Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for the ‘Calea Sfintei Cruci’ Category

Staţiunea a VII-a: Isus cade a doua oară sub povara crucii

Posted by Paxlaur pe 26/03/2013

Noi trei_tu_eu_si_cruceaDespre unii oameni, atunci când le privim chipul luminos şi faptele pline de bunătate, spunem cu toată convingerea: „Acesta este un sfânt! Acest om este fără de păcat! Acest om nu va cădea niciodată! De partea acestui om este Dumnezeu şi nimic rău nu i se va întâmpla”. Uneori punem aceste cuvinte şi pe seama comportamentului nostru şi ne vedem asigurată sfinţenia. Vrem să fim sfinţi, să nu cădem niciodată, dar nu muncim suficient pentru aceasta. Sfinţenia nu e un talent, ci este muncă. Sfinţenia, e adevărat, este un har, dar atunci când îl accepţi trebuie să ştii că te angajezi să-l faci să crească… iar creşterea sfinţeniei presupune muncă, sacrificiu, perseverenţă în bine şi ruperea de trecut. Ba mai mult, nu numai că nu suntem sfinţi, dar nu-i lăsăm nici pe alţii să fie!

Astfel se face că întâlnim suflete căzute la tot pasul. Atunci când ne aşteptăm mai puţin întâlnim căderea. Şi o găsim tocmai la acei oameni la care nu ne-am fi imaginat. Îi vedem pe toţi căzuţi, doborâţi de ispite tocmai după unele momente de glorie spirituală. Tocmai pe acei oameni, despre care eram convinşi că nu vor cădea niciodată, îi găsim prăbuşiţi. Ne trezim brusc doborâţi la pământ. Cădem atât de uşor din starea de har în starea de păcat. Fragilitatea noastră – de care deseori uităm – se manifestă tocmai atunci când ne aşteptăm mai puţin. Oare de ce suntem atât de nestatornici? Cum ne explicăm că abia luăm hotărârea de a nu mai păcătui şi imediat, la distanţă de câţiva metri sau de câteva minute, cădem, ne tăvălim albul sufletului în mocirla păcatului? Cum se face că deşi iubim puritatea, lumina, frumosul, alegem atât de des mizeria, întunericul, urâţenia păcatului?!

Atunci când ne simţim siguri şi stăpâni pe noi uităm avertismentul plin de dragoste şi prudenţă dat de apostolul Paul: „Cel care crede că se ţine bine pe picioare să aibă grijă să nu cadă” (1Cor 10,12). Nu avem voie să uităm aceste cuvinte. Pe acestea trebuie să ni le întipărim în suflet alături de învăţătura părintească a apostolului Petru: „Fiţi cumpătaţi, vegheaţi! Duşmanul vostru, Diavolul, ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă” (1Pt 5,8-9). Nu trebuie să existe momente de pauză în lupta cu păcatul. Cine se opreşte din drumul spre sfinţenie, sigur nu stă pe loc, ci cade. Nimeni nu ajunge la sfinţenie în această viaţă pentru că sfinţenia este un drum care trebuie străbătut încontinuu. În această viaţă toţi mergem spre sfinţenie, ne îndreptăm spre ea, cu fiecare pas şi gest, dar niciodată nu putem spune că am atins-o şi suntem perfecţi. Trebuie să ne repetăm mereu: cel care crede că se ţine bine pe picioare să aibă grijă să nu cadă, să vegheze mereu în cumpătare, căci duşmanul nostru, Diavolul, ne dă târcoale.

Tristeţea căderilor noastre şi cea provocată de căderile celor dragi de lângă noi ne umple sufletul de mâhnire. Acum, pe drumul Calvarului, vedem că atunci când celălalt cade, când cel la care ţineam atât de mult se prăbuşeşte sub povara crucii sale, durerea noastră este atât de mare. Am vrea să alergăm spre el, să-l ajutăm, să-i ridicăm noi povara crucii. Oare cum de a fost posibil ca Domnul şi Dumnezeul nostru să se prăbuşească pentru a doua oară?! Chiar nu era nimeni care să-l sprijine, care să-i ia crucea? Unde au dispărut Maria, Simon din Cirene, Veronica? Unde-s apostolii? Unde sunt eu?

Acest moment dureros de pe calvar, căderea lui Cristos pentru a doua oară sub povara crucii, vrea să ne aducă înaintea ochilor un adevăr: este dureros când cazi, dar mult mai dureros şi dăunător pentru suflet este atunci când îl faci pe altul să cadă. Întristat de moarte ar trebui să ne fie sufletul când cineva cade din cauza noastră sau când nu depunem niciun efort pentru ca cel de lângă noi să nu mai cadă. Da, cel mai grav nu e atunci când cădem! Mult mai grav e atunci când îi facem pe alţii să cadă: „Vai lumii pentru scandaluri! … Vai omului prin care vine scandalul”, ne-a atras atenţia Isus (cf. Mt 18,7)! Vai de noi când suntem ispită, când ducem la păcat, când ademenim. Vai nouă atunci când adormim conştiinţa altora şi le spunem că nu e nimic grav în ceea ce fac, când îi încurajăm să stea în starea lor de păcat. Vai nouă când nu luptăm ca să trezim pe cineva din amorţeala patimilor rele! Vai nouă când suntem indiferenţi în faţa unui suflet ce se pierde. Să lăsăm cuvintele lui Isus să pătrundă inima noastră: „Fiul Omului merge după cum este scris despre el. Însă vai omului aceluia prin care Fiul Omului este trădat! Ar fi fost mai bine pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut” (Mc 14,21).

Acum trebuie să înţelegem că Isus nu a căzut a două oară sub povara crucii, ci noi l-am împins şi el s-a prăbuşit plin de durere. Nu puterile lui au slăbit, ci dragostea noastră faţă de el şi faţă de mântuirea aproapelui a dispărut. Ne-am apropiat de el cu gânduri viclene, l-am vândut cu o sărutare ca Iuda, am trăit în indiferenţă faţă de prezenţa sa în fraţii noştri, nu i-am fost sprijin şi el a căzut sub povara crucii încărcată de faptele noastre grele. Vai de acela prin care vine ispita, păcatul, căderea. Vai nouă pentru că în loc să purtăm crucea alături de Isus ca Simon din Cirene, noi împovărăm crucea cu păcatele noastre. Noi suntem pe crucea pe care Cristos o poartă şi-l apăsăm spre pământ, îl împingem spre cădere. Ba mai mult: ne-am obişnuit să-l vedem pe Cristos cu o cruce de lemn pe spate; adevărul este că povara sa, crucea sa, nu are forma lemnului, ci forma păcatelor noastre!

Acest moment de pe Calvar vrea să ne atragă atenţia nu atât asupra căderilor noastre, ci asupra căderilor şi păcatelor pe care alţii le-au săvârşit din cauza noastră. Suntem invitaţi să ne cercetăm cugetul şi să regretăm acele momente când am devenit ispită, vocea Diavolului! Dacă nu ar fi fost păcatul nostru, Cristos nu ar fi căzut a doua oară! Dacă nu ar fi fost păcatul nostru, mulţi dintre cei care zac în jurul nostru în întunericul păcatului nu s-ar fi prăbuşit.

Doamne Isuse Cristoase, dă-ne harul să nu ne mulţumim niciodată cu propria ridicare din păcat, ci să luptăm mereu şi pentru cei din jurul nostru. Trimite-l pe Duhul tău cel Sfânt ca el să ne ajute să evităm ocaziile de păcat şi, mai ales, să ne lumineze pentru a nu fi niciodată ispită sau prilej de scandal pentru cei din jurul nostru. După exemplul tău, Domnul şi Dumnezeul meu, vreau şi eu să mă ridic şi să-mi continui drumul vieţii cât mai departe de orice prilej de păcat!

Aici puteţi citi şi medita celelalte staţiuni:

Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă Crucea

Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe Maica sa îndurerată

Staţiunea a III-a: Isus cade sub povara crucii

Staţiunea a II-a: Isus ia crucea pe umeri

Staţiunea I: Isus este condamnat la moarte!

Rugăciune de pregătire pentru Calea Sfintei Cruci

Anunțuri

Posted in Calea Sfintei Cruci | Etichetat: , | 6 Comments »

Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Posted by Paxlaur pe 24/03/2013

Patimirile Domnului_Veronica si IsusNiciodată nu a fost uşoară trecerea de la pasivitate la acţiune. Şi aceasta pentru că este mult mai uşor să stai şi să priveşti, decât să te ridici şi să acţionezi. Mereu găsim mai comodă calea indiferenţei, a spectatorului, decât implicarea cu un rol precis în desfăşurarea unor evenimente. Ne-am obişnuit să citim istoria (şi să o criticăm!), nu să o facem!

Acum suntem pe Calvar şi vrem să ieşim din orice stare de pasivitate. Să ne simţim prezenţi acolo, trup şi suflet. Participăm la una dintre cele mai dureroase drame ale omenirii: condamnarea la moarte a Fiului lui Dumnezeu, condamnarea unui drept la moartea cea mai dureroasă şi mai ruşinoasă: moartea pe cruce. Noi cum reacţionăm? Noi cum suntem implicaţi în acest eveniment? Care este rostul prezenţei noastre pe Calvar? Bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, copii plini de viaţă sau adulţi împovăraţi de griji, toţi trebuie să se simtă provocaţi de suferinţa acestui drept care a luat asupra sa păcatele noastre. În timp ce noi trăim neimplicaţi în viaţa celuilalt şi indiferenţi faţă de lumea care se destramă în suferinţă, Sfânta Scriptură ne invită să conştientizăm la ce participăm aici, pe Calvar şi cine este cel pe care-l însoţim pe drumul crucii: „el, Domnul nostru Isus Cristos, a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care a căzut asupra lui ne-a adus nouă pacea şi rănile lui ne-au adus vindecarea. Toţi umblam rătăcind ca nişte oi, fiecare îşi urma drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra lui fărădelegile noastre ale tuturor” (cf. Is 53,5-6).

Pe drumul Calvarului – şi atunci ca şi acum – îl urma o mulţime mare, dar oare ce simţeau acei oameni? Ce simţi atunci când vezi un om suferind, sângerând, condamnat de mai marii lumii? Ce reacţii avem în faţa unui chip greu de recunoscut, acoperit de praf şi sânge, în faţa unui chip încoronat cu spini şi umbrit de o cruce imensă? De cele mai multe ori ne lăsăm copleşiţi de curiozitate: vrem doar să ştim cine este şi ce a făcut de a ajuns aşa. Alteori ne vedem de drum: avem treburi mai importante decât să purtăm altora de grijă. Sunt şi momente în care am vrea să intervenim, să ajutăm, dar ne temem de gura lumii, de reacţia celorlalţi: ce vor zice, ce ne vor face, cum ne vor cataloga? Şi abia uneori reuşim să rostim cuvinte de compasiune sau să schiţăm gesturi timide de tămăduire ori alinare. Ne recunoaştem, Doamne, prea laşi şi prea păcătoşi pentru o lume care are atât de mare nevoie de curaj, de implicarea plină de iubire în viaţa celuilalt, în special al celor mici şi suferinzi, al celor săraci şi defavorizaţi, al celor bătrânişi marginalizaţi. Doamne, avem atât de puţină iubire, iar acest puţin este deseori contaminat şi el cu teamă.

Pe drumul Calvarului învăţăm ce înseamnă iubirea: disponibilitatea de a sacrifica totul (inclusiv viaţa!) pentru binele celuilalt. Aici învăţăm cum se manifestă iubirea: în tăcere, fără mult zgomot ca ura, fără să-şi înalţe fruntea cu semeţie, ci aplecându-se şi slujind, „spălând picioarele aproapelui”, ca în seara Cinei celei de taină, sau ştergând chipul însângerat al celui condamnat. Aici învăţăm că iubirea nu rezistă să stea în indiferenţă! Aici învăţăm că iubirea este izvor de curaj şi risipeşte orice teamă. Aici învăţăm că iubirea e acea şoaptă care vine şi-i spune inimii: „Nu contează ce vor spune oamenii şi ce îţi vor face, tu mergi şi îmbrăţişează-l! Nu te teme! Iubirea nu dă greş niciodată!”. Şi atunci ieşi din mulţime, îţi faci loc şi alergi la el şi-l îmbrăţişezi. Atunci indiferent de vârstă, condiţie, indiferent dacă eşti bărbat sau femei, tânăr sau bătrân, rupi rândurile indiferenţei şi te îndrepţi spre el. Atunci îţi dai seama că iubirea dă unei clipe valoarea veşniciei. Atunci când iubeşti îţi dai seamă că în celălalt, indiferent cum îl consideră lumea, tu l-ai găsit pe Dumnezeu şi pentru el eşti dispus să faci orice!

Aşa a fost cu Veronica cea Miloasă, al cărei curaj şi a cărei iubire le medităm acum. Ea a făcut acel gest de o clipă care încă durează şi are ecou în veşnicie. Ea este cea care ne spune că iubirea nu ştie ce înseamnă frica. Această femeie ne ajută să înţelegem că dragostea faţă de aproapele aflat în suferinţă trebuie să fie capabilă să depăşească orice barieră. Nu ne este greu să ne imaginăm reacţiile celor din jur: marii preoţi, soldaţii romani, mulţimea. Strigăte, injurii, batjocorire s-au îndreptat furtunos spre ea, dar nimic din toate acestea nu au oprit-o din drumul ei spre Cristos. Un lucru i-a fost atât de clar Veronicăi: când iubeşti şi doreşti binele celuilalt, nu te opreşti decât atunci când ai atins iubirea, când simţi că ai făcut tot ce puteai, chiar dacă fapta ta e mică. Iubirea dă faptelor mici valori inestimabile.

Puţine momente sunt aşa duioase ca această întâlnire: o inimă care iubeşte până la sacrificiu suprem s-a lăsat înfăşurată în marama întinsă de o inimă care iubeşte necondiţionat şi fără teamă. Acum s-au întâlnit iubirea lui Dumnezeu faţă de om şi iubirea omului faţă de Dumnezeu. Acum privim cum chipul celui luminos şi mai strălucitor decât soarele se întipăreşte pentru totdeauna pe marama ce i-a întins-o femeia plină de compasiune.

Pe acest drum al Calvarului, însoţindu-l pe Cristos alinat în suferinţele sale de gestul delicat al Veronicăi, ne convingem de roadele iubirii adevărate. Dragostea nu rămâne niciodată nerăsplătită. Cristos îşi întipăreşte chipul pentru totdeauna pe darul ei. Oferta ei poartă acum chipul lui Cristos. Inima ei este pecetluită acum de iubirea celui pe care l-a iubit slujindu-l. Atât de bine a surprins Scriptura forţa şi valoarea iubirii atunci când a spus: „Iubirea e ca moartea de puternică … Ape mari nu au puterea ca să stingă dragostea şi fluvii revărsate nu pot să o înece. Şi dacă cineva ar da, pentru iubire, tot avutul casei sale, s-ar face de ocară” (Ct 8,6-7).

Nimeni nu a putut să o împiedice, Doamne, pe miloasa Veronica să te ajute. Ura mulţimii sau forţa soldaţilor au fost neputincioase în faţa iubirii şi a hotărârii ei de a se apropia de tine. Pune, Doamne, şi în noi puterea dragostei faţă de tine şi faţă de aproapele aflat în suferinţă. Dăruieşte-ne curajul să sărutăm chipul tău în chipul fraţilor noştri. Alungă din inima noastră orice teamă. Îndepărtează din viaţa noastră tot ceea ce ştii că ne ţine departe de tine şi de harul tău. Ajută-ne să întindem lumii de astăzi o maramă aducătoare de balsam vindecător şi totodată să primim cu recunoştinţă ajutorul pe care lumea ni-l oferă din dragoste faţă de tine. Amin!

Posted in Calea Sfintei Cruci | Etichetat: , , , , | 7 Comments »

Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă crucea

Posted by Paxlaur pe 23/03/2013

Isus si Simon din CireneCei care lucrează în sectoare care presupun efort fizic deosebit înţeleg cel mai bine dorinţa unui om după o zi de muncă la câmp: să ajungi acasă şi să te odihneşti, să te bucuri de revederea familiei şi de o cină pe măsura muncii depuse. Aceasta e tot ce vrei după arşiţa unei zile de muncă. Meditând acum staţiunea a V-a am ajuns la istoria unui om care l-a întâlnit pe Cristos. Omul nostru era atât de grăbit să ajungă acasă, la familie, la copiii săi, Alexandru şi Rufus (cf. Mc 15,21), încât sigur nu a fost prea încântat de întâlnirea cu Domnul. Nici nu-l cunoştea. Tot ce îşi dorea Simon din Cirene, atunci când soldaţii l-au constrâns să poarte crucea Mântuitorului, era să fi ales alt drum spre casă, să fi avut o zi normală ca cea de ieri.

Ştim cu toţii zicala: „Omul potrivit la timpul şi locul potrivit”! La început Simon din Cirene nu s-a simţit deloc încântat să se abată de la drumul spre casă ca să ajute un condamnat la moarte. Dimpotrivă, s-a considerat tocmai omul nepotrivit în cel mai nepotrivit timp şi loc. Însă purtarea crucii l-a făcut nu doar să intre în istoria mântuirii, ci să-l cunoască pe Mântuitorul. Simon din Cirene este cel care a învăţat ce înseamnă iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni tocmai pe Calvar, de la „Omul” cu trupul însângerat, sfâşiat de dureri şi istovit de purtarea crucii. Oare există vreo catedră mai potrivită de unde se pot ţine lecţii despre iubire decât Calvarul? Oare există vreun învăţător mai potrivit să arate iubirea decât Maestrul biciuit, încoronat cu spini şi batjocorit? Oare există vreun semn care să arate iubirea mai mult decât o face crucea şi chipul celui răstignit?

În inima noastră, scump Mântuitor, vrem să punem sentimentele de iubire şi recunoştinţă pe care le-a avut Simon din Cirene atunci când a cunoscut cine eşti. Ce fericire pentru el „să ducă crucea lui Isus”, crucea ta cea sfântă (cf. Mc 15,21). Noi suntem obişnuiţi să fie invers: tu, Isuse, să ne ajuţi să ducem crucea obligaţiilor noastre. Noi suntem obişnuiţi să ridicăm ochii spre cer şi să strigăm spre tine: „Doamne, salvează-mă”, atunci când nu mai avem putere. Acum însă învăţăm că în timp ce ne rugăm Tatălui să ne ajute, trebuie să privim şi în jurul nostru unde i-a aşezat pe cei care ne pot ajuta. Viaţa pe care o ducem ne arată că am uitat esenţialul iar meditarea acestei staţiuni ni-l readuce în inimă: oamenii au fost creaţi să se ajute unii pe alţii. Prin acest exemplu – când tu, Domnul şi Dumnezeul cerului şi al pământului, primeşti ajutorul unui om şi nu al unui înger – ne înveţi să apelăm cu încredere la cei de lângă noi, ne înveţi că ajutorul trebuie într-adevăr cerut prin rugăciune, dar totodată trebuie căutat prin preajmă. Dumnezeu a aşezat răspunsul la rugăciunile noastre în jurul nostru, lângă noi.

Prezenţa lui Simon din Cirene pe drumul Calvarului, purtând povara crucii, ne dă convingerea că şi tu, Doamne, ai nevoie de noi, oamenii sărmani, slujitorii tăi. Medităm Doamne sfânta ta pătimire şi învăţăm că nimeni nu e lipsit de importanţă în măreţul tău plan de mântuire. De nu am mai uita că fiecare om este chemat să contribuie la realizarea misiunii tale: toţi să ajungă să-l cunoască pe Dumnezeu şi să se mântuiască.

Acest moment al pătimirii este plin de semnificaţii şi învăţături. Ar trebui să-l medităm îndelung, în tăcere, pentru a înţelege toate adevărurile conţinute. Din profunzimea întâlnirii dintre Cristos şi Simon înţelegem că pe tine Doamne te întâlnim tocmai acolo unde ne aşteptăm mai puţin. Întâlnirea cu tine este mereu surprinzătoare, dar benefică. Te aflăm în acele locuri unde pare imposibil să fii pentru că şi ieri am trecut pe acolo şi nu erai. Astăzi eşti pe drumul vieţii noastre şi ne aştepţi pe noi cei istoviţi de muncă, de viaţă, de păcate. Acum ne întrebăm dacă nu cumva chiar astăzi te-am zărit pe drumul nostru. Erai acolo, într-un colţ, tăcut şi aşteptai să te-ajutăm. Dar am trecut mai departe, grăbiţi spre casă. Iartă-ne, Doamne, că te-am lăsat singur în suferinţele tale, iartă-ne că nu ne-am oprit să te îmbrăţişăm şi să te ajutăm în cei săraci şi suferinzi.

Domnul şi Dumnezeul nostru, tu cu chipul răvăşit de durere, cu spatele zdrobit de bice, cu umerii însângeraţi, dispreţuit şi batjocorit, l-ai învăţat pe Simon din Cirene şi acum ne înveţi şi pe noi să nu mai judecăm după aparenţe. Ba dimpotrivă, să ne apropiem de cel slab, de cel căzut, de cel sărac şi lipsit şi să-l ajutăm, să-l ridicăm. Sub chipul celui condamnat se ascundea măreţia împăratului oştirilor cereşti; sub zdrenţele prăfuite stătea trupul celui înveşmântat în lumină, cel ce este mai strălucitor decât soarele; sub povara zdrobitoare a crucii răufăcătorilor stătea umil cel mai mare binefăcător al omenirii, creatorul cerului şi al pământului. Îmi răsună ca un îndemn în minte cuvintele celui  suferind pe care i le-a transmis lui Simon din Cirene la sfârşitul „călătoriei” lor: „acum mergi la ai tăi, la familia şi prietenii tăi, mergi şi spune lumii întregi: nu judecaţi după aparenţe, nu condamnaţi, nu refuzaţi să-l ajutaţi pe cel aflat în nevoi şi suferinţă”.

Da, Domnul şi Dumnezeul nostru, vedem cât de mult avem nevoie unul de celălalt ca să ajungem cu bine la capătul vieţii noastre. Trebuie să ne fim sprijin. Nu trebuie să ne judecăm după aparenţe. Nu trebuie să trecem indiferenţi, grăbiţi, pe lângă cei căzuţi. Trebuie să fim samariteanul milostiv pentru toţi cei pe care-i întâlnim pe cale. Astăzi ne înveţi despre valoarea omului şi despre puterea care ne vine din ajutorul oferit fraţilor noştri. Meditarea sfintelor dureri de pe drumul Calvarului să trezească în noi dorinţa de a te întâlni în fraţii noştri şi de a te ajuta atunci când te vedem sărac, suferind sau lipsit de putere. Dă-ne, Doamne, curajul de a îmbrăţişa crucea ta care acum e pe umărul fraţilor noştri. Amin.


Mai jos găsiți medatițiile pentru celelalte stațiuni:

Staţiunea a VII-a: Isus cade a doua oară sub povara crucii

Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă Crucea

Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe Maica sa îndurerată

Staţiunea a III-a: Isus cade sub povara crucii

Staţiunea a II-a: Isus ia crucea pe umeri

Staţiunea I: Isus este condamnat la moarte!

Rugăciune de pregătire pentru Calea Sfintei Cruci

Posted in Calea Sfintei Cruci | Etichetat: , , , | 5 Comments »

Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe maica sa îndurerată

Posted by Paxlaur pe 23/03/2013

Isus si Mama sa, Maria pe drumul CalvaruluiExistă atingeri care vindecă orice rană. Există prezenţe care tămăduiesc cu gingăşie trecutul. Există întâlniri care te ajută să mergi mai departe! Atingerea mamei, prezenţa iubirii şi întâlnirea aproapelui aduc curajul şi speranţa de care avem nevoie pentru a merge până la capăt. Cine e privat de aceste experienţe nu are cum să ducă până la capăt crucea vieţii. Fără ele nu ai acea putere care izvorăşte din susţinerea mamei, nu ai motivaţiile pe care ţi le oferă iubirea, nu ai sprijinul care vine din prezenţa aproapelui. Cine vrea să ajungă la capăt trebuie să experimenteze aceste realităţii şi să fie beneficiarul acestor relaţii.

Însă acum, pe drumul Calvarului, unde e capătul? Oare chiar vrem ca Isus să ajungă la capăt, pe Golgota, şi să fie răstignit?! Nu am putea face ceva să-l oprim din acest drum al suferinţei?! Chiar trebuie să lăsăm să se împlinească Scriptura, dacă această împlinire înseamnă suferinţă, răstignire, moarte?

Unde este, Doamne, capătul acestei suferinţe, te întrebăm privind la chipul tău plin de urmele durerii! Unde este, Doamne, capătul, strigăm atunci când zdrobiţi de propria suferinţă simţim că nu mai putem duce mai departe crucea vieţii noastre! Unde este capătul strigăm atunci când ne simţim învăluiţi de ispita abandonului! Acestor întrebări nu ne răspunde chipul celui răstignit, ci gloria celui înviat: capătul nu este Golgota, răstignirea, ci capătul este învierea, de aceea trebuie să mergem mai departe. De aceea, drumul suferinţelor noastre este presărat de mângâierea îngerilor: atingeri, prezenţe, întâlniri care ne ajută să ne ridicăm şi să ne continuăm viaţa cu demnitate, trecând dincolo de suferinţe şi mergând spre înviere.

Cât de duioasă este această imagine a Fiului cu crucea în spate care primeşte îmbrăţişarea mamei sale! Copleşitor! Tocmai medităm acea îmbrăţişare care are forţa şi durata veşniciei! Nu ne este greu să simţim că în astfel de situaţii orice inimă de mamă este sfâşiată de dureri. Acum, pe Calvar, se împlineşte profeţia bătrânului Simeon: „Prin sufletul tău va trece o sabie” (cf. Lc 2,35).

Meditând acest duios moment al întâlnirii dintre Fiul condamnat la moarte şi mama iubitoare, încercăm să aducem înaintea ochilor noştri întregul ambient. Muntele Calvar era plin de oameni: chipul unora emană răutate, în timp ce ochii altora sunt plini doar de curiozitate; printre ei îi recunoşti cu uşurinţă pe evreii speriaţi de forţa „fiului tâmplarului din Nazaret”, după cum nu sunt greu de recunoscut nici romanii iubitori de sânge; chipul unora trădează acea indiferenţă care trezeşte mereu repulsie, în timp ce alţii au alura angelică a compătimirii şi parcă am vrea să vedem cum un înger vine şi le şterge lacrima din ochi. Dintre toţi, din mijlocul amalgamului de oameni, răsare ca un crin Maria, cea care-şi face loc prin mulţime şi se arată Fiului. Dintre toţi, ea singură ar fi vrut ca printr-o îmbrăţişare să tămăduiască rănile fiului ei. Preacurata a fost persoana de pe Calvar care a vrut să ia crucea de pe umerii lui Cristos şi să o ducă mai departe. Iubirea ce o purta Fiului o îndemna să-şi dea viaţa pentru el ca să-l salveze! Ar fi făcut orice, însă… acum trebuia să se împlinească Scriptura!

Pe drumul crucii tale, Doamne, te-ai oprit pentru o clipă ca să îmbrăţişezi în scumpa ta mamă, Maria, omenirea întreagă. Privirile voastre duioase, inima zdrobită de durere a mamei şi inima înflăcărată de iubire a Fiului s-au contopit într-o singură bătaie spre mântuirea lumii. Ne răsună acum în inimă cuvintele copleşitoare pe care le putem citi în privirea ta: „Mamă, priveşte! Fac toate lucrurile noi! Fac o lume nouă! Eu pentru aceasta am venit şi m-am născut: ca toţi să aibă viaţă şi să o aibă din plin. Mamă, suferinţele şi moartea aceasta nu vor fi spre pierdere, ci spre înviere! Lasă acum să se împlinească cele spuse de profeţi şi toţi vor vedea mântuirea lui Dumnezeu”.

Şi după ce s-a ridicat cu greu din prima sa cădere, acum, Cristos, se desface delicat din îmbrăţişarea mamei sale. Vrea să meargă până la capăt, vrea să-şi poarte singur crucea (cf. In 19,17), deşi chipul său rănit are nevoie de ajutor, de vindecare, de sprijinul mamei. Câtă durere în acest moment al Calvarului.

În inima noastră, Scump Mântuitor, se înfiripează acum siguranţa unui gând: pe drumul suferinţelor noastre, nu suntem singuri. Alături de noi, ca un înger tămăduitor, ai pus-o pe buna ta mamă. Aşa cum s-a apropiat de tine, pe drumul Calvarului, ea se apropie de noi, fiii ei, şi ne îmbrăţişează, ne mângâie, ne alină suferinţele şi mai ales ne transmite speranţa învierii. Astăzi trebuie să învăţăm nu doar că nu suntem singuri, ci mai ales că nicio suferinţă nu este zadarnică. Este adevărat că şi viaţa noastră străbate deseori Calvarul, însă învăţăm privind la tine şi la buna ta mamă, Maria, că dincolo de Calvar ne aşteaptă învierea şi viaţa fericită în Patria cerească.

Domnul şi Dumnezeul nostru, inima noastră se umple de recunoştinţă faţă de tine şi faţă de îndurerata mamă, Maria. Vrem să cimentăm în sufletul nostru momentul întâlnirii voastre pentru ca el să ne fie sprijin în suferinţă şi încurajare în momentele de poticneală. Vrem să simţim prezenţa şi ajutorul vostru pentru a putea duce până la capăt crucea obligaţiilor noastre. Vrem să învăţăm că în faţa suferinţei abandonul sau descurajarea nu sunt soluţii, ci compromisuri care nu duc la înviere. Vrem să pui în inima noastră dorinţa de a merge mai departe pentru ca fiecare cuvânt al Scripturii să se împlinească şi în viaţa noastră aşa cum s-a împlinit în viaţa ta, Domnul nostru, şi în viaţa duioasei tale mame. Amin.

Aici puteţi medita

Staţiunea a VII-a: Isus cade a doua oară sub povara crucii

Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă Crucea

Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe Maica sa îndurerată

Staţiunea a III-a: Isus cade sub povara crucii

Staţiunea a II-a: Isus ia crucea pe umeri

Staţiunea I: Isus este condamnat la moarte!

Rugăciune de pregătire pentru Calea Sfintei Cruci

Posted in Calea Sfintei Cruci, Sfânta Fecioară Maria | Etichetat: , , , | 6 Comments »

Staţiunea a III-a: Isus cade sub povara crucii

Posted by Paxlaur pe 07/03/2013

Isus parasit“Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm
Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!”

Aţi privit vreodată un copil care, în încercarea de a merge în picioare, cade pentru prima dată? Aţi văzut cum se uită mirat, dezorientat, neştiind parcă ce urmează („Şi acum ce trebuie să fac?!”) sau unde a greşit („ce-am făcut?”) de nu mai este în poziţie verticală! Şi aceasta nu se întâmplă numai în lumea copiilor sau doar în situaţia căderilor. Indiferent despre ce fel de experienţă este vorba, atunci când se întâmplă prima dată, rămâne memorabilă: prima iubire, prima cădere, prima operaţie, prima durere, primul examen etc. Toate acestea nu se uită niciodată. Totul se întipăreşte în inima noastră şi păstrăm vii amintirile primelor reacţii din acele întâmplări. Şi câte întrebări nu încolţesc în inima noastră în acele momente!

Aşa este în lumea noastră. Dar oare cum este în lumea lui Dumnezeu, în viaţa şi existenţa sa fără de început şi fără de sfârşit? Oare acolo există ceva nou, neprevăzut, ceva ce naşte întrebări şi caută răspunsuri? Puţin probabil. Însă noi acum suntem pe drumul Calvarului, un loc presărat de întrebări şi de uimire: Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, tocmai a fost condamnat la moarte iar noi îl urmăm pe drumul crucii. Îl vedem pornind cu crucea în spate şi fiinţa ni se umple de suferinţă, dar şi de uimire: cum de a fost posibil? Cum să-l condamni pe cel drept, pe cel bun, pe cel fără de păcat la o moarte atât de dureroasă şi de ruşinoasă, cum era răstignirea? Şi cum să-l mai pui să-şi poarte şi crucea pe care va fi omorât prin mijlocul mulţimii batjocoritoare? Şi cum să nu fii istovit de atâta suferinţă şi răutate?

Şi stăm tăcuţi, măcar o clipă, şi privim un chip însângerat, căzut, zdrobit de greutatea crucii care apasă peste el. Oare chiar nu era nimeni în acea mulţime care să-l sprijine? Nu a fost nimeni care să-i ia apărarea?

Care e primul lucru care ne vine în minte atunci când auzim: „Isus cade întâia oară!”? Cum adică să cadă Isus?! Isus nu cade, doar noi, oamenii, cădem şi ne ridicăm şi iarăşi cădem, însă Domnul nu va cădea niciodată. Noi suntem obişnuiţi încă de mici să ne împiedicăm (şi în viaţa fizică şi în viaţa spirituală) şi să cădem şi apoi să ne ridicăm şi să devină totul un circuit care se tot repetă. Dar acum nu e vorba de noi, ci de el. Iată-l acum pe el, Domnul şi Învăţătorul nostru. El este acum prezent înaintea ochilor noştri căzut sub povara crucii. La ce ne gândim?! Oare ce ne spune meditarea acestei staţiuni de pe drumul calvarului? Oare toată această suferinţă a lui Cristos va rămâne fără rod în inimile noastre?

Orele trecute de la agonia din Grădina Măslinilor au fost pline de suferinţă: arestarea, batjocorirea, biciuirea, încoronarea cu spini, dispreţul oamenilor şi nesomnul. Toate acestea au secătuit puterea fizică a Mântuitorului nostru şi iată că, la puţin timp de la plecarea spre Calvar, se prăbuşeşte şi cade sub povara grea a crucii. Zgomotul acelei prăbuşiri îmi umple acum inima şi sunt copleşit de tristeţe când văd chipul însângerat al lui Cristos. Pe chipul său sunt întipărite toate suferinţele trăite, însă cea mai evidentă suferinţă nu e cea provocată de bice sau de spini, ci suferinţa provocată de lipsa iubirii celor din jur. A căzut pentru că nu s-a mai simţit iubit! Cine nu este iubit, cine nu mai simte iubire în preajma sa, se simte slab şi cade. Iubirea ne ţine în picioare şi ne dă forţa de a nu cădea. Lipsa iubirii oamenilor l-a făcut să se prăbuşească, însă iubirea lui faţă de oameni – iubire care nu a încetat niciodată – i-a dat puterea să se ridice.

Doamne, când te-ai prăbuşit la pământ, ce te-a durut mai tare? Spinii care ţi s-au înfipt mai adânc în cap? Rănile pricinuite de biciuire şi care acum sângerau sub greutatea crucii? Genunchii care s-au izbit cu putere de drumul pietruit şi colţuros? Crucea? Insultele? Păcatele mele? Toate sunt dureri pe care tu le-ai trăit şi pe care eu acum încerc să le meditez, să le cuprind în inima mea şi să le transform într-un balsam mângâietor pentru trupul tău suferind! Aş vrea, Domnul şi Dumnezeul meu, ca meditând suferinţa primei tale căderi să înflăcărezi sufletul meu şi asemenea ţie să reuşesc şi eu să mă ridic din păcatele mele.

De fapt, aici este tot misterul acestei staţiuni: nu căderea este importantă, ci ridicarea. Noi nu medităm o simplă cădere a unui om împovărat de suferinţă, ci medităm forţa interioară a unui om care, deşi nu mai era iubit, a iubit până la sfârşit şi a găsit puterea de a se ridica. Staţiunea a III-a nu este atât căderea lui Isus sub povara crucii, cât mai ales este ridicarea lui Isus şi continuarea drumului până la locul răstignirii. Privind ridicarea sa şi continuarea drumului spre locul răstignirii putem exclama cu inima copleşită: „Iată cât de mult ne-a iubit! Iată cât de mult ne învaţă prin această ridicare a sa!”.

Doamne, tu singur ştii cât de greu ne ridicăm noi din păcatele noastre. Ţie îţi este cunoscută, Doamne, uşurătatea cu care ne prăbuşim la câteva clipe după ce ne ridicăm şi ne „hotărâm să fugim de orice prilej de păcat”. Şi iar cădem sub povara păcatelor noastre. Tu singur ştii frământările sufletului nostru. Doar tu ştii durerea pricinuită de lipsa iubirii sau din cauza iubirii a ceea ce ar trebui să respingem şi să înstrăinăm din viaţa noastră. Numai tu, Doamne, ne cunoşti aşa cum suntem, cu căderile şi ridicările noastre, şi numai tu ne eşti exemplu de cum trebuie să ne purtăm crucea: până la capăt. Şi numai tu, Doamne, stai alături de noi, indiferent ce se întâmplă: tu nu ne părăseşti niciodată!

Astăzi, Doamne, suntem alături de tine pe drumul Calvarului. Iată-ne hotărâţi să te urmăm. Vrem ca meditarea acestor staţiuni să nu fie doar izvorul unor lacrimi trecătoare. Vrem ca ele să modeleze viaţa noastră. Urmându-te pe tine să reuşim să ne însuşim acele virtuţi care te-au ajutat să te ridici şi să mergi până la capăt pentru a împlini voinţa Tatălui. Meditând suferinţele şi pătimirile tale, având în faţa inimii noastre căderea şi ridicarea ta pe drumul Calvarului, să nu ne laşi Doamne în părăsire, în greutatea păcatelor noastre, ci să ne iei de mână şi să ne ridici. Prin sfânta ta pătimire eliberează-ne, Doamne, de robia tuturor păcatelor şi ridică-ne la înălţimea sfinţeniei la care ne-ai chemat prin Cruce. Amin.

Posted in Calea Sfintei Cruci | Etichetat: | 8 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: