijin şi el a căzut sub povara crucii încărcată de faptele noastre grele. Vai de acela prin care vine ispita, păcatul, căderea. Vai nouă pentru că în loc să purtăm crucea alături de Isus ca Simon din Cirene, noi împovărăm crucea cu păcatele noastre. Noi suntem pe crucea pe care Cristos o poartă şi-l apăsăm spre pământ, îl împingem spre cădere. Ba mai mult: ne-am obişnuit să-l vedem pe Cristos cu o cruce de lemn pe spate; adevărul este că povara sa, crucea sa, nu are forma lemnului, ci forma păcatelor noastre!

Acest moment de pe Calvar vrea să ne atragă atenţia nu atât asupra căderilor noastre, ci asupra căderilor şi păcatelor pe care alţii le-au săvârşit din cauza noastră. Suntem invitaţi să ne cercetăm cugetul şi să regretăm acele momente când am devenit ispită, vocea Diavolului! Dacă nu ar fi fost păcatul nostru, Cristos nu ar fi căzut a doua oară! Dacă nu ar fi fost păcatul nostru, mulţi dintre cei care zac în jurul nostru în întunericul păcatului nu s-ar fi prăbuşit.

Doamne Isuse Cristoase, dă-ne harul să nu ne mulţumim niciodată cu propria ridicare din păcat, ci să luptăm mereu şi pentru cei din jurul nostru. Trimite-l pe Duhul tău cel Sfânt ca el să ne ajute să evităm ocaziile de păcat şi, mai ales, să ne lumineze pentru a nu fi niciodată ispită sau prilej de scandal pentru cei din jurul nostru. După exemplul tău, Domnul şi Dumnezeul meu, vreau şi eu să mă ridic şi să-mi continui drumul vieţii cât mai departe de orice prilej de păcat!

Aici puteţi citi şi medita celelalte staţiuni:

Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă Crucea

Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe Maica sa îndurerată

Staţiunea a III-a: Isus cade sub povara crucii

Staţiunea a II-a: Isus ia crucea pe umeri

Staţiunea I: Isus este condamnat la moarte!

Rugăciune de pregătire pentru Calea Sfintei Cruci

Posted in Calea Sfintei Cruci | Etichetat: , | 6 Comments »

Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Posted by Paxlaur pe 24/03/2013

Patimirile Domnului_Veronica si IsusNiciodată nu a fost uşoară trecerea de la pasivitate la acţiune. Şi aceasta pentru că este mult mai uşor să stai şi să priveşti, decât să te ridici şi să acţionezi. Mereu găsim mai comodă calea indiferenţei, a spectatorului, decât implicarea cu un rol precis în desfăşurarea unor evenimente. Ne-am obişnuit să citim istoria (şi să o criticăm!), nu să o facem!

Acum suntem pe Calvar şi vrem să ieşim din orice stare de pasivitate. Să ne simţim prezenţi acolo, trup şi suflet. Participăm la una dintre cele mai dureroase drame ale omenirii: condamnarea la moarte a Fiului lui Dumnezeu, condamnarea unui drept la moartea cea mai dureroasă şi mai ruşinoasă: moartea pe cruce. Noi cum reacţionăm? Noi cum suntem implicaţi în acest eveniment? Care este rostul prezenţei noastre pe Calvar? Bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, copii plini de viaţă sau adulţi împovăraţi de griji, toţi trebuie să se simtă provocaţi de suferinţa acestui drept care a luat asupra sa păcatele noastre. În timp ce noi trăim neimplicaţi în viaţa celuilalt şi indiferenţi faţă de lumea care se destramă în suferinţă, Sfânta Scriptură ne invită să conştientizăm la ce participăm aici, pe Calvar şi cine este cel pe care-l însoţim pe drumul crucii: „el, Domnul nostru Isus Cristos, a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care a căzut asupra lui ne-a adus nouă pacea şi rănile lui ne-au adus vindecarea. Toţi umblam rătăcind ca nişte oi, fiecare îşi urma drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra lui fărădelegile noastre ale tuturor” (cf. Is 53,5-6).

