Sfânta Biserică celebrează astăzi, 9 august, sărbătoarea sfintei Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein), patroană a Europei. O scurtă incursiune în experienţa ei de viaţă ne va ajuta să descoperim o sfântă care, deşi s-a născut într-o familie de evrei, a descoperit adevărul evanghelic şi l-a trăit într-un mod admirabil.

Edith Stein s-a născut în ziua de Yom Kippur (o sărbătoare iudaică celebrată la 12 octombrie) a anului 1891, într-o familie numeroasă de evrei, cu 11 copii, din oraşul Wroclaw, situat în provincia Silezia.

Rămasă orfană de tată de la vârsta de doi ani, Edith are în mama sa un exemplu extraordinar de pietate şi de perseverenţă în lupta cu greutăţile inerente vieţii. Totuşi, pietatea mamei sale nu o determină să meargă din convingere la rugăciunile de la sinagogă, ci, aşa cum va declara mai târziu, mergea doar pentru a fi împreună cu mama sa.

După ce face studii strălucite în oraşul natal, finalizate apoi la Gottingen, tânăra evreică obţine, în anul 1917, titlul de doctor în filozofie cu o teză „Despre empatie“. Alături de Edmund Husserrl, care-i va deveni mentor în cercetarea sa ştiinţifică viitoare, Edith va cunoaşte pe filosoful Max Scheler. Avea în faţă, într-adevăr, un viitor care se anunţa a fi foarte luminos.

Dar Primul Război Mondial bătea la uşă. Avea să urmeze o perioadă foarte grea a istoriei, în care filozofia şi ştiinţa teoretică aveau să cedeze locul unei „ştiinţe practice”, care pornea de la experienţa unei vieţi dure, a unei vieţi fragile, aşa cum a fost ea experimentată de cei care au trăit acele timpuri tragice.

Totuşi, Edith învăţase ceva important din filozofie, şi anume că descoperirea adevărului trebuie văzută, nu ca o cunoaştere teoretică, ci ca un mod fundamental de a fi, care modelează şi dă un contur clar întregii vieţi a omului. De aceea, Edith Stein a făcut un curs de infirmiere şi a lucrat în timpul războiului ca soră medicală într-un spital militar austriac. Îngrijirea suferinzilor din secţia celor cu boli infecţioase şi munca în sala de operaţii, unde decesele nu erau deloc puţine, a schimbat mult din optica ucenicei lui Husserl.

Deşi înainte de a pleca de acasă, Edith nu mai era o practicantă a religiei părinţilor ei, totuşi ea realizează acum că aflarea adevărului înseamnă apropierea de religios. „Cine caută adevărul îl caută pe Dumnezeu, fie că face aceasta conştient sau nu“, avea să mărturisească ea mai târziu.

Astfel, Edith începe treptat să se apropie de credinţa creştină. Această apropiere se realizează mai întâi prin contactul direct cu oamenii şi abia mai târziu prin lectură şi studiu. Pentru ea, momentul în care a descoperit că, odată ce un om crede, cei din jurul lui, din străini, cum îi erau până atunci, îi devin deodată fraţi, a fost una marcantă. „Credinţa este mai aproape de înţelepciunea divină decât orice cunoaştere filozofică sau ştiinţă teologică. Ea ne este de un ajutor inestimabil“, afirma Edith Stein.

Moartea subită a unui bun prieten o face să simtă puternic durerea Crucii. Edith trăieşte o stare cumplită de suferinţă legată de neputinţa în faţa morţii. Totuşi, în această apăsare ceva interior vine şi tămăduieşte sufletul rănit, redându-i pacea: e mâna lui Dumnezeu care se aplecă la durerile omeneşti, luându-le asupra sa. Această experienţă face ca Edith să părăsească pentru totdeauna religia părinţilor ei şi să se convertească la creştinism, manifestându-şi dorinţa de a intra în monahism.

Deşi neînţeleasă în acţiunea ei de membrii familiei din care provenea, proaspăta convertită a trecut repede peste reacţia conaţionalilor săi şi s-a dedicat unei activităţi intense. Pentru ea „religia a devenit nu o chestie care ţine de retrageri în linişte sau de câteva ore de sărbătoare, ci a constituit rădăcina şi fundamentul întregii sale vieţi, aşa cum trebuie să fie nu doar pentru câţiva aleşi, ci pentru orice creştin adevărat.“

Venirea la putere a lui Hitler în anul 1933 a adus o schimbare radicală pentru întreaga Europă. Soarta evreilor devenea incertă. Intrarea în acelaşi an a profesoarei de filosofie Stein ca soră carmelită în mănăstirea din Köln nu a însemnat o fugă de realitatea unei persecuţii iminente. Dacă ar fi fost aşa, Edith avea posibilitatea plecării în America Latină, unde conaţionalii îi oferiseră, în aşteptarea unor timpuri mai bune, şansa continuării nestingherite a operei sale ştiinţifice. Ea a refuzat această opţiune şi a simţit persecuţia împotriva evreilor ca pe o prigoană adusă umanităţii lui Cristos. În urmarea lui Cristos, Tereza Benedicta a Crucii (numele de maică al lui Edith Stein) a trăit posibilitatea învingerii răului prin bine, care se realizează, nu prin evitarea suferinţei, ci prin asumarea ei în Crucea lui Cristos, în mod solidar cu şi pentru ceilalţi. După ce a trăit nouă ani în mănăstirea carmelitelor din Köln şi mai apoi din Echt, Olanda, Tereza, împreună cu sora sa Rosa Stein, au fost ridicate de Gestapo la 2 august 1942 şi întemniţate la Amersfoort. Cinci zile mai târziu, ele au fost deportate împreună cu un mare număr de conaţionali, în lagărul de exterminare de la Auschwitz din Polonia. După toate mărturiile, ziua de 9 august a însemnat sfârşitul ei pământesc în camera de gazare a lagărului.

Iată, în încheiere, un text semnificativ din scrierile sale, care spune multe despre crezul ei şi despre modul ei de a-şi mărturisi acest crez: „Dragostea pentru cei din jurul nostru este măsura dragostei noastre faţă de Dumnezeu. Dar aceasta este cu totul diferită de iubirea firească, omenească, căci, prin iubire, suntem legaţi de cei de un sânge cu noi sau care ne sunt apropiaţi prin caracter sau prin interese. Ceilalţi ne sunt «străini», nu ne privesc, poate chiar ne sunt dezagreabili prin felul lor de a fi şi îi ţinem cât mai departe posibil de noi. Pentru creştin nu există «străin», «îndepărtat». Omul care stă în faţa noastră şi are nevoie de noi este întotdeauna «aproape». Indiferent dacă ne este părinte sau nu, dacă îl apreciem sau nu, dacă este demn moral sau nu, iubirea lui Cristos nu cunoaşte graniţe, nu încetează niciodată şi nu se ascunde în faţa urâţeniei sau a mizeriei. El a venit din dragoste pentru păcătoşi, nu pentru cei drepţi. În sensul său ultim, iubirea este dăruirea sinelui propriu şi unirea cu persoana iubită. Duhul Sfânt îl învăţă să cunoască iubirea pe cel ce împlineşte voia lui Dumnezeu. Căci, făcând ceea ce Dumnezeu îi cere, dăruindu-se total, el vede viaţa divină devenind propria sa viaţă interioară şi dacă intră în el însuşi Îl vede pe Dumnezeu în sine.” (Edith Stein, „La puissance de la Croix“)

Articol preluat de pe www.amdis.ro