„Dumnezeu nu suportă
„ateismul” celui care neagă imaginea divină
care este imprimată în fiecare fiinţă umană.
Acel ateism de toate zilele:
eu cred în Dumnezeu
însă faţă de ceilalţi ţin distanţa
şi îmi permit să-i urăsc pe ceilalţi.
Acesta este ateism practic.
A nu recunoaşte persoana umană
ca imagine a lui Dumnezeu
este un sacrilegiu,
este o oroare,
este cea mai rea ofensă
care se poate aduce templului şi altarului”.

„Sfânta teamă de Dumnezeu
este ceea ce ne face pe deplin umani,
este limita care ne salvează de noi înşine,
împiedicându-ne să ne avântăm asupra acestei vieţi
în manieră prădătoare şi vorace”.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi noi ar trebui să schimbăm un pic modul de a organiza această audienţă din cauza coronavirusului. Voi sunteţi separaţi, şi cu protecţia măştii, şi eu sunt aici un pic distant şi nu pot să fac ceea ce fac mereu, să mă apropii de voi, pentru că se întâmplă că, de fiecare dată când eu mă apropii, voi veniţi toţi împreună şi se pierde distanţa şi există pericolul infectării pentru voi. Îmi pare rău să fac asta însă este pentru siguranţa voastră. În loc să vin aproape de voi şi să strâng mâinile şi să salut, ne salutăm de departe, dar să ştiţi că eu sunt aproape de voi cu inima. Sper ca voi să înţelegeţi de ce fac asta. Apoi, în timp ce lectorii citeau textul biblic, mi-a atras atenţie băieţelul sau fetiţa care plângea. Şi eu o vedeam pe mama care-l legăna şi îl alăpta pe prunc şi m-am gândit: „Aşa face Dumnezeu cu noi, ca mama aceea”. Cu câtă duioşie încerca să mişte pruncul, să-l alăpteze! Sunt imagini foarte frumoase. Şi atunci când în Biserică se întâmplă asta, când plânge un copil, se ştie că acolo este duioşia unei mame, ca astăzi, este duioşia unei mame care este simbolul duioşiei lui Dumnezeu cu noi. Niciodată nu trebuie să facem să tacă un copil care plânge în biserică, niciodată, pentru că este glasul care atrage duioşia lui Dumnezeu. Mulţumesc pentru mărturia ta.

Completăm astăzi cateheza despre rugăciunea Psalmilor. Înainte de toate observăm că în Psalmi apare adesea o figură negativă, aceea a „păcătosului”, adică a celui sau a celei care trăieşte ca şi cum Dumnezeu n-ar exista. Este persoana fără nicio referinţă la transcendent, fără nicio frână la aroganţa sa, care nu se teme de judecăţi despre ceea ce gândeşte şi ceea ce face.

Pentru acest motiv Psaltirea prezintă rugăciunea ca realitatea fundamentală a vieţii. Referinţa la absolut şi la transcendent – pe care maeştrii de ascetică o numesc „sfânta teamă de Dumnezeu” – este ceea ce ne face pe deplin umani, este limita care ne salvează de noi înşine, împiedicând să ne avântăm asupra acestei vieţi în manieră prădătoare şi vorace. Rugăciunea este mântuirea fiinţei umane.

Desigur, există şi o rugăciune falsă, o rugăciune făcută numai pentru a fi admiraţi de ceilalţi. Acela sau aceia care merg la Liturghie numai pentru a arăta că sunt catolici sau pentru a arăta ultimul model pe care l-au cumpărat, sau pentru a face o impresie bună în societate. Fac o rugăciune falsă. Isus a avertizat puternic în această privinţă (cf. Mt 6,5-6; Lc 9,14). Însă atunci când adevăratul spirit al rugăciunii este primit cu sinceritate şi coboară în inimă, atunci ea ne face să contemplăm realitatea cu înşişi ochii lui Dumnezeu.

Când ne rugăm, fiecare lucru capătă „importanţă”. Acest lucru este curios în rugăciune, probabil că începem într-un lucru subtil, însă în rugăciune acel lucră capătă importanţă, capătă greutate, ca şi cum Dumnezeu îl ia în mână şi îl transformă. Cea mai rea slujire care se poate aduce, lui Dumnezeu precum şi omului, este de a ne ruga cu oboseală, în manieră rutinară. A ne ruga ca papagalii. Nu, ne rugăm cu inima. Rugăciunea este centrul vieţii. Dacă există rugăciunea, şi fratele, sora, şi duşmanul, devine important. Un vechi dicton al primilor monahi creştini spune astfel: „Fericit monahul care, după Dumnezeu, îi consideră pe toţi oamenii ca Dumnezeu” (Evagrio Pontico, Tratat despre rugăciune, nr. 123). Cine îl adoră pe Dumnezeu, îi iubeşte pe fiii săi. Cine îl respectă pe Dumnezeu, respectă fiinţele umane.

Pentru aceasta, rugăciunea nu este un calmant pentru a atenua neliniştile vieţii; sau, oricum, o rugăciune de acest gen nu este cu siguranţă creştină. Mai degrabă rugăciunea ne responsabilizează pe fiecare dintre noi. Vedem asta clar în „Tatăl nostru”, pe care Isus i-a învăţat pe discipolii săi.

Pentru a învăţa acest mod de a ne ruga, Psaltirea este o mare şcoală. Am văzut cum psalmii nu folosesc mereu cuvinte rafinate şi gentile, şi adesea au imprimate cicatricile existenţei. Şi totuşi, toate aceste rugăciuni au fost folosite mai întâi în templul din Ierusalim şi după aceea în sinagogi; chiar şi acelea mai intime şi personale. Aşa se exprimă Catehismul Bisericii Catolice: „Exprimările multiforme ale rugăciunii psalmilor se nasc în acelaşi timp în liturgia de la templu şi în inima omului” (nr. 2588). Şi astfel rugăciunea personală se inspiră şi se alimentează din rugăciunea poporului lui Israel, mai întâi, şi din rugăciunea poporului Bisericii, după aceea.

Şi psalmii la persoana întâi singular, care destăinuiesc gândurile şi problemele cele mai intime ale unui individ, sunt patrimoniu colectiv, ajungând să fie rugaţi de toţi şi pentru toţi. Rugăciunea creştinilor are această „respiraţie”, această „tensiune” spirituală care ţine împreună templul şi lumea. Rugăciunea poate să înceapă în penumbra unui naos, dar după aceea îşi termină cursa pe străzile oraşului. Şi viceversa, poate să răsară în timpul ocupaţiilor zilnice şi să aibă împlinire în liturgie. Uşile bisericilor nu sunt bariere, ci „membrane” permeabile, disponibile să primească strigătul tuturor.

În rugăciunea din Psaltire lumea este prezentă mereu. De exemplu, psalmii dau glas promisiunii divine de mântuire a celor mai slabi: „Pentru necazul celor mai sărmani şi pentru suspinul celor săraci, mă voi ridica acum – zice Domnul – voi aduce mântuire celui pe care ei îl dispreţuiesc” (12,6). Sau avertizează cu privire la pericolul bogăţiilor lumeşti, pentru că „omul, cât timp este în cinste, nu înţelege, se aseamănă cu animalele care pier” (48,12). Sau, de asemenea, deschid orizontul la privirea lui Dumnezeu asupra istoriei: „Domnul destramă planurile neamurilor, el zădărniceşte gândurile popoarelor; dar planul Domnului rămâne în veci şi gândurile inimii sale, din generaţie în generaţie” (33,10-11).

Aşadar, acolo unde este Dumnezeu, trebuie să fie şi omul. Sfânta Scriptură este categorică: „Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi, ne priveşte mai întâi, ne înţelege mai întâi. El ne aşteaptă mereu. Dacă cineva spune: «Îl iubesc pe Dumnezeu» şi-l urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede. Dacă tu te rogi multe rozarii pe zi, dar după aceea bârfeşti despre alţii, şi după aceea ai supărare în tine, ai ură împotriva altora, acesta este pur artificiu, nu este adevăr. Avem această poruncă de la el: cine-l iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său” (1In 4,19-21). Scriptura admite cazul unei persoane care, deşi îl caută pe Dumnezeu cu sinceritate, nu reuşeşte niciodată să-l întâlnească; însă afirmă şi că nu se pot nega niciodată lacrimile săracilor, altminteri nu este întâlnit Dumnezeu. Dumnezeu nu suportă „ateismul” celui care neagă imaginea divină care este imprimată în fiecare fiinţă umană. Acel ateism de toate zilele: eu cred în Dumnezeu însă faţă de ceilalţi ţin distanţa şi îmi permit să-i urăsc pe ceilalţi. Acesta este ateism practic. A nu recunoaşte persoana umană ca imagine a lui Dumnezeu este un sacrilegiu, este o oroare, este cea mai rea ofensă care se poate aduce templului şi altarului.

Iubiţi fraţi şi surori, rugăciunea psalmilor să ne ajute să nu cădem în ispita „fărădelegii”, adică să trăim, şi poate să ne şi rugăm, ca şi cum Dumnezeu n-ar exista şi ca şi cum săracii n-ar exista.

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 21 octombrie 2020

Cateheze despre rugăciune: 11. Rugăciunea Psalmilor. 2

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

PS. Fotografiile care însoțesc această postare sunt din arhivă!