Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for the ‘Calea Sfintei Cruci’ Category

Isus mângâie femeile care plâng

Posted by Paxlaur pe 16/02/2018

Citire din Evanghelia după sfântul Luca

Pe drumul Calvarului Îl urma și o mare mulțime de popor și de femei care-și băteau pieptul și-l plângeau.
Întorcându-se către ele, Isus le-a spus: „Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeți pe mine, ci mai degrabă plângeți-vă pe voi și pe copiii voștri. Căci, iată, vor veni zile în care veți spune: «Fericite cele sterile, cele care niciodată n-au născut și pieptul care n-a alăptat!»
Atunci vor începe să spună munților:
Cădeți peste noi!
și colinelor:
Acoperiți-ne!
Căci dacă așa fac ei cu lemnul cel verde, ce se va întâmpla cu cel uscat?”

Cuvântul Domnului

(Lc 23,27-31; cf. Os 9,14; 10,8; 11,27)

Stațiunea a VIII-a: Isus mângâie femeile din Ierusalim care plâng

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Când a văzut-o, Domnului i s-a făcut milă de ea și i-a zis: „Nu plânge!” (Lc 7,13)

Cât de bine cunoști, Doamne Isuse, durerea care ne sfâșie trupul și sufletul! Cât de cunoscut îți este sunetul lacrimilor care țâșnesc din inimile zdrobite de suferință.

Chiar și atunci când mulțimile te calcă în picioare, dornice să te vadă, să te atingă, tu, Domnul și Dumnezeul nostru, îl vezi pe cel suferind: știi exact cine are nevoie de atingerea ta, de privirea ta, de mângâierea ta, de cuvintele tale vindecătoare (cf. Lc 8,42-48). Tu cunoști chipul celui suferind, îi auzi strigătul, pentru că tu însuți te-ai făcut pentru noi „om al durerii, cunoscător al suferinței”. Tu, Doamne, ai purtat „suferințele noastre și durerile noastre le-ai luat asupra ta”. Prin rănile tale, scump Mântuitor, noi am fost vindecați, alinați, mântuiți (cf. Is 53,3-5; Mt 8,17; Mc 9,12; Evr 2,10).

Înconjurat de oamnii care te duc spre locul răstignirii, îmbrâncit de soldați, hulit de arhierei și cărturari, disprețuit de trecători, în toată acea agitație și gălăgie, în acel amestec de ură și curiozitate, de răutate și indiferență, tu auzi lacrimile care se prelig pe obrazul femeilor din Ierusalim care plâng. Auzi rostogolirea fierbinte a lacrimilor de neputință, lacrimi de regret, lacrimi care imploră iertare: „Iartă-i, Doamne, căci nu știu ce fac! Nu știu pe cine răstignesc! Iartă-ne că nu te-am putut salva din mâinile lui Pilat, din mâinile Sinedriului, din mâinile bătrânilor și ale cărturarilor poporului nostru. Iartă-ne! Iartă-ne, Doamne, ai milă de noi și iartă-ne, Isuse din Nazaret, căci am greșit, am păcătuit împotriva ta și ce-i rău înaintea ta am săvârșit. Ai milă de noi, Dumnezeule, după marea ta bunătate, şi, după mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea noastră, șterge lacrimile noastre” (cf. Ps 50,3-6).

Suntem și noi amestecați în mulțime. De fapt, astăzi noi suntem mulțimea care-l înconjoară pe Cristos. Străbatem drumul crucii. Unii sunt aici lângă el din curiozitate, alții din răutate. Chiar și astăzi unii îl hulesc, alții îl plâng…. Suntem atât de mulți adunați să-l vedem, și cu toate acestea, în acest zgomot infernal al oamenilor însetați de sânge, el aude fiecare lacrimă. Ce imagine puternică: Isus Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, cu crucea în spate, încoronat cu spini, plin de sânge izvorât din rănile biciuirii, acest om cu trupul apăsat de povara crucii și a suferinței, te privește pe tine femeie și mamă, soră și prietenă, te privește cu duioșie maternă și cu atotputernicie paternă și îți spune: „Nu plânge!” (cf. Lc 7,13). El te încurajează. El te invită să privești la „preafericita Fecioară Maria care a înaintat în peregrinarea credinţei şi a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele Crucii, unde, nu fără un plan divin, a stat neclintită, a suferit adânc împreună cu Fiul ei unul-născut şi s-a unit cu suflet de mamă la jertfa lui, consimţind cu iubire la sacrificarea Victimei născute din ea. Da, pe tine, femeie care strigi acum – „Munților: Cădeți peste noi! și colinelor: Acoperiți-ne! (Lc 23,27-31; cf. Os 9,14; 10,8; 11,27) te cheamă să privești la cea care a fost dată ca mamă ucenicului de către Cristos Isus murind pe Cruce, prin cuvintele: „Femeie, iată-l pe fiul tău” (In 19, 26-27; LG 58; CBC 964).

Nu există tandrețe mai mare decât să fii mângâiat de cel care te-a creat! Este atâta gingășie în prezența Mariei și în această mângâiere a Mântuitorului. Cât de bine ar fi să învățăm de la tine, Doamne, cum să ne apropiem de oameni, cum să-i mângâiem! Câtă dragoste izvorăște din tine când te apropii de femeia mamă, de femeia soție, de femeia fiică, de femeia lovită, de femeia bolnavă, de femeia abuzată, de femeia împlinită, de femeia săracă, de femeia prietenă, de femeia păcătoasă, de femeia ce-ți udă cu lacrimile ei picioarele tale sfinte, picioare care poartă urmele cuielor (cf. Lc 7,38)! Mii de lacrimi cad și astăzi din ochii femeilor sfinte sau păcătoase, iubite sau abuzate, împlinite sau disperate, sănătoase sau bolnave. Strânge, Doamne, lacrimile lor în urciorul tău, în inima ta (cf. Ps 56,12).

Câtă gingășie în această trecere mângâietoare a mântuitorului prin viața femeilor care plâng. Chiar astăzi trece și șterge orice lacrimă din ochii noștri. Mai mult, lor le pregătește, tocmai prin acest sacrificiu, un cer nou și un pământ nou, o viață nouă unde „nu va mai fi nici plâns, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (cf. Ap 21,1.4).

Fii aproape, Isuse, și de acele femei care acceptă cu greu că au nevoie de mângâiere, de consolare, de cele care par puternice în ochii lumi, dar sunt sfâșiate în interior. Fii tu alinarea lor și ajută-ne pe toți să înțelegem că a fi mângâiat nu este semnul unei slăbiciuni, ci este dovada iubirii, este semnul inimilor vii care se atrag, se ating, se vindecă.

Ajută, Doamne, fiecare femeie să-și regăsească locul în Biserică și în lume și să nu se considere niciodată disprețuită sau discriminată. Rolul femeilor de pe drumul calvarului să devină și rostul și rolul femeii în Biserică: o prezenţă maternă pentru cel în suferinţă, alinare şi consolare, compătimire și iertare. În Biserică toți trebuie să fim prezențe slujitoare!

Te rugăm, Isuse, ajută fiecare femeie să stea departe de păcat, de răutate, de ură, de bârfă, de gelozie, de tot ceea ce ar putea să-i păteze chipul neprihănit și gingășia meternă. Ajută fiecare femeie să nu-și dorească să fie ispită pentru aproapele său și să fie atentă la cuvinte, gesturi, îmbrăcăminte. Iar pe noi, ființe pline de răutate și slăbiciuni, ajută-ne să nu mai aruncăm cu pietre în femeia păcătoasă mai înainte de a ne vedea propriile păcate și de a ne aminti că tu singur ești fără de păcat (cf. Mt 7,1-5; In 8,1-11).

Ah, cât de ușor e să dai vina pe femeia păcătoasă și să o distrugi, în loc să o salvezi, să-i ștergi lacrimile, să admiri ceea ce e bun în ea, acele mici „gesturi frumoase” pe care le face pentru cei ce vor muri (cf. Gen 3,12; Mc 14,6). Ah, cât de bine ar fi dacă am reuși să vedem în femeie, în cea care este „carne din carnea bărbatului”, fiinţa aflată faţă în faţă cu el, egala lui, cea mai apropiată de el, cea care îi este dăruită de Dumnezeu ca un „ajutor”, reprezentându-l astfel pe „Dumnezeu, în care este ajutorul nostru” (cf. Gen 2,23; Ps 121,2; CBC 1605). Dacă am reuși să privim femeile care plâng și să le mângâiem, am șterge multe lacrimi care izbesc asurzitor pământul scăldat și astăzi de sânge nevinovat!

Câtă durere ar trebui să sfâșie acum inima noastră privind la Cristos care străbate și astăzi drumul crucii, trecând prin viața noastră, trecâd printre suferințele și lacrimile noastre. Cât de adânc se imprimă în inima noastră imaginea omului-dumnezeu cu crucea în spate ștergând lacrimile femeilor care plâng, lacrimile omenirii care plânge. Dumenzeu trece prin mijlocul poporului său, Domnul vizitează poporul său și-l găsește plângând, suferind. I se face milă și-i strigă plin de milostivire atotputernică: „Nu plânge!” (Lc 7,13.16). Ieri, astăzi și în fiecare zi până la împlinirea timpurilor, atunci când Dumnezeu trece prin mijlocul oamenilor, prin viața noastră, ne găsește suferind, plângând. Suferința și plânsul fac parte din viața noastră. Cu greu găsim fărâme de viață din care să lipsească lacrimile. Însă fiecărei inimi suferinde Domnul îi spune: „Nu plânge. Eu sunt cu tine. Eu sunt pentru tine un Dumnezeu puternic”. Să ne amintim cuvintele psalmistului: „În ziua în care sunt cuprins de teamă, îmi pun încrederea în Dumnezeu, căci Domnul numără pașii pribegiei mele și strânge lacrimile mele în urciorul său” (cf. Ps 56,4.9.12).

Cât de bine a surprins poetul gingășia Domnului și atenția sa la suferințele noastre trupești și sufletești: „Când izgonit din cuibul veşniciei / întâiul om / trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri, / îl chinuiau mustrându-l / lumina, zarea, norii – şi din orice floare / îl săgeta c-o amintire paradisul – / Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă. // Odată istovit de-albastrul prea senin / al primăverii, / cu suflet de copil întâiul om / căzu cu faţa-n pulberea pământului: „Stăpâne, ia-mi vederea, / ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii / c-un giulgiu, / să nu mai văd / nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori, / căci vezi – lumina lor mă doare”. // Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare / îi dete – lacrimile” (Lucian Blaga, Lacrimile).

Dumnezeu nu este străin de suferințele noastre, nu este indiferent în fața durerii. El spune și astăzi: „Am văzut necazul poporului meu! Strigătul fiilor mei a ajuns până la mine. Mă voi coborî la ei și îi voi elibera”, voi coborî și îi voi mângâia (cf. Ex 3,7.9). Cu toate acestea, noi știm că adevărata eliberare de suferință și de orice lacrimă o vom cunoaște în împărăția cerească. Așa credem și așa ne rugăm: „Adu-ţi aminte şi de fraţii noştri răposaţi şi de toţi drepţii care au trecut din această lume şi primeşte-i cu bunătate în împărăţia ta cerească, unde nădăjduim să ne bucurăm şi noi de-a pururi, împreună cu ei, de mărirea ta, atunci când vei şterge toată lacrima din ochii noştri, căci, văzându-te pe tine, Dumnezeul nostru, aşa precum eşti, vom fi pe veci asemenea ţie şi te vom lăuda fără încetare” (Sfânta Liturghie, Rugăciunea euharistică a III-a).

Domnul va șterge orice lacrimă din ochii noștri. Aceasta este speranța noastră în mijlocul suferințelor. Aceasta este credința pe care o mărturisim chiar și atunci când plânsul ne împiedică să vedem frumusețea vieții. Aceasta este mângâierea prin care primim forța ca, deși noi înșine suferinzi, să-i slujim pe cei care suferă în casa noastră. Însuși Dumnezeu, Tatăl îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, „ne mângâie în orice necaz al nostru ca să putem și noi să-i mângâiem pe cei care se află în orice necaz cu mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu. Căci după cum prisosesc pătimirile lui Cristos în noi, tot la fel prin Cristos prisosește și mângâierea noastră. Așadar, dacă suntem în necaz, suntem astfel pentru mângâierea și mântuirea noastră. Dacă suntem mângâiați, suntem astfel pentru mângâierea care vă întărește ca să suportați cu statornicie pătimirile pe care le îndurăm și noi (cf. 2Cor 1,3-6).

Doamne Isuse Cristoase care ai privit cu duioșie la femeile din Ierusalim care plângeau, ajuntă-ne să ne îngrijim și noi de cei care plâng. Să fim consolare pentru prezentul și viitorul lor. Ascultă-ne rugăciunea pe care o înălțăm către tine urmându-te pe drumul crucii și pleacă-ți urechea la strigarea noastră. Noi credem și mărturisim că tu nu ești niciodată surd la lacrimile noastre (cf. Ps 39,19). Ajută-ne să nu fim nici noi surzi la lacrimile celor din jurul nostru. Lumnează-ne și întărește-ne mai ales ca să nu devenim izvor de suferință și lacrimi pentru cei care fac parte din viața și casa noastră.

În jurul nostru oamenii străbat calea crucii. Vedem lacrimi care nu încetează niciodată să ude pământul. Izvorăsc hotărâte din ochii celor mici ca și din ochii celor mari, bărbați și femei, tineri și bătrâni plâng lângă noi. Doamne, te rugăm, treci prin viața lor și fă-le bine, fă-i bine pe oamenii înecați în lacrimi. Treci astăzi, Doamne, prin viața Bisericii ca să o mângâi în fii ei care suferă, care trădează, care dezamăgesc… Atinge-mă și pe mine, fiul ei nevrednic, și renaște-mă la o viață de pocăință, iubire și de credință adevărată. Prezența ta să ne fie izvor de trezire pentru a-i putea mângâia împreună cu tine pe cei încercați.

Doamne, vrem să străbatem cu tine drumul crucii până la capăt. Nu lăsa să ne oprim pe cale, nu lăsa să ne abatem, nici măcar atunci când suferința și lacrimile ne iau cu asalt din interior și din exterior, când suntem tentați de sentimentalism sau filantropie. Însoțiți de scumpa ta mamă, Preacurata Fecioară Maria, Maica îndurerată, vrem să străbatem drumul Calvarului până la sfârșit, până la învierea și viața veșnică, până la locul în care „vei şterge toată lacrima din ochii noştri, căci, văzându-te pe tine, Dumnezeul nostru, aşa precum eşti, vom fi pe veci asemenea ţie şi te vom lăuda fără încetare”.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, precum era la început și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


Aici puteţi medita și

Staţiunea a VII-a: Isus cade a doua oară sub povara crucii

Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă Crucea

Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe Maica sa îndurerată

Staţiunea a III-a: Isus cade sub povara crucii

Staţiunea a II-a: Isus ia crucea pe umeri

Staţiunea I: Isus este condamnat la moarte!

Rugăciune de pregătire pentru Calea Sfintei Cruci

 

Anunțuri

Posted in Calea Sfintei Cruci, Postul Mare, Predici si meditatii, Rugaciune | Etichetat: , , , , , , , , , , , , | 1 Comment »

Staţiunea a VII-a: Isus cade a doua oară sub povara crucii

Posted by Paxlaur pe 26/03/2013

Noi trei_tu_eu_si_cruceaDespre unii oameni, atunci când le privim chipul luminos şi faptele pline de bunătate, spunem cu toată convingerea: „Acesta este un sfânt! Acest om este fără de păcat! Acest om nu va cădea niciodată! De partea acestui om este Dumnezeu şi nimic rău nu i se va întâmpla”. Uneori punem aceste cuvinte şi pe seama comportamentului nostru şi ne vedem asigurată sfinţenia. Vrem să fim sfinţi, să nu cădem niciodată, dar nu muncim suficient pentru aceasta. Sfinţenia nu e un talent, ci este muncă. Sfinţenia, e adevărat, este un har, dar atunci când îl accepţi trebuie să ştii că te angajezi să-l faci să crească… iar creşterea sfinţeniei presupune muncă, sacrificiu, perseverenţă în bine şi ruperea de trecut. Ba mai mult, nu numai că nu suntem sfinţi, dar nu-i lăsăm nici pe alţii să fie!

Astfel se face că întâlnim suflete căzute la tot pasul. Atunci când ne aşteptăm mai puţin întâlnim căderea. Şi o găsim tocmai la acei oameni la care nu ne-am fi imaginat. Îi vedem pe toţi căzuţi, doborâţi de ispite tocmai după unele momente de glorie spirituală. Tocmai pe acei oameni, despre care eram convinşi că nu vor cădea niciodată, îi găsim prăbuşiţi. Ne trezim brusc doborâţi la pământ. Cădem atât de uşor din starea de har în starea de păcat. Fragilitatea noastră – de care deseori uităm – se manifestă tocmai atunci când ne aşteptăm mai puţin. Oare de ce suntem atât de nestatornici? Cum ne explicăm că abia luăm hotărârea de a nu mai păcătui şi imediat, la distanţă de câţiva metri sau de câteva minute, cădem, ne tăvălim albul sufletului în mocirla păcatului? Cum se face că deşi iubim puritatea, lumina, frumosul, alegem atât de des mizeria, întunericul, urâţenia păcatului?!

Atunci când ne simţim siguri şi stăpâni pe noi uităm avertismentul plin de dragoste şi prudenţă dat de apostolul Paul: „Cel care crede că se ţine bine pe picioare să aibă grijă să nu cadă” (1Cor 10,12). Nu avem voie să uităm aceste cuvinte. Pe acestea trebuie să ni le întipărim în suflet alături de învăţătura părintească a apostolului Petru: „Fiţi cumpătaţi, vegheaţi! Duşmanul vostru, Diavolul, ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă” (1Pt 5,8-9). Nu trebuie să existe momente de pauză în lupta cu păcatul. Cine se opreşte din drumul spre sfinţenie, sigur nu stă pe loc, ci cade. Nimeni nu ajunge la sfinţenie în această viaţă pentru că sfinţenia este un drum care trebuie străbătut încontinuu. În această viaţă toţi mergem spre sfinţenie, ne îndreptăm spre ea, cu fiecare pas şi gest, dar niciodată nu putem spune că am atins-o şi suntem perfecţi. Trebuie să ne repetăm mereu: cel care crede că se ţine bine pe picioare să aibă grijă să nu cadă, să vegheze mereu în cumpătare, căci duşmanul nostru, Diavolul, ne dă târcoale.

Tristeţea căderilor noastre şi cea provocată de căderile celor dragi de lângă noi ne umple sufletul de mâhnire. Acum, pe drumul Calvarului, vedem că atunci când celălalt cade, când cel la care ţineam atât de mult se prăbuşeşte sub povara crucii sale, durerea noastră este atât de mare. Am vrea să alergăm spre el, să-l ajutăm, să-i ridicăm noi povara crucii. Oare cum de a fost posibil ca Domnul şi Dumnezeul nostru să se prăbuşească pentru a doua oară?! Chiar nu era nimeni care să-l sprijine, care să-i ia crucea? Unde au dispărut Maria, Simon din Cirene, Veronica? Unde-s apostolii? Unde sunt eu?

Acest moment dureros de pe calvar, căderea lui Cristos pentru a doua oară sub povara crucii, vrea să ne aducă înaintea ochilor un adevăr: este dureros când cazi, dar mult mai dureros şi dăunător pentru suflet este atunci când îl faci pe altul să cadă. Întristat de moarte ar trebui să ne fie sufletul când cineva cade din cauza noastră sau când nu depunem niciun efort pentru ca cel de lângă noi să nu mai cadă. Da, cel mai grav nu e atunci când cădem! Mult mai grav e atunci când îi facem pe alţii să cadă: „Vai lumii pentru scandaluri! … Vai omului prin care vine scandalul”, ne-a atras atenţia Isus (cf. Mt 18,7)! Vai de noi când suntem ispită, când ducem la păcat, când ademenim. Vai nouă atunci când adormim conştiinţa altora şi le spunem că nu e nimic grav în ceea ce fac, când îi încurajăm să stea în starea lor de păcat. Vai nouă când nu luptăm ca să trezim pe cineva din amorţeala patimilor rele! Vai nouă când suntem indiferenţi în faţa unui suflet ce se pierde. Să lăsăm cuvintele lui Isus să pătrundă inima noastră: „Fiul Omului merge după cum este scris despre el. Însă vai omului aceluia prin care Fiul Omului este trădat! Ar fi fost mai bine pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut” (Mc 14,21).

Acum trebuie să înţelegem că Isus nu a căzut a două oară sub povara crucii, ci noi l-am împins şi el s-a prăbuşit plin de durere. Nu puterile lui au slăbit, ci dragostea noastră faţă de el şi faţă de mântuirea aproapelui a dispărut. Ne-am apropiat de el cu gânduri viclene, l-am vândut cu o sărutare ca Iuda, am trăit în indiferenţă faţă de prezenţa sa în fraţii noştri, nu i-am fost sprijin şi el a căzut sub povara crucii încărcată de faptele noastre grele. Vai de acela prin care vine ispita, păcatul, căderea. Vai nouă pentru că în loc să purtăm crucea alături de Isus ca Simon din Cirene, noi împovărăm crucea cu păcatele noastre. Noi suntem pe crucea pe care Cristos o poartă şi-l apăsăm spre pământ, îl împingem spre cădere. Ba mai mult: ne-am obişnuit să-l vedem pe Cristos cu o cruce de lemn pe spate; adevărul este că povara sa, crucea sa, nu are forma lemnului, ci forma păcatelor noastre!

Acest moment de pe Calvar vrea să ne atragă atenţia nu atât asupra căderilor noastre, ci asupra căderilor şi păcatelor pe care alţii le-au săvârşit din cauza noastră. Suntem invitaţi să ne cercetăm cugetul şi să regretăm acele momente când am devenit ispită, vocea Diavolului! Dacă nu ar fi fost păcatul nostru, Cristos nu ar fi căzut a doua oară! Dacă nu ar fi fost păcatul nostru, mulţi dintre cei care zac în jurul nostru în întunericul păcatului nu s-ar fi prăbuşit.

Doamne Isuse Cristoase, dă-ne harul să nu ne mulţumim niciodată cu propria ridicare din păcat, ci să luptăm mereu şi pentru cei din jurul nostru. Trimite-l pe Duhul tău cel Sfânt ca el să ne ajute să evităm ocaziile de păcat şi, mai ales, să ne lumineze pentru a nu fi niciodată ispită sau prilej de scandal pentru cei din jurul nostru. După exemplul tău, Domnul şi Dumnezeul meu, vreau şi eu să mă ridic şi să-mi continui drumul vieţii cât mai departe de orice prilej de păcat!

Aici puteţi citi şi medita celelalte staţiuni:

Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă Crucea

Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe Maica sa îndurerată

Staţiunea a III-a: Isus cade sub povara crucii

Staţiunea a II-a: Isus ia crucea pe umeri

Staţiunea I: Isus este condamnat la moarte!

Rugăciune de pregătire pentru Calea Sfintei Cruci

Posted in Calea Sfintei Cruci | Etichetat: , | 7 Comments »

Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Posted by Paxlaur pe 24/03/2013

Patimirile Domnului_Veronica si IsusNiciodată nu a fost uşoară trecerea de la pasivitate la acţiune. Şi aceasta pentru că este mult mai uşor să stai şi să priveşti, decât să te ridici şi să acţionezi. Mereu găsim mai comodă calea indiferenţei, a spectatorului, decât implicarea cu un rol precis în desfăşurarea unor evenimente. Ne-am obişnuit să citim istoria (şi să o criticăm!), nu să o facem!

Acum suntem pe Calvar şi vrem să ieşim din orice stare de pasivitate. Să ne simţim prezenţi acolo, trup şi suflet. Participăm la una dintre cele mai dureroase drame ale omenirii: condamnarea la moarte a Fiului lui Dumnezeu, condamnarea unui drept la moartea cea mai dureroasă şi mai ruşinoasă: moartea pe cruce. Noi cum reacţionăm? Noi cum suntem implicaţi în acest eveniment? Care este rostul prezenţei noastre pe Calvar? Bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, copii plini de viaţă sau adulţi împovăraţi de griji, toţi trebuie să se simtă provocaţi de suferinţa acestui drept care a luat asupra sa păcatele noastre. În timp ce noi trăim neimplicaţi în viaţa celuilalt şi indiferenţi faţă de lumea care se destramă în suferinţă, Sfânta Scriptură ne invită să conştientizăm la ce participăm aici, pe Calvar şi cine este cel pe care-l însoţim pe drumul crucii: „el, Domnul nostru Isus Cristos, a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care a căzut asupra lui ne-a adus nouă pacea şi rănile lui ne-au adus vindecarea. Toţi umblam rătăcind ca nişte oi, fiecare îşi urma drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra lui fărădelegile noastre ale tuturor” (cf. Is 53,5-6).

Pe drumul Calvarului – şi atunci ca şi acum – îl urma o mulţime mare, dar oare ce simţeau acei oameni? Ce simţi atunci când vezi un om suferind, sângerând, condamnat de mai marii lumii? Ce reacţii avem în faţa unui chip greu de recunoscut, acoperit de praf şi sânge, în faţa unui chip încoronat cu spini şi umbrit de o cruce imensă? De cele mai multe ori ne lăsăm copleşiţi de curiozitate: vrem doar să ştim cine este şi ce a făcut de a ajuns aşa. Alteori ne vedem de drum: avem treburi mai importante decât să purtăm altora de grijă. Sunt şi momente în care am vrea să intervenim, să ajutăm, dar ne temem de gura lumii, de reacţia celorlalţi: ce vor zice, ce ne vor face, cum ne vor cataloga? Şi abia uneori reuşim să rostim cuvinte de compasiune sau să schiţăm gesturi timide de tămăduire ori alinare. Ne recunoaştem, Doamne, prea laşi şi prea păcătoşi pentru o lume care are atât de mare nevoie de curaj, de implicarea plină de iubire în viaţa celuilalt, în special al celor mici şi suferinzi, al celor săraci şi defavorizaţi, al celor bătrânişi marginalizaţi. Doamne, avem atât de puţină iubire, iar acest puţin este deseori contaminat şi el cu teamă.

Pe drumul Calvarului învăţăm ce înseamnă iubirea: disponibilitatea de a sacrifica totul (inclusiv viaţa!) pentru binele celuilalt. Aici învăţăm cum se manifestă iubirea: în tăcere, fără mult zgomot ca ura, fără să-şi înalţe fruntea cu semeţie, ci aplecându-se şi slujind, „spălând picioarele aproapelui”, ca în seara Cinei celei de taină, sau ştergând chipul însângerat al celui condamnat. Aici învăţăm că iubirea nu rezistă să stea în indiferenţă! Aici învăţăm că iubirea este izvor de curaj şi risipeşte orice teamă. Aici învăţăm că iubirea e acea şoaptă care vine şi-i spune inimii: „Nu contează ce vor spune oamenii şi ce îţi vor face, tu mergi şi îmbrăţişează-l! Nu te teme! Iubirea nu dă greş niciodată!”. Şi atunci ieşi din mulţime, îţi faci loc şi alergi la el şi-l îmbrăţişezi. Atunci indiferent de vârstă, condiţie, indiferent dacă eşti bărbat sau femei, tânăr sau bătrân, rupi rândurile indiferenţei şi te îndrepţi spre el. Atunci îţi dai seama că iubirea dă unei clipe valoarea veşniciei. Atunci când iubeşti îţi dai seamă că în celălalt, indiferent cum îl consideră lumea, tu l-ai găsit pe Dumnezeu şi pentru el eşti dispus să faci orice!

Aşa a fost cu Veronica cea Miloasă, al cărei curaj şi a cărei iubire le medităm acum. Ea a făcut acel gest de o clipă care încă durează şi are ecou în veşnicie. Ea este cea care ne spune că iubirea nu ştie ce înseamnă frica. Această femeie ne ajută să înţelegem că dragostea faţă de aproapele aflat în suferinţă trebuie să fie capabilă să depăşească orice barieră. Nu ne este greu să ne imaginăm reacţiile celor din jur: marii preoţi, soldaţii romani, mulţimea. Strigăte, injurii, batjocorire s-au îndreptat furtunos spre ea, dar nimic din toate acestea nu au oprit-o din drumul ei spre Cristos. Un lucru i-a fost atât de clar Veronicăi: când iubeşti şi doreşti binele celuilalt, nu te opreşti decât atunci când ai atins iubirea, când simţi că ai făcut tot ce puteai, chiar dacă fapta ta e mică. Iubirea dă faptelor mici valori inestimabile.

Puţine momente sunt aşa duioase ca această întâlnire: o inimă care iubeşte până la sacrificiu suprem s-a lăsat înfăşurată în marama întinsă de o inimă care iubeşte necondiţionat şi fără teamă. Acum s-au întâlnit iubirea lui Dumnezeu faţă de om şi iubirea omului faţă de Dumnezeu. Acum privim cum chipul celui luminos şi mai strălucitor decât soarele se întipăreşte pentru totdeauna pe marama ce i-a întins-o femeia plină de compasiune.

Pe acest drum al Calvarului, însoţindu-l pe Cristos alinat în suferinţele sale de gestul delicat al Veronicăi, ne convingem de roadele iubirii adevărate. Dragostea nu rămâne niciodată nerăsplătită. Cristos îşi întipăreşte chipul pentru totdeauna pe darul ei. Oferta ei poartă acum chipul lui Cristos. Inima ei este pecetluită acum de iubirea celui pe care l-a iubit slujindu-l. Atât de bine a surprins Scriptura forţa şi valoarea iubirii atunci când a spus: „Iubirea e ca moartea de puternică … Ape mari nu au puterea ca să stingă dragostea şi fluvii revărsate nu pot să o înece. Şi dacă cineva ar da, pentru iubire, tot avutul casei sale, s-ar face de ocară” (Ct 8,6-7).

Nimeni nu a putut să o împiedice, Doamne, pe miloasa Veronica să te ajute. Ura mulţimii sau forţa soldaţilor au fost neputincioase în faţa iubirii şi a hotărârii ei de a se apropia de tine. Pune, Doamne, şi în noi puterea dragostei faţă de tine şi faţă de aproapele aflat în suferinţă. Dăruieşte-ne curajul să sărutăm chipul tău în chipul fraţilor noştri. Alungă din inima noastră orice teamă. Îndepărtează din viaţa noastră tot ceea ce ştii că ne ţine departe de tine şi de harul tău. Ajută-ne să întindem lumii de astăzi o maramă aducătoare de balsam vindecător şi totodată să primim cu recunoştinţă ajutorul pe care lumea ni-l oferă din dragoste faţă de tine. Amin!

Posted in Calea Sfintei Cruci | Etichetat: , , , , | 8 Comments »

Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă crucea

Posted by Paxlaur pe 23/03/2013

Isus si Simon din CireneCei care lucrează în sectoare care presupun efort fizic deosebit înţeleg cel mai bine dorinţa unui om după o zi de muncă la câmp: să ajungi acasă şi să te odihneşti, să te bucuri de revederea familiei şi de o cină pe măsura muncii depuse. Aceasta e tot ce vrei după arşiţa unei zile de muncă. Meditând acum staţiunea a V-a am ajuns la istoria unui om care l-a întâlnit pe Cristos. Omul nostru era atât de grăbit să ajungă acasă, la familie, la copiii săi, Alexandru şi Rufus (cf. Mc 15,21), încât sigur nu a fost prea încântat de întâlnirea cu Domnul. Nici nu-l cunoştea. Tot ce îşi dorea Simon din Cirene, atunci când soldaţii l-au constrâns să poarte crucea Mântuitorului, era să fi ales alt drum spre casă, să fi avut o zi normală ca cea de ieri.

Ştim cu toţii zicala: „Omul potrivit la timpul şi locul potrivit”! La început Simon din Cirene nu s-a simţit deloc încântat să se abată de la drumul spre casă ca să ajute un condamnat la moarte. Dimpotrivă, s-a considerat tocmai omul nepotrivit în cel mai nepotrivit timp şi loc. Însă purtarea crucii l-a făcut nu doar să intre în istoria mântuirii, ci să-l cunoască pe Mântuitorul. Simon din Cirene este cel care a învăţat ce înseamnă iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni tocmai pe Calvar, de la „Omul” cu trupul însângerat, sfâşiat de dureri şi istovit de purtarea crucii. Oare există vreo catedră mai potrivită de unde se pot ţine lecţii despre iubire decât Calvarul? Oare există vreun învăţător mai potrivit să arate iubirea decât Maestrul biciuit, încoronat cu spini şi batjocorit? Oare există vreun semn care să arate iubirea mai mult decât o face crucea şi chipul celui răstignit?

În inima noastră, scump Mântuitor, vrem să punem sentimentele de iubire şi recunoştinţă pe care le-a avut Simon din Cirene atunci când a cunoscut cine eşti. Ce fericire pentru el „să ducă crucea lui Isus”, crucea ta cea sfântă (cf. Mc 15,21). Noi suntem obişnuiţi să fie invers: tu, Isuse, să ne ajuţi să ducem crucea obligaţiilor noastre. Noi suntem obişnuiţi să ridicăm ochii spre cer şi să strigăm spre tine: „Doamne, salvează-mă”, atunci când nu mai avem putere. Acum însă învăţăm că în timp ce ne rugăm Tatălui să ne ajute, trebuie să privim şi în jurul nostru unde i-a aşezat pe cei care ne pot ajuta. Viaţa pe care o ducem ne arată că am uitat esenţialul iar meditarea acestei staţiuni ni-l readuce în inimă: oamenii au fost creaţi să se ajute unii pe alţii. Prin acest exemplu – când tu, Domnul şi Dumnezeul cerului şi al pământului, primeşti ajutorul unui om şi nu al unui înger – ne înveţi să apelăm cu încredere la cei de lângă noi, ne înveţi că ajutorul trebuie într-adevăr cerut prin rugăciune, dar totodată trebuie căutat prin preajmă. Dumnezeu a aşezat răspunsul la rugăciunile noastre în jurul nostru, lângă noi.

Prezenţa lui Simon din Cirene pe drumul Calvarului, purtând povara crucii, ne dă convingerea că şi tu, Doamne, ai nevoie de noi, oamenii sărmani, slujitorii tăi. Medităm Doamne sfânta ta pătimire şi învăţăm că nimeni nu e lipsit de importanţă în măreţul tău plan de mântuire. De nu am mai uita că fiecare om este chemat să contribuie la realizarea misiunii tale: toţi să ajungă să-l cunoască pe Dumnezeu şi să se mântuiască.

Acest moment al pătimirii este plin de semnificaţii şi învăţături. Ar trebui să-l medităm îndelung, în tăcere, pentru a înţelege toate adevărurile conţinute. Din profunzimea întâlnirii dintre Cristos şi Simon înţelegem că pe tine Doamne te întâlnim tocmai acolo unde ne aşteptăm mai puţin. Întâlnirea cu tine este mereu surprinzătoare, dar benefică. Te aflăm în acele locuri unde pare imposibil să fii pentru că şi ieri am trecut pe acolo şi nu erai. Astăzi eşti pe drumul vieţii noastre şi ne aştepţi pe noi cei istoviţi de muncă, de viaţă, de păcate. Acum ne întrebăm dacă nu cumva chiar astăzi te-am zărit pe drumul nostru. Erai acolo, într-un colţ, tăcut şi aşteptai să te-ajutăm. Dar am trecut mai departe, grăbiţi spre casă. Iartă-ne, Doamne, că te-am lăsat singur în suferinţele tale, iartă-ne că nu ne-am oprit să te îmbrăţişăm şi să te ajutăm în cei săraci şi suferinzi.

Domnul şi Dumnezeul nostru, tu cu chipul răvăşit de durere, cu spatele zdrobit de bice, cu umerii însângeraţi, dispreţuit şi batjocorit, l-ai învăţat pe Simon din Cirene şi acum ne înveţi şi pe noi să nu mai judecăm după aparenţe. Ba dimpotrivă, să ne apropiem de cel slab, de cel căzut, de cel sărac şi lipsit şi să-l ajutăm, să-l ridicăm. Sub chipul celui condamnat se ascundea măreţia împăratului oştirilor cereşti; sub zdrenţele prăfuite stătea trupul celui înveşmântat în lumină, cel ce este mai strălucitor decât soarele; sub povara zdrobitoare a crucii răufăcătorilor stătea umil cel mai mare binefăcător al omenirii, creatorul cerului şi al pământului. Îmi răsună ca un îndemn în minte cuvintele celui  suferind pe care i le-a transmis lui Simon din Cirene la sfârşitul „călătoriei” lor: „acum mergi la ai tăi, la familia şi prietenii tăi, mergi şi spune lumii întregi: nu judecaţi după aparenţe, nu condamnaţi, nu refuzaţi să-l ajutaţi pe cel aflat în nevoi şi suferinţă”.

Da, Domnul şi Dumnezeul nostru, vedem cât de mult avem nevoie unul de celălalt ca să ajungem cu bine la capătul vieţii noastre. Trebuie să ne fim sprijin. Nu trebuie să ne judecăm după aparenţe. Nu trebuie să trecem indiferenţi, grăbiţi, pe lângă cei căzuţi. Trebuie să fim samariteanul milostiv pentru toţi cei pe care-i întâlnim pe cale. Astăzi ne înveţi despre valoarea omului şi despre puterea care ne vine din ajutorul oferit fraţilor noştri. Meditarea sfintelor dureri de pe drumul Calvarului să trezească în noi dorinţa de a te întâlni în fraţii noştri şi de a te ajuta atunci când te vedem sărac, suferind sau lipsit de putere. Dă-ne, Doamne, curajul de a îmbrăţişa crucea ta care acum e pe umărul fraţilor noştri. Amin.


Mai jos găsiți medatițiile pentru celelalte stațiuni:

Staţiunea a VII-a: Isus cade a doua oară sub povara crucii

Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă Crucea

Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe Maica sa îndurerată

Staţiunea a III-a: Isus cade sub povara crucii

Staţiunea a II-a: Isus ia crucea pe umeri

Staţiunea I: Isus este condamnat la moarte!

Rugăciune de pregătire pentru Calea Sfintei Cruci

Posted in Calea Sfintei Cruci | Etichetat: , , , | 6 Comments »

Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe maica sa îndurerată

Posted by Paxlaur pe 23/03/2013

Isus si Mama sa, Maria pe drumul CalvaruluiExistă atingeri care vindecă orice rană. Există prezenţe care tămăduiesc cu gingăşie trecutul. Există întâlniri care te ajută să mergi mai departe! Atingerea mamei, prezenţa iubirii şi întâlnirea aproapelui aduc curajul şi speranţa de care avem nevoie pentru a merge până la capăt. Cine e privat de aceste experienţe nu are cum să ducă până la capăt crucea vieţii. Fără ele nu ai acea putere care izvorăşte din susţinerea mamei, nu ai motivaţiile pe care ţi le oferă iubirea, nu ai sprijinul care vine din prezenţa aproapelui. Cine vrea să ajungă la capăt trebuie să experimenteze aceste realităţii şi să fie beneficiarul acestor relaţii.

Însă acum, pe drumul Calvarului, unde e capătul? Oare chiar vrem ca Isus să ajungă la capăt, pe Golgota, şi să fie răstignit?! Nu am putea face ceva să-l oprim din acest drum al suferinţei?! Chiar trebuie să lăsăm să se împlinească Scriptura, dacă această împlinire înseamnă suferinţă, răstignire, moarte?

Unde este, Doamne, capătul acestei suferinţe, te întrebăm privind la chipul tău plin de urmele durerii! Unde este, Doamne, capătul, strigăm atunci când zdrobiţi de propria suferinţă simţim că nu mai putem duce mai departe crucea vieţii noastre! Unde este capătul strigăm atunci când ne simţim învăluiţi de ispita abandonului! Acestor întrebări nu ne răspunde chipul celui răstignit, ci gloria celui înviat: capătul nu este Golgota, răstignirea, ci capătul este învierea, de aceea trebuie să mergem mai departe. De aceea, drumul suferinţelor noastre este presărat de mângâierea îngerilor: atingeri, prezenţe, întâlniri care ne ajută să ne ridicăm şi să ne continuăm viaţa cu demnitate, trecând dincolo de suferinţe şi mergând spre înviere.

Cât de duioasă este această imagine a Fiului cu crucea în spate care primeşte îmbrăţişarea mamei sale! Copleşitor! Tocmai medităm acea îmbrăţişare care are forţa şi durata veşniciei! Nu ne este greu să simţim că în astfel de situaţii orice inimă de mamă este sfâşiată de dureri. Acum, pe Calvar, se împlineşte profeţia bătrânului Simeon: „Prin sufletul tău va trece o sabie” (cf. Lc 2,35).

Meditând acest duios moment al întâlnirii dintre Fiul condamnat la moarte şi mama iubitoare, încercăm să aducem înaintea ochilor noştri întregul ambient. Muntele Calvar era plin de oameni: chipul unora emană răutate, în timp ce ochii altora sunt plini doar de curiozitate; printre ei îi recunoşti cu uşurinţă pe evreii speriaţi de forţa „fiului tâmplarului din Nazaret”, după cum nu sunt greu de recunoscut nici romanii iubitori de sânge; chipul unora trădează acea indiferenţă care trezeşte mereu repulsie, în timp ce alţii au alura angelică a compătimirii şi parcă am vrea să vedem cum un înger vine şi le şterge lacrima din ochi. Dintre toţi, din mijlocul amalgamului de oameni, răsare ca un crin Maria, cea care-şi face loc prin mulţime şi se arată Fiului. Dintre toţi, ea singură ar fi vrut ca printr-o îmbrăţişare să tămăduiască rănile fiului ei. Preacurata a fost persoana de pe Calvar care a vrut să ia crucea de pe umerii lui Cristos şi să o ducă mai departe. Iubirea ce o purta Fiului o îndemna să-şi dea viaţa pentru el ca să-l salveze! Ar fi făcut orice, însă… acum trebuia să se împlinească Scriptura!

Pe drumul crucii tale, Doamne, te-ai oprit pentru o clipă ca să îmbrăţişezi în scumpa ta mamă, Maria, omenirea întreagă. Privirile voastre duioase, inima zdrobită de durere a mamei şi inima înflăcărată de iubire a Fiului s-au contopit într-o singură bătaie spre mântuirea lumii. Ne răsună acum în inimă cuvintele copleşitoare pe care le putem citi în privirea ta: „Mamă, priveşte! Fac toate lucrurile noi! Fac o lume nouă! Eu pentru aceasta am venit şi m-am născut: ca toţi să aibă viaţă şi să o aibă din plin. Mamă, suferinţele şi moartea aceasta nu vor fi spre pierdere, ci spre înviere! Lasă acum să se împlinească cele spuse de profeţi şi toţi vor vedea mântuirea lui Dumnezeu”.

Şi după ce s-a ridicat cu greu din prima sa cădere, acum, Cristos, se desface delicat din îmbrăţişarea mamei sale. Vrea să meargă până la capăt, vrea să-şi poarte singur crucea (cf. In 19,17), deşi chipul său rănit are nevoie de ajutor, de vindecare, de sprijinul mamei. Câtă durere în acest moment al Calvarului.

În inima noastră, Scump Mântuitor, se înfiripează acum siguranţa unui gând: pe drumul suferinţelor noastre, nu suntem singuri. Alături de noi, ca un înger tămăduitor, ai pus-o pe buna ta mamă. Aşa cum s-a apropiat de tine, pe drumul Calvarului, ea se apropie de noi, fiii ei, şi ne îmbrăţişează, ne mângâie, ne alină suferinţele şi mai ales ne transmite speranţa învierii. Astăzi trebuie să învăţăm nu doar că nu suntem singuri, ci mai ales că nicio suferinţă nu este zadarnică. Este adevărat că şi viaţa noastră străbate deseori Calvarul, însă învăţăm privind la tine şi la buna ta mamă, Maria, că dincolo de Calvar ne aşteaptă învierea şi viaţa fericită în Patria cerească.

Domnul şi Dumnezeul nostru, inima noastră se umple de recunoştinţă faţă de tine şi faţă de îndurerata mamă, Maria. Vrem să cimentăm în sufletul nostru momentul întâlnirii voastre pentru ca el să ne fie sprijin în suferinţă şi încurajare în momentele de poticneală. Vrem să simţim prezenţa şi ajutorul vostru pentru a putea duce până la capăt crucea obligaţiilor noastre. Vrem să învăţăm că în faţa suferinţei abandonul sau descurajarea nu sunt soluţii, ci compromisuri care nu duc la înviere. Vrem să pui în inima noastră dorinţa de a merge mai departe pentru ca fiecare cuvânt al Scripturii să se împlinească şi în viaţa noastră aşa cum s-a împlinit în viaţa ta, Domnul nostru, şi în viaţa duioasei tale mame. Amin.

Aici puteţi medita

Staţiunea a VII-a: Isus cade a doua oară sub povara crucii

Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă Crucea

Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe Maica sa îndurerată

Staţiunea a III-a: Isus cade sub povara crucii

Staţiunea a II-a: Isus ia crucea pe umeri

Staţiunea I: Isus este condamnat la moarte!

Rugăciune de pregătire pentru Calea Sfintei Cruci

Posted in Calea Sfintei Cruci, Sfânta Fecioară Maria | Etichetat: , , , | 7 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: