Arhive pentru ‘Sfinţii Părinţi’

Omul care şi-a dat seama de Dumnezeu…

«Îmi este teamă ca Isus să treacă
şi eu să nu-mi dau seama»

„A voit să se întoarcă în Africa, la casa sa şi la ogoarele sale (…) a rămas acolo circa trei ani; şi după ce a cedat acele bunuri, împreună cu aceia care îi erau apropiaţi trăia pentru Dumnezeu, cu posturi, rugăciuni, fapte bune, meditând noaptea şi ziua legea Domnului”. Aceasta era viaţa zilnică a lui Augustin de Tagaste, retor la curtea lui Valentinian al II-lea la Milano, care convertindu-se la creştinism a decis să se dăruiască în întregime lui Dumnezeu şi să se întoarcă în Numidia, împărtăşind cu prietenii mai dragi căutarea adevărului. O relatează Possidius, primul său biograf, care în „Viaţa sfântului Augustin” revelează trăsăturile mai intime ale episcopului de Hipona, simplitatea sa de om dedicat sfaturilor evanghelice. Şi tocmai preocuparea constantă a episcopului de Hipona de a modela viaţa sa după aceea a lui Cristos şi dorinţa sa de a adera pe deplin la iubirea lui Dumnezeu fără a se lăsa distras de ocupaţiile zilnice şi fără a uita pe aproapele sunt elementele scoase în evidenţă de tweet-ul din 28 august 2021 al Papei Francisc, care aminteşte predica 88, citată de mai multe ori în omilii şi discursuri: „Sfântul Augustin spunea: «Îmi este teamă ca Isus să treacă şi eu să nu-mi dau seama». Este important să rămânem vigilenţi, pentru că o greşeală a vieţii este a ne pierde în mii de lucruri şi a nu ne da seama de Dumnezeu”. Interes primar al lui Augustin era să-l cunoască pe Dumnezeu, să scruteze şi să studieze Scripturile, dar, remarcă Possidius, „tot ceea ce Dumnezeu îl făcea să înţeleagă pe el care medita şi se ruga, el le făcea cunoscut celor prezenţi şi absenţi cu discursuri şi cărţi”. Îl cunoaştem ca părinte al Bisericii, teolog, filozof, învăţător al harului, păstor al Diecezei de Hippo Regius, actuala Annaba, în Algeria, şi totuşi Augustin nu s-a gândit pentru sine la o viaţă publică în Biserică, voia pur şi simplu să fie călugăr. Însă proiectele lui Dumnezeu erau cu totul altele. Şi totuşi a voit mereu să trăiască umil în unitate de minte şi de inimă îndreptat spre Cel Preaînalt, împreună cu aceia care, asemenea lui, au ales să urmeze total evanghelia.

A devenit preot prin aclamaţie, atunci când, aflându-se din întâmplare în bazilica din Hipona, episcopul Valeriu, cerând credincioşilor săi să-i indice cine putea asuma funcţia de preot, a fost condus în faţa prelatului de cei care cunoşteau stilul său de viaţă pentru ca să fie hirotonit. Augustin n-ar fi voit să părăsească viaţa monastică, dar a capitulat pentru a sluji Biserica. Devenit preot, „imediat a instituit o mănăstire lângă biserică şi a început să trăiască împreună cu slujitorii lui Dumnezeu conform modului şi normei stabilite în timpul apostolilor”, prin care „nimeni nu trebuia să aibă ceva propriu”, ci totul „trebuia să fie în comun şi fiecăruia trebuia să i se dea în funcţie de propriile necesităţi”. Şi între timp „învăţa şi predica, în privat şi în public, în casă şi în biserica sa, cuvântul de mântuire cu încredere deplină împotriva ereziilor care erau înfloritoare în Africa, în special împotriva donatiştilor, maniheilor şi păgânilor” şi făcea asta, descrie Possidius, „fie scriind cărţi, fie improvizând discursuri”. Şi ca episcop (şi a fost timp de 40 de ani) nu a schimbat mult conduita sa de viaţă, „predica acel cuvânt al mântuirii veşnice cu mai multă insistenţă şi entuziasm şi cu autoritate mai mare, însă nu numai într-o regiune, ci oriunde i se cerea să meargă, cu dârzenie şi atenţie”, şi „era mereu gata să dea explicaţie pentru cel care-l întreba despre credinţă şi despre speranţa în Dumnezeu”.

Possidius permit să ni-l imaginăm pe Augustin şi în modul obişnuit al zilelor sale, precizând că „hainele sale, încălţămintea, aşternuturile erau de calitate medie sau potrivită, nici prea luxoase, nici de tip uzat”, aşadar „ţinea o cale de mijloc, nedepăşind nici într-o parte, nici în cealaltă”. În afară de asta informează că „obişnuia o masă frugală şi simplă, care avea însă între verdeţuri şi legume şi carnea, din respect faţă de oaspeţi sau faţă de vreunul care nu se simţea bine”, şi după aceea „avea mereu vinul”. Asocia la alegerile mesei cuvântul lui Dumnezeu, astfel, de exemplu, cu privire la vin. Amintea ceea ce apostolul Paul i-a scris lui Timotei: „Să nu bei numai apă, ci foloseşte şi un pic de vin pentru stomacul tău şi pentru bolile tale frecvente”. Şi după aceea „folosea numai lingurile de argint”, însă platourile pentru a aduce mâncarea la masă erau fie de lut, fie de lemn, fie de marmură, „şi asta nu din sărăcie, ci înadins”. Însă episcopul de Hipona aservea mereu orice lucru pentru ospitalitate, chiar şi în sufragerie, unde a voit această inscripţie: „Cui îi place să-i calomnieze pe cei absenţi, să ştie că nu este vrednic de această masă”. Astfel avertiza pe orice invitat să se abţină de la bârfe superflue şi dăunătoare. „A fost mereu foarte ospitalier – evidenţiază Possidius. Şi în timpul prânzului avea mai îndrăgită lectura sau discuţia decât mâncarea şi băutura.”

Preocuparea constantă a lui Augustin era ca oricine să se poată apropia de ştiinţă, pentru aceasta „favoriza studiile şi progresele tuturor celor buni şi se bucura de asta”. Şi după aceea „tolera cu milă şi sfinţenie anumite lipsuri de disciplină ale fraţilor, în timp ce se îndurera de răutatea celor răi, fie a celor din Biserică, fie a celor din afara Bisericii”. A contribuit enorm la dezvoltarea teologiei, „multe cărţi au fost compuse şi publicate de el, multe predici au fost ţinute în biserică, transcrise şi corectate de el, fie pentru a contesta pe diferiţii eretici fie pentru a interpreta Sfintele Scripturi spre edificarea sfinţilor fii ai Bisericii”, aşa încât, afirmă Possidius, „un studios cu greu are posibilitatea de a le citi şi de a le învăţa să le cunoască”.

Augustin nu-i uita nici pe cei din urmă: „Pentru a-i ajuta pe prizonieri şi o mare cantitate de săraci, a stricat şi a topit unele vase sacre şi a distribuit profitul celui care avea nevoie” şi „îşi amintea mereu de colegii de sărăcie”, le dăruia cu mâini largi „luând din ceea ce era de folos pentru sine şi pentru cei care locuiau împreună cu el, adică din profiturile bunurilor Bisericii, precum şi din ofertele credincioşilor”. Şi, „pentru a evita ca aceste bunuri – aşa cum se întâmplă de obicei – să fie sursă de supărare faţă de clerici, el obişnuia să spună poporului lui Dumnezeu că ar prefera mai degrabă să trăiască din ofertele lor decât să se înhame cu îngrijirea şi administrarea acelor bunuri: de aceea el era gata să le cedeze credincioşilor”. În acest mod, „toţi servitorii şi slujitorii lui Dumnezeu” ar fi putut să trăiască „aşa cum se citeşte în Vechiul Testament că acela care slujea la altar, avea parte de el”.

Ca episcop, pentru dreptul roman, Augustin avea jurisdicţie în controversele civile care îi erau prezentate „de creştini şi de persoane de orice religie”. În audienţele episcopale „asculta cauzele cu atenţie religioasă (…) şi judeca, uneori până la ora micului dejun, alteori toată ziua făcând post”. Şi, adaugă Possidius, „ştia să perceapă momentul oportun pentru a explica părţilor adevărul legii divine”; în afară de asta, „fiindcă unii îi cereau să se ocupe de problemele lor temporale, trimitea scrisori la diferite persoane. Însă considera o povară această ocupaţie care îl distrăgea de la activităţi mai importante; de fapt, îi era plăcut să discute mereu despre lucrurile lui Dumnezeu, fie în public, fie în discuţie fraternă şi familială”.

La vârstă înaintată Augustin a voit „să reconsidere cu spiritul unui judecător sever” toate scrierile sale şi „să semnaleze în ele cu stilul, ca al unui cenzor” – el însuşi foloseşte aceşti termeni – ceea ce provoca o dezaprobare a sa. În practică episcopul de Hipona a voit să reexamineze toată producţia sa literară şi omiletică. A intitulat această analiză minuţioasă „Retractări”, o operă singulară şi unică în genul său unde se evidenţiază o mare capacitate de autocritică şi prin care a lămurit că a dictat, până în acel moment, 93 de opere pentru 232 de cărţi în ansamblu. L-a determinat la asta şi un text din Cartea Proverbelor – „Din cauza multei vorbării nu aş reuşi să evit păcatul” -, considerând că din diferitele sale discuţii ar fi fost posibil „să scoată multe fragmente care, dacă nu sunt chiar false” ar fi putut să apară sau şi să fie demonstrate ca superflue. Possidius explică faptul că a fost revizuit şi corectat tot ceea ce a observat că a fost scris în diformitate a regulii de credinţă, când „încă nu era bine la curent cu normele Bisericii”. Şi Confesiunile, deja în secolul al IV-lea un bestseller, n-au fost scutite de revizuire. Augustin clarifică faptul că „îl laudă pe Dumnezeu cel drept şi bun pentru acţiunile bune şi rele” pe care le-a săvârşit „şi îndreaptă spre Dumnezeu mintea şi inima omului”. „Au exercitat această acţiune asupra mea în timp ce le scriam – continuă el – şi continuă s-o exercite când le citesc. Ce gândesc alţii despre ele este treaba lor: însă ştiu că sunt foarte plăcute şi încă plac multor fraţi”.

La vârsta de 76 de ani, în vara anului 430, constrâns la pat de o febră puternică, Augustin „a pus să se transcrie psalmii lui David care tratează despre pocăinţă”, a voit ca foile să fie lipite pe peretele din camera sa pentru ca să-i poată citi şi plângea fără întrerupere. S-a stins la 28 august. „A lăsat Bisericii cler abundent şi mănăstiri de bărbaţi şi femei practicanţi ai continenţei cu superiorii lor – afirmă Possidius -; în afară de aceasta, bibliotecile care conţin cărţi şi predici fie ale sale, fie ale altor sfinţi, din care se poate cunoaşte cât a fost, prin darul lui Dumnezeu, măreţia sa în Biserică şi în care credincioşii îl găsesc mereu viu”. Şi astăzi, aşa cum conclude Possidius, „din scrierile sale rezultă clar” că Augustin a trăit în mod corect şi integru în credinţa, speranţa şi caritatea Bisericii Catolice; iar acest lucru poate fi învăţat de cei care beneficiază de pe urma lecturii a ceea ce el a scris despre divinitate”. Şi dacă scrierile episcopului de Hipona încă fascinează foarte mulţi cititori, totuşi nu se poate să nu se dorească de a merge în urmă în secole, atraşi de cuvintele lui Possidius”: „Cred că cei care au beneficiat cel mai mult de contactul cu el au fost cei care au putut să-l vadă şi să-l audă atunci când vorbea în persoană în biserică şi, mai ales, cei care au experimentat viaţa lui zilnică printre oameni”.

(Papa Francisc: Sfântul Augustin, omul care şi-a dat seama de Dumnezeu, de Tiziana Campisi
după Vatican News, 28 august 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Inima este făcută pentru lucruri mari

Era sfârşit de vară, dar îmi amintesc că era încă foarte cald; eram tânără, eram acasă singură şi studiam pentru iminenta sesiune de examene din septembrie. Spre seară, obosită de acum şi probabil mâhnită datorită zilei nerodnice, m-a străbătut un gând straniu, ca un impuls inedit pentru mine: voiam să merg la biserică şi la Liturghie. Eram destul de plictisită din cauza timpului petrecut cu cărţile, însă acel gând m-a pus în mişcare.

Totuşi, nu voiam să merg în parohia mea; consideram deja destul de nepotrivit să merg la Liturghie într-o zi din timpul săptămânii dar, şi mai mult, mă temeam să fiu văzută sau recunoscută de cineva. Astfel m-am îndreptat în schimb spre biserica mai apropiată de casa unde, însă, eram sigură că nu mă cunoştea nimeni: biserica avea ca patron pe sfânta Monica – încă are acest patron, însă în acea vreme nu ştiam nici măcar cine era această sfântă.

Am intrat în biserică şi imediat am perceput un straniu climat de sărbătoare: erau oameni – nu mă aşteptam la asta – şi preoţii celebranţi erau mai mulţi. M-am gândit că, probabil, se sărbătorea aniversarea căsătoriei vreunui cuplu şi mi-am imaginat că Liturghia va dura mai mult decât de obicei; un glas înăuntrul meu îmi sugera să plec, să renunţ, să fac mai degrabă o plimbare în altă parte, eventual pe faleza foarte apropiată. Însă în biserică era răcoare, erau locuri libere în spate şi în penumbră şi am decis să rămân: aş fi putut să-mi văd foarte bine de treburile mele, să mă cufund în gândurile mele pe care trebuia să le consider mai importante şi să plec atunci când voiam. Mai mult sau mai puţin asta eram eu. Însă în acea zi era 28 august, ziua în care Biserica îl comemorează pe sfântul Augustin – şi nici asta nu ştiam.

După lecturi – pe care nu mi le amintesc pentru că probabil că nu le-am ascultat – preotul a mers la amvon pentru omilia sa în timp ce eu mă pregăteam pentru un timp de linişte numai. Nu pot să-mi amintesc cuvintele sale, dar încă am bine în minte tonul său cald şi viu vorbind despre un om, un sfânt, întocmai Augustin, despre viaţa sa, despre tinereţea sa, despre pasiunile sale, despre neliniştea sa, despre marile sale dorinţe, despre iubirile sale şi despre păcatele sale, despre convertirea sa şi despre iubirea sa arzătoare faţă de Dumnezeu… şi eu nu puteam să nu ascult.

Nu reuşeam să mă apăr în niciun mod de acea relatare, mă simţeam implicată ca şi cum cineva relata viaţa mea şi îmi spunea că era frumoasă în contradicţiile sale, importantă în luptele sale şi că însuşi Dumnezeu o iubea. Trăirea existenţială şi de credinţă a acelui om, departe secole şi secole de mine, îmi era oglindă, dădea glas la ceea ce purtam în mine; mă emoţiona şi în acelaşi timp mă îmbucura foarte multe.

Nu ştiu ce s-a întâmplat în mine, însă, ziua următoare, am mers repede la librărie pentru a cumpăra Confesiunile – fără a şti că acasă erau deja mai multe exemplare – pentru că era cartea pe care preotul a citat-o în omilia sa. Şi astfel am început să citesc, mai propriu-zis să călătoresc înăuntrul vieţii mele, în compania acelui om care mă învăţa, pas după pas, arta de a discerne în inimă, de a privi adevărul şi de a cunoaşte Adevărul. Pot să-mi însuşesc acele cuvinte pe care Augustin le spune referindu-se la o carte citită în schimb de el: „Cartea aceea, trebuie să admit, a schimbat modul meu de a simţi, a schimbat înseşi rugăciunile pe care ţi le adresam, Doamne, a trezit în mine noi aspiraţii şi noi dorinţe” (Confesiunile III, 4.7).

Începeam să-l cunosc pe Augustin prin ceea ce el însuşi relata despre sine şi descopeream în el că exista o posibilitate pentru mine de a exprima şi a consemna dorinţele mele. Nu mă înşelam, inima este făcută pentru lucruri mari, foarte mari: căutarea lui Dumnezeu, prietenia, comuniunea, pasiunea, dăruirea, frumuseţea împreună cu reculegerea, cu rugăciunea, cu harul. Filozoful plictisitor şi prea vorbăreţ pe care mi l-au prezentat ca Augustin de Hipona în timpurile şcolii nu era acelaşi om pe care-l întâlneam acum; adunându-i toată neliniştea, o recunoşteam pe a mea care în sfârşit avea drept de cetăţenie printre sfinţi!

Au trecut mulţi ani de la acele zile şi de la acele emoţii de neuitat şi numai Providenţa ştie cum după aceea, în urmă cu douăzeci de ani, am ajuns la viaţa monastică augustiniană. În schimb ceea ce ştiu este că în Augustin locuia o dorinţă după relaţia cu Dumnezeu şi după contemplarea acele Feţe Sfinte pe care o căuta în pliurile istoriei, ale fiecărei istorii, niciodată departe de realitatea şi de evenimentele foarte concrete ale umanităţii.

Inima noastră este ca inima lui Augustin: este capabilă să ardă de pasiune intensă faţă de bine, faţă de frumuseţe, faţă de căutarea fericirii. Şi este în noi posibilitatea de a asculta această pasiune pentru a ne îndrepta spre Cel care este izvorul ei.

Sunt ale sfântului Augustin cuvintele care ne ajută să fim adevăraţi: „Intraţi în inima voastră! Unde vreţi să mergeţi departe de voi? Mergând departe vă veţi pierde. Pentru ce porniţi pe drumuri pustii? Întoarceţi-vă din vagabondajul vostru care v-a deviat de la drum; întoarceţi-vă la Domnul. El este pregătit. Mai întâi reintră în inima ta, tu care ai devenit străin de tine însuţi, numai pentru a vagabonda în afară: nu te cunoşti pe tine însuţi şi îl cauţi pe cel care te-a creat! Întoarce-te, întoarce-te la inimă! Reintră în inimă: acolo examinează ceea ce probabil percepi despre Dumnezeu, pentru că acolo se află imaginea lui Dumnezeu; în interioritatea omului locuieşte Cristos” (Comentariu la Evanghelia lui Ioan).

(Inima este făcută pentru lucruri mari

de Fulvia Sieni, călugăriţă augustiniană

după L’Osservatore Romano, 28 august 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

De ce (nu) credem Crăciunul

„Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului,
pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi
şi le-ai revelat celor mici” (Mt 11,25):
toată istoria necredinţei umane
este explicată de aceste cuvinte ale lui Cristos.
Umilinţa furnizează cheia pentru a înţelege Întruparea.

(card. Raniero Cantalamessa, 18.12.2020)

%d blogeri au apreciat: