Arhive pentru ‘Sfântul zilei’

Rugăciune (Sfânta Cruce)

„Noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit,
scandal pentru iudei și nebunie pentru păgâni,
dar pentru cei chemați, fie iudei, fie greci,
Cristos este puterea lui Dumnezeu
și înțelepciunea lui Dumnezeu” (1Cor 1,23-24).

Foto: Básilica de Nuestra Señora de los Ángeles (Cartago-Costa Rica)

Să-l rugăm cu încredere pe Răscumpărătorul nostru, care ne-a mântuit prin crucea sa:

    Prin cruce, înalță-ne, Doamne, la împărăția ta!

Cristoase, care te-ai nimicit pe tine însuți luând fire de rob, făcut asemenea oamenilor,
–    fă ca membrii Bisericii să urmeze pilda umilinței tale.
Cristoase, care te-ai smerit pe tine însuți făcându-te ascultător până la moarte, și încă moartea pe cruce,
–    dă-le slujitorilor tăi ascultare și răbdare.
Cristoase, care ai fost înălțat de Dumnezeu și ai primit numele cel mai presus de orice nume,
–    dăruiește-le credincioșilor tăi statornicie în bine până la sfârșit.
Cristoase, în al cărui nume trebuie să se plece tot genun­chiul: al celor din cer, al celor de pe pământ și al celor de dedesubt,
–    revarsă iubirea ta în inimile oamenilor, ca să te adore în pace.
Cristoase, pe care toată limba te va mărturisi ca Domn  întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl,
–    primește-i în împărăția fericirii veșnice pe frații noștri răposați.

Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta, facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită ci ne mântuieşte de cel rău. Amin. 

Dumnezeule, care ai voit ca Fiul tău unul-născut să moară pe lemnul crucii ca să mântuiască neamul ome­nesc, dă-ne, te rugăm, harul, ca noi, care am cunoscut pe pământ misterul lui Cristos, să ne învrednicim a primi în cer răsplata răscumpărării.
Prin Domnul nostru Isus Cristos, Fiul tău, care, fiind Dumnezeu, împreună cu tine vieţuieşte şi domneşte în unire cu Duhul Sfânt, în toţi vecii vecilor. Amin. 
  
Domnul să ne binecuvânteze, să ne apere de orice rău, şi să ne ducă la viaţa cea veşnică. Amin.

Textul este luat din Breviar,
de la Sărbătoarea Sfintei Cruci

Numai iubirea…

    

Iubirea este suficientă prin sine însăși, place prin sine însăși și pentru sine însăși. Ea își este sieși merit și răsplată. Iubirea nu caută motive, nu caută avantaje în afara ei. Avantajul său constă în a exista. Iubesc pentru că iubesc, iubesc ca să iubesc. Iubirea este un lucru măreț dacă recurge la începutul său, dacă este recondusă la originea sa, dacă este dusă înapoi la izvorul său. Ea se aprovizionează mereu de acolo pentru a continua să curgă. Iubirea este singura dintre toate mișcările inimii, dintre sentimente și afecte, prin care creatura poate să corespundă Creatorului, chiar dacă nu în mod egal; este singura prin care se poate răspunde aproapelui și în acest caz, desigur că în mod egal. Atunci când Dum­nezeu iubește, el nu dorește altceva decât să fie iubit. El nu iubește pentru altceva decât pentru a fi iubit, știind că cei care îl vor iubi vor bea chiar din această iubire. Iubirea Mirelui, mai mult, Mirele-iubire caută numai iubirea și fidelitatea. De aceea, să fie permis celei iubite să iubească la rândul ei. De ce să nu iubească mireasa, mireasa Iubirii? De ce să nu fie iubită Iubirea?
    Pe bună dreptate, renunțând la toate celelalte afecte ale sale, așteaptă în întregime și numai Iubirea, ea, care, dând iubire în schimb, vrea să o egaleze. Însă se va obiecta că, deși mireasa se va transforma în întregime în Iubire, nu va putea să atingă nivelul izvorului veșnic al iubirii. Este sigur că nu vor putea fi echivalați nicio­dată cel care iubește și Iubirea, sufletul și Cuvântul, mireasa și Mirele, Creatorul și creatura. De fapt, izvorul dă mereu mult mai mult decât îi ajunge celui însetat.
    Dar ce contează toate acestea? Oare va înceta și va dispărea total dorința miresei care așteaptă momentul nunții, va înceta dorința celui care suspină, ardoarea celui care iubește, încrederea celui care pregustă, pentru că nu este capabil să alerge în mod egal cu un gigant, să se întreacă în dulceață cu mierea, în blândețe cu mielul, în candoare cu crinul, în strălucire cu soarele, în iubire cu cel care este Iubire? Desigur că nu. Deși creatura iubește mai puțin, pentru că este inferioară, dacă totuși iubește cu toată ființa sa, nu-i mai rămâne nimic de adăugat. Nu lipsește nimic acolo unde este totul. De aceea, pentru ea, a iubi așa înseamnă că a cele­brat nunta, pentru că nu poate să iubească așa și să fie iubită puțin. Căsătoria completă și perfectă constă în consimțământul celor doi, afară de cazul în care unul se îndoiește că sufletul este iubit de Cuvânt, și mai înainte, și mai mult.

Din Predicile despre Cântarea Cântărilor ale sfântului Bernard, abate

(Pred. 83, 4-6: Opera omnia, Edit. Cisterc. 2 [1958], 300-302)
Iubesc pentru că iubesc, iubesc ca să iubesc

Problemele și prima măreție a vieții

Când omul a pus piciorul pe lună, a fost spusă o frază care a devenit vestită: „Acesta este un mic pas pentru un om, un mare salt pentru omenire”. De fapt, omenirea ajunsese la un rezultat istoric. Însă astăzi, la Ridicarea Mariei în cer, celebrăm o cucerire infinit mai mare. Sfânta Fecioară Maria a pus picioarele în paradis: nu a mers acolo numai în spirit, ci şi cu trupul, cu toată fiinţa sa. Acest pas al micii Fecioare din Nazaret a fost marele salt înainte al omenirii. Foloseşte puţin a merge pe lună dacă nu trăim ca fraţi pe pământ. Însă faptul că una dintre noi locuieşte în cer cu trupul ne dă speranţă: înţelegem că suntem preţioşi, destinaţi să înviem. Dumnezeu nu va lăsa să dispară în nimic trupul nostru. Cu Dumnezeu nimic nu va fi pierdut! În Maria ţinta este obţinută şi noi avem în faţa ochilor motivul pentru care mergem: nu pentru a cuceri lucrurile de aici de pe pământ, care dispar, ci pentru a cuceri patria de sus, care este pentru totdeauna. Şi Sfânta Fecioară Maria este steaua care ne orientează. Ea a mers mai întâi. Ea, aşa cum învaţă Conciliul, „străluceşte ca semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul lui Dumnezeu care este pe cale” (Lumen gentium, 68).

Ce anume ne sfătuieşte mama noastră? Astăzi în evanghelie primul lucru pe care-l spune: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul” (Lc 1,46). Noi, obişnuiţi să auzim aceste cuvinte, probabil că nu mai dăm atenţie semnificaţiei lor. A preamări înseamnă literal „a face mare”, a mări. Maria „îl măreşte pe Domnul”: nu problemele, care nu-i lipseau în acel moment, ci pe Domnul. În schimb, de câte ori noi ne lăsăm doborâţi de dificultăţi şi absorbiţi de frici! Sfânta Fecioară Maria nu, pentru că îl pune pe Dumnezeu ca primă măreţie a vieţii. De aici izvorăşte Magnificat-ul, de aici se naşte bucuria: nu din lipsa problemelor, care mai devreme sau mai târziu vin, ci bucuria se naşte din prezenţa lui Dumnezeu care ne ajută, care este aproape de noi. Pentru că Dumnezeu este mare. Şi mai ales, Dumnezeu priveşte la cei mici. Noi suntem slăbiciunea sa de iubire: Dumnezeu îi priveşte şi îi iubeşte pe cei mici.

Papa Francisc: Angelus (15 august 2020)

%d blogeri au apreciat: