Arhive pentru ‘Sfinţii Părinţi’

Provoacă-ți conștiința… Cinci căi…

„Vreți să vă vorbesc despre căile pocăinței? Sunt multe și variate, însă toate conduc spre cer.
    Prima cale a pocăinței este condamnarea păcatelor. Spune tu cel dintâi păcatele tale și vei fi îndreptățit (cf. Is 43,25-26). Pentru aceasta spune și profetul:
Am spus: Voi mărturisi Domnului fărădelegile mele și tu ai iertat vinovăția păcatului meu (Ps 31[32],5). Așadar, con­damnă și tu păcatele tale. Acest lucru îi este sufi­cient Domnului pentru eliberarea ta. Apoi, dacă îți condamni păcatele, vei fi mai atent ca să nu cazi din nou în ele. Provoacă-ți conștiința să devină acuzatoarea ta internă, ca să nu fie mai târziu acuzatoare înaintea tribunalului Domnului.
    Așadar, aceasta este o cale optimă de pocăință; dar există o alta care nu este deloc inferioară: a nu-ți aminti de păcatele dușmanilor, a domina ura, a-i ierta pe frații care ne-au ofensat. Și în felul acesta vom avea iertarea ofenselor pe care le-am făcut Domnului. Acesta este al doilea mod de a ispăși păcatele. Dacă voi iertați oame­nilor greșelile lor, și Tatăl vostru ceresc vă va ierta (Mt 6,14).
    Vrei să înveți o a treia cale de pocăință? Este cea a rugăciunii zeloase și bine făcută, care vine din adâncul inimii.
    Dacă vrei să cunoști a patra cale, îți voi spune că este cea a pomenii. Aceasta are o valoare foarte mare. Apoi să mai adăugăm acest lucru: Dacă cineva se comportă cu modestie și umilință, va distruge din rădăcină păca­tele sale cu aceeași eficacitate a mijloacelor amintite mai sus. Ne este martor vameșul care nu era în stare să-și amintească de faptele sale bune, dar în locul lor a oferit recunoașterea umilă a păcatelor sale, și astfel s-a eliberat de povara cea grea pe care o avea pe conștiință.
    Am arătat cinci căi ale pocăinței: prima este con­damnarea propriilor păcate, a doua este iertarea ofen­selor aproapelui, a treia constă în rugăciune, a patra în pomană și a cincea în umilință.
    Așadar, nu sta fără să faci nimic; dimpotrivă, încearcă să înaintezi în fiecare zi pe toate aceste căi, pentru că sunt ușoare și nici nu poți invoca slăbiciunea ta ca să fii scutit de ele. Chiar și atunci când va trebui să trăiești în lipsuri grave, vei putea să elimini ura, să practici umi­lința, să te rogi continuu și să condamni păcatele, iar sărăcia ta nu te va împiedica niciodată. Dar ce spun? Nici măcar în acea cale de iertare în care se cere împăr­țirea banilor, adică pomana, sărăcia nu este o piedică. Nu. Acest lucru îl demonstrează văduva care a oferit cei doi bănuți.
    Așadar, învățând modul de vindecare a rănilor noas­tre, să folosim aceste remedii. După ce am redobândit adevărata sănătate, ne vom bucura cu încredere de masa sfântă și vom merge cu mare slavă în întâmpinarea lui Cristos, regele slavei, și vom câștiga pentru totdeauna bunurile veșnice prin harul, milostivirea și bunătatea Domnului nostru Isus Cristos”.

(Din Omiliile sfântului Ioan Crisostomul, Despre diavolul ispititor 2, 6: PG 49, 263-264: Cinci căi de pocăință)

    R. Bună este rugăciunea împreună cu postul;
iar po­mana este mai bună decât adunarea aurului;
* pentru că pomana purifică de orice păcat.
    V. Iertați și veți fi iertați, dați și vi se va da.
* pentru că pomana purifică de orice păcat.

Rugăciunea de încheiere

    Dumnezeule, care unești într-o singură voință cuge­tele celor ce cred în tine, dă poporului tău harul să iubească ceea ce poruncești și să dorească ceea ce făgă­duiești, pentru ca, în nestatornicia lumii acesteia, inimile noastre să fie ancorate acolo unde se află adevăratele bucurii. Prin Cristos, Domnul nostru. Amin!


Detalii despre Proiectul „Școala din inima copiilor (necunoscuți)” găsiți AICI: https://paxlaur.com/2022/08/22/scoala-din-inima-copiilor-necunoscuti/

Viața noastră este un exercițiu al dorinței

Golește ceea ce trebuie umplut.
Ceea ce trebuie umplut de bine
trebuie să fie golit de rău.
Dacă ești plin de oțet, unde vei pune mierea?

Ce ni s-a promis? Vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea așa cum este (1In 3,2). Limba s-a exprimat așa cum a putut mai bine; celelalte va trebui să ni le imaginăm cu mintea. Într-adevăr, dacă Ioan s-a exprimat așa cum a putut referitor la cel care este, ce putem spune noi, oamenii, care suntem atât de departe de a egala meritele sale?

Să ne întoarcem, așadar, la acea ungere a sa, să ne întoarcem la acea ungere care ne învață în interior ceea ce noi nu suntem în stare să exprimăm în cuvinte. Și pentru că acum nu puteți vedea, misiunea voastră este să o doriți.

Întreaga viață a adevăratului creștin este o dorință sfântă. Desigur, ceea ce dorești tu încă nu vezi, dar dorind-o, devii capabil să fii umplut atunci când va veni ceea ce trebuie să vezi.

Dacă trebuie să umpli un recipient și știi cât de mult este ceea ce ți se va da, tu mărești capacitatea acestui recipient, fie că este un sac, un burduf sau altceva de acest fel. Tu știi cât de important este ceea ce ți se dă și vezi că recipientul este prea îngust; lărgindu-l, tu îl faci mai încăpător. La fel procedează și Dumnezeu. Făcându-ne să așteptăm, el mărește dorința noastră; făcându-ne să dorim, el lărgește sufletul și, lărgindu-l, îl face mai încăpător.

Așadar, fraților, să dorim, pentru că trebuie să fim umpluți. Priviți la sfântul Paul care își lărgește sufletul ca să poată primi ceea ce trebuie să vină. El spune: Nu că aș fi dobândit aceasta sau aș fi ajuns la desăvârșire. Fraților, eu nu consider că l-aș fi cucerit (Fil 3,12-13). Atunci, ce faci în această viață, dacă nu l-ai cucerit? Un singur lucru fac: uit cele din urma mea și mă avânt către cele dinainte. Alerg spre scop, spre răsplata chemării de sus (Fil 3,13-14). El spune că se avântă și aleargă spre scop. Nu se simțea în stare să primească ceea ce ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit (1Cor 2,9).

Iată ce este viața noastră: un exercițiu al dorinței. Dorința sfântă ne va forma cu atât mai mult, cu cât ne vom detașa dorințele de iubirea lumii. Am spus-o deja cu altă ocazie: golește ceea ce trebuie umplut. Ceea ce trebuie umplut de bine trebuie să fie golit de rău. Presupune că Dumnezeu vrea să te umple cu miere.

Dacă ești plin de oțet, unde vei pune mierea? Trebuie să golești vasul de ceea ce conținea, trebuie să-l cureți. Trebuie să-l cureți, chiar cu trudă și oboseală, ca să fie în măsură să primească altceva.

Vorbim despre miere, vorbim despre aur, vorbim despre vin; putem să desemnăm cu orice nume ceea ce nu poate fi numit, însă ceea ce vrem să spunem se numește Dumnezeu. Și când spunem Dumnezeu, ce spunem? Acest cuvânt desemnează tot ce așteptăm. Așadar, orice am fi în stare să spunem este inferior realității. Să ne lărgim, tinzând spre el, pentru ca, atunci când va veni, să ne umple. Vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea așa cum este (1In 3,2).

Din Tratatul asupra Scrisorii întâi a sfântului Ioan,
de sfântul Augustin, episcop 
(Trat. 4, 6: PL 35, 2008-2009)

Omul care şi-a dat seama de Dumnezeu…

«Îmi este teamă ca Isus să treacă
şi eu să nu-mi dau seama»

„A voit să se întoarcă în Africa, la casa sa şi la ogoarele sale (…) a rămas acolo circa trei ani; şi după ce a cedat acele bunuri, împreună cu aceia care îi erau apropiaţi trăia pentru Dumnezeu, cu posturi, rugăciuni, fapte bune, meditând noaptea şi ziua legea Domnului”. Aceasta era viaţa zilnică a lui Augustin de Tagaste, retor la curtea lui Valentinian al II-lea la Milano, care convertindu-se la creştinism a decis să se dăruiască în întregime lui Dumnezeu şi să se întoarcă în Numidia, împărtăşind cu prietenii mai dragi căutarea adevărului. O relatează Possidius, primul său biograf, care în „Viaţa sfântului Augustin” revelează trăsăturile mai intime ale episcopului de Hipona, simplitatea sa de om dedicat sfaturilor evanghelice. Şi tocmai preocuparea constantă a episcopului de Hipona de a modela viaţa sa după aceea a lui Cristos şi dorinţa sa de a adera pe deplin la iubirea lui Dumnezeu fără a se lăsa distras de ocupaţiile zilnice şi fără a uita pe aproapele sunt elementele scoase în evidenţă de tweet-ul din 28 august 2021 al Papei Francisc, care aminteşte predica 88, citată de mai multe ori în omilii şi discursuri: „Sfântul Augustin spunea: «Îmi este teamă ca Isus să treacă şi eu să nu-mi dau seama». Este important să rămânem vigilenţi, pentru că o greşeală a vieţii este a ne pierde în mii de lucruri şi a nu ne da seama de Dumnezeu”. Interes primar al lui Augustin era să-l cunoască pe Dumnezeu, să scruteze şi să studieze Scripturile, dar, remarcă Possidius, „tot ceea ce Dumnezeu îl făcea să înţeleagă pe el care medita şi se ruga, el le făcea cunoscut celor prezenţi şi absenţi cu discursuri şi cărţi”. Îl cunoaştem ca părinte al Bisericii, teolog, filozof, învăţător al harului, păstor al Diecezei de Hippo Regius, actuala Annaba, în Algeria, şi totuşi Augustin nu s-a gândit pentru sine la o viaţă publică în Biserică, voia pur şi simplu să fie călugăr. Însă proiectele lui Dumnezeu erau cu totul altele. Şi totuşi a voit mereu să trăiască umil în unitate de minte şi de inimă îndreptat spre Cel Preaînalt, împreună cu aceia care, asemenea lui, au ales să urmeze total evanghelia.

A devenit preot prin aclamaţie, atunci când, aflându-se din întâmplare în bazilica din Hipona, episcopul Valeriu, cerând credincioşilor săi să-i indice cine putea asuma funcţia de preot, a fost condus în faţa prelatului de cei care cunoşteau stilul său de viaţă pentru ca să fie hirotonit. Augustin n-ar fi voit să părăsească viaţa monastică, dar a capitulat pentru a sluji Biserica. Devenit preot, „imediat a instituit o mănăstire lângă biserică şi a început să trăiască împreună cu slujitorii lui Dumnezeu conform modului şi normei stabilite în timpul apostolilor”, prin care „nimeni nu trebuia să aibă ceva propriu”, ci totul „trebuia să fie în comun şi fiecăruia trebuia să i se dea în funcţie de propriile necesităţi”. Şi între timp „învăţa şi predica, în privat şi în public, în casă şi în biserica sa, cuvântul de mântuire cu încredere deplină împotriva ereziilor care erau înfloritoare în Africa, în special împotriva donatiştilor, maniheilor şi păgânilor” şi făcea asta, descrie Possidius, „fie scriind cărţi, fie improvizând discursuri”. Şi ca episcop (şi a fost timp de 40 de ani) nu a schimbat mult conduita sa de viaţă, „predica acel cuvânt al mântuirii veşnice cu mai multă insistenţă şi entuziasm şi cu autoritate mai mare, însă nu numai într-o regiune, ci oriunde i se cerea să meargă, cu dârzenie şi atenţie”, şi „era mereu gata să dea explicaţie pentru cel care-l întreba despre credinţă şi despre speranţa în Dumnezeu”.

Possidius permit să ni-l imaginăm pe Augustin şi în modul obişnuit al zilelor sale, precizând că „hainele sale, încălţămintea, aşternuturile erau de calitate medie sau potrivită, nici prea luxoase, nici de tip uzat”, aşadar „ţinea o cale de mijloc, nedepăşind nici într-o parte, nici în cealaltă”. În afară de asta informează că „obişnuia o masă frugală şi simplă, care avea însă între verdeţuri şi legume şi carnea, din respect faţă de oaspeţi sau faţă de vreunul care nu se simţea bine”, şi după aceea „avea mereu vinul”. Asocia la alegerile mesei cuvântul lui Dumnezeu, astfel, de exemplu, cu privire la vin. Amintea ceea ce apostolul Paul i-a scris lui Timotei: „Să nu bei numai apă, ci foloseşte şi un pic de vin pentru stomacul tău şi pentru bolile tale frecvente”. Şi după aceea „folosea numai lingurile de argint”, însă platourile pentru a aduce mâncarea la masă erau fie de lut, fie de lemn, fie de marmură, „şi asta nu din sărăcie, ci înadins”. Însă episcopul de Hipona aservea mereu orice lucru pentru ospitalitate, chiar şi în sufragerie, unde a voit această inscripţie: „Cui îi place să-i calomnieze pe cei absenţi, să ştie că nu este vrednic de această masă”. Astfel avertiza pe orice invitat să se abţină de la bârfe superflue şi dăunătoare. „A fost mereu foarte ospitalier – evidenţiază Possidius. Şi în timpul prânzului avea mai îndrăgită lectura sau discuţia decât mâncarea şi băutura.”

Preocuparea constantă a lui Augustin era ca oricine să se poată apropia de ştiinţă, pentru aceasta „favoriza studiile şi progresele tuturor celor buni şi se bucura de asta”. Şi după aceea „tolera cu milă şi sfinţenie anumite lipsuri de disciplină ale fraţilor, în timp ce se îndurera de răutatea celor răi, fie a celor din Biserică, fie a celor din afara Bisericii”. A contribuit enorm la dezvoltarea teologiei, „multe cărţi au fost compuse şi publicate de el, multe predici au fost ţinute în biserică, transcrise şi corectate de el, fie pentru a contesta pe diferiţii eretici fie pentru a interpreta Sfintele Scripturi spre edificarea sfinţilor fii ai Bisericii”, aşa încât, afirmă Possidius, „un studios cu greu are posibilitatea de a le citi şi de a le învăţa să le cunoască”.

Augustin nu-i uita nici pe cei din urmă: „Pentru a-i ajuta pe prizonieri şi o mare cantitate de săraci, a stricat şi a topit unele vase sacre şi a distribuit profitul celui care avea nevoie” şi „îşi amintea mereu de colegii de sărăcie”, le dăruia cu mâini largi „luând din ceea ce era de folos pentru sine şi pentru cei care locuiau împreună cu el, adică din profiturile bunurilor Bisericii, precum şi din ofertele credincioşilor”. Şi, „pentru a evita ca aceste bunuri – aşa cum se întâmplă de obicei – să fie sursă de supărare faţă de clerici, el obişnuia să spună poporului lui Dumnezeu că ar prefera mai degrabă să trăiască din ofertele lor decât să se înhame cu îngrijirea şi administrarea acelor bunuri: de aceea el era gata să le cedeze credincioşilor”. În acest mod, „toţi servitorii şi slujitorii lui Dumnezeu” ar fi putut să trăiască „aşa cum se citeşte în Vechiul Testament că acela care slujea la altar, avea parte de el”.

Ca episcop, pentru dreptul roman, Augustin avea jurisdicţie în controversele civile care îi erau prezentate „de creştini şi de persoane de orice religie”. În audienţele episcopale „asculta cauzele cu atenţie religioasă (…) şi judeca, uneori până la ora micului dejun, alteori toată ziua făcând post”. Şi, adaugă Possidius, „ştia să perceapă momentul oportun pentru a explica părţilor adevărul legii divine”; în afară de asta, „fiindcă unii îi cereau să se ocupe de problemele lor temporale, trimitea scrisori la diferite persoane. Însă considera o povară această ocupaţie care îl distrăgea de la activităţi mai importante; de fapt, îi era plăcut să discute mereu despre lucrurile lui Dumnezeu, fie în public, fie în discuţie fraternă şi familială”.

La vârstă înaintată Augustin a voit „să reconsidere cu spiritul unui judecător sever” toate scrierile sale şi „să semnaleze în ele cu stilul, ca al unui cenzor” – el însuşi foloseşte aceşti termeni – ceea ce provoca o dezaprobare a sa. În practică episcopul de Hipona a voit să reexamineze toată producţia sa literară şi omiletică. A intitulat această analiză minuţioasă „Retractări”, o operă singulară şi unică în genul său unde se evidenţiază o mare capacitate de autocritică şi prin care a lămurit că a dictat, până în acel moment, 93 de opere pentru 232 de cărţi în ansamblu. L-a determinat la asta şi un text din Cartea Proverbelor – „Din cauza multei vorbării nu aş reuşi să evit păcatul” -, considerând că din diferitele sale discuţii ar fi fost posibil „să scoată multe fragmente care, dacă nu sunt chiar false” ar fi putut să apară sau şi să fie demonstrate ca superflue. Possidius explică faptul că a fost revizuit şi corectat tot ceea ce a observat că a fost scris în diformitate a regulii de credinţă, când „încă nu era bine la curent cu normele Bisericii”. Şi Confesiunile, deja în secolul al IV-lea un bestseller, n-au fost scutite de revizuire. Augustin clarifică faptul că „îl laudă pe Dumnezeu cel drept şi bun pentru acţiunile bune şi rele” pe care le-a săvârşit „şi îndreaptă spre Dumnezeu mintea şi inima omului”. „Au exercitat această acţiune asupra mea în timp ce le scriam – continuă el – şi continuă s-o exercite când le citesc. Ce gândesc alţii despre ele este treaba lor: însă ştiu că sunt foarte plăcute şi încă plac multor fraţi”.

La vârsta de 76 de ani, în vara anului 430, constrâns la pat de o febră puternică, Augustin „a pus să se transcrie psalmii lui David care tratează despre pocăinţă”, a voit ca foile să fie lipite pe peretele din camera sa pentru ca să-i poată citi şi plângea fără întrerupere. S-a stins la 28 august. „A lăsat Bisericii cler abundent şi mănăstiri de bărbaţi şi femei practicanţi ai continenţei cu superiorii lor – afirmă Possidius -; în afară de aceasta, bibliotecile care conţin cărţi şi predici fie ale sale, fie ale altor sfinţi, din care se poate cunoaşte cât a fost, prin darul lui Dumnezeu, măreţia sa în Biserică şi în care credincioşii îl găsesc mereu viu”. Şi astăzi, aşa cum conclude Possidius, „din scrierile sale rezultă clar” că Augustin a trăit în mod corect şi integru în credinţa, speranţa şi caritatea Bisericii Catolice; iar acest lucru poate fi învăţat de cei care beneficiază de pe urma lecturii a ceea ce el a scris despre divinitate”. Şi dacă scrierile episcopului de Hipona încă fascinează foarte mulţi cititori, totuşi nu se poate să nu se dorească de a merge în urmă în secole, atraşi de cuvintele lui Possidius”: „Cred că cei care au beneficiat cel mai mult de contactul cu el au fost cei care au putut să-l vadă şi să-l audă atunci când vorbea în persoană în biserică şi, mai ales, cei care au experimentat viaţa lui zilnică printre oameni”.

(Papa Francisc: Sfântul Augustin, omul care şi-a dat seama de Dumnezeu, de Tiziana Campisi
după Vatican News, 28 august 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro