Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Archive for the ‘Sfântul Laurenţiu’ Category

Sfântul Laurențiu și strălucirea cerului în noaptea întunecată a sufletului

Posted by Paxlaur pe 10/08/2017

stele cazatoare noaptea sfantului LaurentiuÎntr-una din predicile sale, sfântul Augustin spune: „Astăzi, Biserica din Roma celebrează ziua triumfului lui Laurențiu, ziua în care el a respins lumea Celui Rău. A strivit-o atunci când se înverșuna cu ură împotriva lui și a disprețuit-o atunci când îl ademenea cu lingușirile sale. Și într-un caz, și în celălalt, el l-a învins pe Satana”. Iar victoria lui asupra răului, dragostea lui pentru cei săraci și pentru Cristos, strălucește până astăzi, chiar și în cea mai întuncată noapte a sufletului”.

Știm că în aceste zile oamenii privesc cu ardoare spre înălțimi în timpul nopții pentru a surprinde dârele luminoase cu care se brăzdează cerul. Oamenii de știință spun că ploaia de stele este un fenomen care se datorează dezintegrării în atmosfera Pământului a resturilor de materie provenite de la o cometă. Acestea intră în atmosferă cu o viteză de până la 220000 km/ora, producând o dâră de lumină în momentul dezintegrării. Însă vedem că tot aceasta este perioada în care „cerul” bogat al Bisericii este brăzdat de sfinți. Zi de zi, oameni deosebiți ne îndeamnă să le privim exemplul și să le imităm credința, făcând lumină în viața fraților noștri.

Ridicându-ne ochii spre cer, să nu căutăm doar stelele căzătoare, ci să vedem și strălucirea sfinților. Să privim la cei care și-au dat viața pentru Cristos, la cei care au îndrăznit, plini de credință, „să își urască viața în lumea aceasta ca să o păstreze pentru viața veșnică” (cf. In 12,25).

Sfântul Laurențiu spunea: „Noaptea mea nu cunoaște întuneric, ci toate sunt scăldate în lumină”. Risipirea întunericului și liniștirea inimii este rodul unei vieți în care locuiește Dumnezeu, al unei vieți care a știut să fie asemenea bobului de grâu: a murit ca să aducă rod mult (cf. In 12,24).

În acest diacon martir s-a împlinit cuvântul Scripturii: „A împărţit, a dat săracilor; dreptatea lui rămâne în veci” (2Cor 9,9; Ps 112,9). Asemenea lui Cristos, s-a făcut sărac. A murit sărac. Și-a dat viața pentru cei săraci. Sfântul Laurențiu a înțeles și a împlinit cuvântul apostolului Ioan: după cum Cristos și-a dat viața pentru noi, tot așa, și noi trebuie să ne dăm viața pentru frați (cf. 1In 3,16).

Ce cuvânt al Scripturii se împlinește în viața noastră? Noi cum îl imităm pe Cristos? Ce facem pentru Cristos, pentru Biserică, pentru frații noștri? Care este ultimul act de credință pe care l-am făcut, dincolo de cuvintele mărețe pe care le rostim cu ușurință? În mod concret, la ce aș fi dispus să renunț pentru Cristos? Ba mai mult: pentru că viața de credință nu înseamnă doar renunțare, ci înseamnă devenire, transformare zilnică prin renunțare, ce anume sunt dispus să devin pentru Cristos?

Cristos este pentru fiecare om o provocare de a se transforma, de a deveni „dâră de lumină”.


„La aceasta am fost chemați:
Cristos a suferit pentru noi
lăsându-ne exemplu
ca să mergem pe urmele lui” (cf. 1Pt 2,21).


10 august 2017 

Joi din săptămâna a 18-a de peste an
SF. LAURENŢIU, diacon m.
2Cor 9,6-10; Ps 111; In 12,24-26

LECTURA I
Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie.
Citire din Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni 9,6-10
Fraţilor, eu vă spun aceasta: cine seamănă cu zgârcenie va şi secera cu zgârcenie, dar cine seamănă cu generozitate va şi secera cu generozitate. 7 Să dea fiecare aşa cum a hotărât în inima sa: nu cu amărăciune sau cu silă, căci Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie! 8 Iar Dumnezeu poate să prisosească în voi orice fel de har, aşa încât, având totdeauna şi pretutindeni tot ce vă trebuie, să prisosiţi în orice faptă bună, 9 după cum este scris: „A împărţit, a dat săracilor; dreptatea lui rămâne în veci”. 10 Cel care dă sămânţă semănătorului şi pâine ca hrană vă va dărui şi va prisosi sămânţa voastră şi va face să crească roadele dreptăţii voastre.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 111(112),1-2.5-6.7-8.9 (R.: 5a)
R.: Bun este omul care are milă şi dă cu împrumut.

1 Fericit este omul care se teme de Domnul,
care îşi află mare plăcere în poruncile sale.
2 Seminţia lui va fi puternică pe pământ
şi descendenţa celor drepţi va fi binecuvântată. R.

5 Bun este omul care are milă şi dă cu împrumut,
el îşi rânduieşte bunurile cu judecată.
6 El nu se clatină niciodată:
cel drept va fi amintit pe vecie. R.

7 El nu se teme de zvonurile rele,
inima lui e gata şi se încrede în Domnul.
8 Inima lui este neclintită, nu are nicio teamă,
până când îi va vedea împrăştiaţi pe asupritorii săi. R.

9 El este darnic faţă de cei sărmani,
dreptatea lui dăinuie pentru totdeauna,
iar fruntea lui se înalţă cu cinste. R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE In 8,12b
(Aleluia) „Cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii”, spune Domnul. (Aleluia)

EVANGHELIA
Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 12,24-26
În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. 25 Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o păstrează pentru viaţa veşnică. 26 Dacă îmi slujeşte cineva, să mă urmeze, iar acolo unde sunt eu va fi şi cel care mă slujeşte. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti”.

Cuvântul Domnului

Anunțuri

Posted in Predici si meditatii, Sfântul Laurenţiu | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

10 august: sfântul Laurenţiu

Posted by Paxlaur pe 11/08/2012

Sfântul Laurențiu a spus:

Noap­tea mea nu cunoaște întuneric, ci toate sunt scăldate în lumină.

Posted in Sfântul Laurenţiu | Etichetat: , , | 3 Comments »

Sfântul Laurenţiu, martir în Roma lui Valerian – Arhidiaconul cu carte şi grătar

Posted by Paxlaur pe 17/08/2010

Anii centrali din secolul al treilea au fost străbătuţi de o criză economică, socială, militară, aşa încât s-a răspândit o condiţie de nelinişte şi de tensiune, care a caracterizat mai ales şi populaţia din Urbe. Ciuma, catastrofele naturale, presiunea barbarilor pe Dunăre şi în Orient, au răspândit o formă de frică, de milenarism apocaliptic, dar şi de ură faţă de creştini care, renegându-i pe zeii din tradiţie, ar fi atras asupra tuturor blestemul. Foamea, teroarea, neliniştea şi deprimarea generalizată au creat climatul pentru o persecuţie, alimentând acel remediu iraţional al „sacrificiului ispăşitor” care ar fi potolit supărările zeilor. Frica şi superstiţia au alimentat o „vânătoare de vrăjitoare”, care i-a considerat pe creştini ca adevăraţii responsabili ai crizei Imperiului. După câteva măsuri luate de Decius (249-251), a venit timpul lui Valerian (253-260), a cărui familie se lăuda cu origini etrusce, deci era legată de marea tradiţie religioasă păgână, fără a mai adăuga că se răspândea, chiar în anii aceia, frica „încreştinării” claselor conducătoare, începută deja în anii toleranţei inaugurate de dinastia severiană şi alimentată de puternica opoziţie senatorială, care promova o „laicizare” severă şi absolută a imperiului.

Conform izvoarelor – de la Dionis din Alexandria (Eusebiu, Historia Ecclesiastica, 7, 10, 3) la Comodianus (Carmen Apologeticum, 82) – începuturile domniei lui Valerian au fost marcate de o atitudine de toleranţă absolută, aşa încât locuinţa lui era plină de creştini şi chiar putea fi considerată o „biserică a lui Dumnezeu”. Dar puţin după aceea, şi Valerian, asemenea lui Decius, a avut o schimbare neaşteptată şi a început să se teamă că vor cuceri creştinii locurile cheie ale Imperiului. Astfel, cu două edicte succesive, în 257 şi în 258, Valerian, în timp de Gallien era angajat în Occident împotriva barbarilor, a lovit în inima creştinismului, poruncind închiderea bisericilor, confiscarea cimitirelor şi a celorlalte sedii de întâlnire, exilarea în locuri supravegheate a episcopilor, a preoţilor, a diaconilor, cu ameninţarea cu moarte faţă de toţi cei care ar contraveni acestei dispoziţii.

În anul 258, persecuţia a devenit mai feroce şi ţintită. S-a dispus să fie ucişi, după simpla identificare şi fără nici un proces, toţi ecleziasticii, deoarece se considera că nu mai este timp de integrare şi că, mai mult, dacă se voia să se lovească creştinismul, trebuia eliminat ca Biserică, în toate gradele sale şi în special în vârfuri, aşa cum era determinant să se confişte proprietăţile şi locurile de liturgie şi de înmormântare.

Protagonişti vestiţi ai acestor măsuri au fost – aşa cum se ştie – Ciprian din Cartagina, Dionis din Alexandria şi Sixt al II-lea, episcop de Roma. Acesta din urmă a fost măcelărit împreună cu patru diaconi la 6 august 258. Ciprian aminteşte circumstanţele dramatice ale măcelului, a cărui dinamică o aflase de la clericii săi prezenţi la Roma în acel moment: „Xystum autem in coemeterio animadversum sciatis viii idus Augustus die et cum eo diacones quattuor” (Epistula, 80). Faptele, mărturisite şi de Depositio martyrum, de Depositio episcoporum şi de Martirologiul Ieronimian sunt reevocate şi de Papa Damas (366-384), care într-o celebră epigramă (Epigrammata damasiana, 17), pusă la mormântul lui Sixt al II-lea, aminteşte că Pontiful a fost surprins de soldaţi chiar în timp ce celebra în cimitirul Sfântul Calixt. Cu el, aşa cum se argumentează de o a doua epigramă, recuperată de Giovanni Battista de Rossi în cripta papilor, au fost ucişi şi alţi apartenenţi la ierarhia ecleziastică romană (ibidem, 16): „Hic comites Xysti portant qui ex hoste trophaea” şi, probabil, cei patru diaconi, la care, în Liber Pontificalis sunt adăugaţi şi Felicissimus şi Agapitus, înmormântaţi în cimitirul Pretestat: „Capite truncatus est, et cum eo alii sex diaconi, Felicissimus et Agapitus, Ianuarius, Magnus, Vincentius et Stephanus” (LP I, 155).

Câteva zile după aceea, în cadrul aceloraşi măsuri, la 10 august, conform Depositio martyrum şi martirologiului ieronimian, a fost ucis şi arhidiaconul Laurenţiu, depus în cimitirul Ciriaca pe via Tiburtina, conform şi cu ceea ce prezintă părinţii Bisericii, care recuperează o naraţiune legendară care-i descrie martiriul pe grătar, după ce a împărţit săracilor averile sale. În jurul figurii sale – aşa cum se spunea – s-a născut repede o istorie inserată în passio Polichronii, conform căreia Laurenţiu era, întocmai, arhidiacon al lui Sixt al II-lea; în timp ce papa era condus la martiriu, el s-a necăjit că nu poate să urmeze soarta pontifului, aşa încât i-a constrâns pe călăi să-i promită că după trei zile va obţine şi el cununa victoriei.

Dincolo de naraţiunea legendară, istoricitatea martirului Laurenţiu este atestată de monumente, care s-au stratificat pe via Tiburtina lângă grădina Verano. Aici Constantin a construit o bazilică somptuoasă circulară, ale cărei temelii au fost găsite în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Marea bazilică – aşa cum mărturiseşte Liber Pontificalis în biografia papei Silvestru (LP I, pag. 181) – era uşor mutată spre sud faţă de mormântul martirului, la care, aranjat într-o criptă, se ajungea prin gradus ascensionis et descensionis. În faţa mormântului, tot conform lui Liber Pontificalis, au fost puse câteva elemente preţioase de iluminare, dăruite de acelaşi Constantin, reprezentând scenele importante din pătimirea martirului căreia îi va dedica un imn splendid şi poetul iberic Prudentius, la sfârşitul secolului al IV-lea (Peristephanon, 2).

Între 579 şi 590, papa Pelagiu al II-lea a edificat o bazilică ad corpus tăind colina de deasupra, sacrificând o porţiune din catacombele Ciriaca şi creând un fel de aulă. Însă în timpul papei Honoriu (1216-1217), s-a revizuit construcţia pelagiană inversând orientarea bazilicii, care a devenit prezbiteriul noului edificiu de cult.

Devoţiunea faţă de arhidiaconul roman s-a născut destul de repede şi, dacă excludem reprezentarea martiriului său pe medalia Sucessa, considerată un fals din secolul al XVIII-lea, care imită frumosul mozaic din mausoleul lui Galla Placidia din Ravenna, trebuie să afirmăm că reprezentările martirului ne oferă imaginea unui tânăr, cu sau fără tonsură, adesea fără barbă, dar şi cu barbă. El poartă – asemenea lui Petru – crucea martiriului pe umeri, cartea, semn al stării sale diaconale, în timp ce, aşa cum se spunea, uneori apare şi grătarul ca influenţă a lui passio care relatează sfârşitul său crud.

În secolul al V-lea apare, cu crucea şi cartea, într-o frescă din catacomba „Sfântul Senator” la Albano, unde apare pentru prima dată în Occident şi stola diaconală. În aceiaşi ani, sau puţin mai târziu, imaginea lui Laurenţiu se inserează într-o serie de fresce în catacombele „Sfântul Ianuariu” la Napoli, purtând coroana martiriului, împreună cu Petru, Paul şi însuşi Ianuariu. Cea mai veche reprezentare legată de sfârşitul atroce pe grătar trebuie referită – aşa cum s-a anticipat – decoraţiei de la o lunetă a aşa-numitului mausoleu al lui Galla Placidia, unde martirul apare în toată măreţia sa lângă un fel de tabernacol deschis care conţine evangheliile şi un grătar mare unde ard vii flăcările gata pentru vivicomburium.

Dacă imaginea se răspândeşte şi în artele mici şi, mai precis, în ferestrele aurite, reprezentarea cea mai maiestuoasă, solemnă şi vie este cea inserată în arcul absidei bazilicii pelagiene, din fericire conservată încă. Aici, pe un fundal auriu splendid, se dezvoltă un bogat mozaic care are protagonist un Cristos cu barbă aşezat pe globul pământesc şi îmbrăcat în purpura imperială. Cu mâna dreaptă el ţine crucea, în timp ce cu mâna stângă propune gestul larg al lui adlocutio, conform ceremonialului imperial, dar şi al profesorului şi învăţătorului de viaţă. La stânga lui, Laurenţiu poate fi recunoscut după crucea şi după cartea deschisă pe care o ţine în mână, în timp ce pontiful Pelagiu arată cu emfază macheta bisericii tiburtine. La dreapta sunt plasaţi protomartirul Ştefan şi Hipolit, înmormântat pe aceeaşi stradă.

Convergenţa mărturiilor hagiografice, arheologice, arhitectonice şi iconografice ne vorbeşte despre un cult neîntrerupt faţă de arhidiaconul Laurenţiu care, din momentul paleocreştin, străbate secolele, trecând prin perioada bizantină şi evul mediu şi ajungând în zilele noastre, dacă complexul tiburtin şi comemorarea martirului roman sunt încă astăzi centre de atracţie a devoţiunii romane, dar şi a pelerinilor creştini din toată lumea.

(După L’Osservatore romano, 9-10 august 2010, de Fabrizio Bisconti

traducător pr. Mihai Pătraşcu )

Posted in Sfântul Laurenţiu, Sfântul zilei | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: