De multe ori am impresia că doar o parte a Evangheliei se împlineşte: „Veţi plânge, veţi suspina, vă veţi întrista” (In 16,20). Sau chiar dacă nu se împlineşte doar această parte, ea e una cu care ne întâlnim mult mai des:
plânsetele fac să curgă râuri nesătule de lacrimile durerii;
suspinele spulberă zeci de linişti ale camerelor locuite în singurătatea suferinţei sau a bătrâneţii;
tristeţea zvâcneşte evident de sub zeci de măşti ale fericirii închipuite sau prefăcute.
În fiecare zi ne spunem că „e prea mult” şi ne întrebăm „până când?”. Vrem ştiri fără violenţă şi tragedii, vrem veşti fără accidente şi calamităţi, vrem economii fără criză şi oameni fără corupţie şi demagogie. Parcă e prea mult rău, mai mult chiar decât a prevestit Evanghelia. Şi totuşi…

Aş vrea să-mi scrie cineva mare pe peretele camerei şi să am mereu întipărit în inimă şi în minte (mai ales în momentele de descurajare!) cuvântul evangheliei de astăzi: „Întristarea voastră se va întoarce în bucurie…şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16,20.22). E promisiunea lui Dumnezeu!

Vreau să sper cu tărie o zi a fericirilor, un timp în care evanghelia se va împlini pentru toţi cei care plâng. Şi atunci ei vor străluci de fericire.
Vreau să cred din toate puterile că se va împlini cuvântul Scripturii pentru cei cărora le este foame şi sete de dreptate.
Vreau să iubesc încă de pe acum ziua în care lumea va fi a celor blânzi, milostivi şi curaţi cu inima.

Trăiesc cu ochii la ţintă, dar grijuliu să nu ratez prezentul; privesc spre fericire, încercând să-mi înţeleg şi plânsul şi suspinul şi tristeţea; preţuiesc acest timp pe care Dumnezeu mi l-a rânduit să-mi câştig fericirea veşnică.