Pe drumul Calvarului – şi atunci ca şi acum – îl urma o mulţime mare, dar oare ce simţeau acei oameni? Ce simţi atunci când vezi un om suferind, sângerând, condamnat de mai marii lumii? Ce reacţii avem în faţa unui chip greu de recunoscut, acoperit de praf şi sânge, în faţa unui chip încoronat cu spini şi umbrit de o cruce imensă? De cele mai multe ori ne lăsăm copleşiţi de curiozitate: vrem doar să ştim cine este şi ce a făcut de a ajuns aşa. Alteori ne vedem de drum: avem treburi mai importante decât să purtăm altora de grijă. Sunt şi momente în care am vrea să intervenim, să ajutăm, dar ne temem de gura lumii, de reacţia celorlalţi: ce vor zice, ce ne vor face, cum ne vor cataloga? Şi abia uneori reuşim să rostim cuvinte de compasiune sau să schiţăm gesturi timide de tămăduire ori alinare. Ne recunoaştem, Doamne, prea laşi şi prea păcătoşi pentru o lume care are atât de mare nevoie de curaj, de implicarea plină de iubire în viaţa celuilalt, în special al celor mici şi suferinzi, al celor săraci şi defavorizaţi, al celor bătrânişi marginalizaţi. Doamne, avem atât de puţină iubire, iar acest puţin este deseori contaminat şi el cu teamă.

Pe drumul Calvarului învăţăm ce înseamnă iubirea: disponibilitatea de a sacrifica totul (inclusiv viaţa!) pentru binele celuilalt. Aici învăţăm cum se manifestă iubirea: în tăcere, fără mult zgomot ca ura, fără să-şi înalţe fruntea cu semeţie, ci aplecându-se şi slujind, „spălând picioarele aproapelui”, ca în seara Cinei celei de taină, sau ştergând chipul însângerat al celui condamnat. Aici învăţăm că iubirea nu rezistă să stea în indiferenţă! Aici învăţăm că iubirea este izvor de curaj şi risipeşte orice teamă. Aici învăţăm că iubirea e acea şoaptă care vine şi-i spune inimii: „Nu contează ce vor spune oamenii şi ce îţi vor face, tu mergi şi îmbrăţişează-l! Nu te teme! Iubirea nu dă greş niciodată!”. Şi atunci ieşi din mulţime, îţi faci loc şi alergi la el şi-l îmbrăţişezi. Atunci indiferent de vârstă, condiţie, indiferent dacă eşti bărbat sau femei, tânăr sau bătrân, rupi rândurile indiferenţei şi te îndrepţi spre el. Atunci îţi dai seama că iubirea dă unei clipe valoarea veşniciei. Atunci când iubeşti îţi dai seamă că în celălalt, indiferent cum îl consideră lumea, tu l-ai găsit pe Dumnezeu şi pentru el eşti dispus să faci orice!

Aşa a fost cu Veronica cea Miloasă, al cărei curaj şi a cărei iubire le medităm acum. Ea a făcut acel gest de o clipă care încă durează şi are ecou în veşnicie. Ea este cea care ne spune că iubirea nu ştie ce înseamnă frica. Această femeie ne ajută să înţelegem că dragostea faţă de aproapele aflat în suferinţă trebuie să fie capabilă să depăşească orice barieră. Nu ne este greu să ne imaginăm reacţiile celor din jur: marii preoţi, soldaţii romani, mulţimea. Strigăte, injurii, batjocorire s-au îndreptat furtunos spre ea, dar nimic din toate acestea nu au oprit-o din drumul ei spre Cristos. Un lucru i-a fost atât de clar Veronicăi: când iubeşti şi doreşti binele celuilalt, nu te opreşti decât atunci când ai atins iubirea, când simţi că ai făcut tot ce puteai, chiar dacă fapta ta e mică. Iubirea dă faptelor mici valori inestimabile.

Puţine momente sunt aşa duioase ca această întâlnire: o inimă care iubeşte până la sacrificiu suprem s-a lăsat înfăşurată în marama întinsă de o inimă care iubeşte necondiţionat şi fără teamă. Acum s-au întâlnit iubirea lui Dumnezeu faţă de om şi iubirea omului faţă de Dumnezeu. Acum privim cum chipul celui luminos şi mai strălucitor decât soarele se întipăreşte pentru totdeauna pe marama ce i-a întins-o femeia plină de compasiune.

Pe acest drum al Calvarului, însoţindu-l pe Cristos alinat în suferinţele sale de gestul delicat al Veronicăi, ne convingem de roadele iubirii adevărate. Dragostea nu rămâne niciodată nerăsplătită. Cristos îşi întipăreşte chipul pentru totdeauna pe darul ei. Oferta ei poartă acum chipul lui Cristos. Inima ei este pecetluită acum de iubirea celui pe care l-a iubit slujindu-l. Atât de bine a surprins Scriptura forţa şi valoarea iubirii atunci când a spus: „Iubirea e ca moartea de puternică … Ape mari nu au puterea ca să stingă dragostea şi fluvii revărsate nu pot să o înece. Şi dacă cineva ar da, pentru iubire, tot avutul casei sale, s-ar face de ocară” (Ct 8,6-7).

Nimeni nu a putut să o împiedice, Doamne, pe miloasa Veronica să te ajute. Ura mulţimii sau forţa soldaţilor au fost neputincioase în faţa iubirii şi a hotărârii ei de a se apropia de tine. Pune, Doamne, şi în noi puterea dragostei faţă de tine şi faţă de aproapele aflat în suferinţă. Dăruieşte-ne curajul să sărutăm chipul tău în chipul fraţilor noştri. Alungă din inima noastră orice teamă. Îndepărtează din viaţa noastră tot ceea ce ştii că ne ţine departe de tine şi de harul tău. Ajută-ne să întindem lumii de astăzi o maramă aducătoare de balsam vindecător şi totodată să primim cu recunoştinţă ajutorul pe care lumea ni-l oferă din dragoste faţă de tine. Amin!

Posted in Calea Sfintei Cruci | Etichetat: , , , , | 7 Comments »

Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă crucea

Posted by Paxlaur pe 23/03/2013

Isus si Simon din CireneCei care lucrează în sectoare care presupun efort fizic deosebit înţeleg cel mai bine dorinţa unui om după o zi de muncă la câmp: să ajungi acasă şi să te odihneşti, să te bucuri de revederea familiei şi de o cină pe măsura muncii depuse. Aceasta e tot ce vrei după arşiţa unei zile de muncă. Meditând acum staţiunea a V-a am ajuns la istoria unui om care l-a întâlnit pe Cristos. Omul nostru era atât de grăbit să ajungă acasă, la familie, la copiii săi, Alexandru şi Rufus (cf. Mc 15,21), încât sigur nu a fost prea încântat de întâlnirea cu Domnul. Nici nu-l cunoştea. Tot ce îşi dorea Simon din Cirene, atunci când soldaţii l-au constrâns să poarte crucea Mântuitorului, era să fi ales alt drum spre casă, să fi avut o zi normală ca cea de ieri.

Ştim cu toţii zicala: „Omul potrivit la timpul şi locul potrivit”! La început Simon din Cirene nu s-a simţit deloc încântat să se abată de la drumul spre casă ca să ajute un condamnat la moarte. Dimpotrivă, s-a considerat tocmai omul nepotrivit în cel mai nepotrivit timp şi loc. Însă purtarea crucii l-a făcut nu doar să intre în istoria mântuirii, ci să-l cunoască pe Mântuitorul. Simon din Cirene este cel care a învăţat ce înseamnă iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni tocmai pe Calvar, de la „Omul” cu trupul însângerat, sfâşiat de dureri şi istovit de purtarea crucii. Oare există vreo catedră mai potrivită de unde se pot ţine lecţii despre iubire decât Calvarul? Oare există vreun învăţător mai potrivit să arate iubirea decât Maestrul biciuit, încoronat cu spini şi batjocorit? Oare există vreun semn care să arate iubirea mai mult decât o face crucea şi chipul celui răstignit?

În inima noastră, scump Mântuitor, vrem să punem sentimentele de iubire şi recunoştinţă pe care le-a avut Simon din Cirene atunci când a cunoscut cine eşti. Ce fericire pentru el „să ducă crucea lui Isus”, crucea ta cea sfântă (cf. Mc 15,21). Noi suntem obişnuiţi să fie invers: tu, Isuse, să ne ajuţi să ducem crucea obligaţiilor noastre. Noi suntem obişnuiţi să ridicăm ochii spre cer şi să strigăm spre tine: „Doamne, salvează-mă”, atunci când nu mai avem putere. Acum însă învăţăm că în timp ce ne rugăm Tatălui să ne ajute, trebuie să privim şi în jurul nostru unde i-a aşezat pe cei care ne pot ajuta. Viaţa pe care o ducem ne arată că am uitat esenţialul iar meditarea acestei staţiuni ni-l readuce în inimă: oamenii au fost creaţi să se ajute unii pe alţii. Prin acest exemplu – când tu, Domnul şi Dumnezeul cerului şi al pământului, primeşti ajutorul unui om şi nu al unui înger – ne înveţi să apelăm cu încredere la cei de lângă noi, ne înveţi că ajutorul trebuie într-adevăr cerut prin rugăciune, dar totodată trebuie căutat prin preajmă. Dumnezeu a aşezat răspunsul la rugăciunile noastre în jurul nostru, lângă noi.

Prezenţa lui Simon din Cirene pe drumul Calvarului, purtând povara crucii, ne dă convingerea că şi tu, Doamne, ai nevoie de noi, oamenii sărmani, slujitorii tăi. Medităm Doamne sfânta ta pătimire şi învăţăm că nimeni nu e lipsit de importanţă în măreţul tău plan de mântuire. De nu am mai uita că fiecare om este chemat să contribuie la realizarea misiunii tale: toţi să ajungă să-l cunoască pe Dumnezeu şi să se mântuiască.

Acest moment al pătimirii este plin de semnificaţii şi învăţături. Ar trebui să-l medităm îndelung, în tăcere, pentru a înţelege toate adevărurile conţinute. Din profunzimea întâlnirii dintre Cristos şi Simon înţelegem că pe tine Doamne te întâlnim tocmai acolo unde ne aşteptăm mai puţin. Întâlnirea cu tine este mereu surprinzătoare, dar benefică. Te aflăm în acele locuri unde pare imposibil să fii pentru că şi ieri am trecut pe acolo şi nu erai. Astăzi eşti pe drumul vieţii noastre şi ne aştepţi pe noi cei istoviţi de muncă, de viaţă, de păcate. Acum ne întrebăm dacă nu cumva chiar astăzi te-am zărit pe drumul nostru. Erai acolo, într-un colţ, tăcut şi aşteptai să te-ajutăm. Dar am trecut mai departe, grăbiţi spre casă. Iartă-ne, Doamne, că te-am lăsat singur în suferinţele tale, iartă-ne că nu ne-am oprit să te îmbrăţişăm şi să te ajutăm în cei săraci şi suferinzi.

Domnul şi Dumnezeul nostru, tu cu chipul răvăşit de durere, cu spatele zdrobit de bice, cu umerii însângeraţi, dispreţuit şi batjocorit, l-ai învăţat pe Simon din Cirene şi acum ne înveţi şi pe noi să nu mai judecăm după aparenţe. Ba dimpotrivă, să ne apropiem de cel slab, de cel căzut, de cel sărac şi lipsit şi să-l ajutăm, să-l ridicăm. Sub chipul celui condamnat se ascundea măreţia împăratului oştirilor cereşti; sub zdrenţele prăfuite stătea trupul celui înveşmântat în lumină, cel ce este mai strălucitor decât soarele; sub povara zdrobitoare a crucii răufăcătorilor stătea umil cel mai mare binefăcător al omenirii, creatorul cerului şi al pământului. Îmi răsună ca un îndemn în minte cuvintele celui  suferind pe care i le-a transmis lui Simon din Cirene la sfârşitul „călătoriei” lor: „acum mergi la ai tăi, la familia şi prietenii tăi, mergi şi spune lumii întregi: nu judecaţi după aparenţe, nu condamnaţi, nu refuzaţi să-l ajutaţi pe cel aflat în nevoi şi suferinţă”.

Da, Domnul şi Dumnezeul nostru, vedem cât de mult avem nevoie unul de celălalt ca să ajungem cu bine la capătul vieţii noastre. Trebuie să ne fim sprijin. Nu trebuie să ne judecăm după aparenţe. Nu trebuie să trecem indiferenţi, grăbiţi, pe lângă cei căzuţi. Trebuie să fim samariteanul milostiv pentru toţi cei pe care-i întâlnim pe cale. Astăzi ne înveţi despre valoarea omului şi despre puterea care ne vine din ajutorul oferit fraţilor noştri. Meditarea sfintelor dureri de pe drumul Calvarului să trezească în noi dorinţa de a te întâlni în fraţii noştri şi de a te ajuta atunci când te vedem sărac, suferind sau lipsit de putere. Dă-ne, Doamne, curajul de a îmbrăţişa crucea ta care acum e pe umărul fraţilor noştri. Amin.


Mai jos găsiți medatițiile pentru celelalte stațiuni:

Staţiunea a VII-a: Isus cade a doua oară sub povara crucii

Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă Crucea

Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe Maica sa îndurerată

Staţiunea a III-a: Isus cade sub povara crucii

Staţiunea a II-a: Isus ia crucea pe umeri

Staţiunea I: Isus este condamnat la moarte!

Rugăciune de pregătire pentru Calea Sfintei Cruci

Posted in Calea Sfintei Cruci | Etichetat: , , , | 5 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: