Numele nostru este pe umerii lui!

Isus poartă crucea„De la crucea lui Cristos încoace,
nimeni nu se poate disprețui pe sine însuși
și să gândească rău despre propria existență.
Nimeni și niciodată!
Orice lucru ar fi făcut.
Pentru că numele fiecăruia dintre noi este pe umerii lui Cristos.
El ne poartă!” (Papa Francisc, Cateheze despre Porunci – 6.
A respecta numele Domnului – miercuri, 22 august 2018
Textul integral poate fi citit aici: AICI: www.magisteriu.ro)

Reclame

Un Dumnezeu căzut printre oameni (de)căzuți

Isus rastignit si crucea noastra

Stațiunea a IX-a: Isus cade a treia oară sub povara crucii 

Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm
Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!

Suntem atât de obișnuiți să pășim printre oameni căzuți. Ba chiar să-i călcăm. Nepăsători. Este plin pământul din jurul nostru de sângele oamenilor căzuți sub povara crucilor, sub greutatea vieții. Ne-am obișnuit să trecem printre ei, ba chiar peste ei. Nepăsători. Însă acum poate ar trebuie să-l privim altfel pe cel căzut, căci acum în fața noastră ești tu, Doamne. Tu, om adevărat și Dumnezeu adevărat căzut printre oameni (de)căzuți. Căzut la pământ. Doborât de oboseală, de suferință, de indiferența noastră. Cum te tratăm? Îți venim în ajutor? Ce au făcut cei din jurul tău? Iată-i. Iată-ne. Nepăsători. Privim! Spectatori muți în fața celor zdrobiți pe nedrept. Vom da cont de tăcerea și nepăsarea noastră, de clipele în care am tratat viața ca un spectacol și pe cei căzuți i-am considerat doar niște impostori sau leneși.

Tu, Doamne, căzut la pământ.
Iar oamenii te lovesc. Te scuipă. Te disprețuiesc.
Șușotelile lor se izbesc violent de inima ta:
„A căzut”, zic ei, „Iată-l căzut! Nu se va mai putea ridica”.
Chiar și cei care ți-au fost apropiați, Doamne.
Cei care s-au hrănit din generozitatea ta
și s-au desfătat cu firmiturile bunătății tale.
Chiar și ei acum chicotesc disprețuitor
și aruncă împotriva ta vorbe rele (cf. Ps 41,6-10).

Iar eu? Eu sunt doar un sărman spectator indiferent.
Iartă-mă, Doamne. Iartă-ne și îndură-te de noi.
Mișcă inima noastră ca să dorescă să se apropie de tine.
Lasă-mă să te ajut să te ridici.
Lasă-mă să-ți ating crucea, să o port și eu cu tine.
Lasă-mă să-ți curăț chipul plin de praful drumului.
Lasă-mă să-ți sărut mâinile însângerate.
Lasă-mă să-mi apropii urechea de pieptul tău.
Lasă-mă să te ascult cum șoptești rugăciuni.
Da, lasă-mă să te văd cum te închini,
cum privești cerul și cum spui plin de hotărâre,
spre mângâierea sărmanului meu suflet:
„Pentru necazul celor sărmani
și pentru suspinul celor săraci,
mă voi ridica, zice Domnul;
mă voi ridica și voi duce crucea până la capăt,
voi aduce mântuire celor pe care ei îi disprețuiesc” (cf. Ps 12,6).

Te-am văzut, sărmanul meu Domn, cum abia pășeai pe drumul calvarului purtând toată greutatea răului, toată povara crucii, toată mizeria păcatului (cf. Is 53,4-6). Te-am văzut prăbușindu-te, dar imediat mi-ai dat harul să contemplu sfânta și mântuitoarea ta ridicare. Te-ai ridicat cu putere ca să mă mântuiești. Iar acum, eu sărman păcătos, vreau să meditez acest mare mister al căderii și ridicării tale pentru a treia oară.

Când te-am văzut căzut m-am apropiat de tine așa cum un copil înfricoșat de tunetele și fulgerele nopții se apropie de tatăl său care doarme. Te-ai prăbușit istovit de păcatele ce-ți apăsau trupul. Mi-era frică să nu te oprești, să nu adormi, să nu mă uiți și am început să strig: „Trezește-te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-te, nu ne respinge la nesfârșit! Pentru ce îți ascunzi fața în praful drumului? Ridică-te și nu uita de umilirea și de oprimarea noastră? Căci sufletul nostru este doborât în praf și trupul nostru s-a lipit de pământ. Ridică-te, Doamne! Ridică-te, singura mea speranță! Ridică-te! Vino în ajutorul nostru și, pentru îndurarea ta, mântuiește-ne!” (cf. Ps 44, 24-27)

Când te-am văzut căzut, m-am apropiat de tine rușinat și am întrebat: „Doamne, cine te-a îmbrâncit?”. Cum ar fi putut să cadă un Domn în care ne-am pus toată speranța? Cum ar fi putut să cadă Dumnezeu, forța noastră?

Un Dumnezeu căzut! Cum să cadă Dumnezeu? Cum să atingă țărâna chipul său blând și strălucitor? Cine te-a împins, Doamne? Cine te-a îmbrâncit? Lasă-mă să te ridic, lasă-mă să-ți scutur praful, să-ți curăț chipul prăfuit… Ah, cât aș vrea să pot mângâia și alina chipul tău care, chiar și acoperit de sudoare, praf și sânge, are strălucirea prafului de stele, are o strălucire vindecătoare, are strălucirea sângelui dătător de viață veșnică…

Ah, Doamne, când simt cu câtă gingășie mă privești înțeleg că ceea ce trebuie să scutur nu e chipul tău, ci viața mea: să scutur din ea, de pe ea, din jurul ei păcatul care te îmbrâncește, te alungă afară din cetatea inimii, din templul tău cel sfânt: viața mea. Păcatul meu vrea să te răstignească iar și iar.

Da, Doamne, tu nu ai căzut, ci ai fost împins. Omul te-a împins. Tu, omule, l-ai împins pe Domnul vieții. Tu și păcatele mele. Noi l-am îmbrâncit și el a căzut a treia oară!

În fiecare cădere de pe drumul calvarului îmi amintesc cum păcatul meu s-a luat la trântă cu Dumnezeu. Păcatul meu îl trântește la pământ pe Domnul gloriei. Păcatul vreau să calce în picioare iubirea, să o ucidă. Vrea să o răstignească și să o îngroape în pământ străin, să nu-i mai fie inima mea locuință, templu! Păcatul meu… păcatul tău!

Te văd căzut, Doamne. Tu, tocmai tu, creatorului cerului și al pămntului, tocmai tu ai pământ pe chip, pe mâini. Pământ amestecat cu sânge… Ce imagine dureroasă: pământul acoperă chipul lui Dumnezeu. Câtă durere simt în inima mea contemplând acest tablou: te privesc rănit, sângerând, cu chipul acoperit de pământ și-mi amintesc că, de fapt, pământul ar trebui să aibă chipul tău strălucitor…

Isus Cristos cade. Trupul său izbește și zguduie pământul. Ce atingere cutremurătoare: mâna atotputernicului creator a atins pământul. Simt cum degetele tale, om al durerilor, dar și Dumnezeu creator, s-au înfipt în pământ și au smuls un pumn de țărână. Acea țărână din care ai creat omul, acel om care acum strigă răstignește-l, acel om care te privește plin de sânge, în suferință și nu te ajută. Acel om nepăsător.
Mâna ta, Domnul meu și Dumnezeul meu, ținând pumnul de țărână mă face să tresar, să plâng… E mâna care m-a creat! E mâna care mă ține pe mine, fir de praf. În mâna ta, ai ținut omenirea creată și acum ții omul re-creat!
Cristos nu a căzut. Cristos s-a coborât și a atins pământul din care e făcută ființa noastră. A atins pământul și l-a amestecat cu sângele său ca să creeze o lume nouă. A amestecat pământ cu sânge, așa cum amestecase pământul cu saliva sa, pentru a reda orbului vederea, pentru a ne reda nouă lumina cea adevărată. Astfel noi, prin sângele său, să începem să privim totul cu o privire veșnic nouă, să privim totul prin iubire, cu iubire, în iubire. Totul în iubirea sa. Din pământul amestecat cu sângele său prețios a modelat omul nou, omul luminii, omul iubirii (Gen 2,7; In 9,6).

Ce imagine cutremurătoare: Isus din Nazaret, omul care pe unde a trecut a făcut bine tuturor, acum e plin de țărână, de praf pe care l-a adunat în rănile sale și l-a amestecat cu sângele său scump. Din acest amestesc a ieșit omul cel nou: ai refăcut creația, o, tu rege al iudeilor, regele universului, stăpânul timpului. Ai făcut din nou creaturi noi. Slavă ție, om al durerilor, slavă ție pentru acest om nou care este amestec de țărână culeasă de pe drumul calvarului și sânge dumnezeiesc vărsat pe lemnul crucii, amestec cimentat în strălucitoarea lumină și forță a învierii. Aștia suntem. Asta sunt! Slavă ție, Doamne!

Te privesc uimit căzut sub greutatea lemnului mântuitor și realizez cu smerenie că nu e rușinos să cazi în timp ce-ți porți crucea. Poate fi descurajant, dar sigur nu rușinos. Purtarea crucii presupune și căderi. Ceea ce este cu adevărat rușinos este să nu te ridici. Ceea ce este rușinos este să-ți abandonezi crucea la prima cădere. Ba mai mult, cel mai rușinos este să refuzi crucea, calea crucii. Da, adevărata rușine stă în a refuza crucea și calea crucii, să refuzi Calea, Adevărul și Viața. Rușinați trebuie să fie cei care-l refuză pe Cristos, cel care a purtat păcatele noastre și le-a răstignit pe lemnul crucii.

Te văd căzut, Domnul meu și Dumnezeul meu. Sunt atât de mulți oameni adunați în jurul tău. Mă întreb însă cine ți-a întins mâna ca să te ridice atunci când ai căzut? Oare era acolo paraliticul căruia i-ai spus să-și întindă mâna și a fost vindecat? Dar cel care stătea pe targă și a fost vindecat? Dar cel de la scăldătoare? Dar eu oare eram acolo? Te-am ajutat? Dar tu, omule, erai acolo? Ce ai făcut pentru Cristos? Pentru cel căzut? L-ai ajutat să se ridice? Cine l-a ajutat?

Iartă-mă că nu am fost acolo să te sprijin. Iartă-ne că nu suntem acolo unde oameni cad și astăzi. Iartă-ne că nu ajutăm pe nimeni să se ridice… Iartă-ne că trăim nepăsători lângă tine, Isus părăsit… Iartă-ne și ajută-ne să comtemplăm misterul căderii și ridicării tale. Să contemplăm, să ne rugăm și să învățăm din sfânta ta ridicare.

Prin puterea și prezența Duhului Sfânt care nu te-a părăsit niciodată, te-ai ridicat, o, Domnul meu. Te-ai ridicat asemenea profetului Ilie, care „s-a ridicat ca focul şi cuvântul lui ca făclia ardea” (Sir 48,1). Cuvântul tău abia șoptit ardea în inima mea în timp ce te priveam în adorație: „Mă voi ridica și voi duce crucea până la capăt! Mă voi ridica și te voi mântui”, mi-ai spus. Ne spui și astăzi: „Mă voi ridica și vă voi mântui!”.

Doamne, nu știm să ne rugăm. Nu știm să-ți mulțumim. Din gândurile noastre sfioase și înlăcrimate lăsăm să răsune vocea psalmistului:
„Dumnezeule, care faci dreptate, Doamne,
Dumnezeule, care faci dreptate, ridică-te, arată-te!
Ridică-te, tu, care judeci pământul,
dă-le celor care te-au condamnat răsplata cuvenită!
Până când, Doamne, nelegiuiții,
până când nelegiuiții vor triumfa?
Ei bârfesc și vorbesc cu îngâmfare,
toți făcătorii de rele se laudă,
calcă în picioare poporul tău, Doamne,
și umilesc moștenirea ta.
Îi ucid pe văduvă și pe cel străin
și dau la moarte pe cel orfan.
Te-au călcat în picioare și pe tine, Doamne.
Te-au osândit la moarte!
Ei spun: „Domnul nu vede,
Dumnezeul lui Iacob nu înțelege!…
Dar tu, Doamne, deși căzut, cunoști gândurile lor:
știi că sunt zadarnice. Ridică-te” (cf. Ps 94,1-7.11).

Cu câtă înfrigurare îți strig, Doamne, atunci când sunt căzut alături de tine pe drumul vieții: „Tu speranța celor căzuți, ridică-te! Ridică-te și sprijină-mi inima în dorința de a se ridica alături de tine! Tu, speranța mea, ridică-te. Ridică-mă! Mântuiește-mă! Mântuitorul meu, tu care ai venit să mă ridici din păcat, ridică-te! Ridică-te și mântuiește-mă, eliberează-mă de pământ, de viciu, de ambiții, de orgăliu, de răutate, de orice cădere”.

Te contemplu ridicându-te! Măreț! Plin de hotărâre! Tatăl ceresc a pus în tine dorința arzătoare de a ne mântui, de a mântui omul, de a reînnoi țărâna din care suntem făcuți… Trebuia să te ridici ca să ne mântuiești prin sângele crucii, prin suferința morții și prin glorioasa înviere.

Forța care te-a făcut să te cobori din cer pe pământ este forța care te-a ajutat acum să te ridici de la pământ: iubirea față de om, față de mine, față de tine. Tare ca moartea este iubire și zeci de căderi nu o pot înfrânge (Ct 8,6-7). Nimic. Se ridică și merge să ne mântuiască… să fie răstignit.
Cine s-ar mai ridica de la pământ dacă ar ști că urmează să fie răstignit?!
Doar cel care-l iubește pe cel pentru care moare.

Contemplu plin de uimire și recunoștință acest moment când Mielul lui Dumnezeu se ridică și împreună cu lemnul crucii ridică de la pământ omul și păcatele lumii. Acum contemplăm imaginea divină a Mielului care ridicându-se ridică păcatele lumii (cf. In 1,29).
Contemplu cu smerenie, plin de speranță acest moment al durerii. În tăcerea adorației în fața crucii și a răstignitului răsuna vocea Creatorului: „Nu vă mai gândiți la ceea ce a fost mai înainte și nu vă mai amintiți de cele trecute. Iată, eu fac o lume nouă; ea apare deja; nu o vedeți?” (cf. Is 43,18-19). Da, o lume nouă, un om nou din pământ și sânge, din pământ binecuvântat în care pot săruta urma pașilor tăi.

Când te-am văzut ridicându-te, sufletul meu îndurerat de suferințele tale, tresaltă de bucurie în speranța mântuirii:
„Dumnezeu se ridică!
Dumnezeu e mai puternic decât crucea!
Dumnezeu este mai presus de păcatele noastre.
Dumnezeu se ridică, dușmanii lui se risipesc
și cei care-l urăsc fug dinaintea feței lui.
Cum se risipește fumul, așa îi risipești,
cum se topește ceara în fața focului,
așa pier cei răi din fața lui Dumnezeu.
Cei drepți se bucură și tresaltă de bucurie
în fața lui Dumnezeu,
exultă în tresăltări de bucurie (Ps 68,2-4).

Să-l urmăm pe Cristos pe calea crucii. Să stăm lângă el. Să-i fim sprijin când suferă în cei săraci, în cei uitați, în cei singuri, în cei bătrâni, în cei păcătoși. Să ajutăm un suflet să se ridice. Să-l ajutăm pe Cristos să intre în viața celui nebotezat, nespovedit. Să ridicăm un altar în fiecare om. Să înălțăm o cruce în fiecare inimă, acea cruce prin care a fost răscumpărată omenirea. Să luminăm fiecare viața cu prezența celui înviat.

Iar dacă acum ești căzut nu căuta mai întâi ajutor în exterior, ci intră în interior, în sufletul tău, în inima care trebuie să fie templul lui Dumnezeu… Acolo trebuie să aprinzi mai întâi iubirea… Apoi vei reuși să te ridici…

Cristos a căzut a treia oară. Noi înșine am fost scufundați de trei ori în apa dătătoare de viață și botezați în numele sfintei Treimi. De trei ori apa s-a revarsat pe creștetul nostru pentru a fi purificați și ridicați la demnitatea de fii ai Tatălui ceresc. De trei ori ai căzut și tu, Domnul meu și Dumnezeul meu, și de trei ori te-ai ridicat pentru ca purificarea noastră să fie desăvârșită prin suferințele căderilor tale, prin jertfa crucii tale.

Cristos a căzut a treia oară. Cristos s-a ridicat a treia oară. Tot trei sunt pașii prin care ne ridicăm din păcatele noastre. Mai întâi ne cercetăm cugetul și ne hotărâm să ne apropiem de sacramentul spovezii. Apoi ne spovedim. Și apoi îndeplinim pocăința, cu smerenie și ascultare, astfel încât ridicarea noastră să fie vrednică de numele de creștin.

Cristos a căzut a treia oară și s-a ridicat tocmai ca să acopere cele trei mari lipsuri ale vieții noastre: compasiunea, tihna, statornicia.
Ne lipsește compasiunea, dragostea față de omul pe care l-am lăsat să cadă a treia oară. Suntem indiferenți! Nepăsători! L-am văzut căzând și prima dată și a doua oară și nu am făcut nimic. L-am îndepărtat. L-am judecat. L-am condamnat pentru slăbiciunea lui. Pentru căderile lui l-am socotit nevrednic de prietenia noastră și ne-am întors capul și inima și întreaga viață în altă parte. Lângă noi, ființe nepăsătoare și egoiste, trăiesc părășiți Dumnezeu și omul.
Ne lipsește tihna… Tihna să ne uităm la cel căzut. Să-l ridicăm. Să-l scuturăm de praf. Să-l luăm la noi, în inima noastră și să-l celebrăm. Da, să-l celebrezi în tihnă, cu calm pe cel căzut, mort și apoi înviat care acum trăiește în fratele care cade lângă tine, lângă mine, când cazi tu, când cad eu… Nu mai avem tihnă. Suntem agitați, grăbiți. Chiar și în celebrarea celor sfinte, ca și în trăirea celor lumești. Nu mai avem timp nici pentru Dumnezeu, nici pentru om.
Ne lipsește statornicia. Ne plictisesc angajamentele luate. Ni se par demodate, depășite. Vrem mereu ceva nou! Ne plictisesc oamenii lângă care am jurat că vom trăi toată viața. Ne plictisește însuși Dumnezeu pe care am jurat că-l vom sluji cu inimă neîmpărțită. Căderea ta, Doamne, îmi amintește de nestatornicia mea, de propriile mele căderi. Cele mai urâte. Repetate. Nestatornic în cele sfinte, nestatornic în cele lumești. Ăsta sunt. Ăștia suntem. Iar cel care ne judecă plin de mândrie, sigur pe el, uită cuvintele Apostolului: „Cine stă în picioare să aibă grijă să nu cadă” (cf. 1Cor 10,12)…

Exemplul tău, ridicarea ta și continuarea drumului crucii până la înviere îmi dă curaj. Mă ridic să te urmez pe drumul crucii. Tu ai căzut de trei ori. Eu de mai multe ori. Dar tu m-ai ridicat de fiecare dată. Dă-mi, te rog, compasiune. Dă-mi tihnă. Dă-mi statornicie. Ridică-mă acum, o bune, Isuse. Fă să aud cuvântul tău: „Curaj. Nu te teme. Eu sunt Isus pe care tu îl persecuți. Ridică-te… Dacă mă iubești, trebuie să te ridici. Mă iubești tu mai mult decât aceștia?” Sprjinit de tine mă ridic și de această dată și-ți spun din toată inima: „Doamne, tu știi toate, tu știi că te iubesc” (In 21,17).

 

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh,
precum era la început și acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin!


Meditarea acestei stațiuni mă poartă cu gândul la trei fragmente evanghelice:

  1. Cine-l va ridica pe cel căzut în mâinile tâlharilor, în ghearele păcatului?Caritatea samariteanului – Lc 10,25-37:

25 Iată că un învăţat al Legii s-a ridicat ca să-l pună la încercare, spunând: „Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”. 26 El i-a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?”. 27Acesta, răspunzând, a zis: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”. 28 El i-a spus: „Ai răspuns bine, fă aceasta şi vei trăi!”.
29 Acela însă, voind să se justifice, i-a spus lui Isus: „Şi cine este aproapele meu?”. 30 Isus a continuat: „Un om cobora de la Ierusalím la Ierihón şi a căzut în mâna tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au strivit în bătaie, au plecat, lăsându-l pe jumătate mort. 31 Din întâmplare, a trecut pe drumul acela un preot, dar, văzându-l, a trecut mai departe. 32 La fel şi un levit, fiind prin locul acela, văzându-l, a trecut mai departe. 33 Dar un samaritean oarecare, ce călătorea, a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. 34 Apropiindu-se, i-a legat rănile turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară, l-a dus la un han şi i-a purtat de grijă. 35 În ziua următoare, a scos doi dinári, i-a dat hangiului şi i-a spus: «Îngrijeşte-te de el şi ceea ce vei mai cheltui îţi voi da când mă voi întoarce!». 36 Cine dintre aceştia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?”. 37 El a răspuns: „Cel care a avut milă de el”. Atunci Isus i-a spus: „Mergi şi fă şi tu la fel!” .

  1. Când se va trezi și în noi dorința de a ne ridica și de a ne întoarce la Tatăl?Parabola tatălui îndurător. Fiul risipitor – Lc 15,11-32:

11 Apoi Isus le-a spus: „Un om oarecare avea doi fii. 12 Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!». Iar el le-a împărţit averea. 13 Şi nu după multe zile, fiul cel mai tânăr şi-a adunat toate şi a plecat într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit averea într-o viaţă de desfrâu. 14 După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. 15 Atunci s-a dus şi s-a aciuat la unul dintre cetăţenii acelei ţări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. 16 Şi ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. 17 Atunci, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! 18 Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; 19 nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!». 20 Şi, ridicându-se, a mers la tatăl său.
Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. 21Atunci, fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». 22 Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare! 23 Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, 24 căci acest fiu al meu era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!». Şi au început să se veselească.
25 Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi dansuri. 26 Atunci, chemându-l pe unul dintre servitori, l-a întrebat ce este aceasta. 27 El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat viţelul cel îngrăşat». 28 Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit şi-l implora. 29 El, răspunzând, i-a zis tatălui său: «Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă bucur cu prietenii mei. 30 Însă, când a venit acest fiu al tău care ți-a devorat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat». 31 Atunci, el i-a spus: «Fiule, tu eşti cu mine totdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. 32 Dar trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!»”.

  1. Pământul amestecat cu sângele lui Cristos ne va ajuta să ne vedem, să ne recunoaștem păcatele și să trăim ca fii ai luminii, departe de păcat?
    Vindecarea orbului din naştere. Orbirea spiritualăIn 9,1-41:

1Pe când trecea, a văzut un om orb din naştere. 2Discipolii lui l‑au întrebat, zicând: „Rabbí, cine a păcătuit că s-a născut orb, el sau părinţii lui?”. 3Isus a răspuns: „N-a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci [este astfel] ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. 4Noi trebuie să săvârşim lucrările celui care m-a trimis, atât timp cât este zi; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze. 5Cât timp sunt în lume, eu sunt lumina lumii”.
6După ce a spus acestea, a scuipat pe pământ, a făcut tină cu salivă, i-a pus tina pe ochi 7şi i-a zis: „Du-te şi spală-te la piscina Síloe!” – care înseamnă „Trimisul”. Aşadar, el a plecat, s-a spălat şi s-a întors văzând.
8Atunci, vecinii şi cei care îl văzuseră mai înainte că era cerşetor au zis: „Nu este el cel care şedea şi cerşea?”. 9Unii spuneau: „El este”, alţii ziceau: „Nu, dar seamănă cu el”. El a zis: „Eu sunt”. 10Aşadar i-au spus: „Cum ţi s-au deschis ochii?”. 11El a răspuns: „Omul care se numeşte Isus a făcut tină, mi-a uns ochii şi mi-a zis: «Du-te la Síloe şi spală-te!». Deci m-am dus şi, după ce m-am spălat, mi-am redobândit vederea”. 12Ei i-au zis: „Unde este acela?”. El a spus: „Nu ştiu”.
13L-au dus la farisei pe cel care fusese orb. 14De fapt, era sâmbătă ziua în care a făcut Isus tina şi i-a deschis ochii.
15Fariseii l-au întrebat din nou cum a început să vadă. El le-a zis: „Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat şi văd”. 16Câţiva dintre farisei ziceau: „Omul acesta nu este de la Dumnezeu, pentru că nu ţine sâmbăta”. Alţii, însă, ziceau: „Cum poate un om păcătos să facă astfel de semne?”. Şi era dezbinare între ei. 17Deci i-au zis iarăşi orbului: „Tu ce spui despre el, de vreme ce ţi-a deschis ochii?”. El a răspuns: „Este un profet”.
18Iudeii nu credeau despre el că fusese orb şi că a început să vadă până când nu i-au chemat pe părinţii celui care şi-a redobândit vederea 19şi i-au întrebat: „Acesta este fiul vostru pe care spuneţi că l-aţi născut orb? Aşadar, cum de vede acum?”. 20Părinţii lui au răspuns şi au zis: „Ştim că acesta este fiul nostru şi că l-am născut orb. 21Dar cum de vede acum nu ştim. Şi nici cine i-a deschis ochii nu ştim. Întrebaţi‑l pe el; e destul de mare! Va vorbi el însuşi despre sine”. 22Părinţii lui au spus acestea pentru că se temeau de iudei. De fapt, iudeii se înţeleseseră deja ca, dacă cineva ar fi mărturisit că el este Cristos, să fie exclus din sinagogă. 23De aceea au spus părinţii lui: „E destul de mare; întrebaţi-l pe el!”.
24Atunci l-au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: „Dă glorie lui Dumnezeu! Noi ştim că omul acesta este un păcătos”. 25El a răspuns: „Eu nu ştiu dacă este un păcătos. Eu una ştiu: că eram orb şi acum văd”. 26Ei i-au zis: „Ce ţi-a făcut? Cum ţi‑a deschis ochii?”. 27Le-a răspuns: „V-am spus deja şi nu m-aţi ascultat. De ce vreţi să auziţi din nou? Nu cumva vreţi şi voi să deveniţi discipolii aceluia?”. 28Atunci au început să-l insulte, zicând: „Tu eşti discipolul lui. Noi suntem discipolii lui Moise! 29Noi ştim că lui Moise i‑a vorbit Dumnezeu. Dar acesta nu ştim de unde este”. 30Omul a răspuns şi le-a zis: „Tocmai asta-i de mirare, că voi nu ştiţi de unde este, iar el mi-a deschis ochii. 31Noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi ci, dacă cineva îl cinsteşte pe Dumnezeu şi face voinţa lui, pe acela îl ascultă. 32De când e lumea, nu s-a auzit ca cineva să fi deschis ochii unui orb din naştere. 33Dacă acesta n-ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi putut face nimic”. 34I-au răspuns şi au zis: „Tu eşti născut cu totul în păcat şi ne înveţi pe noi?”. Şi l-au dat afară.
35Isus a auzit că l-au dat afară şi, întâlnindu-l, i-a zis: „Crezi tu în Fiul Omului?”. 36El a răspuns: „Cine este, Doamne, ca să cred în el?”. 37Isus i-a spus: „L-ai şi văzut. Cel care vorbeşte cu tine, el este”. 38El i-a zis: „Cred, Doamne”; şi l-a adorat. 39Isus i-a zis: „Am venit în lumea aceasta ca să fac judecată pentru ca cei ce nu văd să vadă, iar cei care văd să devină orbi”.
40Unii dintre fariseii care erau cu el au auzit acestea şi i-au zis: „Nu cumva suntem şi noi orbi?”. 41Isus le-a zis: „Dacă aţi fi orbi, nu aţi avea păcat. Dar pentru că spuneţi: «Vedem», păcatul vostru rămâne.

Cuvântul Domnului!
Mulțumim lui Dumnezeu!

Aici puteţi medita:

Rugăciune de pregătire pentru Calea Sfintei Cruci

Staţiunea I: Isus este condamnat la moarte!

Staţiunea a II-a: Isus ia crucea pe umeri

Staţiunea a III-a: Isus cade sub povara crucii

Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe Maica sa îndurerată

Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă Crucea

Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Staţiunea a VII-a: Isus cade a doua oară sub povara crucii

Stațiunea a VIII-a: Isus mângâie femeile care plâng

 

 

 

 

Isus mângâie femeile care plâng

Citire din Evanghelia după sfântul Luca

Pe drumul Calvarului Îl urma și o mare mulțime de popor și de femei care-și băteau pieptul și-l plângeau.
Întorcându-se către ele, Isus le-a spus: „Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeți pe mine, ci mai degrabă plângeți-vă pe voi și pe copiii voștri. Căci, iată, vor veni zile în care veți spune: «Fericite cele sterile, cele care niciodată n-au născut și pieptul care n-a alăptat!»
Atunci vor începe să spună munților:
Cădeți peste noi!
și colinelor:
Acoperiți-ne!
Căci dacă așa fac ei cu lemnul cel verde, ce se va întâmpla cu cel uscat?”

Cuvântul Domnului

(Lc 23,27-31; cf. Os 9,14; 10,8; 11,27)

Stațiunea a VIII-a: Isus mângâie femeile din Ierusalim care plâng

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Când a văzut-o, Domnului i s-a făcut milă de ea și i-a zis: „Nu plânge!” (Lc 7,13)

Cât de bine cunoști, Doamne Isuse, durerea care ne sfâșie trupul și sufletul! Cât de cunoscut îți este sunetul lacrimilor care țâșnesc din inimile zdrobite de suferință.

Chiar și atunci când mulțimile te calcă în picioare, dornice să te vadă, să te atingă, tu, Domnul și Dumnezeul nostru, îl vezi pe cel suferind: știi exact cine are nevoie de atingerea ta, de privirea ta, de mângâierea ta, de cuvintele tale vindecătoare (cf. Lc 8,42-48). Tu cunoști chipul celui suferind, îi auzi strigătul, pentru că tu însuți te-ai făcut pentru noi „om al durerii, cunoscător al suferinței”. Tu, Doamne, ai purtat „suferințele noastre și durerile noastre le-ai luat asupra ta”. Prin rănile tale, scump Mântuitor, noi am fost vindecați, alinați, mântuiți (cf. Is 53,3-5; Mt 8,17; Mc 9,12; Evr 2,10).

Înconjurat de oamnii care te duc spre locul răstignirii, îmbrâncit de soldați, hulit de arhierei și cărturari, disprețuit de trecători, în toată acea agitație și gălăgie, în acel amestec de ură și curiozitate, de răutate și indiferență, tu auzi lacrimile care se prelig pe obrazul femeilor din Ierusalim care plâng. Auzi rostogolirea fierbinte a lacrimilor de neputință, lacrimi de regret, lacrimi care imploră iertare: „Iartă-i, Doamne, căci nu știu ce fac! Nu știu pe cine răstignesc! Iartă-ne că nu te-am putut salva din mâinile lui Pilat, din mâinile Sinedriului, din mâinile bătrânilor și ale cărturarilor poporului nostru. Iartă-ne! Iartă-ne, Doamne, ai milă de noi și iartă-ne, Isuse din Nazaret, căci am greșit, am păcătuit împotriva ta și ce-i rău înaintea ta am săvârșit. Ai milă de noi, Dumnezeule, după marea ta bunătate, şi, după mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea noastră, șterge lacrimile noastre” (cf. Ps 50,3-6).

Suntem și noi amestecați în mulțime. De fapt, astăzi noi suntem mulțimea care-l înconjoară pe Cristos. Străbatem drumul crucii. Unii sunt aici lângă el din curiozitate, alții din răutate. Chiar și astăzi unii îl hulesc, alții îl plâng…. Suntem atât de mulți adunați să-l vedem, și cu toate acestea, în acest zgomot infernal al oamenilor însetați de sânge, el aude fiecare lacrimă. Ce imagine puternică: Isus Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, cu crucea în spate, încoronat cu spini, plin de sânge izvorât din rănile biciuirii, acest om cu trupul apăsat de povara crucii și a suferinței, te privește pe tine femeie și mamă, soră și prietenă, te privește cu duioșie maternă și cu atotputernicie paternă și îți spune: „Nu plânge!” (cf. Lc 7,13). El te încurajează. El te invită să privești la „preafericita Fecioară Maria care a înaintat în peregrinarea credinţei şi a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele Crucii, unde, nu fără un plan divin, a stat neclintită, a suferit adânc împreună cu Fiul ei unul-născut şi s-a unit cu suflet de mamă la jertfa lui, consimţind cu iubire la sacrificarea Victimei născute din ea. Da, pe tine, femeie care strigi acum – „Munților: Cădeți peste noi! și colinelor: Acoperiți-ne! (Lc 23,27-31; cf. Os 9,14; 10,8; 11,27) te cheamă să privești la cea care a fost dată ca mamă ucenicului de către Cristos Isus murind pe Cruce, prin cuvintele: „Femeie, iată-l pe fiul tău” (In 19, 26-27; LG 58; CBC 964).

Nu există tandrețe mai mare decât să fii mângâiat de cel care te-a creat! Este atâta gingășie în prezența Mariei și în această mângâiere a Mântuitorului. Cât de bine ar fi să învățăm de la tine, Doamne, cum să ne apropiem de oameni, cum să-i mângâiem! Câtă dragoste izvorăște din tine când te apropii de femeia mamă, de femeia soție, de femeia fiică, de femeia lovită, de femeia bolnavă, de femeia abuzată, de femeia împlinită, de femeia săracă, de femeia prietenă, de femeia păcătoasă, de femeia ce-ți udă cu lacrimile ei picioarele tale sfinte, picioare care poartă urmele cuielor (cf. Lc 7,38)! Mii de lacrimi cad și astăzi din ochii femeilor sfinte sau păcătoase, iubite sau abuzate, împlinite sau disperate, sănătoase sau bolnave. Strânge, Doamne, lacrimile lor în urciorul tău, în inima ta (cf. Ps 56,12).

Câtă gingășie în această trecere mângâietoare a mântuitorului prin viața femeilor care plâng. Chiar astăzi trece și șterge orice lacrimă din ochii noștri. Mai mult, lor le pregătește, tocmai prin acest sacrificiu, un cer nou și un pământ nou, o viață nouă unde „nu va mai fi nici plâns, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (cf. Ap 21,1.4).

Fii aproape, Isuse, și de acele femei care acceptă cu greu că au nevoie de mângâiere, de consolare, de cele care par puternice în ochii lumi, dar sunt sfâșiate în interior. Fii tu alinarea lor și ajută-ne pe toți să înțelegem că a fi mângâiat nu este semnul unei slăbiciuni, ci este dovada iubirii, este semnul inimilor vii care se atrag, se ating, se vindecă.

Ajută, Doamne, fiecare femeie să-și regăsească locul în Biserică și în lume și să nu se considere niciodată disprețuită sau discriminată. Rolul femeilor de pe drumul calvarului să devină și rostul și rolul femeii în Biserică: o prezenţă maternă pentru cel în suferinţă, alinare şi consolare, compătimire și iertare. În Biserică toți trebuie să fim prezențe slujitoare!

Te rugăm, Isuse, ajută fiecare femeie să stea departe de păcat, de răutate, de ură, de bârfă, de gelozie, de tot ceea ce ar putea să-i păteze chipul neprihănit și gingășia meternă. Ajută fiecare femeie să nu-și dorească să fie ispită pentru aproapele său și să fie atentă la cuvinte, gesturi, îmbrăcăminte. Iar pe noi, ființe pline de răutate și slăbiciuni, ajută-ne să nu mai aruncăm cu pietre în femeia păcătoasă mai înainte de a ne vedea propriile păcate și de a ne aminti că tu singur ești fără de păcat (cf. Mt 7,1-5; In 8,1-11).

Ah, cât de ușor e să dai vina pe femeia păcătoasă și să o distrugi, în loc să o salvezi, să-i ștergi lacrimile, să admiri ceea ce e bun în ea, acele mici „gesturi frumoase” pe care le face pentru cei ce vor muri (cf. Gen 3,12; Mc 14,6). Ah, cât de bine ar fi dacă am reuși să vedem în femeie, în cea care este „carne din carnea bărbatului”, fiinţa aflată faţă în faţă cu el, egala lui, cea mai apropiată de el, cea care îi este dăruită de Dumnezeu ca un „ajutor”, reprezentându-l astfel pe „Dumnezeu, în care este ajutorul nostru” (cf. Gen 2,23; Ps 121,2; CBC 1605). Dacă am reuși să privim femeile care plâng și să le mângâiem, am șterge multe lacrimi care izbesc asurzitor pământul scăldat și astăzi de sânge nevinovat!

Câtă durere ar trebui să sfâșie acum inima noastră privind la Cristos care străbate și astăzi drumul crucii, trecând prin viața noastră, trecâd printre suferințele și lacrimile noastre. Cât de adânc se imprimă în inima noastră imaginea omului-dumnezeu cu crucea în spate ștergând lacrimile femeilor care plâng, lacrimile omenirii care plânge. Dumenzeu trece prin mijlocul poporului său, Domnul vizitează poporul său și-l găsește plângând, suferind. I se face milă și-i strigă plin de milostivire atotputernică: „Nu plânge!” (Lc 7,13.16). Ieri, astăzi și în fiecare zi până la împlinirea timpurilor, atunci când Dumnezeu trece prin mijlocul oamenilor, prin viața noastră, ne găsește suferind, plângând. Suferința și plânsul fac parte din viața noastră. Cu greu găsim fărâme de viață din care să lipsească lacrimile. Însă fiecărei inimi suferinde Domnul îi spune: „Nu plânge. Eu sunt cu tine. Eu sunt pentru tine un Dumnezeu puternic”. Să ne amintim cuvintele psalmistului: „În ziua în care sunt cuprins de teamă, îmi pun încrederea în Dumnezeu, căci Domnul numără pașii pribegiei mele și strânge lacrimile mele în urciorul său” (cf. Ps 56,4.9.12).

Cât de bine a surprins poetul gingășia Domnului și atenția sa la suferințele noastre trupești și sufletești: „Când izgonit din cuibul veşniciei / întâiul om / trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri, / îl chinuiau mustrându-l / lumina, zarea, norii – şi din orice floare / îl săgeta c-o amintire paradisul – / Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă. // Odată istovit de-albastrul prea senin / al primăverii, / cu suflet de copil întâiul om / căzu cu faţa-n pulberea pământului: „Stăpâne, ia-mi vederea, / ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii / c-un giulgiu, / să nu mai văd / nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori, / căci vezi – lumina lor mă doare”. // Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare / îi dete – lacrimile” (Lucian Blaga, Lacrimile).

Dumnezeu nu este străin de suferințele noastre, nu este indiferent în fața durerii. El spune și astăzi: „Am văzut necazul poporului meu! Strigătul fiilor mei a ajuns până la mine. Mă voi coborî la ei și îi voi elibera”, voi coborî și îi voi mângâia (cf. Ex 3,7.9). Cu toate acestea, noi știm că adevărata eliberare de suferință și de orice lacrimă o vom cunoaște în împărăția cerească. Așa credem și așa ne rugăm: „Adu-ţi aminte şi de fraţii noştri răposaţi şi de toţi drepţii care au trecut din această lume şi primeşte-i cu bunătate în împărăţia ta cerească, unde nădăjduim să ne bucurăm şi noi de-a pururi, împreună cu ei, de mărirea ta, atunci când vei şterge toată lacrima din ochii noştri, căci, văzându-te pe tine, Dumnezeul nostru, aşa precum eşti, vom fi pe veci asemenea ţie şi te vom lăuda fără încetare” (Sfânta Liturghie, Rugăciunea euharistică a III-a).

Domnul va șterge orice lacrimă din ochii noștri. Aceasta este speranța noastră în mijlocul suferințelor. Aceasta este credința pe care o mărturisim chiar și atunci când plânsul ne împiedică să vedem frumusețea vieții. Aceasta este mângâierea prin care primim forța ca, deși noi înșine suferinzi, să-i slujim pe cei care suferă în casa noastră. Însuși Dumnezeu, Tatăl îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, „ne mângâie în orice necaz al nostru ca să putem și noi să-i mângâiem pe cei care se află în orice necaz cu mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu. Căci după cum prisosesc pătimirile lui Cristos în noi, tot la fel prin Cristos prisosește și mângâierea noastră. Așadar, dacă suntem în necaz, suntem astfel pentru mângâierea și mântuirea noastră. Dacă suntem mângâiați, suntem astfel pentru mângâierea care vă întărește ca să suportați cu statornicie pătimirile pe care le îndurăm și noi (cf. 2Cor 1,3-6).

Doamne Isuse Cristoase care ai privit cu duioșie la femeile din Ierusalim care plângeau, ajuntă-ne să ne îngrijim și noi de cei care plâng. Să fim consolare pentru prezentul și viitorul lor. Ascultă-ne rugăciunea pe care o înălțăm către tine urmându-te pe drumul crucii și pleacă-ți urechea la strigarea noastră. Noi credem și mărturisim că tu nu ești niciodată surd la lacrimile noastre (cf. Ps 39,19). Ajută-ne să nu fim nici noi surzi la lacrimile celor din jurul nostru. Lumnează-ne și întărește-ne mai ales ca să nu devenim izvor de suferință și lacrimi pentru cei care fac parte din viața și casa noastră.

În jurul nostru oamenii străbat calea crucii. Vedem lacrimi care nu încetează niciodată să ude pământul. Izvorăsc hotărâte din ochii celor mici ca și din ochii celor mari, bărbați și femei, tineri și bătrâni plâng lângă noi. Doamne, te rugăm, treci prin viața lor și fă-le bine, fă-i bine pe oamenii înecați în lacrimi. Treci astăzi, Doamne, prin viața Bisericii ca să o mângâi în fii ei care suferă, care trădează, care dezamăgesc… Atinge-mă și pe mine, fiul ei nevrednic, și renaște-mă la o viață de pocăință, iubire și de credință adevărată. Prezența ta să ne fie izvor de trezire pentru a-i putea mângâia împreună cu tine pe cei încercați.

Doamne, vrem să străbatem cu tine drumul crucii până la capăt. Nu lăsa să ne oprim pe cale, nu lăsa să ne abatem, nici măcar atunci când suferința și lacrimile ne iau cu asalt din interior și din exterior, când suntem tentați de sentimentalism sau filantropie. Însoțiți de scumpa ta mamă, Preacurata Fecioară Maria, Maica îndurerată, vrem să străbatem drumul Calvarului până la sfârșit, până la învierea și viața veșnică, până la locul în care „vei şterge toată lacrima din ochii noştri, căci, văzându-te pe tine, Dumnezeul nostru, aşa precum eşti, vom fi pe veci asemenea ţie şi te vom lăuda fără încetare”.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, precum era la început și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


Aici puteţi medita și

Staţiunea a VII-a: Isus cade a doua oară sub povara crucii

Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă Crucea

Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe Maica sa îndurerată

Staţiunea a III-a: Isus cade sub povara crucii

Staţiunea a II-a: Isus ia crucea pe umeri

Staţiunea I: Isus este condamnat la moarte!

Rugăciune de pregătire pentru Calea Sfintei Cruci

 

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: