Arhive pentru ‘Cartea Psalmilor’

Despre ce vorbea cu adevărat Papa ieri, dar „jurnaliștii” au omis: glasul care atrage duioșia lui Dumnezeu și „ateismul” practic

„Dumnezeu nu suportă
„ateismul” celui care neagă imaginea divină
care este imprimată în fiecare fiinţă umană.
Acel ateism de toate zilele:
eu cred în Dumnezeu
însă faţă de ceilalţi ţin distanţa
şi îmi permit să-i urăsc pe ceilalţi.
Acesta este ateism practic.
A nu recunoaşte persoana umană
ca imagine a lui Dumnezeu
este un sacrilegiu,
este o oroare,
este cea mai rea ofensă
care se poate aduce templului şi altarului”.

„Sfânta teamă de Dumnezeu
este ceea ce ne face pe deplin umani,
este limita care ne salvează de noi înşine,
împiedicându-ne să ne avântăm asupra acestei vieţi
în manieră prădătoare şi vorace”.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi noi ar trebui să schimbăm un pic modul de a organiza această audienţă din cauza coronavirusului. Voi sunteţi separaţi, şi cu protecţia măştii, şi eu sunt aici un pic distant şi nu pot să fac ceea ce fac mereu, să mă apropii de voi, pentru că se întâmplă că, de fiecare dată când eu mă apropii, voi veniţi toţi împreună şi se pierde distanţa şi există pericolul infectării pentru voi. Îmi pare rău să fac asta însă este pentru siguranţa voastră. În loc să vin aproape de voi şi să strâng mâinile şi să salut, ne salutăm de departe, dar să ştiţi că eu sunt aproape de voi cu inima. Sper ca voi să înţelegeţi de ce fac asta. Apoi, în timp ce lectorii citeau textul biblic, mi-a atras atenţie băieţelul sau fetiţa care plângea. Şi eu o vedeam pe mama care-l legăna şi îl alăpta pe prunc şi m-am gândit: „Aşa face Dumnezeu cu noi, ca mama aceea”. Cu câtă duioşie încerca să mişte pruncul, să-l alăpteze! Sunt imagini foarte frumoase. Şi atunci când în Biserică se întâmplă asta, când plânge un copil, se ştie că acolo este duioşia unei mame, ca astăzi, este duioşia unei mame care este simbolul duioşiei lui Dumnezeu cu noi. Niciodată nu trebuie să facem să tacă un copil care plânge în biserică, niciodată, pentru că este glasul care atrage duioşia lui Dumnezeu. Mulţumesc pentru mărturia ta.

Completăm astăzi cateheza despre rugăciunea Psalmilor. Înainte de toate observăm că în Psalmi apare adesea o figură negativă, aceea a „păcătosului”, adică a celui sau a celei care trăieşte ca şi cum Dumnezeu n-ar exista. Este persoana fără nicio referinţă la transcendent, fără nicio frână la aroganţa sa, care nu se teme de judecăţi despre ceea ce gândeşte şi ceea ce face.

Pentru acest motiv Psaltirea prezintă rugăciunea ca realitatea fundamentală a vieţii. Referinţa la absolut şi la transcendent – pe care maeştrii de ascetică o numesc „sfânta teamă de Dumnezeu” – este ceea ce ne face pe deplin umani, este limita care ne salvează de noi înşine, împiedicând să ne avântăm asupra acestei vieţi în manieră prădătoare şi vorace. Rugăciunea este mântuirea fiinţei umane.

Desigur, există şi o rugăciune falsă, o rugăciune făcută numai pentru a fi admiraţi de ceilalţi. Acela sau aceia care merg la Liturghie numai pentru a arăta că sunt catolici sau pentru a arăta ultimul model pe care l-au cumpărat, sau pentru a face o impresie bună în societate. Fac o rugăciune falsă. Isus a avertizat puternic în această privinţă (cf. Mt 6,5-6; Lc 9,14). Însă atunci când adevăratul spirit al rugăciunii este primit cu sinceritate şi coboară în inimă, atunci ea ne face să contemplăm realitatea cu înşişi ochii lui Dumnezeu.

Când ne rugăm, fiecare lucru capătă „importanţă”. Acest lucru este curios în rugăciune, probabil că începem într-un lucru subtil, însă în rugăciune acel lucră capătă importanţă, capătă greutate, ca şi cum Dumnezeu îl ia în mână şi îl transformă. Cea mai rea slujire care se poate aduce, lui Dumnezeu precum şi omului, este de a ne ruga cu oboseală, în manieră rutinară. A ne ruga ca papagalii. Nu, ne rugăm cu inima. Rugăciunea este centrul vieţii. Dacă există rugăciunea, şi fratele, sora, şi duşmanul, devine important. Un vechi dicton al primilor monahi creştini spune astfel: „Fericit monahul care, după Dumnezeu, îi consideră pe toţi oamenii ca Dumnezeu” (Evagrio Pontico, Tratat despre rugăciune, nr. 123). Cine îl adoră pe Dumnezeu, îi iubeşte pe fiii săi. Cine îl respectă pe Dumnezeu, respectă fiinţele umane.

Pentru aceasta, rugăciunea nu este un calmant pentru a atenua neliniştile vieţii; sau, oricum, o rugăciune de acest gen nu este cu siguranţă creştină. Mai degrabă rugăciunea ne responsabilizează pe fiecare dintre noi. Vedem asta clar în „Tatăl nostru”, pe care Isus i-a învăţat pe discipolii săi.

Pentru a învăţa acest mod de a ne ruga, Psaltirea este o mare şcoală. Am văzut cum psalmii nu folosesc mereu cuvinte rafinate şi gentile, şi adesea au imprimate cicatricile existenţei. Şi totuşi, toate aceste rugăciuni au fost folosite mai întâi în templul din Ierusalim şi după aceea în sinagogi; chiar şi acelea mai intime şi personale. Aşa se exprimă Catehismul Bisericii Catolice: „Exprimările multiforme ale rugăciunii psalmilor se nasc în acelaşi timp în liturgia de la templu şi în inima omului” (nr. 2588). Şi astfel rugăciunea personală se inspiră şi se alimentează din rugăciunea poporului lui Israel, mai întâi, şi din rugăciunea poporului Bisericii, după aceea.

Şi psalmii la persoana întâi singular, care destăinuiesc gândurile şi problemele cele mai intime ale unui individ, sunt patrimoniu colectiv, ajungând să fie rugaţi de toţi şi pentru toţi. Rugăciunea creştinilor are această „respiraţie”, această „tensiune” spirituală care ţine împreună templul şi lumea. Rugăciunea poate să înceapă în penumbra unui naos, dar după aceea îşi termină cursa pe străzile oraşului. Şi viceversa, poate să răsară în timpul ocupaţiilor zilnice şi să aibă împlinire în liturgie. Uşile bisericilor nu sunt bariere, ci „membrane” permeabile, disponibile să primească strigătul tuturor.

În rugăciunea din Psaltire lumea este prezentă mereu. De exemplu, psalmii dau glas promisiunii divine de mântuire a celor mai slabi: „Pentru necazul celor mai sărmani şi pentru suspinul celor săraci, mă voi ridica acum – zice Domnul – voi aduce mântuire celui pe care ei îl dispreţuiesc” (12,6). Sau avertizează cu privire la pericolul bogăţiilor lumeşti, pentru că „omul, cât timp este în cinste, nu înţelege, se aseamănă cu animalele care pier” (48,12). Sau, de asemenea, deschid orizontul la privirea lui Dumnezeu asupra istoriei: „Domnul destramă planurile neamurilor, el zădărniceşte gândurile popoarelor; dar planul Domnului rămâne în veci şi gândurile inimii sale, din generaţie în generaţie” (33,10-11).

Aşadar, acolo unde este Dumnezeu, trebuie să fie şi omul. Sfânta Scriptură este categorică: „Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi, ne priveşte mai întâi, ne înţelege mai întâi. El ne aşteaptă mereu. Dacă cineva spune: «Îl iubesc pe Dumnezeu» şi-l urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede. Dacă tu te rogi multe rozarii pe zi, dar după aceea bârfeşti despre alţii, şi după aceea ai supărare în tine, ai ură împotriva altora, acesta este pur artificiu, nu este adevăr. Avem această poruncă de la el: cine-l iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său” (1In 4,19-21). Scriptura admite cazul unei persoane care, deşi îl caută pe Dumnezeu cu sinceritate, nu reuşeşte niciodată să-l întâlnească; însă afirmă şi că nu se pot nega niciodată lacrimile săracilor, altminteri nu este întâlnit Dumnezeu. Dumnezeu nu suportă „ateismul” celui care neagă imaginea divină care este imprimată în fiecare fiinţă umană. Acel ateism de toate zilele: eu cred în Dumnezeu însă faţă de ceilalţi ţin distanţa şi îmi permit să-i urăsc pe ceilalţi. Acesta este ateism practic. A nu recunoaşte persoana umană ca imagine a lui Dumnezeu este un sacrilegiu, este o oroare, este cea mai rea ofensă care se poate aduce templului şi altarului.

Iubiţi fraţi şi surori, rugăciunea psalmilor să ne ajute să nu cădem în ispita „fărădelegii”, adică să trăim, şi poate să ne şi rugăm, ca şi cum Dumnezeu n-ar exista şi ca şi cum săracii n-ar exista.

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 21 octombrie 2020

Cateheze despre rugăciune: 11. Rugăciunea Psalmilor. 2

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

PS. Fotografiile care însoțesc această postare sunt din arhivă!


Cei care doresc să susțină blogul și proiectele Paxlaur
pot afla detalii scriind
AICI
sau la adresa paxlaur@yahoo.com.

De asemenea,
puteți utiliza una dintre posibilitățile de mai jos
pentru a fi alături de cei care trăiesc vremuri grele și triste.

Singuri putem face (prea)puțin,
împreună putem oferi mult mai mult.
Încă nu e (prea) târziu!

Dăruind vei dobândi!


Ajută un copil să meargă la școală! Luptă împotriva abandonului școlar! Dăruiește pentru cei mai săraci dintre săraci.

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.

7.00 €

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

Atunci când suferința se transformă în întrebare: „Până când, Doamne? Până când?”

„Fiecare durere reclamă o eliberare,
fiecare lacrimă invocă o mângâiere,
fiecare rană aşteaptă o vindecare,
fiecare calomnie o sentinţă de achitare”…

Cel mai rău lucru care se poate întâmpla
este a suferi în abandonare,
fără a fi amintiţi.
Din asta ne salvează rugăciunea…

Cateheze despre rugăciune: 10. Rugăciunea Psalmilor. 1

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Citind Biblia ne întâlnim încontinuu cu rugăciuni de gen diferit. Însă găsim şi o carte compusă numai din rugăciuni, carte care a devenit patrie, sală de antrenament şi casă pentru nenumăraţi oameni ai rugăciunii. Este vorba de Cartea Psalmilor. Sunt 150 de Psalmi pentru rugăciune.

Ea face parte din cărţile sapienţiale, deoarece comunică „ştiinţa rugăciunii” prin experienţa dialogului cu Dumnezeu. În psalmi găsim toate sentimentele umane: bucuriile, durerile, îndoielile, speranţele, amărăciunile care colorează viaţa noastră. Catehismul afirmă că fiecare psalm „este de o atare sobrietate încât poate să fie rugat în adevăr de oamenii de orice condiţie şi din orice timp” (CBC, 2588). Citind şi recitind psalmii, noi învăţăm limbajul rugăciunii. De fapt, Dumnezeu Tatăl, cu Duhul său, i-a inspirat în inima regelui David şi a altor oameni ai rugăciunii, pentru a învăţa pe fiecare bărbat şi femeie cum să-l laude, cum să-i mulţumească şi să-l implore, cum să-l invoce în bucurie şi în durere, cu să relateze minunăţiile lucrărilor sale şi ale Legii sale. În sinteză, psalmii sunt cuvântul lui Dumnezeu pe care noi oamenii îi folosim pentru a vorbi cu el.

În această carte nu întâlnim persoane eterice, persoane abstracte, oameni care confundă rugăciunea cu o experienţă estetică sau alienantă. Psalmii nu sunt texte născute la masa verde; sunt invocaţii, adesea dramatice, care izvorăsc din miezul existenţei. Pentru a ne ruga cu ei este suficient să fim ceea ce suntem. Nu trebuie să uităm că pentru a ne ruga bine trebuie să ne rugăm aşa cum suntem, nu machiaţi. Nu trebuie să machiem sufletul pentru a ne ruga. „Doamne, eu sunt aşa”, şi a merge în faţa Domnului aşa cum suntem, cu lucrurile frumoase precum şi cu lucrurile urâte pe care nimeni nu le cunoaşte, însă noi, înăuntru, le cunoaştem. În psalmi auzim glasurile oamenilor de rugăciune în carne şi oase, a căror viaţă, ca aceea a tuturor, este plină de probleme, de trude, de incertitudini. Psalmistul nu contestă în manieră radicală această suferinţă: ştie că ea aparţine vieţii. Însă, în psalmi, suferinţa se transformă în întrebare. De la suferinţă la întrebare.

Şi printre multele întrebări, există una care rămâne suspendată, ca un strigăt neîntrerupt care străbate întreaga carte de la un capăt la altul. O întrebare, pe care noi o repetăm de atâtea ori: „Până când, Doamne? Până când?”. Fiecare durere reclamă o eliberare, fiecare lacrimă invocă o mângâiere, fiecare rană aşteaptă o vindecare, fiecare calomnie o sentinţă de achitare. „Până când, Doamne, va trebui să sufăr asta? Ascultă-mă, Doamne!”: de câte ori noi ne-am rugat aşa, cu „Până când?”, ajunge, Doamne!

Punând încontinuu întrebări de acest gen, psalmii ne învaţă să nu ne obişnuim cu durerea şi ne amintesc că viaţa nu este salvată dacă nu este vindecată. Existenţa omului este o suflare, viaţa sa este trecătoare, însă cel care se roagă ştie că este preţios în ochii lui Dumnezeu, motiv pentru care are sens să strige. Şi acest lucru este important. Când noi ne rugăm, facem asta deoarece ştim că suntem preţioşi în ochii lui Dumnezeu. Este harul Duhului Sfânt care, dinăuntru, ne trezeşte această conştiinţă: că suntem preţioşi în ochii lui Dumnezeu. Şi pentru aceasta suntem induşi să ne rugăm.

Rugăciunea psalmilor este mărturia acestui strigăt: un strigăt multiplu, pentru că în viaţă durerea asumă mii de forme şi ia numele de boală, ură, război, persecuţie, neîncredere… Până la „scandalul” suprem, cel al morţii. Moartea apare în Psaltire ca duşmana cea mai iraţională a omului: ce delict merită o pedeapsă aşa de cruntă, care comportă eliminarea şi sfârşitul? Omul rugăciunii din psalmi îi cere lui Dumnezeu să intervină acolo unde toate eforturile umane sunt zadarnice. Iată pentru ce rugăciunea, deja în ea însăşi, este cale de mântuire şi început de mântuire.

Toţi suferă în această lume: fie că se crede în Dumnezeu, fie că este respins Dumnezeu. Însă în Psaltire durerea devine relaţie, raport: strigăt de ajutor care aşteaptă să intercepteze o ureche care să asculte. Nu poate să rămână fără sens, fără scop. Chiar şi durerile pe care le îndurăm nu pot să fie numai cazuri specifice ale unei legi universale: sunt întotdeauna lacrimile „mele”. Fiecare are propriile lacrimi. Lacrimile „mele” şi durerea „mea” mă determină să merg înainte cu rugăciunea. Sunt lacrimile „mele” pe care nimeni nu le-a vărsat vreodată înaintea mea. Da, mulţi au plâns, mulţi. Însă lacrimile „mele” sunt ale mele, durerea „mea” este a mea, suferinţa „mea” este a mea.

Înainte de a intra în aulă, am întâlnit părinţii acelui preot din Dieceza de Como care a fost ucis; chiar a fost ucis în slujirea sa pentru a ajuta. Lacrimile acelor părinţi sunt lacrimile „lor” şi fiecare dintre ei ştie cât a suferit văzând acest fiu care şi-a dat viaţa în slujirea săracilor. Când noi vrem să mângâiem pe cineva, nu găsim cuvintele. De ce? Pentru că nu putem ajunge la durerea sa, pentru că durerea „sa” este a sa, lacrimile „sale” sunt ale sale. Acelaşi lucru cu noi: lacrimile, durerea „mea” este a mea, lacrimile sunt „ale mele” şi cu aceste lacrimi, cu această durere mă adresez Domnului.

Toate durerile oamenilor sunt sacre pentru Dumnezeu. Aşa se roagă omul rugăciunii din psalmul 56: „Tu, care numeri paşii pribegiei mele, pune lacrimile mele în urciorul tău! Oare nu sunt ele numărate în cartea ta?” (v. 9). În faţa lui Dumnezeu nu suntem nişte necunoscuţi, sau nişte numere. Suntem feţe şi inimi, cunoscuţi unul câte unul, pe nume.

În psalmi, credinciosul găseşte un răspuns. El ştie că, dacă şi toate uşile umane ar fi ferecate, uşa lui Dumnezeu este deschisă. Dacă şi toată lumea ar fi dat un verdict de condamnare, în Dumnezeu este mântuire.

„Domnul ascultă”: uneori în rugăciune este suficient a şti asta. Problemele nu se rezolvă întotdeauna. Cel care se roagă nu este un înşelat: ştie că multe probleme ale vieţii de aici de pe pământ rămân nesoluţionate, fără cale de ieşire; suferinţa ne va însoţi şi, după ce s-a depăşit o bătălie, vor fi altele care ne aşteaptă. Însă, dacă suntem ascultaţi, totul devine mai suportabil.

Cel mai rău lucru care se poate întâmpla este a suferi în abandonare, fără a fi amintiţi. Din asta ne salvează rugăciunea. Pentru că se poate întâmpla, şi chiar adesea, să nu înţelegem planurile lui Dumnezeu. Însă strigătele noastre nu se opresc aici pe pământ: se înalţă până la el care are inimă de Tată şi care plânge el însuşi pentru fiecare fiu şi fiică ce suferă şi care moare. Eu vă voi spune un lucru: mie îmi face bine, în momentele urâte, să mă gândesc la plângerile lui Isus, când a plâns privind Ierusalimul, când a plâns la mormântul lui Lazăr. Dumnezeu a plâns pentru mine, Dumnezeu plânge, plânge pentru durerile noastre. Pentru că Dumnezeu a voit să se facă om – spunea un scriitor spiritual – pentru a putea plânge. A ne gândi că Isus plânge cu mine în durere este o mângâiere: ne ajută să mergem înainte. Dacă rămânem în relaţie cu el, viaţa nu ne scuteşte de suferinţe, ci se deschide spre un mare orizont de bine şi se porneşte spre împlinirea sa. Curaj, înainte cu rugăciunea. Isus este mereu alături de noi.

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 14 octombrie 2020

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Rugăciune: imn regal de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru eliberare şi victorie

Puține zile sunt mai potrivite decât acestea pentru a ne ruga Psalmii. Eu mi-aș începe mereu ziua cu aceste cuvinte, cu această rugăciune, cu acest „imn regal de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru eliberare şi victorie”:

„Te iubesc, Doamne, tăria mea,

3 Doamne, stânca mea, fortăreaţa mea şi eliberatorul meu;

Dumnezeul meu, stânca mea în care mi-am căutat refugiu,

scutul meu, cornul mântuirii mele şi scăparea mea.

4 Îl invoc pe Domnul, cel vrednic de laudă,

şi sunt eliberat de duşmanii mei.

5 M-au împresurat legăturile morţii

şi m-au îngrozit râurile pieirii;

6 m-au înconjurat legăturile locuinţei morţilor

şi m-au întâmpinat laţurile morţii.

7 Dar, în strâmtorarea mea, l-am chemat pe Domnul

şi am strigat către Dumnezeul meu;

din lăcaşul lui, el mi-a auzit glasul

şi strigătul meu a ajuns până la urechea lui.

8 S-a zguduit şi s-a cutremurat pământul;

temeliile munţilor s-au zdruncinat

şi s-au zguduit, pentru că el s-a mâniat.

9 S-au ridicat fum din nările lui

şi foc mistuitor, din gura lui;

cărbuni aprinşi ţâşneau din el.

10 A aplecat cerurile şi s-a coborât

şi negura era sub picioarele lui.

11 A încălecat pe un heruvim şi a zburat,

era purtat pe aripile vântului.

12 Şi-a pus întunericul împrejur ca un văl,

s-a înconjurat ca de un cort al său

de ape întunecoase şi de nori deşi.

13 În faţa strălucirii chipului său, s-au împrăştiat norii lui,

grindina şi cărbunii de foc.

14 Şi a tunat din cer Domnul,

Cel Preaînalt şi-a făcut auzit glasul:

grindină şi cărbuni de foc.

15 Şi-a trimis săgeţile şi i-a risipit,

a înmulţit fulgerele şi i-a umplut de groază;

16 s-au văzut izvoarele apelor şi s-au descoperit temeliile lumii

la mustrarea ta, Doamne, la suflarea duhului mâniei tale.

17 A trimis din înălţime şi m-a luat,

m-a salvat din apele cele mari.

18 M-a mântuit de duşmanii mei puternici şi de cei care mă urăsc,

deşi erau mai tari decât mine.

19 M-au întâmpinat în ziua necazului meu,

dar Domnul mi-a fost sprijinitor;

20 m-a scos la loc larg, m-a mântuit,

pentru că şi-a găsit plăcerea în mine.

21 Domnul m-a răsplătit după dreptatea mea,

după curăţia mâinilor mele îmi va da înapoi,

22 pentru că am păzit căile Domnului,

nu m-am făcut vinovat în faţa Dumnezeului meu.

23 Căci toate judecăţile lui sunt înaintea mea

şi hotărârile lui nu le-am lăsat deoparte,

24 ci am fost fără prihană înaintea lui

şi m-am păzit de fărădelegea mea.

25 Iar Domnul mi-a răsplătit după dreptatea mea

şi după puritatea mâinilor mele înaintea ochilor săi.

26 Cu cel credincios, tu eşti credincios,

cu omul fără prihană, eşti fără prihană;

27 cu cel curat, eşti curat,

dar cu cel viclean te arăţi iscusit.

28 Căci tu mântuieşti poporul celor sărmani

şi ochii celor trufaşi îi umileşti.

29 Într-adevăr, tu aprinzi lumina mea, Doamne;

Dumnezeul meu, fă să strălucească întunericul meu!

30 Prin tine înfrunt trupele [duşmane]

şi cu Dumnezeul meu trec şi peste ziduri.

31 Calea lui Dumnezeu este desăvârşită.

Cuvântul Domnului este lămurit în foc,

el este un scut pentru toţi cei care caută refugiu în el.

32 Cine este Dumnezeu în afară de Domnul?

Sau cine e stâncă în afară de Dumnezeul nostru?

33 Dumnezeu mă încinge cu tărie

şi face desăvârşită calea mea,

34 el face picioarele mele ca ale cerbului

şi mă aşază pe înălţimi;

35 el învaţă mâinile mele la război

şi braţele mele întind arcul de bronz.

36 Tu mi-ai dat scutul mântuirii tale, dreapta ta mă sprijină

şi bunăvoinţa ta m-a ajutat să cresc.

37 Ai lărgit calea sub paşii mei

şi nu s-au clătinat gleznele mele.

38 Îi voi urmări pe duşmani şi îi voi ajunge

şi nu mă voi întoarce până nu-i voi nimici.

39 Îi voi lovi şi nu vor mai putea să se ridice,

vor cădea sub picioarele mele.

40 M-ai încins cu tărie pentru luptă,

ai răpus pe potrivnicii mei înaintea mea.

41 Pe duşmanii mei i-ai pus pe fugă

şi pe cei ce mă urăsc i-am nimicit.

42 Au strigat, dar nu era [nimeni] ca să-i salveze,

[au strigat] către Domnul, dar nu le-a răspuns.

43 I-am zdrobit ca pulberea în bătaia vântului,

ca pe noroiul de pe străzi i-am călcat.

44 Tu m-ai scăpat de răzvrătiţii poporului,

m-ai aşezat în fruntea neamurilor.

Un popor pe care nu-l cunoşteam a ajuns să mă slujească;

45 cu luare-aminte îmi dau ascultare,

fiii străinilor mă linguşesc;

46 fiii străinilor şi-au pierdut vlaga:

ies tremurând din ascunzişurile lor.

47 Viu este Domnul şi binecuvântată este stânca mea

şi preaînălţat este Dumnezeul mântuirii mele!

48 Dumnezeu este cel care îmi dă răzbunarea

şi îmi supune popoarele;

49 el mă eliberează de duşmanii mei înfuriaţi.

Tu mă înalţi mai presus de cei care se ridică împotriva mea,

tu mă mântuieşti de omul violent.

50 De aceea, Doamne, te voi lăuda între popoare

şi numele tău în psalmi îl voi cânta.

51 El dă mari izbânzi regelui său, arată milostivire faţă de unsul său,

faţă de Davíd şi descendenţa lui pe veci”.

Este vorba de PSALMUL 18 (17):
Imn regal de mulţumire adusă lui Dumnezeu 
pentru eliberare şi victorie
 Slujitorului Domnului Davíd, care a spus Domnului cuvintele acestei cântări în ziua în care Domnul l-a eliberat din mâna tuturor duşmanilor săi şi din mâna lui Saul.

Aici puteți citi și medita toți Psalmii, rugăciuni atât de plăcute Domnului: Sfânta Scriptură în limba română.

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

4.00 €

Pay with PayPal
%d blogeri au apreciat: