Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for the ‘Sfanta Tereza’ Category

Tereza… și fericirea după care suspinăm!

Posted by Paxlaur pe 01/10/2017

Tereza cea MicaOamenii care au experimentat mutarea într-un oraș nou s-au confruntat și cu inevitabila situație de a nu cunoaște străzile. Astfel se întâmplă ca într-un nou oraș să nu știm să ajungem la gară, la piață sau la poștă. Despre un preot se spune că, ajuns într-o nouă localitate, căuta de ceva vreme poșta. Tot rătăcind, în cele din urmă s-a hotărât să întrebe un copil:

– Nu te supăra, cum pot ajunge la poștă? Pe unde trebuie să merg?

– Ah, e foarte simplu, domnule. Mergeți înainte și cam la 200 de metri faceți stânga și acolo e poșta.

– Mulțumesc mult. Uite, pentru că m-ai ajutat cu indicațiile tale, dacă vrei, deseară te aștept la biserica din centru. Dacă vii îți voi arăta cum să ajungi în cer.

– Domnule, a răspuns copilul zâmbind, dvs. nu știți cum să ajungeți la poștă, care e la 200 de metri de aici, și-mi spuneți mie că știți cum să ajungeți în cer?! Și a plecat zâmbind.

Nu știm dacă în acea seară s-au reîntâlnit, dar știm că există cu adevărat oameni care știu cum se ajunge în cer. Există oameni care au trăit pentru cer, pentru a arăta cerul și, în special, pentru a merge în cer. Cu acestă convingere începem luna Octombrie, lună dedicată sfântului Rozariu și celei care este regina Cerului și a Pământului, Mama noastră care ne arată drumul spre cer, repetându-ne: „Faceți tot ce vă va spune Isus” (cf. In 2,3).

Drumul nostru spre cer trece prin împlinirea cuvintelor lui Cristos, prin trăirea rugăciunii „Tatăl nostru”, atunci când rostim atât de solemn: „Tată, facă-se voia ta, precum în cer așa și pe pământ”. Voința Domnului trebuie să o împlinim prin faptele noastre, prin gândurile și cuvintele cu care ne umplem viața și sufletul. Altfel, vom privi cum „vameşii şi desfrânatele merg în cer” iar noi deși am văzut lucrările Domnului, deși știm care este voința sa și care sunt poruncile sale, nu ne-am căit de păcate și nu am crezut în Dumnezeu, nu am făcut lucrările sale (cf. Mt 21,31-32).

Domnul ne vorbește și astăzi despre cer. Împreună cu el ne vorbesc sfinții, oamenii care au trăit pentru a dobândi cerul. Sfânta Tereza a pruncului Isus ne spune: „Nu uita că viața aceasta este corabia și nu locuința ta”. Nu trebuie să uităm acest adevăr exprimat de un om care a îndrăgit cerul mai presus de orice. Cerul a fost dorul și țelul ei pentru că acolo era Isus, cel pe care l-a numit mereu mirele ei, prietenul ei cel mai bun.

Să nu zădărnicim invitația și exemplul ei. Să ne dezlipim de pământ și să privim cerul. Să nu ne lăsăm împovărați de tristețea trecutului, de nemulțumirea prezentului și teama de viitor. Să ridicăm ochii spre cer pentru că de acolo ne vine salvarea, ajutorul. Astăzi să îndrăznim să privim spre cer și să împlinim ceea ce ne spune Isus, să facem voința Tatălui nostru care este în ceruri.


„Cerul este plin de răspunsuri la rugăciuni pe care nu le face nimeni”!
Cerul are pregătite pentru noi răspunsurile pe care le căutăm,
fericirea după care suspinăm!


1 octombrie 2017 

† DUMINICA a 26-a de peste an
Ss. Tereza a Pruncului Isus, fc. înv.; Roman Melodul, diacon
Ez 18,25-28; Ps 24; Fil 2,1-11 (Fil 2,1-5); Mt 21,28-32

LECTURA I
Dacă cel rău se întoarce de la fărădelegea sa, îşi va salva viaţa.
Citire din cartea profetului Ezechiel 18,25-28
Aşa vorbeşte Domnul: „Voi ziceţi: «Calea Domnului nu este dreaptă”. Ascultaţi, voi, casă a lui Israel: oare calea mea nu este dreaptă? Sau poate căile voastre nu sunt drepte. 26 Dacă cel drept se întoarce de la dreptatea lui, săvârşeşte nedreptate şi moare din cauza ei, el moare din cauza nedreptăţii pe care o săvârşeşte. 27 Dar dacă cel rău se întoarce de la răutatea lui pe care a comis-o şi face dreptate şi judecată, acela îşi va face sufletul să trăiască. 28 Pentru că a văzut şi s-a întors de la răutatea pe care a comis-o, el va trăi şi nu va muri”.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 24(25),4-5ab.6-7.8-9 (R.: 6a)
R.: Aminteşte-ţi, Doamne, de îndurarea şi de milostivirea ta!

4 Fă-mi cunoscute, Doamne, căile tale
şi învaţă-mă cărările tale!
5ab Călăuzeşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă,
căci tu eşti Dumnezeul mântuirii mele! R.

6 Aminteşte-ţi, Doamne, de îndurarea şi de milostivirea ta,
pentru că ele sunt din veşnicie!
7 Nu-ţi adu aminte
de păcatele tinereţii mele şi de nelegiuirile mele;
adu-ţi aminte de mine în milostivirea ta,
pentru bunătatea ta, Doamne! R.

8 Domnul este bun şi drept,
de aceea el îi învaţă pe cei păcătoşi calea;
9 îi face pe cei sărmani să umble după dreptate,
îi învaţă pe cei smeriţi căile sale. R.

LECTURA A II-A
Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus!
Citire din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni 2,1-11
Fraţilor, dacă este o mângâiere în Cristos, dacă este o stimulare a iubirii, dacă este o comuniune a duhului, dacă este o simţire şi îndurare, 2 faceţi-mi bucuria deplină: să gândiţi la fel, să aveţi aceeaşi iubire, aceeaşi simţire, un singur cuget! 3 Să nu faceţi nimic din ambiţie sau din laudă deşartă, ci, cu umilinţă, fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de sine, 4 fără ca cineva dintre voi să aibă în vedere numai ale sale, ci şi ale altora! 5 Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus! 6 El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, 7 ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost aflat ca un om. 8 S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce. 9 Pentru aceasta, şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume, 10 pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt, 11 şi orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl.

Cuvântul Domnului

forma prescurtată:

LECTURA A II-A
Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus!
Citire din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni 2,1-5
Fraţilor, dacă este o mângâiere în Cristos, dacă este o stimulare a iubirii, dacă este o comuniune a duhului, dacă este o simţire şi îndurare, 2 faceţi-mi bucuria deplină: să gândiţi la fel, să aveţi aceeaşi iubire, aceeaşi simţire, un singur cuget! 3 Să nu faceţi nimic din ambiţie sau din laudă deşartă, ci, cu umilinţă, fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de sine, 4 fără ca cineva dintre voi să aibă în vedere numai ale sale, ci şi ale altora! 5 Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus!

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE In 10,27
(Aleluia) Oile mele ascultă glasul meu, spune Domnul; eu le cunosc, iar ele mă urmează. (Aleluia)

EVANGHELIA
I-a părut rău şi s-a dus. Vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 21,28-32
În acel timp, Isus le-a zis arhiereilor şi bătrânilor poporului: „Ce părere aveţi? Un om avea doi fii. S-a apropiat de primul şi i-a zis: «Fiule, du-te azi şi lucrează în vie!» 29 El i-a răspuns: «Nu vreau», dar apoi i-a părut rău şi s-a dus. 30 A venit apoi la celălalt şi i-a spus la fel, iar el i-a răspuns: «Da, Doamne», dar nu s-a dus. 31 Care dintre aceştia doi a făcut voinţa tatălui?” I-au spus: „Primul”. Isus le-a zis: „Adevăr vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu. 32 Căci Ioan a venit la voi pe calea dreptăţii, dar nu aţi crezut în el, însă vameşii şi desfrânatele l-au crezut. Voi însă, deşi aţi văzut, nici măcar după aceea nu v-a părut rău, ca să credeţi în el”.

Cuvântul Domnului

Anunțuri

Posted in Sfanta Tereza, Sfântul zilei | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Mica Tereza: Milostivirea are chipul celui ce iubește cu inimă de copil

Posted by Paxlaur pe 02/04/2016

Sfanta Tereza a Pruncului IsusCând începi să citești Istoria unui suflet, observi imediat că ești în prezența unui „cântec” dedicat milostivirii divine, o minunată poveste de iubire care te fascinează cu simplitatea și prospețimea ea.

În timp ce Franța încă simțea povara influențelor iansenismului – cu un Dumnezeu care, însetat de dreptate, judecă și pedepsește – Tereza se simte chemată să descopere un alt chip al Domnului, acela al iubirii milostive. „Calea cea mică” spre sfințenie nu este altceva decât consecința pătrunderii în misterul iubirii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ne iubește atât de mult, pare să spună Tereza, atunci calea pentru a ajunge la mântuire devine scurtă și simplă: să primești această iubire.

Tereza s-a născut la 2 ianuarie 1873 la Alencon, în Franța. Este ultima dintre cei nouă copii ai soților Ludovic și Zelia Martin (declarați sfinți la 18 octombrie 2015). Moartea mamei sale, pe când avea doar patru ani, și intrarea în mănăstire a Paulinei, sora pe care o numise „a doua mamă”, au purtat-o pe mica Tereza spre o îmbolnăvire gravă. În preajma Paștelui din 1883 boala se manifesta atât de violent încât medicul declară că singura soluție pentru a se salva este o minune și o sfătuiește să se încredințeze Sfintei Fecioare, cerându-i vindecarea. La 13 mai 1883, pe când mortea părea inevitabilă, Tereza a văzut statuia sfintei Fecioare surâzându-i. Acest surâs a fost suficient pentru a o face să simtă cât este de iubită de cereasca sa Mamă care nu o va abandona niciodată. Nevoia unei legături materne o va ajuta pe Tereza să înțeleagă că Fecioara este imaginea prin care ajunge la noi o iubire maternă mult mai înaltă; acestea îi vor permite să descopere, într-un mod cu totul unic, bogățiile milostivirii divine. Iubirea milostivă și iubirea maternă, în reflecția sa spirituală, tind tot mai mult să se indentifice.

Deși vindecată prin intervenția Mariei, stabilitatea emotivă a Terezei este încă foarte slabă. Este asaltată de scrupule, de ideea obsesivă că acea iubire pe care a experimentat-o nu este reală, ci doar o autosugestie. La 14 ani, Tereza vrea să fie iubită. Lipsa iubirii o face foarte fragilă și suferindă, dar simte că nu este capabilă să iubească. Tereza este foarte conștientă de limitele sale, însă nu are forța pentru a lupta împotriva lor.

La sfânta Liturghie din noaptea de Crăciun din 1886, Tereza îi cere forță Pruncului abia născut. Iubirea o trăia în sens unic: ca dar de primit și nu ca pe o dăruire plină de bucurie. Pentru aceasta era suficientă și cea mai mică lipsă a iubirii celuilalt față de ea pentru a o face să se prăbușească. Întorcându-se de la sfânta Liturghie, aude din întâmplare cuvintele cu care tatăl spunea că este obosit să o mai trateze pe Tereza ca pe o copilă căreia i se mai dau cadouri de Crăciun. După un prim moment de neliniște, Tereza se descoperă diferită, schimbată, obține ceea ce ea numește harul „totalei convertiri”. Adică experimentează capacitatea și bucuria profundă de a-și iubi gratuit tatăl, surorile, toată lumea. Tereza a înțeles că a te converti înseamnă a învăța să iubești gratuit și cu generozitate: „Isus a făcut într-o clipă ceea ce eu nu am putut face în 10 ani” (manuscris A, 134). Tereza experimentează totala gratuitate a iubirii lui Dumnezeu, pe care începând din această clipă o va personaliza pentru tot restul vieții și o va numi: milostivire. Doar cine are bucuria de a experimenta această convertire descoperă frumusețea darului și bucuria care se experimentează devine adevărata nouă bogăție care-i permite să-l urmeze pe Domnul fără să se teamă de renunțările pe care acesta i le-ar putea cere.

În mod decisiv Tereza se simte inundată de iubirea lui Dumnezeu care o împinge să-i iubească pe ceilalți, dăruindu-i în același timp și forța de a o face: „Am simțit cum Iubirea îmi intra în inimă, obligându-mă să mă uit pe mine însămi pentru a face bucurie altora, și atunci am fost fericită”. În aceasta ea experimentează pentru prima dată ce înseamnă să fii cu adevărat liber: era liberă de ea însăși, de egoismul său, de frica de a nu fi iubită, de teama de a greși.

Aici se vede Tereza în întregime! Tot ceea ce va trăi în continuare, tot ceea ce va descoperi și revela în continuare, nu va fi altceva decât o detaliere a acestei experiențe.

Tereza a intuit setea de iubire pe care Dumnezeu o are în Isus care s-a făcut prunc pentru ea, dar încă nu simte clar consecințele acestei descoperiri. Câteva săptămâni mai târziu privirea i se oprește asupra unei imagini cu Isus răstignit: „Am fost impresionată de sângele care curgea din mâna sa divină. Am simțit o mare durere gândindu-mă că acel sânge cădea pe pământ fără ca cineva să aibă grijă să-l adune. Ca-ntr-un extaz m-am hotărât să rămân la picioarele crucii pentru a primi roua divină, înțelegând că apoi va trebui să o răspândesc asupra sufletelor… Strigătul lui Isus de pe cruce îmi răsuna continuu în inimă: „Mi-e sete!”. Aceste cuvinte aprindeau în mine o înflăcărare necunoscută și foarte vie. Voiam să-i dau Iubitului să bea și în același timp mă simțeam eu însămi devorată de setea pentru suflete” (Manuscris A, 134).

În acea imagine Tereza a înțeles că Isus ne iubește mult mai mult decât presupunem noi, însă oferta sa de iubire nu este primită de oameni. Acesta este sângele răstignirii care cade și se „risipește” pe pământ. Acum Tereza știe din propria experiență că oricine se lasă iubit de Isus este vindecat și devine la rândul său capabil să iubească. Astfel clarifică vocația sa: să reverse acest divin sânge îmbelșugat asupra rănilor deschise ale inimilor fraților, astfel încât să fie vindecate. Și cele mai mari răni sunt provocate de incapacitatea de a iubi și mai ales de a se lăsa iubiți de Dumnezeu.

Tereza află întâmplător dintr-un ziar că un criminal, Enrico Pranzini, este pe pragul de a fi judecat și condamnat. Jurnaliștii îl descriu ca fiind monstrul secolului și subliniează mai ales – ceea ce mișcă inima Terezei – că Pranzini nu vrea să-i ceară iertare lui Dumnezeu și să primească dezlegarea de păcate. Este exemplul clasic al omului care refuză să se lase salvat, al omului care lasă să se risipească sângele lui Cristos vărsat cu îmbelșugare pentru el. Tereza este cuprinsă de o dublă tristețe: pentru Isus și pentru un păcătos care nu vrea să-l întâlnească, să-l primească.

Începe să se roage, să ceară să se celebreze sfinte Liturghii, să invoce de la Tatăl cu toată fiiința sa harul convertirii pentru acel om. Cu îndrăzneala ce vine din credință, în dorința de a-i salva pe toți, cu mărturisirea profundă a întregii sale slăbiciuni care, oricât de mult și-ar dori, nu i-ar da posibilitatea să salveze pe nimeni și conștientă de iubirea imensă care îl leagă pe Tatăl de Fiul, îi prezintă lui Dumnezeu sângele lui Isus ca să nu permită ca acesta să fie risipit. Pranzini, învins de acest asediu de iubire, sărută picioarele crucifixului care îi este oferit ca într-o ultimă încercare în timp ce urca spre locul execuției. Tereza a obținut „semnul” cerut: „Acel semn era reproducerea fidelă a harului pe care Isus mi l-a dat pentru a mă atrage să mă rog pentru păcătoși. (…) Era un adevărat schimb de iubire; inimilor le dau sângele lui Isus, iar lui Isus îi ofer aceleași inimi însă învioarate cu roua divină; mi se părea că așa îi potolesc setea, și cu cât îi dădeam mai mult să bea cu atât setea sărmanului meu suflet creștea; era acea sete arzătoare pe care el mi-o dădea ca pe cea mai delicioasă băutură a iubuirii sale” (Manuscris A, 136).

Tereza a intuit nemăsurata profunzime a iubirii lui Dumnezeu, o iubire blocată de refuzul umanității, o iubire care suferă văzând risipită mântuirea oferită de Fiul ficărui om, un torent de iubire care este împiedicat să se reverse asupra omenirii incapabile să-l primiească.

Omenirea de ieri, dar și mai mult cea de astăzi, este neîncrezătoare în fața unei mântuiri atât de aproape, aceasta pentru că este orbită de mândrie. Mândria o determină să creadă că se poate salva de una singură și prin propriile merite. „Calea cea mică” merge în schimb într-o direcție cu totul diferită, opusă: mântuirea este darul generos și gratuit al lui Dumnezeu. Și Tereza, care este un „mic nimic”, s-a decis să-și dedice întreaga sa viață și toată energia pentru „a-l iubi pe Isus și a-l face iubit”.

Text adaptat după Santi nella Misericordia

Posted in anul milostivirii, E bine de ştiut, Predici si meditatii, Sfanta Tereza | Etichetat: , , , , , , , , | Leave a Comment »

Vocaţia mea este iubirea

Posted by Paxlaur pe 01/10/2012

„Cine se va umili asemenea acestui copil
acela va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor” (Mt 18,4)

 

Oamenii care au experimentat mutarea într-un oraş nou sau măcar simpla vizită făcută într-o nouă localitate, s-au înfruntat şi cu inevitabila situaţie de a nu cunoaşte toate drumurile. Astfel ni se întâmplă ca într-un oraş nou să nu ştim să ajungem la gară, la aeroport sau la poştă. Despre un preot se povesteşte că, mutat într-o nouă localitate, căuta de ceva vreme poşta. Tot rătăcind, în cele din urmă s-a hotărât să întrebe un copil care tocmai trecea pe lângă el:

– Nu te supăra, cum pot ajunge la poştă? Pe unde trebuie să merg?

– Ah, e foarte simplu, domnule. Mergeţi înainte şi cam la 200 de metri faceţi stânga şi acolo e poşta.

– Mulţumesc mult. Uite pentru că m-ai ajutat cu indicaţiile tale, dacă vrei, deseară te aştept la biserica din centru. Dacă vii îţi voi arăta cum să ajungi în cer.

– Domnule, a răspuns copilul zâmbind, dvs. nu ştiţi cum să ajungeţi la poştă, care e la 200 de metri de aici, şi vreţi să-mi spuneţi mie că ştiţi cum să ajungeţi în cer?! Şi a plecat înveselit.

Nu ştiu dacă în acea seară preotul şi copilul s-au întâlnit, dar ceea ce ştiu – şi ce este important – e că există cu adevărat oameni care ştiu cum se ajunge în cer. Există oameni care au trăit pentru cer, pentru a arăta cerul şi, în special, pentru a merge în cer.

Un astfel de om – cel mai important! – a fost Isus Cristos, om şi Dumnezeu. El este cel care ne-a spus: „Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine! În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. Dacă n‑ar fi aşa, v‑aş fi spus: Mă duc să vă pregătesc un loc? Şi după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu” (In 14,1-3). Ne amintim de el şi referinţa sa la cer şi atunci când a proclamat fericirile: „Fericiţi cei săraci în Duh căci a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5,3). Chiar şi în evanghelia de astăzi am ascultat: „Cine se va umili asemenea acestui copil acela va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor” (Mt 18,4). Şi cu multe alte cuvinte şi prin viaţa sa le vorbea oamenilor despre împărăţia cerurilor, uneori chiar avertizându-i: copilaşii mei, cât de greu se intră în împărăţia cerurilor (cf. Lc 10,24).

Acesta, Isus Cristos, este cel care ne vorbeşte şi astăzi despre cer. Mai mult decât să ne vorbească ne adresează o invitaţie de a privi mai mult cerul. Uneori astfel de oameni şi astfel de invitaţii sunt zadarnice pentru noi, oameni obişnuiţi să fim preocupaţi de pământ. Mass-media – televizor, presa scrisă, net-ul (care începe să fie sinomim cu facebook sau alte reţele de socializare) etc. – ne ţin ancoraţi pe pământ: întristaţi pentru trecut, nemulţumiţi pentru prezent şi îngrijoraţi pentru viitor. Când să te mai gândeşti la cer? Când şi de ce să-ţi mai ridici privirea să priveşte cerul? Uneori ne amintim de cer doar atunci când e vreme frumoasă şi ne uităm la soarele torid ce ne inundă cu căldura sa sau atunci când suntem trişti pentru (sau împreună cu) vremea rea şi înnorată. Privim doar cerul fizic şi uităm că mai e şi un altfel de cer, o împărăţie a cerului.

Această sărbătoare ne îngăduie un răgaz de la cele pământeşti, de la grijile acestei lumi, şi ne permite să ne dorim cerul. E bine ca măcar acum, pentru o oră, aici în biserică, să ne dezlipim inima şi ochii de pământ: să îndrăznim să sperăm un viitor senin! Astăzi vă invit la îndrăzneala de a avea un cer! Uneori, ţintuiţi de treburile pământeşti, uităm un adevăr pe care-l exprima foarte bine sfânta Tereza: „Nu uita că viaţa aceasta este corabia şi nu locuinţa ta” (Istoria unui suflet, 94). Nu uita acest adevăr exprimat de un om care a îndrăgit cerul mai presus de orice. Ea însăşi mărturiseşte în cartea sa autobiografică „Istoria unui suflet” că primul cuvânt pe care l-a putut citi singură a fost „ceruri” (Istoria unui suflet,41).

Sfânta Tereza era aşa de fascinată de cer încât dorea ca toată lumea să ajungă acolo cât mai repede. Iată ce povesteşte mama ei despre ea, pe când Tereza era mică: „Copilaşul este un spiriduş fără pereche: vine să mă dezmierde dorindu-mi moartea: – „Oh! Cât aş vrea să mori, biată mămică!”… Dacă o dojenesc, spune: „Pentru că vreau să te duci în cer, doar tu mi-ai zis că trebuie să mori pentru a ajunge acolo”. La fel şi tatălui ei îi doreşte moartea când o cuprinde prea plinul iubirii. (Istoria unui suflet, 24). Nimic, niciodată mai presus de cer: dorul și țelul ei, pentru că acolo era Isus, cel pe care l-a numit mereu mirele ei, prietenul ei cel mai bun.

Revenim la noi, la gândurile şi preocupările noastre, şi avem ocazia să ne întrebăm: ce (mai) înseamnă cerul pentru mine? Este el locuinţa prietenului meu cel mai drag? Este cerul locul în care sper să ajung, locul pentru care lupt să trăiesc iubind şi slujind binelui, frumosului, adevărului? Oare ne mai dorim cu adevărat să mergem în cer?… Sau…

Albert Einstein spunea despre coincidenţă că „este felul lui Dumnezeu de a acţiona în anonimat”! Plecând de aici, putem spune că e o coincidenţă cum a fost rânduit în limba română cuvântul „cer”. Cu cele trei litere se pot începe trei cuvinte care surprind aspecte puternice din viaţa sfintei Tereza: C-redinţă, E-uharistie şi R-ugăciune.

Vorbim despre credinţă nu doar pentru că peste câteva zile (11 octombrie 2012) vom începe anul credinţei, ci pentru că sfânta Tereza a fost animată de o credinţă vie. A vorbit şi a iubit cerul pentru că a crezut în cer şi în cel care umple cu măreţia lui Împărăţia cerurilor. Credinţa ei a fost o credinţă vie, activă, și se vedea din faptele ei pline de iubire faţă de aproapele pe care nu a ştiut decât să-l iubească şi să-l slujească. În credinţa ei se regăsesc cuvintele apostolului Paul adresate galatenilor, atunci când le vorbea despre o „credinţă care lucrează prin iubire” (Gal 5,6). Strigătul ei plin de iubire a rămas scris în sufletul Bisericii şi răsună ca un ecou: „Am înțeles că Biserica are un trup compus din diferite mădulare, dar că din acest trup nu poate să lipsească mădularul necesar și cel mai nobil. Am înțeles că Biserica are o inimă, o inimă aprinsă de iubire. Am înțeles că numai iubirea stimulează la acțiune mădularele Bisericii și că, o dată stinsă această iubire, apostolii nu ar mai fi vestit evanghelia, martirii nu și-ar mai fi vărsat sângele. Am înțeles și am cunos­cut că iubirea cuprinde în sine toate vocațiile, că iubirea este totul, că se extinde la toate timpurile și la toate locurile, într-un cuvânt, că iubirea este veșnică.
Atunci, cu bucurie foarte mare și cu sufletul în extaz, am strigat: Isuse, iubirea mea, am găsit în sfârșit vocația mea! Vocația mea este iubirea. Da, am găsit locul meu în Biserică și acest loc mi l-ai dat tu, Dumnezeul meu. În inima Bisericii, mama mea, eu voi fi iubirea și, în felul acesta, voi fi totul și dorința mea se va traduce în realitate”.

Aşa cum credinţa ei a lucrat prin iubire în mod inseparabil, la fel credinţa sa a fost nedezlipită de faptele sale: tot ce a făcut dă mărturie despre credinţa sa imensă. Şi aici aş vrea să ne analizăm un pic şi să vedem dacă faptele noastre dau mărturie despre credinţa noastră. Dacă cineva nu ar şti că suntem creştini, ar deduce acest lucru din limbajul nostru? Sau poate din faptele noastre?! Se vede pe stradă, la serviciu, la cumpărături, în orice moment al vieţii că suntem „doritori de cer”, de mântuire? Duminică de duminică ne mărturisim împreună credinţa, dar ieşind din biserică ce se întâmplă cu mărturia noastră? Rămân doar cuvintele? Avem nevoie de o credinţă care să iasă din biserică împreună cu noi şi să umble pe străzile oraşului, să se vadă, să fie arătată cu degetul împreună cu strigăte de uimire.

Aici intervine un alt aspect important verificat în viaţa sfintei Tereza a Pruncului Isus: rolul familiei, rolul părinţilor. Iată ce mărturiseşte ea: „la cât de dificilă eram, dacă nu aş fi avut o familie care să ţină departe de sufletul meu mic tot ce era rău, mă pierdeam!” Dragi părinţi, dragi bunici, dacă nu sunteţi dvs. cei care ţineţi departe de sufletul celor mici ceea ce este rău, se pierd. Imprimaţi credinţa şi toate virtuţile în sufletul copiilor pentru ca aceasta să fie moştenirea cea mai de preţ pe care le-o lăsaţi: „dorul după cer”, credinţa în împărăţia cerurilor.

Mergând mai departe trebuie să reflectăm despre Euharistie. Aş vrea să vă întreb ceva: dragi soţi, vă amintiţi ziua căsătoriei? Dragi preoţi, vă amintiţi ziua hirotonirii? Dragi şoferi, vă amintiţi ziua în care aţi cumpărat prima maşină (poate măcar luna sau anul)? Ne amintim zilele de naştere ale prietenilor şi celor dragi ai noştri. De asemenea ne amintim zilele fericite din viaţa noastră, mai ales acele când ceva s-a întâmplat pentru prima dată. Dar ziua Primei sfinte împărtășanii ne-o amintim? Mai ştim când a fost? Măcar luna sau măcar anul când pentru prima dată trupul nostru s-a contopit cu trupul lui Isus şi s-a creat ceea ce sfânta Tereza numeşte „fuziunea de iubire” (Istoria unui sufelt, 83)? Emoţiile şi trăirile de atunci în inima cui au lăsat o amprentă veşnică? În inima sfintei Tereza cea Mică sigur au lăsat pentru că şi după zece ani ea simţea la fel şi scria: „în acea zi Isus şi Tereza nu doar s-au privit, ci s-au contopit; nu mai erau doi, Tereza dispăruse ca picătura de apă ce se pierde în sânul oceanului. Doar Isus rămânea. El era stăpânul, regele” (Istoria unui sufelt, 82). Pentru ea prima primire a lui Isus în Euharistie a fost „un sărut de iubire” (Istoria unui sufelt, 82). Ce sentimente puternice! Citind viaţa ei simţi că trebuie să te înflăcărezi şi tu de dragoste Euharistică.

Unde suntem noi? Care este relaţia noastră cu Euharistia? Când ne-am împărtăşit ultima dată? … Iată ce invitaţie ne adresează astăzi patroana noastră cerească: „Isus coboară în fiecare zi din cer nu pentru a rămâne în ciuboriul de aur, în potirul aurit al bisericii, ci pentru a găsi un alt cer care-i este infinit mai drag decât primul, Cerul sufletului nostru, făcut după chipul său” (Istoria unui sufelt, 110). Noi dorim cerul lui – viaţa veşnică, el doreşte cerul nostru – sufletul! Ce schimb minunat ar fi dacă am ne-am preocupa mai mult de cerul sufletului nostru!

Şi mai este un aspect care nu trebuie trecut cu vederea, ci dimpotrivă trebuie bine evidenţiat: de fiecare dată când ieşea la plimbare cu tatăl ei (şi ieşea zilnic atunci când era mică!), intra într-o biserică pentru o scurtă vizită la preasfântul sacrament: „abia aşteptam să-l salut pe Isus”. Cine are un bun prieten nu cred că trece prin faţa casei lui fără să bată la uşă şi să-l salute, măcar pentru un minut. De câte ori nu am trecut prin faţa bisericilor fără niciun gest de preţuire faţă de cel care e mereu prezent pe altar?! Cine are un prieten bun nu numai că-l salută atunci când are drum prin faţa casei lui, ci îşi face drum spre el, spre casa lui. Ba chiar inventează motive ca să treacă pe la iubirea vieţii lui. Când am vizitat ultima dată o biserică doar pentru a-l saluta pe Isus din sfânta Euharistie?

Poate că viaţa din trecutul apropiat sau îndepărtat ne-a ţinut la distanţă de sacramente, dar acum avem şansa să începem un nou drum cu Cristos. Astăzi, spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne putem realiza şi noi o „fuziune de iubire”. Astăzi avem dreptul să devenim din nou „doritori de cer” şi să ne transformăm inima în cerul lui Isus, în locul în care el doreşte să-şi reverse iubirea. Acum e timpul potrivit!

Şi ajungem şi la R-rugăciune despre care sfânta Tereza ne învaţă că nu cunoaşte limite, că e atotputernică dacă e pornită dintr-o inimă îndrăgostită şi credincioasă: există oare cineva care să-i refuze iubirii credincioase ceva în măsura în care poate face acel ceva?! Nimeni! Niciodată! Aşa e şi rugăciunea celui credincios şi plin de iubire: e atotputernică, smulge Cerului tot ce vrea.

Rugăciunea nu cunoaşte discriminări, diferenţieri şi nici distanţă. Sfânta trandafirilor se ruga pentru toţi: cunoscuţi şi necunoscuţi, vii sau răposaţi, buni şi răi, apropiaţi (ca distanţă!) sau îndepărtaţi… Toţi erau în inima ei prin rugăciune. Pentru aceasta, deşi a stat închisă în mănăstirea carmelitană până la 24 de ani când a murit, este numită patroana misionarilor: toţi misionarii erau în inima ei, în rugăciunile ei şi mulţi au dat mărturie că au fost ajutaţi de mijlocirea ei puternică.

Rugăciunea este cea care micşorează distanţele şi împrospătează amintirile. Rugăciunea face inexistentă sau falsă expresia că „ochii care nu se văd se uită!” Dacă ar fi aşa, ce am mai putea spune despre Dumnezeu pe care nu l-am văzut niciodată? Ce să mai spunem de rugăciunile pentru cei pe care deşi nu i-am văzut, dar despre care am auzit lucruri minunate, trăiesc în viaţa noastră mereu prezenţi, devin de neuitat? Nu ai cum să uiţi pe cineva pentru care te rogi.

Rugăciunea adevărată este un dialog de la suflet la suflet: ea nu are nevoie atât de mult de cuvinte, cât mai ales de priviri. Sufletele nu ştiu să folosească cuvintele, dar ştiu să fructifice atingerile, privirile. Sufletele se simt.

Avem nevoie de rugăciune. Trebuie să o redescoperim în viaţa noastră pentru că ne spune sfânta Tereza: „Cerul este plin de răspunsuri la rugăciuni pe care nu le face nimeni!” Cerul are pregătite pentru noi răspunsurile pe care le căutăm. Tot ce trebuie să facem e să începem să-l privim, să-l dorim, să-l cerem. Astăzi să devenim „doritori de cer”. Acolo, în cer, este deja ocrotitoarea noastră. Ne priveşte. Ne face binele.

Sfânta Tereza spunea mereu: „îmi voi petrece cerul făcând bine pe pământ”, dar pentru aceasta ea şi-a petrecut pământul făcând bine pentru cer. Vă invit să trăim pe acest pământ făcând bine pentru cer, făcându-ne şi noi mici, făcându-ne slujitori, pentru că, ne spune Isus: „”Cine se va umili asemenea acestui copil acela va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor” (Mt 18,4).

Poate că într-o zi nu vom şti unde e Poşta sau cum se ajunge la aeroportul din oraş, dar vom aduce mai multă bucurie în viaţa unei persoane dacă vom şti unde e cerul, pentru că în adâncul inimii fiecărui om este această aspiraţie pentru C(redinţă) E(uharistie) R(ugăciune). Dacă ştiţi unde e cerul, arătaţi-le şi altora!

Acolo în ceruri bucuria noastră va fi fără nori, aşa cum vă doresc să fie şi această sărbătoare: fără nori, fără tristețe, ci plină de ploaia de trandafiri pe care ne-a promis-s sfânta Tereza a Pruncului Isus. Sărbătoare înmiresmată.

Amin.

Predică pe care am ţinut-o în biserica din Piatra Neamţ,
„Sfânta Tereza a Pruncului Isus”, în ziua de hram 30septembrie 2012

Posted in Predici si meditatii, Sfanta Tereza | Etichetat: , , , , , | 8 Comments »

Istoria unui suflet

Posted by Paxlaur pe 01/10/2012

Acest text are cuvinte de care nu mă pot sătura. Sunt gândurile unui suflet care nu încetează să fascineze inima şi mintea: sfânta Tereza a Pruncului Isus sau, aşa cum o mai cunoaştem noi, sfânta Tereza cea Mică.

În inima Bisericii, eu voi fi iubire
De vreme ce aspirațiile mele imense erau pentru mine un martiriu, m-am îndreptat spre scrisorile sfân­tului Paul pentru a găsi în ele, în sfârșit, un răspuns. Ochii mi-au căzut din întâmplare pe capitolele 12 și 13 din Scrisoarea întâi către Corinteni și am citit, în primul capitol, că nu toți pot fi, în același timp, apostoli, profeți și învățători și că Biserica se compune din diferite mădulare și că ochiul nu poate să fie, în același timp, mână. Desigur, un răspuns clar însă încă nu potolea dorințele mele și încă nu aveam pace.
Am continuat citirea și nu mi-am pierdut cumpătul. Astfel, am găsit o frază care mi-a dat ușurare: Voi însă căutați darurile cele mai bune. Și eu vă voi arăta o cale și mai minunată (1Cor 12,31). De fapt, Apostolul declară că și carismele cele mai bune sunt nimic fără dragoste și că însăși dragostea este calea cea mai perfectă ce conduce cu siguranță la Dumnezeu. În sfârșit, găsisem pacea.
Luând în considerare trupul mistic al Bisericii, nu mă regăseam în nici unul dintre mădularele pe care sfântul Paul le-a descris, sau, mai bine zis, voiam să mă văd în toate. Dragostea mi-a oferit punctul principal de sprijin al vocației mele. Am înțeles că Biserica are un trup compus din diferite mădulare, dar că din acest trup nu poate să lipsească mădularul necesar și cel mai nobil. Am înțeles că Biserica are o inimă, o inimă aprinsă de iubire. Am înțeles că numai iubirea stimulează la acțiune mădularele Bisericii și că, o dată stinsă această iubire, apostolii nu ar mai fi vestit evanghelia, martirii nu și-ar mai fi vărsat sângele. Am înțeles și am cunos­cut că iubirea cuprinde în sine toate vocațiile, că iubirea este totul, că se extinde la toate timpurile și la toate locurile, într-un cuvânt, că iubirea este veșnică.
Atunci, cu bucurie foarte mare și cu sufletul în extaz, am strigat: Isuse, iubirea mea, am găsit în sfârșit vocația mea! Vocația mea este iubirea. Da, am găsit locul meu în Biserică și acest loc mi l-ai dat tu, Dumnezeul meu. În inima Bisericii, mama mea, eu voi fi iubirea și, în felul acesta, voi fi totul și dorința mea se va traduce în realitate.

Din Istoria unui suflet, a sfintei Tereza a Pruncului Isus, fecioară
(Manuscrits autobiographiques, Lisieux 1957, 227-229)

Un gând de mare preţuire şi o rugăciune pentru mama şi bunica mea care sunt patronate de acest mare nume: Tereza!

Posted in Sfanta Tereza | Etichetat: , , | 7 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: