Arhive pentru ‘Sfantul Ieronim’

Leii sunt capabili de „răgete puternice”, dar şi de lacrimi

Îmi place să amintesc
o anecdotă din tradiţia apocrifă.
Ieronim îl întreabă pe Domnul:
„Ce vrei de la mine?”.
Şi el răspunde:
„Încă nu mi-ai dat tot”.
„Dar, Doamne, eu ţi-am dat asta, asta şi asta…”
– „Lipseşte un lucru”
– „Ce anume?”
– „Dă-mi păcatele tale pentru ca eu să am bucuria de a le ierta iarăşi”…

Scrisoarea apostolică 
Scripturae sacrae affectus 
a Sfântului Părinte 
Francisc 
la al XVI-lea centenar al morţii Sfântului Ieronim

Un afect faţă de Sfânta Scriptură, o iubire vie şi suavă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu scris este moştenirea pe care Sfântul Ieronim a lăsat-o Bisericii prin viaţa şi operele sale. Expresiile luate din comemorarea liturgică a sfântului[1] ne oferă o cheie de lectură indispensabilă pentru a cunoaşte, la al XVI-lea centenar de la moarte, figura sa impunătoare în istoria Bisericii şi marea sa iubire faţă de Cristos. Această iubire se împarte, ca un fluviu în atâtea râuri, în opera sa de neobosit studios, traducător, exeget, cunoscător profund şi propovăduitor pasionat al Sfintei Scripturi; de interpret rafinat al textelor biblice; de apărător arzător şi uneori impetuos al adevărului creştin; de ascet şi eremit intransigent, precum şi de călăuză spirituală expertă, în generozitatea şi duioşia sa. Astăzi, după o mie şase sute de ani, figura sa rămâne de mare actualitate pentru noi, creştinii din secolul al XXI-lea.

Introducere

La 30 septembrie 420, Ieronim încheia la Betleem, în comunitatea înfiinţată de el la Grota Naşterii, viaţa sa pământească. Astfel, se încredinţa acelui Domn pe care l-a căutat şi l-a cunoscut mereu în Scriptură, acelaşi pe care l-a întâlnit deja, cu febră, într-o viziune, probabil în Postul Mare din anul 375. În acel eveniment, care a marcat o cotitură decisivă în viaţa sa, moment de convertire şi schimbare de perspectivă, el s-a simţit târât în faţa Judecătorului: „interogat cu privire la condiţia mea, am răspuns că eram creştin. Însă acela care prezida a adăugat: «Tu minţi! Eşti ciceronian, nu creştin»”[2]. De fapt, Ieronim a iubit încă de tânăr frumuseţea limpede a textelor clasice latine, iar scrierile Bibliei în comparaţie cu acestea îi apăreau, iniţial, grosolane şi negramaticale, prea aspre pentru gustul său literar rafinat.

Acel episod din viaţa sa favorizează decizia de a se dedica în întregime lui Cristos şi Cuvântului său, consacrând existenţa sa pentru a face tot mai accesibile altora scrisorile divine, cu neobosita sa muncă de traducător şi comentator. Acel eveniment imprimă vieţii sale o orientare nouă şi mai hotărâtă: să devină slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu, ca îndrăgostit de „carnea Scripturii”. Astfel, în cercetarea continuă care a caracterizat viaţa sa, valorizează studiile sale din tinereţe şi formarea primită la Roma, reordonând ştiinţa sa în cea mai matură slujire adusă lui Dumnezeu şi comunităţii ecleziale.

Pentru aceasta, Sfântul Ieronim intră cu titlu deplin între marile figuri ale Bisericii, în perioada definită secolul de aur al patristicii, adevărată punte între Orient şi Occident: este prieten din tinereţe al lui Rufin din Aquileia, îl întâlneşte pe Ambroziu şi întreţine o corespondenţă densă cu Augustin. În Orient îl cunoaşte pe Grigore din Nazianz, pe Didim cel Orb, pe Epifan din Salamina. Tradiţia iconografică creştină îl consacră reprezentându-l, împreună cu Augustin, Ambroziu şi Grigore cel Mare, între cei mari patru învăţători ai Bisericii din Occident.

Deja predecesorii mei au voit să amintească figura sa în diferite circumstanţe. În urmă cu un secol, cu ocazia celui de-al cincisprezecelea centenar al morţii, Benedict al XV-lea i-a dedicat scrisoarea enciclică Spiritus Paraclitus (15 septembrie 1920), prezentându-l lumii ca „doctor maximus explanandis Scripturis”[3]. În timpuri mai recente, Benedict al XVI-lea a prezentat în două cateheze succesive personalitatea şi operele sale[4]. Acum, la al XVI-lea centenar al morţii, doresc şi eu să-l amintesc pe Sfântul Ieronim şi să repropun actualitatea mesajului său şi a învăţăturilor sale, pornind de la marea sa afecţiune faţă de Scripturi.

În acest sens, el poate să fie pus în conexiune ideală, ca ghid sigur şi martor privilegiat, cu a XII-a Adunare a Sinodului Episcopilor, dedicată Cuvântului lui Dumnezeu[5] şi cu exortaţia apostolică Verbum Domini (VD) a predecesorului meu Benedict al XVI-lea, publicată chiar în sărbătoarea sfântului, la 30 septembrie 2010[6].

De la Roma la Betleem

Viaţa şi itinerarul personal al Sfântului Ieronim se consumă de-a lungul străzilor Imperiului Roman, între Europa şi Orient. Născut în jurul anului 345 la Stridone, la graniţa dintre Dalmaţia şi Pannonia, în teritoriul Croaţiei sau Slovaciei de astăzi, primeşte o educaţie solidă într-o familie creştină. Conform obiceiului epocii, este botezat la vârstă adultă în anii în care el era student de retorică la Roma, între 358 şi 364. Chiar în această perioadă romană devine cititor nesătul al clasicilor latini, pe care-i studiază sub conducerea celor mai iluştri maeştri de retorică ai timpului.

După ce a încheiat studiile, întreprinde o călătorie lungă în Galia, care-l duce în oraşul imperial Trier, astăzi în Germania. Acolo vine în contact pentru prima dată cu experienţa monastică orientală răspândită de Sfântul Atanasiu. Astfel, se maturizează o dorinţă profundă care-l însoţeşte la Aquileia unde începe, cu câţiva prieteni, „un cor de fericiţi”[7], o perioadă de viaţă comună.

Prin anul 374, trecând prin Antiohia, decide să se retragă în deşertul Chalcis, pentru a realiza, în manieră tot mai radicală, o viaţă ascetică în care este rezervat spaţiu mare studiului limbilor biblice, mai întâi a limbii greceşti şi apoi a limbii ebraice. Se încredinţează unui frate evreu, devenit creştin, care-l introduce în cunoaşterea noii limbi ebraice şi a sunetelor pe care le defineşte „stridente şi aspirate”[8].

Deşertul, cu respectiva viaţă eremitică, este ales şi trăit de Ieronim în semnificaţia sa cea mai profundă: ca loc al alegerilor existenţiale fundamentale, de intimitate şi de întâlnire cu Dumnezeu, unde prin contemplaţie, prin încercările interioare, prin lupta spirituală, ajunge la cunoaşterea fragilităţii, cu o conştiinţă mai mare despre propria limită şi a altuia, recunoscând importanţa lacrimilor[9]. Astfel, în deşert, simte prezenţa concretă a lui Dumnezeu, raportul necesar al fiinţei umane cu el, mângâierea sa miraculoasă. Îmi place să amintesc în această privinţă o anecdotă din tradiţia apocrifă. Ieronim îl întreabă pe Domnul: „Ce vrei de la mine?”. Şi el răspunde: „Încă nu mi-ai dat tot”. „Dar, Doamne, eu ţi-am dat asta, asta şi asta…” – „Lipseşte un lucru” – „Ce anume?” – „Dă-mi păcatele tale pentru ca eu să am bucuria de a le ierta iarăşi”[10].

Îl regăsim la Antiohia, unde este hirotonit preot de episcopul Paulin, după aceea la Constantinopol, pe la anul 379, unde îl cunoaşte pe Grigore din Nazianz şi unde îţi continuă studiile, se dedică traducerii în latină a unor importante opere din greacă (omilii ale lui Origene şi cronica lui Eusebiu), respiră climatul Conciliului celebrat în acel oraş în 381. În aceşti ani se descoperă în studiu pasiunea şi generozitatea sa. O nelinişte binecuvântată îl conduce şi îl face neobosit şi pasionat în cercetare: „Din când în când disperam, de mai multe ori am capitulat; însă după aceea reluam datorită hotărârii încăpăţânate de a învăţa” condus, de „sămânţa amară” a acestor studii pentru a aduna „roade gustoase”[11].

În anul 382 Ieronim se întoarce la Roma, punându-se la dispoziţia papei Damasus care, apreciind marile sale calităţi, îl face un colaborator apropiat al său. Aici Ieronim se angajează într-o neîncetată activitate fără a uita dimensiunea spirituală: pe Aventino, graţie sprijinului unor femei aristocrate romane doritoare de alegeri evanghelice radicale, precum Marcela, Paula şi fiica ei Eustochio, creează un cenacol întemeiat pe citirea şi pe studiul riguros al Scripturii. Ieronim este exeget, profesor, călăuză spirituală. În acest timp realizează o revizuire a precedentelor traduceri latine ale Evangheliilor, probabil şi ale altor părţi din Noul Testament; continuă munca sa ca traducător al omiliilor şi comentariilor din Scriptură ale lui Origene, desfăşoară o activitate epistolară frenetică, se confruntă public cu autori eretici, uneori cu excese şi necumpătare, însă mereu stimulat sincer de dorinţa de a apăra adevărata credinţă şi depozitul Scripturilor.

Această perioadă intensă şi rodnică se întrerupe cu moartea papei Damasus. Este constrâns să părăsească Roma şi, urmat de prieteni şi de câteva femei doritoare să continue experienţa spirituală şi de studiu biblic demarată, pleacă spre Egipt – unde îl întâlneşte pe marele teolog Didim cel Orb – şi spre Palestina, pentru a se stabili definitiv la Betleem în 386. Reia studiile sale filologice, ancorate în locurile fizice care au fost scenariul acelor naraţiuni.

Importanţa dată locurilor sfinte este evidenţiată nu numai de alegerea de a trăi în Palestina, din 386 până la moarte, ci şi de slujirea pelerinilor. Tocmai la Betleem, loc privilegiat pentru el, la Grota Naşterii întemeiază două mănăstiri „gemene”, masculină şi feminină, cu spaţii pentru primirea pelerinilor veniţi ad loca sancta, revelând generozitatea sa în găzduirea celor care ajungeau în acea ţară pentru a vedea şi a atinge locurile istoriei mântuirii, unind astfel cercetarea culturală cu acea spirituală[12].

În ascultarea Sfintei Scripturi, Ieronim se regăseşte pe sine însuşi, faţa lui Dumnezeu şi cea a fraţilor, şi perfecţionează predilecţia sa pentru viaţa comunitară. De aici dorinţa sa de a trăi cu prietenii, aşa cum făcea deja în timpurile din Aquileia, şi de a întemeia comunităţi monastice, urmând idealul cenobitic de viaţă călugărească ce vede mănăstirea ca „sală de antrenament” în care să se formeze persoane „care se consideră inferioare tuturor pentru a fi primele între toate”, fericite în sărăcie şi capabile să-i înveţe pe ceilalţi cu propriul stil de viaţă. De fapt, consideră formativ a trăi „sub conducerea unui singur superior şi în compania multora” pentru a învăţa umilinţa, răbdarea, tăcerea şi blândeţea, având conştiinţa că „adevărului nu-i plac colţurile ascunse şi nu-i caută pe susurători”[13]. În afară de asta, mărturiseşte că „tânjeşte la chiliile mănăstirii, […] doreşte să fie asemenea furnicilor, unde toţi lucrează împreună şi nu există nimic care să fie proprietate a cuiva, ci totul este al tuturor”[14].

Pentru Ieronim, studiul nu înseamnă o satisfacţie efemeră, înţeleasă ca scop în sine, ci un exerciţiu de viaţă spirituală, un mijloc pentru a ajunge la Dumnezeu. Astfel, şi formarea sa clasică este reordonată în slujirea mai matură adusă comunităţii ecleziale. Să ne gândim la ajutorul dat papei Damasus, la învăţătura pe care o dedică femeilor, în special pentru ebraică, încă de la primul cenacol de pe Aventino, aşa încât să le introducă pe Paula şi Eustachio „în luptele traducătorilor”[15]şi, lucru nemaiauzit în acel timp, să le garanteze că pot citi şi cânta Psalmii în limba originală[16].

El pune cultura sa în slujba celorlalţi şi o consideră necesară fiecărui evanghelizator. Aşa îi aminteşte prietenului Nepoţian: „Cuvântul preotului trebuie să prindă gust graţie citirii Scripturilor. Nu vreau ca tu să fi un declamator sau un impostor cu multe cuvinte, ci unul care înţelege sfânta învăţătură (mysterii) şi cunoaşte până la capăt învăţăturile (sacramentorum) Dumnezeului tău. Este tipic pentru neştiutori să învârtă cuvintele şi să-şi câştige admiraţia poporului nepriceput prin vorbirea rapidă. Cel care este fără pudoare, adesea explică tot ceea ce nu cunoaşte şi pretinde că este un mare expert numai pentru că reuşeşte să-i convingă pe alţii”[17].

La Betleem, Ieronim trăieşte, până la moartea sa în 420, perioada cea mai rodnică şi intensă a vieţii sale, dedicat total studiului Scripturii, angajat în monumentala operă a traducerii întregului Vechi Testament pornind de la originalul ebraic. În acelaşi timp, comentează cărţile profetice, psalmii, operele pauline, scrie materiale ajutătoare pentru studiul Bibliei. Munca preţioasă cuprinsă în operele sale este rod al confruntării şi al colaborării, al copierii şi al conectării manuscriselor cu reflecţia şi discuţia: „Nu m-am încrezut niciodată în propriile mele forţe pentru a studia volumele divine, […] am obiceiul de a pune întrebări şi cu privire la ceea ce credeam că ştiu şi, mai mult decât atât, cu privire la ceea ce nu eram sigur”[18]. De aceea, conştient de propria limită, cere sprijin continuu în rugăciunea de mijlocire pentru reuşita traducerii textelor sacre „în acelaşi Duh în care au fost scrise”[19], fără a uita să traducă şi opere ale unor autori indispensabili pentru munca exegetică, precum Origene, în aşa fel încât „să pună la dispoziţia celui care vrea să aprofundeze studiile ştiinţifice acest material.”[20]

Studiul lui Ieronim se revelează ca un efort făcut în comunitate şi în slujba comunităţii, model de sinodalitate şi pentru noi, pentru timpurile noastre şi pentru diferitele instituţii culturale ale Bisericii, aşa încât să fie mereu „un loc unde ştiinţa devine slujire, pentru că fără o ştiinţă care se naşte din colaborare şi ajunge în cooperare nu există dezvoltare umană genuină şi integrală”[21]. Fundament al acestei comuniuni este Scriptura, pe care n-o putem citi singuri: „Biblia a fost scrisă de poporul lui Dumnezeu şi pentru poporul lui Dumnezeu, sub inspiraţia Duhului Sfânt. Numai în această comuniune cu poporul lui Dumnezeu putem intra realmente cu acel «noi» în nucleul adevărului pe care însuşi Dumnezeu vrea să ni-l spună”[22].

Robusta experienţă de viaţă, hrănită de Cuvântul lui Dumnezeu, face în aşa fel încât Ieronim, printr-o corespondenţă epistolară densă, să devină călăuză spirituală. El devine însoţitor de călătorie, convins că „nu există artă care să se înveţe fără maestru”, aşa cum îi scrie lui Rusticus: „Ce doresc să te faci să înţelegi, luându-te de mână, e ca şi cum eu aş fi un marinar care, având de acum experienţa multor naufragii, încearcă să instruiască un navigator fără experienţă”[23]. Din acel colţ paşnic al lumii urmăreşte omenirea într-o epocă de mari răsturnări, marcată de evenimente precum jefuirea Romei din 410 care l-a impresionat profund.

Polemicile doctrinale le încredinţează scrisorilor, mereu în apărarea dreptei credinţe, descoperindu-se om al relaţiilor, trăite cu forţă şi cu dulceaţă, cu implicare deplină, fără forme îndulcite, experimentând că „iubirea nu are preţ”[24]. Astfel, îşi trăieşte afecţiunile cu avânt şi sinceritate. Această implicare în situaţiile în care trăieşte şi lucrează se întâlneşte şi în faptul că el pune la dispoziţia tuturor munca sa de traducere şi de comentariu ca munus amicitiae. Este un dar înainte de toate pentru prieteni, pentru destinatari şi pentru cei cărora sunt dedicate operele sale, cerându-le să fie citite cu un ochi mai curând amical decât critic, şi apoi pentru cititori, contemporanii săi şi cei din orice timp[25].

Consumă ultimii ani din viaţa sa în citirea în rugăciune personală şi comunitară a Scripturii, în contemplaţie, în slujirea fraţilor prin operele sale. Toate acestea la Betleem, alături de grota unde Cuvântul a fost născut de Fecioară, conştient că este „fericit acela care poartă în interiorul său crucea, învierea, locul naşterii şi al înălţării lui Cristos! Fericit cel care are Betleemul în inima sa, în inima căruia Cristos se naşte în fiecare zi!”[26]

Cheia sapienţială a portretului său

O înţelegere deplină a personalităţii Sfântului Ieronim este necesară pentru a conjuga două dimensiuni caracteristice ale existenţei sale de credincios: pe de o parte, absoluta şi riguroasa consacrare lui Dumnezeu, cu renunţarea la orice satisfacţie umană, din iubire faţă de Cristos răstignit (cf. 1Cor 2,2; Fil 3,8.10); pe de altă parte, angajarea în studiu asiduu, îndreptată exclusiv spre o înţelegere tot mai deplină a misterului Domnului. Tocmai această dublă mărturie, oferită în mod minunat de Sfântul Ieronim, este propusă ca model: pentru călugări, înainte de toate, pentru ca aceia care trăiesc din asceză şi rugăciune să fie stimulaţi să se dedice travaliului asiduu al cercetării şi al gândirii; după aceea, pentru studioşi, care trebuie să-şi amintească faptul că ştiinţa este valabilă din punct de vedere religios numai dacă este întemeiată pe iubirea exclusivă faţă de Dumnezeu, pe despuierea de orice ambiţie umană şi de orice aspiraţie lumească.

Aceste dimensiuni au fost receptate în domeniul istoriei artei, unde prezenţa Sfântului Ieronim este frecventă: mari maeştri ai picturii occidentale ne-au lăsat reprezentările lor. Am putea organiza diferitele tipologii iconografice de-a lungul a două linii distincte. Una îl defineşte mai ales ca monah şi penitent, cu un corp slăbit din cauza postului, retras în zone deşertice, în genunchi sau prosternat la pământ, în multe cazuri strângând o piatră în mâna dreaptă pentru a-şi bate pieptul, şi cu ochii îndreptaţi spre Cel Răstignit. În această linie se situează capodopera emoţionantă a lui Leonardo da Vinci, păstrată în Pinacoteca Vaticană. Un alt mod de a-l reprezenta pe Ieronim este acela care ni-l arată în rolul de studios, aşezat la masa sa de lucru, ocupându-se cu traducerea şi comentarea Sfintei Scripturi, înconjurat de volume şi pergamente, investit cu misiunea de a apăra credinţa prin gândire şi scriere. Albrecht Dürer, pentru a cita un alt exemplu ilustru, l-a reprezentat de mai multe ori în această atitudine.

Cele două aspecte evocate mai sus se regăsesc unite în pânza lui Caravaggio, la Galleria Borghese din Roma: de fapt, într-o scenă unică este prezentat bătrânul ascet, îmbrăcat sumar cu un veşmânt roşu, care are pe masă un craniu, simbol al vanităţii realităţilor pământeşti; în acelaşi timp, este reprezentată puternic şi trăsătura de studios care ţine ochii îndreptaţi spre carte, în timp ce mâna sa înmoaie peniţa în călimară în actul caracteristic al scriitorului.

În mod analog – un mod pe care l-aş numi sapienţial – trebuie să înţelegem profilul dublu al parcursului biografic al lui Ieronim. Atunci când, ca adevărat „Leu din Betleem”, exagera în tonuri, făcea asta pentru căutarea unui adevăr al cărui servitor necondiţionat era pregătit să devină. Şi, aşa cum explică el însuşi în prima din scrierile sale, Viaţa Sfântului Paul, eremit din Tebe, leii sunt capabili de „răgete puternice”, dar şi de lacrimi[27]. Pentru acest motiv, în figura sa apar două fizionomii juxtapuse; în realitate, ele sunt elemente cu care Duhul Sfânt i-a permis să maturizeze unitatea sa interioară.

Iubirea faţă de Sfânta Scriptură

Trăsătura specială a figurii spirituale a Sfântului Ieronim rămâne fără îndoială iubirea sa pasionată faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, transmis Bisericii în Sfânta Scriptură. Dacă toţi învăţătorii Bisericii – şi îndeosebi cei din prima epocă creştină – au luat explicit din Biblie conţinuturile învăţăturii lor, Ieronim a făcut asta în mod mai sistematic şi, în anumite privinţe, unic.

Exegeţii din ultimele timpuri au descoperit genialitatea narativă şi poetică a Bibliei, exaltată tocmai prin calitatea sa expresivă; în schimb, Ieronim sublinia în Scriptură mai degrabă caracterul umil al revelării lui Dumnezeu, exprimat în natura aspră şi aproape primitivă a limbii ebraice, comparată cu rafinamentul latinei ciceroniene. Aşadar, nu dintr-un gust estetic se dedică el Sfintei Scripturi, ci – aşa cum este bine cunoscut – numai pentru că ea îl duce la cunoaşterea lui Cristos, pentru că ignorarea Scripturilor este ignorarea lui Cristos[28].

Ieronim ne învaţă că nu trebuie studiate numai Evangheliile şi nu trebuie comentată doar tradiţia apostolică, prezentă în Faptele Apostolilor şi în scrisorile pauline, deoarece tot Vechiul Testament este indispensabil pentru a pătrunde în adevărul şi în bogăţia lui Cristos[29]. Înseşi paginile evanghelice atestă asta: ele ne vorbesc despre Isus ca Învăţător care, pentru a explica misterul său, recurge la Moise, la Profeţi şi la Psalmi (cf. Lc 4,16-21; 24,27.44-47). Şi predica lui Petru şi Paul, în Fapte, se înrădăcinează emblematic în vechile Scripturi; fără ele nu poate fi înţeleasă pe deplin figura Fiului lui Dumnezeu, Mesia Mântuitorul. Vechiul Testament nu trebuie să fie considerat ca un vast repertoriu de citate care demonstrează împlinirea profeţiilor în persoana lui Isus din Nazaret. Mai mult, numai în lumina „figurilor” veterotestamentare este posibilă cunoaşterea deplină a sensului evenimentului lui Cristos, împlinit în moartea şi învierea sa. De aici, necesitatea de a redescoperi, în activitatea catehetică şi în predicare, precum şi în tratatele teologice, aportul indispensabil al Vechiului Testament, care trebuie citit şi asimilat ca hrană preţioasă (cf. Ez 3,1-11; Ap 10,8-11)[30].

Dăruirea totală a lui Ieronim Scripturii se manifestă într-o formă expresivă pasionată, asemănătoare cu aceea a vechilor profeţi. De la ei ia Învăţătorul nostru focul interior, care devine cuvânt impetuos şi năvalnic (cf. Ier 5,14; 20,9; 23,29; Mal 3,2; Sir 48,1; Mt 3,11; Lc 12,49), necesar pentru a exprima zelul arzător al servitorului pentru cauza lui Dumnezeu. Pe urma lui Ilie, a lui Ioan Botezătorul şi chiar a apostolului Paul, revolta faţă de minciună, faţă de ipocrizie şi faţă de doctrinele false înflăcărează discursul lui Ieronim, făcându-l provocator şi aparent aspru. Dimensiunea polemică a scrierilor sale se înţelege mai bine dacă este citită ca un soi de calc şi de actualizare a celei mai autentice tradiţii profetice. Aşadar, Ieronim este model de mărturie inflexibilă a adevărului, care asumă severitatea reproşului pentru a induce la convertire. În intensitatea locuţiunilor şi a imaginilor se manifestă curajul servitorului care nu vrea să-i să placă oamenilor, ci Domnului său (Gal 1,10), pentru care el a consumat toată energia spirituală.

Studiul Sfintei Scripturi

Iubirea pasionată a Sfântului Ieronim faţă de Scripturile divine este impregnată de ascultare. Înainte de toate, faţă de Dumnezeu care s-a comunicat în cuvinte care cer ascultare reverenţioasă[31] şi, prin urmare, ascultare şi faţă de cei care în Biserică reprezintă tradiţia interpretativă vie a mesajului revelat. Însă „ascultarea credinţei” (Rom 1,5; 16,26) nu este o simplă receptare pasivă a ceea ce este cunoscut; dimpotrivă, ea cere angajarea activă a cercetării personale. Putem să-l considerăm pe Sfântul Ieronim un servitor al Cuvântului, fidel şi harnic, consacrat în întregime să favorizeze în fraţii săi de credinţă o înţelegere mai adecvată a „depozitului” sacru încredinţat lor (cf. 1Tim 6,20; 2Tim 1,14). Fără înţelegerea a ceea ce a fost scris de autorii inspiraţi, acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu este lipsit de eficacitate (cf. Mt 13,19) şi iubirea faţă de Dumnezeu nu se arată.

Or, paginile biblice nu sunt mereu accesibile imediat. Aşa cum este spus în Isaia (29,11), şi pentru cei care ştiu „să citească” – adică au avut o formare intelectuală suficientă – cartea sacră apare „sigilată”, închisă ermetic la interpretare. De aceea, este necesar să intervină un martor competent pentru a aduce cheia eliberatoare, aceea a lui Cristos Domnul, singurul capabil să desfacă sigiliile şi să deschidă cartea (cf. Ap 5,1-10), aşa încât să dezvăluie revărsarea miraculoasă a harului (cf. Lc4,17-21). După aceea, mulţi, chiar şi în rândul creştinilor practicanţi, declară deschis că nu sunt capabili să citească (cf. Is 29,12), nu datorită analfabetismului, ci pentru că sunt nepregătiţi pentru limbajul biblic, pentru modurile sale expresive şi pentru tradiţiile culturale antice, motiv pentru care textul biblic este indescifrabil, ca şi cum ar fi scris într-un alfabet necunoscut şi într-o limbă enigmatică.

Aşadar, devine necesară medierea interpretului care să exercite funcţia sa „diaconală”, punându-se în slujba celui care nu reuşeşte să înţeleagă sensul a ceea ce a fost scris profetic. Imaginea care poate fi evocată în această privinţă este aceea a diaconului Filip, stimulat de Domnul pentru a merge în întâmpinarea eunucului care citea în carul său un text din profetul Isaia (53,7-8), însă fără a putea să-i descifreze semnificaţia. „Înţelegi ce citeşti?”, întreabă Filip; şi eunucul răspunde: „Cum aş putea, dacă nimeni nu mă îndrumă?” (Fap 8,30-31)[32].

Ieronim este îndrumătorul nostru, fie pentru că, aşa cum a făcut Filip (cf. Fap 8,35), conduce pe fiecare cititor la misterul lui Isus, fie pentru că asumă responsabil şi sistematic medierile exegetice şi culturale necesare pentru o citire corectă şi rodnică a Sfintelor Scripturi[33]. Competenţa în limbile în care a fost transmis Cuvântul lui Dumnezeu, analiza şi evaluarea atentă a manuscriselor, cercetarea arheologică meticuloasă, în afară de cunoaşterea istoriei interpretării, aşadar toate resursele metodologice care erau disponibile în epoca sa istorică sunt utilizate de el în mod simultan şi înţelept, pentru a orienta la o înţelegere corectă a Scripturii inspirate.

O astfel de dimensiune exemplară a activităţii Sfântului Ieronim este deosebit de importantă şi în Biserica de astăzi. Dacă, aşa cum învaţă Dei Verbum, Biblia constituie „sufletul sfintei teologii”[34] şi nervul spiritual al practicii religioase creştine[35], este indispensabil ca actul interpretativ al Bibliei să fie susţinut de competenţe specifice.

În acest scop este nevoie desigur de centrele de excelenţă ale cercetării biblice (cum ar fi Institutul Pontifical Biblic din Roma şi, la Ierusalim, École Biblique şi Studium Biblicum Franciscanum) şi patristice (cum ar fi Augustinianum din Roma). Însă fiecare Facultate de Teologie trebuie să se angajeze pentru ca predarea Sfintei Scripturi să fie programată în aşa fel încât să asigure studenţilor o capacitate interpretativă competentă, fie în exegeza textelor, fie în sintezele de teologie biblică. Din păcate, bogăţia Scripturii este ignorată sau minimalizată de mulţi, pentru că lor nu le-au fost furnizate bazele esenţiale de cunoaştere. Deci, alături de o creştere a studiilor ecleziastice, adresate preoţilor şi cateheţilor, care să valorizeze în mod mai adecvat competenţa în Sfintele Scripturi, trebuie promovată o formare extinsă la toţi creştinii, pentru ca fiecare să devină capabil să deschidă cartea sfântă şi să scoată din ea roadele inestimabile de înţelepciune, de speranţă şi de viaţă[36].

Aici aş vrea să amintesc ceea ce a exprimat predecesorul meu în exortaţia apostolică Verbum Domini: „Astfel, sacramentalitatea Cuvântului se lasă înţeleasă în analogie cu prezenţa reală a lui Cristos sub speciile consacrate ale pâinii şi vinului. […] Cu privire la atitudinea pe care trebuie s-o avem atât faţă de Euharistie, cât şi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, Sfântul Ieronim afirmă: «Noi citim sfintele Scripturi. Eu cred că Evanghelia este Trupul lui Cristos; eu cred că Sfintele Scripturi sunt învăţătura sa. Şi atunci când el spune: Cine nu va mânca trupul meu şi nu va bea sângele meu (In6,53), deşi aceste cuvinte se pot înţelege şi despre misterul [euharistic], totuşi trupul lui Cristos şi sângele său este cu adevărat cuvântul Scripturii, este învăţătura lui Dumnezeu»”[37].

Din păcate, în multe familii creştini nimeni nu se simte în stare – aşa cum este prescris în schimb în Tôrah (cf. Dt 6,6) – de a face cunoscut copiilor Cuvântul Domnului, cu toată frumuseţea sa, cu toată forţa sa spirituală. Pentru aceasta am voit să institui Duminica Bibliei[38], încurajând citirea în rugăciune a Bibliei şi familiaritatea cu Cuvântul lui Dumnezeu[39]. Astfel, orice altă manifestare de religiozitate va fi îmbogăţită de sens, va fi îndrumată în ierarhia de valori şi va fi îndreptată spre ceea ce constituie apogeul credinţei: adeziunea deplină la misterul lui Cristos.

Vulgata

„Rodul cel mai dulce al semănatului dificil”[40] al studiului limbii greceşti şi ebraice, făcut de Ieronim, este traducerea Vechiului Testament în latină pornind de la originalul ebraic. Până în acel moment, creştinii din Imperiul Roman puteau citi integral Biblia numai în greacă. În timp ce cărţile Noului Testament au fost scrise în greacă, pentru cele ale Vechiului Testament exista o versiune completă, aşa-numita Septuaginta (adică versiunea celor Şaptezeci) făcută de comunitatea ebraică din Alexandria în jurul secolului al II-lea î.C. În schimb, pentru cititorii de limbă latină nu exista o versiune completă a Bibliei în limba lor, ci numai câteva traduceri, parţiale şi incomplete, pornind de la greacă. Lui Ieronim, şi continuatorilor săi după el, le revine meritul că s-a întreprins o revizuire şi o nouă traducere a întregii Scripturi. Fiind începută la Roma revizuirea Evangheliilor şi Psalmilor, cu încurajarea papei Damasus, Ieronim a iniţiat după aceea la întoarcerea sa în Betleem traducerea tuturor cărţilor veterotestamentare, direct din ebraică: o operă care s-a desfăşurat timp de mulţi ani.

Pentru a duce la capăt această muncă de traducere, Ieronim a pus în valoare cunoaşterea limbii greceşti şi ebraice, precum şi formarea sa latină solidă, şi s-a folosit de instrumentele filologice pe care le avea la dispoziţie, îndeosebi Hexapla a lui Origene. Textul final întrunea continuitatea în formule intrate de acum în uzanţa comună, cu o aderenţă mai mare la exprimarea ebraică, fără a sacrifica eleganţa limbii latine. Rezultatul este un adevărat monument care a marcat istoria culturală a Occidentului, modelându-i limbajul teologic. Traducerea lui Ieronim, fiind depăşite câteva refuzuri iniţiale, a devenit imediat patrimoniu comun fie al celor învăţaţi, fie al poporului creştin, de unde şi numele Vulgata[41]. Europa din Evul Mediu a învăţat să citească, să se roage şi să argumenteze pe marginea paginilor Bibliei traduse de Ieronim. Astfel, „Sfânta Scriptură a devenit un soi de «imens vocabular» (P. Claudel) şi de «atlas iconografic» (M. Chagall), din care au sorbit cultura şi arta creştină”[42]. Literatura, artele, precum şi limbajul popular s-au inspirat în mod constant din versiunea ieronimiană a Bibliei, lăsându-ne comori de frumuseţe şi de devoţiune.

Ascultând de acest fapt incontestabil, Conciliul din Trento a stabilit caracterul „autentic” al Vulgatei în decretul Insuper aducând omagiu folosirii ei seculare din partea Bisericii şi atestând valoarea ei ca instrument pentru studiu, predică şi disputele publice[43]. Totuşi, decretul nu a încercat să minimalizeze importanţa limbilor originale, lucru care nici la Ieronim nu s-a văzut, cu atât mai puţin să interzică în viitor noi acţiuni de traducere integrală. Sfântul Paul al VI-lea, preluând mandatul Conciliului al II-lea din Vatican, a voit ca munca de revizuire a traducerii Vulgatei să fie dusă la îndeplinire şi pusă la dispoziţia întregii Biserici. Astfel, Sfântul Ioan Paul al II-lea, în constituţia apostolică Scripturarum thesaurus[44], a promulgat ediţia tipică numită Neovulgata în 1979.

Traducerea ca înculturare

Cu această traducere, Ieronim a reuşit să „încultureze” Biblia în limba şi în cultura latină, iar această operaţiune a sa a devenit o paradigmă permanentă pentru acţiunea misionară a Bisericii. De fapt, „când o comunitate primeşte vestea mântuirii, Duhul Sfânt îi fecundează cultura cu forţa transformatoare a Evangheliei”[45] şi astfel se instaurează un soi de circularitate: aşa cum traducerea lui Ieronim este datoare limbii şi culturii clasicilor latini, ale căror amprente sunt foarte vizibile, tot aşa ea, traducerea, cu limbajul şi conţinutul său simbolic şi imagistic, a devenit la rândul său element creator de cultură.

Opera de traducere a lui Ieronim ne învaţă că valorile şi formele pozitive din orice cultură reprezintă o îmbogăţire pentru toată Biserica. Diferitele moduri în care Cuvântul lui Dumnezeu este vestit, înţeles şi trăit la fiecare traducere nouă îmbogăţesc însăşi Scriptura, pentru că ea, conform cunoscutei expresii a lui Grigore cel Mare, creşte cu cititorul[46], primind de-a lungul secolelor noi accente şi noi sonorităţi. Inserarea Bibliei şi a Evangheliei în diferitele culturi face în aşa fel încât Biserica să se manifeste tot mai mult ca „sponsa ornata monilibus”, (mireasa înfrumuseţată cu podoabele ei, Is 61,10). Şi, în acelaşi timp, atestă că Biblia are nevoie să fie tradusă constant în categoriile lingvistice şi mentale din fiecare cultură şi din fiecare generaţie, chiar şi în cultura secularizată globală din timpul nostru[47].

Pe bună dreptate, s-a amintit că este posibil să se stabilească o analogie între traducere, ca act de ospitalitate lingvistică, şi alte forme de primire[48]. Pentru aceasta, traducerea nu este o lucrare care se referă numai la limbaj, ci, într-adevăr, corespunde unei decizii etice mai ample, care se conectează cu întreaga viziune despre viaţă. Fără traducere, diferitele comunităţi lingvistice s-ar afla în imposibilitatea de a comunica între ele; noi am închide unii altora uşile istoriei şi am nega posibilitatea de a construi o cultură a întâlnirii[49]. De fapt, fără traducere nu se dă ospitalitate, şi chiar se întăresc practicile de ostilitate. Traducătorul este un constructor de punţi. Câte evaluări nechibzuite, câte condamnări şi conflicte se nasc din faptul că ignorăm limba celorlalţi şi că nu ne dedicăm, cu speranţă tenace, acestei interminabile dovezi de iubire care este traducerea!

Şi Ieronim a trebuit să contrasteze gândirea dominantă din timpul său. Dacă la începuturile Imperiului Roman limba greacă era relativ obişnuită, în epoca sa era vorba deja de o raritate. Oricum, el a ajuns să fie unul dintre cei mai buni cunoscători ai limbii şi literaturii greceşti creştine, şi a întreprins o călătorie singur şi mai grea atunci când s-a dedicat studiului limbii ebraice. Dacă, aşa cum a fost scris, „limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele”[50], putem spune că datorăm poliglotismului Sfântului Ieronim o înţelegere a creştinismului mai universală şi, în acelaşi timp, mai coerentă cu izvoarele sale.

Cu celebrarea centenarului morţii Sfântului Ieronim, privirea se îndreaptă spre vitalitatea misionară extraordinară exprimată de traducerea Cuvântului lui Dumnezeu în peste trei mii de limbi. Sunt atâţia misionarii cărora li se datorează preţioasa operă de publicare de gramatici, dicţionare şi alte instrumente lingvistice, care oferă fundamentele pentru comunicarea umană şi sunt un vehicul pentru „visul misionar de a ajunge la toţi”[51]. Este necesar să se valorizeze toată această lucrare şi să se investească asupra ei, contribuind la depăşirea frontierelor necomunicării şi neîntâlnirii. Mai este încă mult de făcut. Aşa cum a fost afirmat, nu există înţelegere fără traducere[52]: nu ne vom înţelege pe noi înşine nici pe ceilalţi.

Ieronim şi Catedra lui Petru

Ieronim a avut mereu un raport deosebit cu oraşul Roma: Roma este portul spiritual la care se întoarce continuu; la Roma s-a format umanistul şi s-a forjat creştinul; el este homo romanus. Această legătură are loc în mod cu totul deosebit în limba urbei, latina, al cărei maestru şi promotor a fost. El a ţinut legătura mai ales cu Biserica Romei şi, în mod remarcabil, cu catedra lui Petru. Tradiţia iconografică, în mod anacronic, l-a reprezentat cu purpura de cardinal, pentru a semnala apartenenţa sa la preoţimea din Roma alături de papa Damasus. La Roma a început revizuirea traducerii. Şi chiar şi atunci când invidiile şi neînţelegerile l-au forţat să părăsească oraşul, a rămas mereu puternic legat de catedra lui Petru.

Pentru Ieronim, Biserica din Roma este terenul rodnic unde sămânţa lui Cristos aduce rod îmbelşugat[53]. Într-o epocă zbuciumată, în care tunica necusută a Bisericii este adesea sfâşiată de diviziunile dintre creştini, Ieronim priveşte la catedra lui Petru ca punct de referinţă sigur: „Eu, care nu urmez pe nimeni decât pe Cristos, mă asociez în comuniune cu catedra lui Petru. Ştiu că pe acea stâncă este zidită Biserica”. În miezul disputelor împotriva arianilor îi scrie lui Damasus: „Cine nu adună cu tine, risipeşte, cine nu este al lui Cristos, este al lui anticrist”[54]. De aceea, poate să afirme şi că: „Acela care este unit cu catedra lui Petru, este dintre ai mei”[55].

Ieronim a ajuns adesea să fie implicat în dispute aspre pentru cauza credinţei. Iubirea sa faţă de adevăr şi apărarea arzătoare a lui Cristos probabil că l-au făcut să exagereze cu violenţa verbală în scrisorile şi în scrierile sale. Însă el trăieşte orientat spre pace: „Pacea o vreau şi eu; şi nu numai că o doresc, ci o implor! Însă cer pacea lui Cristos, pacea autentică, o pace fără resturi de ostilitate, o pace care să nu ascunde în sine sămânţa războiului; care nu subjugă pe adversari, ci aceea care ne uneşte în prietenie!”[56]

Lumea noastră are nevoie mai mult ca oricând de medicamentul milostivirii şi al comuniunii. Permiteţi-mi să repet încă o dată: să dăm o mărturie de comuniune fraternă care să devină atrăgătoare şi luminoasă[57]. „Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii” (In 13,35). Este ceea ce a cerut Isus cu intensă rugăciune de la Tatăl: „Toţi să fie una […] în noi […] pentru ca lumea să creadă” (In 17,21).

A iubi ceea ce a iubit Ieronim

În încheierea acestei Scrisori doresc să adresez un apel ulterior tuturor. Printre multele elogii acordate Sfântului Ieronim de cei care au urmat după el apare şi aceea că el n-a fost pur şi simplu doar unul dintre cei mai mari promotori ai „bibliotecii” din care se hrăneşte creştinismul în decursul timpului, începând de la comoara Sfintelor Scripturi. Mai mult decât atât, lui i se poate aplica lui ceea ce el însuşi scria despre Nepoţian: „Prin citirea asiduă şi meditaţia constantă a făcut din inima sa o bibliotecă a lui Cristos”[58]. Ieronim n-a precupeţit eforturi cu scopul de a îmbogăţi propria bibliotecă, în care a văzut mereu un laborator indispensabil pentru înţelegerea credinţei şi pentru viaţa spirituală; în această privinţă el constituie un minunat exemplu şi pentru timpul prezent. Însă el a mers mai departe. Pentru el, studiul n-a rămas izolat la anii formării din tinereţe, ci a fost o angajare constantă, o prioritate de fiecare zi din viaţa sa. Aşadar, putem afirma că a asimilat o întreagă bibliotecă şi a devenit împărţitor de ştiinţă pentru mulţi alţii. Postumianus, care a călătorit în Orient pentru a descoperi mişcările monastice, a fost martor ocular al stilului de viaţă al lui Ieronim, alături de care a locuit câteva luni, şi l-a descris aşa: „El este în întregime în lectură, în întregime în cărţi; nu se odihneşte nici ziua, nici noaptea; mereu citeşte sau scrie ceva”[59].

În această privinţă mă gândesc adesea la experienţa pe care astăzi o poate trăi un tânăr intrând într-o librărie din oraşul său, sau într-un sit pe internet, şi căutând acolo sectorul de cărţi religioase. Este un sector care, atunci când există, în cea mai mare parte a cazurilor este nu numai marginal, ci despuiat de opere substanţiale. Examinând acele rafturi sau acele pagini din reţea, cu greu ar putea un tânăr să înţeleagă cum cercetarea religioasă poate fi o aventură pasionantă care uneşte gândirea şi inima; cum setea de Dumnezeu a înflăcărat mari minţi de-a lungul tuturor secolelor până astăzi; cum maturizarea vieţii spirituale a contagiat teologi şi filozofi, artişti şi poeţi, istorici şi oameni de ştiinţă. Una din problemele de astăzi, nu numai a religiei, este analfabetismul: lipsesc competenţele hermeneutice care să ne facă interpreţi şi traducători credibili ai tradiţiei noastre culturale. În special, vouă tinerilor vreau să vă lansez o provocare: porniţi în căutarea moştenirii voastre. Creştinismul vă face moştenitori ai unui patrimoniu cultural de nedepăşit pe care trebuie să-l luaţi în stăpânire. Arătaţi-vă pasionaţi de această istorie care este a voastră! Îndrăzniţi să vă îndreptaţi privirea spre acel tânăr neliniştit Ieronim care, ca personajul din parabola lui Isus, a vândut tot ceea ce avea pentru a cumpăra „mărgăritarul de mare valoare” (Mt 13,46).

Cu adevărat, Ieronim este „Biblioteca lui Cristos”, o bibliotecă perenă care şaisprezece secole mai târziu continuă să ne înveţe ce înseamnă iubirea lui Cristos, iubire care nu poate fi disociată de întâlnirea cu Cuvântul său. Pentru aceasta, actualul centenar reprezintă o chemare de a iubi ceea ce a iubit Ieronim, redescoperind scrierile sale şi lăsându-ne atinşi de impactul unei spiritualităţi care poate să fie descrisă, în nucleul său cel mai vital, ca dorinţa neliniştită şi pasionată de o cunoaştere mai mare a Dumnezeului Revelaţiei. Cum să nu ascultăm în timpul nostru de astăzi de cuvintele prin care Ieronim îi stimula neîncetat pe contemporanii săi: „Citeşte adesea dumnezeieştile scripturi; ba chiar, mâinile tale să nu lase niciodată cartea sfântă”[60]?

Exemplu luminos este Fecioara Maria, evocată de Ieronim, mai ales în maternitatea sa feciorelnică, dar şi în atitudinea sa de cititoare în rugăciune a Scripturii. Maria medita în inima sa (cf. Lc 2,19.5]) „pentru că era sfântă şi citise Sfintele Scripturi, cunoştea profeţii şi îşi amintea ceea ce îngerul Gabriel i-a vestit şi ceea ce a fost prevestit de profeţi […], vedea nou-născutul care era fiul său, unicul său fiu care zăcea şi scâncea în acea iesle, dar cel pe care cu adevărat îl vedea zăcând era Fiul lui Dumnezeu, ceea ce ea vedea compara cu ceea ce a citit şi a auzit”[61]. Să ne încredinţăm ei, care poate mai bine decât oricine să ne înveţe cum să citim, să medităm, să ne rugăm şi să-l contemplăm pe Dumnezeu care se face prezent în mod neobosit în viaţa noastră.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 30 septembrie, comemorarea Sfântului Ieronim, din anul 2020, al optulea al pontificatului meu.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Note:

[1] „Deus qui beato Hieronymo presbitero suavem et vivum Scripturae Sacrae affectum tribuisti, da, ut populus tuus verbo tuo uberius alatur et in eo fontem vitae inveniet”, Collecta Missae Sancti Hieronymi, Missale Romanum, editio typica tertia, Civitas Vaticana 2002.

[2] Epistula (în continuare Ep.) 22,30: CSEL 54, 190.

[3] AAS 12 (1920), 385-423.

[4] Cf. Audienţele generale din 7 şi 14 noiembrie 2007: Insegnamenti, III, 2 (2007), 553-556; 586-591.

[5] Sinodul Episcopilor, Mesaj adresat poporului lui Dumnezeu de a XII-a Adunare Generală Ordinară (24 octombrie 2008).

[6] Cf. AAS 102 (2010) 681-787.

[7] Chronicum 374: PL 27, 697-698.

[8] Ep. 125,12: CSEL 56, 131.

[9] Cf. Ep. 122,3: CSEL 56, 63.

[10] Cf. Meditaţia de dimineaţă, 10 decembrie 2015. Anecdota este prezentată în A. Louf, Sub conducerea Duhului [Sotto la guida dello Spirito, Qiqaion, Magnano (BI) 1990, 154-155].

[11] Cf. Ep. 125,12: CSEL 56, 131.

[12] Cf. VD, 89: AAS 102 (2010), 761-762.

[13] Cf. Ep. 125,9.15.19: CSEL 56, 128.133-134.139.

[14] Vita Malchi monachi captivi 7,3: PL 23, 59-60; Opere storiche e agiografiche, a cura di B. Degórski, Opere di Girolamo XV, Città Nuova, Roma 2014, 196-199.

[15] Praef. Esther 2: PL 28, 1505.

[16] Cf. Ep. 108,26: CSEL 55, 344-345.

[17] Ep. 52,8: CSEL 54, 428-429; cf. VD, 60: AAS 102 (2010), 739.

[18] Praef. Paralipomenon LXX, 1.10-15: SCh 592, 340.

[19] Praef. in PentateuchumPL 28, 184.

[20] Ep. 80,3: CSEL 55, 105.

[21] Mesaj cu ocazia celei de-a XXIV-a Şedinţe Publice solemne ale Academiilor Pontificale, 4 decembrie 2019, pag. 8.

[22] VD, 30: AAS 102 (2010), 709.

[23] Ep. 125,15.2: CSEL 56, 133.120.

[24] Ep. 3,6: CSEL 54, 18.

[25] Cf. Praef. Josue, 1, 9-12: SCh 592, 316.

[26] Homilia in Psalmum 95PL 26, 1181; cf. S. Girolamo, 59 Omelie sui Salmi (1-115), a cura di A. Capone, Opere di Girolamo IX/1, Città Nuova, Roma 2018, 357.

[27] Cf. Vita S. Pauli primi eremitae, 16,2: PL 23, 28; Opere storiche e agiografiche, cit., 111.

[28] Cf. In Isaiam Prol.PL 24, 17; S. Girolamo, Commento a Isaia (1-4), a cura di R. Maisano, Opere di Girolamo IV/1, Città Nuova, Roma 2013, 52-53.

[29] Cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Dei Verbum, 14.

[30] Cf. ibid.

[31] Cf. ibid., 7.

[32] Cf. Sfântul Ieronim, Ep. 53,5: CSEL 54, 451; Le lettere, a cura di S. Cola, II, Città Nuova, Roma 1997, 54.

[33] Cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Dei Verbum, 12.

[34] Ibid., 24.

[35] Cf. ibid., 25.

[36] Cf. ibid., 21.

[37] Nr. 56; cf. In Psalmum 147CCL 78, 337-338; S. Girolamo, 59 Omelie sui Salmi (119-149), a cura di A. Capone, Opere di Girolamo IX/2, Città Nuova, Roma 2018, 171.

[38] Cf. Scrisoarea apostolică în formă de Motu Proprio Aperuit illis, 30 septembrie 2019.

[39] Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 152.175AAS 105 (2013), 1083-1084.1093.

[40] Cf. Ep. 52,3: CSEL 54, 417.

[41] Cf. VD, 72: AAS 102 (2010), 746-747.

[42] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către artişti (4 aprilie 1999), 5: AAS 91 (1999), 1159-1160.

[43] Cf. Denzinger-Schönmetzer, Enchiridion Symbolorum, 1506.

[44] 25 aprilie 1979: AAS LXXI (1979), 557-559.

[45] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 116: AAS 105 (2013), 1068.

[46] Homilia in Ezech. I, 7: PL 76, 843D.

[47] Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 116: AAS 105 (2013), 1068.

[48] Cf. P. Ricœur, Sur la traduction, Bayard, Paris 2004.

[49] Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 24: AAS 105 (2013), 1029-1030.

[50] L. Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, 5.6.

[51] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 31: AAS 105 (2013), 1033.

[52] Cf. G. Steiner, After Babel. Aspects of Language and Translation, Oxford University Press, New York 1975.

[53] Cf. Ep. 15,1: CSEL 54, 63.

[54] Ibid., 15,2: CSEL 54, 62-64.

[55] Ibid., 16,2: CSEL 54, 69.

[56] Ibid., 82,2: CSEL 55, 109.

[57] Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 99: AAS 105 (2013), 1061.

[58] Ep. 60,10: CSEL 54, 561.

[59] Sulpicius Severus, Dialogus I, 9, 5: SCh 510, 136-138.

[60] Ep. 52,7: CSEL 54, 426.

[61] Homilia de nativitate Domini IV: PL Suppl. 2, 191.

Cuvântul tău este bucuria și veselia inimii mele

Sfantul Ieronim_2Comemorându-l pe sfântul Ieronim, suntem chemați să începem sfânta Liturghie proclamând acest adevăr: „Fericit omul care cugetă la legea Domnului ziua și noaptea: el va aduce rod la timpul potrivit” (Ps 1,2-3). Fericiți suntem dacă ne facem timp să medităm Scripturile și să ne apropiem de cuvântul Domnului, ascultându-l și împlinindu-l. Cât timp din viața noastră oferim pentru a citi Sfânta Scriptură? Am reușit măcar o dată să parcurgem toate paginile Bibliei? Chiar și în topurile făcute de necreștini Biblia apare printre cea mai vândută și citită carte, precum și în toate listele cu cele 10 (100 sau 1000) de cărți de citit într-o viață. Nu ne putem apropia de Sfânta Carte cum ne-am apropia de un roman, ci trebuie să ne apropiem de ea cu venerație și cu dorința de a ne cunoaște istoria, istoria mântuirii, misterul mântuirii noastre.

Astăzi Biserica ne îndreaptă atenția spre un om care și-a dedicat viața Sfintei Scripturi. Sfântul Ieronim a tradus Biblia în limba latină (Vulgata) iar prin scrierile sale, fie comentarii, fie scrisori, a apărat credința creștină împotriva rătăcirilor și a ereziilor. Iată mărturia sa: „Îmi împlinesc datoria, ascultând de porunca lui Cristos: Cercetați Scripturile (In 5,39), și: Căutați și veți găsi (Mt 7,7), pentru a nu mi se spune asemenea iudeilor: Voi vă înșelați, nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (Mt 22,29). De fapt, așa cum spune apostolul Paul, dacă Cristos este puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu, cel care nu cunoaște Scripturile, nu cunoaște puterea lui Dumnezeu, nici înțelepciunea sa. Ignorarea Scripturilor este ignorarea lui Cristos”.

Dacă refuzăm să ne apropiem de Scripturi, refuzăm să ne apropiem de Cristos. Cum putem sta departe de cuvântul Domnului când Apostolul ne spune atât de clar: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și de aceea Scriptura este folositoare pentru a învăța, pentru a mustra, pentru a îndrepta, pentru a da înțelepciune și pentru a educa pe calea dreptății” (2Tim 3,16). Citirea, meditarea și trăirea Sfintei Scripturi nu rămâne fără rod, ci aduce în viața noastră nu doar cunoașterea lui Cristos, ci chiar întâlnirea cu el. Iar viața unui creștin, fără cunoașterea lui Cristos și fără speranța întâlnirii cu el este tristă și de neconceput.

Prin mijlocirea sfântului Ieronim, Domnul să deschidă inimile noastre și să pătrundă în noi cuvântul Fiului. Să scoatem în această zi din bibliotecă Biblia și să o citim. Este suficient să citim 4-5 capitole în fiecare zi pentru a străbate întreaga Sfântă Carte într-un an. Iar cuvântul Domnului merită mai mult de 10-15 minute din ziua noastră. Să nu uităm: „Scripturile ne vor da înţelepciunea care ne va conduce la mântuire” (2Tim 3,15).


„Doamne, am găsit cuvintele tale și m-am hrănit cu ele;
cuvântul tău este bucuria și veselia inimii mele” (cf. Ier 15,16).


30 septembrie 2017 

Sâmbătă din săptămâna a 25-a de peste an
Ss. Ieronim, pr. înv. **; Grigore Luminătorul, ep.
Zah 2,5-9.14-15a; Ps Ier 31,10.11-12ab.13; Lc 9,43b-45

LECTURA I
Iată, eu vin şi locuiesc în mijlocul tău!
Citire din cartea profetului Zaharia 2,5-9.14-15a
Mi-am ridicat ochii şi m-am uitat şi, iată, era un om care avea în mână o funie de măsurat! 6 Eu am spus: Unde mergi?” El mi-a zis: Să măsor Ierusalimul, ca să văd care este lăţimea lui şi care este lungimea lui”. 7 Iată, îngerul care vorbea cu mine a ieşit şi un alt înger i-a ieşit în întâmpinare. 8 El i-a zis: Fugi şi spune-i tânărului acestuia: «Ierusalimul va fi locuit precum cetăţile deschise datorită mulţimii de oameni şi de animale din mijlocul lui. 9 Iar eu voi fi pentru el – oracolul Domnului – ca un zid de foc de jur împrejur; voi fi gloria sa în mijlocul lui”. 14 Bucură-te şi veseleşte-te, fiică a Sionului, căci, iată, eu vin şi voi locui în mijlocul tău – oracolul Domnului. 15a Se vor alipi multe neamuri de Domnul în ziua aceea şi vor fi poporul meu şi eu voi locui în mijlocul tău”.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ier 31,10.11-12ab.13 (R.: cf. 10d)
R.: Domnul ne păzeşte aşa cum păstorul îşi păzeşte turma.

10 Ascultaţi, neamuri, cuvântul Domnului,
faceţi-l cunoscut în insulele îndepărtate şi spuneţi:
Cel care l-a împrăştiat pe Israel îl adună
şi îl păzeşte ca păstorul turma sa!” R.

11 Căci Domnul l-a eliberat pe Iacob,
l-a răscumpărat din mâna unuia mai puternic decât el.
12ab Ei vor veni şi vor cânta de bucurie pe înălţimile Sionului;
vor alerga spre bunătatea Domnului. R.

13 Atunci, fecioara se va veseli la joc, şi tinerii şi bătrânii împreună;
voi schimba jalea lor în veselie,
îi voi mângâia şi-i voi umple de bucurie în durerea lor. R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE cf. 2Tim 1,10
(Aleluia) Mântuitorul nostru Isus Cristos a nimicit moartea şi a făcut să strălucească viaţa şi nemurirea prin evanghelie. (Aleluia)

EVANGHELIA
Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor. Discipolilor le era frică să-l întrebe despre cuvântul acesta.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 9,43b-45
În timp ce toţi se mirau pentru toate câte le făcea, Isus le-a spus discipolilor săi: Ascultaţi cu atenţie cuvintele acestea: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor”. 45 Însă ei nu înţelegeau cuvântul acesta, căci era nelămurit pentru ei, ca să nu-l priceapă, şi le era frică să-l întrebe despre cuvântul acesta.

Cuvântul Domnului

%d blogeri au apreciat: