Mereu sunt uimit de uşurinţa cu care miile de cuvinte pălesc în faţa unui exemplu concret. Dacă este adevărat că „viaţa bate filmul” la fel de adevărat este că „viaţa bate cuvântul”, scris sau rostit. Când auzi un om că vorbeşte frumos despre adevărul în care el crede, te înflăcărezi, îţi place… şi cam atât. Însă când vezi un om care trăieşte dedicat în totalitate adevărului în care el crede, ba mai mult, când îl vezi murind pentru adevărul său, atunci înflăcărarea se transformă cu uşurinţă în îndrăgostire. Ţi-e greu să-ţi iei ochii, inima, gândul de la cel care este fidel până la moarte principiilor sale. Îţi vine să adormi cât mai des în speranţa că îl vei vedea măcar în vis. Apoi te trezeşti cuprins de dorinţa de a-l întâlni, de a-l vedea fie şi numai pentru o clipă. Fiecare clipire a ochilor îţi strecoară spre inimă chipul său. În acelaşi timp începi să iubeşti şi adevărul său, crezul său. Vrei să ştii cât mai mult despre credinţa sa, despre ceea ce l-a făcut să fie statornic până la moarte. Citeşti, studiezi, stai de vorbă cu cei care l-au cunoscut şi încet, încet adevărul lui începe să devină şi adevărul tău. Îţi dai seama că indiferent de unde porneşte o discuţie sau un gând, toate se termină la acelaşi adevăr. După ceva timp e greu să-ţi spui ce iubeşti mai mult, omul statornic sau adevărul care i-a dat forţa statorniciei, pentru că inima bate cu putere şi pentru unul şi pentru altul şi îţi dai seama că nu ai cum să mai separi omul de adevărul său. Nu-l poţi separa pe Cristos de împărăţia lui Dumnezeu, nu mai poţi să faci diferenţiere între Cristos şi mântuirea pe care a venit să o aducă şi pentru care şi-a dat viaţa.
Astăzi suntem puşi în faţa exemplului unui om care s-a îndrăgostit de Cristos, un om care a înţeles cine este şi cum trebuie să fie un păstor de suflete. Sfântul Francisc de Sales (1567-1622), episcop şi învăţător al Bisericii, chiar dacă nu a murit martir, s-a identificat cu aceste cuvinte ale lui Cristos: „Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile sale. Eu sunt păstorul cel bun; eu cunosc oile mele şi oile mele mă cunosc pe mine” (In 10,11.14). Prin viaţa sa de păstor şi-a manifestat pasiunea pentru om. S-a străduit să arate tuturor că tot ce îl interesează este să-i ajute pe oameni să ajungă la Cristos şi la mântuire, la adevărul de care el era îndrăgostit. Viaţa lui poate fi rezumată în acest gând al psalmistului:
„Milostivirea Domnului în veci o voi cânta,
cu gura voi spune din neam în neam adevărul tău.
Tu ai spus: „Iubirea mea e dăruită pe veci!”
O dată cu cerurile ai statornicit adevărul tău” (Ps 88,2-3)
Iubirea sfântului Francisc de Sales a fost dăruită pe veci Domnului şi oamenilor. Reiese acest lucru şi din una dintre scrierile sale Introducere la viaţa evlavioasă, o culegere de învăţături atât de actuală şi necesară pentru toţi cei care au auzit cuvântul Domnului: Fiţi sfinţi, pentru că eu, Domnul, sunt sfânt (cf. 1Pt 1,16). Recomand această carte, mai ales că ea este de ceva timp în limba română. A fost tradusă anul trecut de părintele Eduard Ferenţ şi publicată la editura Sapientia, din Iaşi, de unde poate fi şi comandată (chiar şi prin poştă!). Nu e reclamă gratuită, pentru că e o carte care chiar merită să fie citită şi pusă în practică.
Un fragment din această carte ne este propus în această zi spre meditaţie la Oficiul Lecturilor:
La facerea lumii, Dumnezeu poruncea plantelor să facă roadele lor, fiecare după felul ei: tot astfel porunceşte el creştinilor, care sunt plantele vii ale Bisericii sale, să producă roadele evlaviei, fiecare după starea şi chemarea lui.
Evlavia trebuie să fie practicată în diferite moduri: într-un fel de nobil, în alt fel de meseriaş, într-un fel de servitor, în alt fel de rege, într-un fel de văduvă şi de tânăra necăsătorită, în alt fel de femeia măritată. Şi nu numai atât, dar trebuie potrivită practicarea evlaviei cu puterile, treburile şi obligaţiile fiecăruia în particular.
Spune-mi, te rog, Filotee, ar fi potrivit oare ca episcopul să voiască a fi izolat ca certosinul? Şi dacă oamenii căsătoriţi n-ar voi să strângă mai mult decât capucinii, dacă lucrătorul ar fi toată ziua la biserică, cum e călugărul, iar călugărul ar fi mereu expus la tot felul de întâlniri pentru serviciul aproapelui ca episcopul, această evlavie n-ar fi oare ridicolă, fără regulă şi de nesuferit?
Această greşeală şi absurditate totuşi se întâmplă foarte des. Nu, Filotee, evlavia nu strică nici un lucru când este adevărată, ci le desăvârşeşte pe toate, iar când se împotriveşte legitimei ocupaţii a cuiva, ea este, fără îndoială, greşită.
Albina scoate mierea ei din flori, fără a le stânjeni, lăsându-le întregi şi proaspete precum le-a găsit; dar adevărata evlavie face şi mai bine, căci nu numai că nu strică nici un fel de îndeletnicire sau ocupaţie, ci, dimpotrivă, le împodobeşte şi le înfrumuseţează.
Căci, aşa cum orice fel de pietre scumpe puse în miere devin mai strălucitoare, fiecare după culoarea ei, tot aşa, oricine devine mai plăcut în ocupaţia lui, când o uneşte cu evlavia: grija casei devine liniştită, iubirea soţului şi a soţiei mai sinceră, serviciul principelui mai credincios şi tot felul de ocupaţii mai dulci şi mai prietenoase.
Este o greşeală, ba chiar o erezie, de-a voi să scoţi viaţa evlavioasă din cazarma soldaţilor, din prăvălia negustorilor, de la curtea capetelor încoronate, din căsnicia persoanelor căsătorite. Este adevărat, Filotee, că evlavia pur contemplativă, călugărească şi religioasă nu poate fi exercitată în aceste profesii; dar, de asemenea, în afară de aceste trei feluri de evlavie, mai există multe altele, menite să-i desăvârşească pe aceia care trăiesc în lume.
Oriunde am fi, putem şi trebuie să tindem la viaţa desăvârşită (Din Introducere în viaţa evlavioasă, de sfântul Francisc de Sales, episcop, Partea 1, cap. 3 – Evlavia trebuie practicată în diferite moduri).
Începusem aceste gânduri vorbind despre „viaţa care bate cuvântul” şi am ajuns să vorbesc despre un om care a dus o viaţă exemplară pentru că a privit mereu la Cristos. A ştiut să fie preotul de care lumea avea nevoie. S-a străduit să fie mereu asemenea Păstorului cel bun. Deseori sfântul Francisc de Sales repeta: „Dacă greşesc vreau să greşesc din prea multă bunătate, decât din prea multă asprime”. Pentru mulţi dintre noi e doar un vis la care abia din când în când îndrăznim să sperăm.
Ascultând psalmul de la sfânta Liturghie în dimineaţa aceasta – Voi vesti fraţilor mei iubirea Domnului – mă gândeam şi mă minunam de modul splendid în care unii au reuşit să fie vestitorii acestei iubiri prin tot ce au făcut. Mă gândeam la sfântul Francisc de Sales, dar şi la alţi preoţi şi păstori. Au fost preoţi plini de iubirea lui Dumnezeu. Preotul… omul blând care vorbeşte doar despre iubirea lui Dumnezeu. Dar şi omul care ascultă. Preotul este omul care are timp pentru Dumnezeu şi pentru oameni sau, mai bine spus, care trebuie să-şi facă timp. Preotul este omul care se roagă, se spovedeşte, se împărtăşeşte. Este cel care nu uită cum se stă în genunchi înaintea Domnului sau cum e să te apleci la căpătâiul unui muribund. Preotul este cel care citeşte, învaţă, predică, zâmbeşte, se joacă cu cei mici, discută cu cei mari, îi alină pe cei bătrâni şi singuri. Preotul este un răsfăţat al Domnului, dar care nu trebuie să uite să-i răsfeţe cu belşugul harurilor şi darurilor sale pe cei din jurul său. Preotul este omul care suferă nu doar atunci când îl doare ceva, ci şi atunci când au alţii dureri, probleme, necazuri. Preotul este omul care se îngrijeşte de buna orânduire a vieţii celorlalţi, dar şi de propria viaţa ca să ajungă şi el la mântuire. Preotul e cel care în timp ce-i pregăteşte pe alţii pentru o moarte bună, se gândeşte şi la propria moarte. Ar fi multe de spus despre preot gândindu-mă la viaţa sfântului Francisc de Sales şi la viaţa altor sfinţi păstori. Însă pot spune că preotul este un om care atunci când Dumnezeu i-a ieşit în cale s-a îndrăgostit de el şi acum tot ce-şi doreşte este ca şi alţii să ajungă să-l cunoască pe Dumnezeul său şi să-l îndrăgească. Tot ce vrea este ca fiecare inimă să fie cuprinsă de speranţa, credinţa şi iubirea care sunt în el şi astfel toţi să ajungă la vederea lui Dumnezeu în slava Împărăţiei sale. Pentru aceasta misiunea sa, viaţa sa şi tot ceea ce trebuie să facă se rezumă la cuvântul psalmistului: „Voi vesti fraţilor mei iubirea Domnului”. Nimic altceva nu contează în afară de a vesti iubirea Domnului prin ceea ce este, prin ceea ce spune şi face.
Joi, 24 ianuarie 2013
Joi din saptamâna a 2-a de peste an
Sf. Francisc de Sales, ep. înv. **
LECTURA I Să le predic păgânilor nemărginita bogăţie a lui Cristos.
Citire din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni 3,8-12
Fraţilor, 8 mie, celui mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat acest har, să le predic păgânilor nemărginita bogăţie a lui Cristos 9 şi să le pun tuturor în lumină înfăptuirea misterului ascuns de veacuri în Dumnezeu, Creatorul a toate. 10 Astfel, de acum înainte, chiar puterile şi tăriile vor cunoaşte, prin intermediul Bisericii, feluritele manifestări ale înţelepciunii lui Dumnezeu. 11 Acesta este planul veşnic pe care Dumnezeu l-a înfăptuit în Cristos Isus, Domnul nostru. 12 Iar credinţa noastră în Cristos e aceea care ne dă curajul să ne apropiem de Dumnezeu cu toată încrederea.
Cuvântul Domnului
PSALMUL RESPONSORIALPs 88,2-3.4-5.21-22.25 şi 27
R.: Voi vesti fraţilor mei iubirea Domnului.
2 Milostivirea Domnului în veci o voi cânta,
cu gura voi spune din neam în neam adevărul tău. 3 Tu ai spus: „Iubirea mea e dăruită pe veci!”
O dată cu cerurile ai statornicit adevărul tău. R.
4 „Am făcut legământ cu alesul meu,
iată ce i-am promis cu jurământ slujitorului meu, David: 5 Îţi voi întări seminţia pe veci,
din neam în neam îţi voi păstra scaunul de domnie. R.
21 L-am aflat pe David slujitorul meu
şi l-am uns cu untdelemnul meu cel sfânt, 22 pentru ca mâna mea să-i fie sprijin
şi braţul meu să-i dea putere. R.
25 Adevărul şi bunătatea mea îl vor însoţi
şi puterea lui va creşte prin numele meu. 27 El îmi va spune: «Tu eşti Tatăl meu,
Dumnezeul meu, stânca mea şi mântuirea mea!»”. R.
ALELUIAIn 10,14 (Aleluia) Eu sunt păstorul cel bun, spune Domnul.
Eu cunosc oile mele, iar ele mă cunosc pe mine. (Aleluia)
EVANGHELIA Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile sale.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 10,11-16
În acel timp, Isus a spus: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile sale. 12Cel plătit nu este păstor, căci oile nu-i aparţin. Dacă vede lupul venind, el lasă oile şi fuge, iar lupul le răpeşte şi le risipeşte. 13 Cel plătit fuge, pentru că nu-l interesează decât plata şi nu-i pasă de oi. 14Eu sunt păstorul cel bun; eu cunosc oile mele şi oile mele mă cunosc pe mine, 15 precum mă cunoaşte Tatăl şi eu cunosc pe Tatăl. Eu îmi dau viaţa pentru oile mele. 16 Mai am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta glasul meu: va fi o singură turmă şi un singur păstor”.
Cuvântul Domnului
fântul Francisc de Sales
episcop şi învăţător al Bisericii (comemorare)
„Dacă greşesc, vreau să greşesc mai degrabă din prea multă bunătate decât din prea multă asprime”. În această afirmaţie a sfântului Francisc de Sales (născut în anul 1567 în castelul de Sales dintr-o nobilă familie din Savoia) constă secretul simpatiei pe care a ştiut să şi-o câştige printre contemporanii săi. Blândeţea sa de suflet, care trezeşte atâta fascinaţie în cei care citesc biografia sfântului, nu era un dar înnăscut şi ne-o dovedeşte o frază a sa revelatoare: „Voiţi ca într-un sfert de oră să pierd acea puţină blândeţe, pe care am dobândit-o în treizeci de ani cu preţul unor oboseli atât de mari?”.
După licenţa în jurisprudenţă obţinută la universitatea din Padova, dezamăgind aşteptările paterne, îmbrăţişase, la 26 de ani, viaţa bisericească şi se prezentase în mod voluntar pentru dificila misiune de predicator catolic printre calviniştii genevezi. A fost preot plin de zel şi lucrător neobosit în via Domnului. Văzând rezultatele slabe pe care le obţinea de la pupitru, s-a dedicat publicării foilor volante, pe care el însuşi le strecura sub uşile caselor sau le afişa pe ziduri, meritându-şi pentru această originală activitate publicitară titlul de patron al jurnaliştilor şi al celor care răspândesc adevărul creştin slujindu-se de mijloacele de comunicare socială. Dar şi acele foi pe care le introducea sub uşile caselor au avut o eficacitate redusă.
Ducele de Savoia, de care depindea Francisc, i-a venit în ajutor apostolului neascultat în mod decis, dar intoleranţa nu se potrivea cu temperamentul sfântului de Sales, care a preferat să ducă înainte lupta pentru dreapta credinţă prin metoda carităţii, luminând conştiinţele prin scrierile, pentru care a primit titlul de doctor al Bisericii. Introducere la viaţa evlavioasă şi Tratatul iubirii lui Dumnezeu sunt operele sale cele mai citite. Cel al iubirii lui Dumnezeu a fost argumentul prin care i-a convins pe recalcitranţii hughenoţi să se întoarcă în sânul Bisericii Catolice.
Episcop coadiutor la 32 de ani şi, după trei ani, episcop titular de Geneva, a introdus în dieceza sa reformele Conciliului Tridentin. Director spiritual al sfântului Vinceţiu de Paul şi al sfintei Ioana Francesca Fremyot de Chantal, cu care a întemeiat „Ordinul vizitării”. Francisc de Sales poate fi considerat pe bună dreptate unul dintre cei mai buni reprezentanţi ai umanismului evlavios de marcă tipic franceză.
A murit la Lyon în anul 1622, la 28 decembrie, din cauza unui atac de apoplexie. Canonizat în anul 1655, este amintit în noul calendar la 24 ianuarie, zi în care trupul său a fost readus la Annecy pentru înmormântarea definitivă.
(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)
La facerea lumii, Dumnezeu poruncea plantelor să facă roadele lor, fiecare după felul ei: tot astfel poruncește el creștinilor, care sunt plantele vii ale Bisericii sale, să producă roadele evlaviei, fiecare după starea și chemarea lui.
Evlavia trebuie să fie practicată în diferite moduri: într-un fel de nobil, în alt fel de meseriaș, într-un fel de servitor, în alt fel de rege, într-un fel de văduvă și de tânăra necăsătorită, în alt fel de femeia măritată. Și nu numai atât, dar trebuie potrivită practicarea evlaviei cu puterile, treburile și obligațiile fiecăruia în particular.
Spune-mi, te rog, Filotee, ar fi potrivit oare ca episcopul să voiască a fi izolat ca certosinul? Și dacă oamenii căsătoriți n-ar voi să strângă mai mult decât capucinii, dacă lucrătorul ar fi toată ziua la biserică, cum e călugărul, iar călugărul ar fi mereu expus la tot felul de întâlniri pentru serviciul aproapelui ca episcopul, această evlavie n-ar fi oare ridicolă, fără regulă și de nesuferit?
Această greșeală și absurditate totuși se întâmplă foarte des. Nu, Filotee, evlavia nu strică nici un lucru când este adevărată, ci le desăvârșește pe toate, iar când se împotrivește legitimei ocupații a cuiva, ea este, fără îndoială, greșită.
Albina scoate mierea ei din flori, fără a le stânjeni, lăsându-le întregi și proaspete precum le-a găsit; dar adevărata evlavie face și mai bine, căci nu numai că nu strică nici un fel de îndeletnicire sau ocupație, ci, dimpotrivă, le împodobește și le înfrumusețează.
Căci, așa cum orice fel de pietre scumpe puse în miere devin mai strălucitoare, fiecare după culoarea ei, tot așa, oricine devine mai plăcut în ocupația lui, când o unește cu evlavia: grija casei devine liniștită, iubirea soțului și a soției mai sinceră, serviciul principelui mai credincios și tot felul de ocupații mai dulci și mai prietenoase.
Este o greșeală, ba chiar o erezie, de-a voi să scoți viața evlavioasă din cazarma soldaților, din prăvălia negustorilor, de la curtea capetelor încoronate, din căsnicia persoanelor căsătorite. Este adevărat, Filotee, că evlavia pur contemplativă, călugărească și religioasă nu poate fi exercitată în aceste profesii; dar, de asemenea, în afară de aceste trei feluri de evlavie, mai există multe altele, menite să-i desăvârșească pe aceia care trăiesc în lume.
Oriunde am fi, putem și trebuie să tindem la viața desăvârșită.
Din Îndrumare la viața evlavioasă, de sfântul Francisc de Sales, episcop
(Partea 1, cap. 3)
„Oricine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate şi soră şi mamă”, ne spune Cristos. Ce har pentru noi să putem fi frate și soră și mamă pentru Isus. Și toate acestea doar cu o condiție: să facem voința lui Dumnezeu. Pare simplu, dar care este această voință? Ce așteaptă Dumnezeu de la noi? Este același Cristos care ne spune: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău… și să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mt 22,37-39). Iar la ultima cină, adresându-se ucenicilor săi, Cristos lasă omenirii porunca cea nouă, calea pentru a împlini voința lui Dumnezeu: „Să vă iubiți unii pe alții. Așa cum eu v-am iubit pe voi, așa să vă iubiți unii pe alții!” (In 13,34).
