Anii centrali din secolul al treilea au fost străbătuţi de o criză economică, socială, militară, aşa încât s-a răspândit o condiţie de nelinişte şi de tensiune, care a caracterizat mai ales şi populaţia din Urbe. Ciuma, catastrofele naturale, presiunea barbarilor pe Dunăre şi în Orient, au răspândit o formă de frică, de milenarism apocaliptic, dar şi de ură faţă de creştini care, renegându-i pe zeii din tradiţie, ar fi atras asupra tuturor blestemul. Foamea, teroarea, neliniştea şi deprimarea generalizată au creat climatul pentru o persecuţie, alimentând acel remediu iraţional al „sacrificiului ispăşitor” care ar fi potolit supărările zeilor. Frica şi superstiţia au alimentat o „vânătoare de vrăjitoare”, care i-a considerat pe creştini ca adevăraţii responsabili ai crizei Imperiului. După câteva măsuri luate de Decius (249-251), a venit timpul lui Valerian (253-260), a cărui familie se lăuda cu origini etrusce, deci era legată de marea tradiţie religioasă păgână, fără a mai adăuga că se răspândea, chiar în anii aceia, frica „încreştinării” claselor conducătoare, începută deja în anii toleranţei inaugurate de dinastia severiană şi alimentată de puternica opoziţie senatorială, care promova o „laicizare” severă şi absolută a imperiului.

Conform izvoarelor – de la Dionis din Alexandria (Eusebiu, Historia Ecclesiastica, 7, 10, 3) la Comodianus (Carmen Apologeticum, 82) – începuturile domniei lui Valerian au fost marcate de o atitudine de toleranţă absolută, aşa încât locuinţa lui era plină de creştini şi chiar putea fi considerată o „biserică a lui Dumnezeu”. Dar puţin după aceea, şi Valerian, asemenea lui Decius, a avut o schimbare neaşteptată şi a început să se teamă că vor cuceri creştinii locurile cheie ale Imperiului. Astfel, cu două edicte succesive, în 257 şi în 258, Valerian, în timp de Gallien era angajat în Occident împotriva barbarilor, a lovit în inima creştinismului, poruncind închiderea bisericilor, confiscarea cimitirelor şi a celorlalte sedii de întâlnire, exilarea în locuri supravegheate a episcopilor, a preoţilor, a diaconilor, cu ameninţarea cu moarte faţă de toţi cei care ar contraveni acestei dispoziţii.

În anul 258, persecuţia a devenit mai feroce şi ţintită. S-a dispus să fie ucişi, după simpla identificare şi fără nici un proces, toţi ecleziasticii, deoarece se considera că nu mai este timp de integrare şi că, mai mult, dacă se voia să se lovească creştinismul, trebuia eliminat ca Biserică, în toate gradele sale şi în special în vârfuri, aşa cum era determinant să se confişte proprietăţile şi locurile de liturgie şi de înmormântare.

Protagonişti vestiţi ai acestor măsuri au fost – aşa cum se ştie – Ciprian din Cartagina, Dionis din Alexandria şi Sixt al II-lea, episcop de Roma. Acesta din urmă a fost măcelărit împreună cu patru diaconi la 6 august 258. Ciprian aminteşte circumstanţele dramatice ale măcelului, a cărui dinamică o aflase de la clericii săi prezenţi la Roma în acel moment: „Xystum autem in coemeterio animadversum sciatis viii idus Augustus die et cum eo diacones quattuor” (Epistula, 80). Faptele, mărturisite şi de Depositio martyrum, de Depositio episcoporum şi de Martirologiul Ieronimian sunt reevocate şi de Papa Damas (366-384), care într-o celebră epigramă (Epigrammata damasiana, 17), pusă la mormântul lui Sixt al II-lea, aminteşte că Pontiful a fost surprins de soldaţi chiar în timp ce celebra în cimitirul Sfântul Calixt. Cu el, aşa cum se argumentează de o a doua epigramă, recuperată de Giovanni Battista de Rossi în cripta papilor, au fost ucişi şi alţi apartenenţi la ierarhia ecleziastică romană (ibidem, 16): „Hic comites Xysti portant qui ex hoste trophaea” şi, probabil, cei patru diaconi, la care, în Liber Pontificalis sunt adăugaţi şi Felicissimus şi Agapitus, înmormântaţi în cimitirul Pretestat: „Capite truncatus est, et cum eo alii sex diaconi, Felicissimus et Agapitus, Ianuarius, Magnus, Vincentius et Stephanus” (LP I, 155).

Câteva zile după aceea, în cadrul aceloraşi măsuri, la 10 august, conform Depositio martyrum şi martirologiului ieronimian, a fost ucis şi arhidiaconul Laurenţiu, depus în cimitirul Ciriaca pe via Tiburtina, conform şi cu ceea ce prezintă părinţii Bisericii, care recuperează o naraţiune legendară care-i descrie martiriul pe grătar, după ce a împărţit săracilor averile sale. În jurul figurii sale – aşa cum se spunea – s-a născut repede o istorie inserată în passio Polichronii, conform căreia Laurenţiu era, întocmai, arhidiacon al lui Sixt al II-lea; în timp ce papa era condus la martiriu, el s-a necăjit că nu poate să urmeze soarta pontifului, aşa încât i-a constrâns pe călăi să-i promită că după trei zile va obţine şi el cununa victoriei.

Dincolo de naraţiunea legendară, istoricitatea martirului Laurenţiu este atestată de monumente, care s-au stratificat pe via Tiburtina lângă grădina Verano. Aici Constantin a construit o bazilică somptuoasă circulară, ale cărei temelii au fost găsite în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Marea bazilică – aşa cum mărturiseşte Liber Pontificalis în biografia papei Silvestru (LP I, pag. 181) – era uşor mutată spre sud faţă de mormântul martirului, la care, aranjat într-o criptă, se ajungea prin gradus ascensionis et descensionis. În faţa mormântului, tot conform lui Liber Pontificalis, au fost puse câteva elemente preţioase de iluminare, dăruite de acelaşi Constantin, reprezentând scenele importante din pătimirea martirului căreia îi va dedica un imn splendid şi poetul iberic Prudentius, la sfârşitul secolului al IV-lea (Peristephanon, 2).

Între 579 şi 590, papa Pelagiu al II-lea a edificat o bazilică ad corpus tăind colina de deasupra, sacrificând o porţiune din catacombele Ciriaca şi creând un fel de aulă. Însă în timpul papei Honoriu (1216-1217), s-a revizuit construcţia pelagiană inversând orientarea bazilicii, care a devenit prezbiteriul noului edificiu de cult.

Devoţiunea faţă de arhidiaconul roman s-a născut destul de repede şi, dacă excludem reprezentarea martiriului său pe medalia Sucessa, considerată un fals din secolul al XVIII-lea, care imită frumosul mozaic din mausoleul lui Galla Placidia din Ravenna, trebuie să afirmăm că reprezentările martirului ne oferă imaginea unui tânăr, cu sau fără tonsură, adesea fără barbă, dar şi cu barbă. El poartă – asemenea lui Petru – crucea martiriului pe umeri, cartea, semn al stării sale diaconale, în timp ce, aşa cum se spunea, uneori apare şi grătarul ca influenţă a lui passio care relatează sfârşitul său crud.

În secolul al V-lea apare, cu crucea şi cartea, într-o frescă din catacomba „Sfântul Senator” la Albano, unde apare pentru prima dată în Occident şi stola diaconală. În aceiaşi ani, sau puţin mai târziu, imaginea lui Laurenţiu se inserează într-o serie de fresce în catacombele „Sfântul Ianuariu” la Napoli, purtând coroana martiriului, împreună cu Petru, Paul şi însuşi Ianuariu. Cea mai veche reprezentare legată de sfârşitul atroce pe grătar trebuie referită – aşa cum s-a anticipat – decoraţiei de la o lunetă a aşa-numitului mausoleu al lui Galla Placidia, unde martirul apare în toată măreţia sa lângă un fel de tabernacol deschis care conţine evangheliile şi un grătar mare unde ard vii flăcările gata pentru vivicomburium.

Dacă imaginea se răspândeşte şi în artele mici şi, mai precis, în ferestrele aurite, reprezentarea cea mai maiestuoasă, solemnă şi vie este cea inserată în arcul absidei bazilicii pelagiene, din fericire conservată încă. Aici, pe un fundal auriu splendid, se dezvoltă un bogat mozaic care are protagonist un Cristos cu barbă aşezat pe globul pământesc şi îmbrăcat în purpura imperială. Cu mâna dreaptă el ţine crucea, în timp ce cu mâna stângă propune gestul larg al lui adlocutio, conform ceremonialului imperial, dar şi al profesorului şi învăţătorului de viaţă. La stânga lui, Laurenţiu poate fi recunoscut după crucea şi după cartea deschisă pe care o ţine în mână, în timp ce pontiful Pelagiu arată cu emfază macheta bisericii tiburtine. La dreapta sunt plasaţi protomartirul Ştefan şi Hipolit, înmormântat pe aceeaşi stradă.

Convergenţa mărturiilor hagiografice, arheologice, arhitectonice şi iconografice ne vorbeşte despre un cult neîntrerupt faţă de arhidiaconul Laurenţiu care, din momentul paleocreştin, străbate secolele, trecând prin perioada bizantină şi evul mediu şi ajungând în zilele noastre, dacă complexul tiburtin şi comemorarea martirului roman sunt încă astăzi centre de atracţie a devoţiunii romane, dar şi a pelerinilor creştini din toată lumea.

(După L’Osservatore romano, 9-10 august 2010, de Fabrizio Bisconti

traducător pr. Mihai Pătraşcu )