Arhive pentru ‘(spre) Preoţie’

Trei verbe și o Mamă

„Din inimă se naşte binele:
cât de important este a ţine curată inima,
a păzi viaţa interioară,
a practica rugăciunea!
Cât de important este a educa inima la îngrijire
a avea dragi persoanele şi lucrurile.
Totul începe de aici, de la îngrijirea celorlalţi, a lumii, a creaţiei.
Nu ne foloseşte să cunoaştem multe persoane şi multe lucruri
dacă nu ne îngrijim de ele.
Anul acesta, în timp ce sperăm într-o renaştere şi în noi îngrijiri,
să nu neglijăm îngrijirea.
Pentru că, în afară de vaccinul pentru trup,
este nevoie de vaccinul pentru inimă:
şi acest vaccin este îngrijirea.
Va fi un an bun dacă ne vom îngriji de ceilalţi,
aşa cum face Sfânta Fecioară Maria cu noi”.

Omilia Papei Francisc la 1 ianuarie 2021

[Omilia Sfântului Părinte, citită de Eminenţa Sa cardinalul Pietro Parolin]

În lecturile de la liturgia de astăzi ies în evidenţă trei verbe, care se împlinesc în Născătoarea de Dumnezeu: a binecuvânta, a se naşte şi a găsi.

A binecuvânta. În cartea Numerilor, Domnul cere ca slujitorii sacri să binecuvânteze poporul său: „Aşa să-i binecuvântaţi pe fiii lui Israel: «Domnul să te binecuvânteze»” (6,23-24). Nu este o exortaţie pioasă, este o cerere precisă. Şi este important ca şi astăzi preoţii să binecuvânteze poporul lui Dumnezeu, fără încetare; şi ca şi toţi credincioşii să fie purtători de binecuvântare, să binecuvânteze. Domnul ştie că avem nevoie să fim binecuvântaţi: primul lucru pe care l-a făcut după creaţie a fost să cuvânteze bine despre fiecare lucru şi să cuvânteze foarte bine despre noi. Însă acum, cu Fiul lui Dumnezeu, nu primim numai cuvinte de binecuvântare, ci însăşi binecuvântarea: Isus este binecuvântarea Tatălui. În el, spune Sfântul Paul, Tatăl ne binecuvântează „cu toată binecuvântarea” (Ef 1,3). De fiecare dată când deschidem inima lui Isus, binecuvântarea lui Dumnezeu intră în viaţa noastră.

Astăzi îl celebrăm pe Fiul lui Dumnezeu, Binecuvântatul prin natură, care vine la noi prin Mama, binecuvântata prin har. Maria ne aduce astfel binecuvântarea lui Dumnezeu. Acolo unde este ea vine Isus. De aceea avem nevoie s-o primim, ca Sfânta Elisabeta, care a lăsat-o să intre în casa sa şi imediat a recunoscut binecuvântarea şi a spus: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău!” (Lc 1,42). Sunt cuvintele pe care le repetăm în Bucură-te, Marie. Făcând loc Mariei suntem binecuvântaţi, dar învăţăm şi să binecuvântăm. De fapt, Sfânta Fecioară Maria învaţă că binecuvântarea se primeşte pentru a o dărui. Ea, binecuvântata, a fost binecuvântare pentru toţi cei pe care i-a întâlnit: pentru Elisabeta, pentru mirii de la Cana, pentru apostoli în cenacol… Şi noi suntem chemaţi să binecuvântăm, să cuvântăm bine în numele lui Dumnezeu. Lumea este grav poluată de faptul de a cuvânta rău şi de a gândi rău despre alţii, despre societate, despre noi înşine. Însă vorbirea de rău corupe, face să degenereze totul, în timp ce binecuvântarea regenerează, dă forţă pentru a reîncepe în fiecare zi. Să cerem Născătoarei de Dumnezeu harul de a fi pentru ceilalţi purtători bucuroşi ai binecuvântării lui Dumnezeu, aşa cum este ea pentru noi.

A se naşte este al doilea verb. Sfântul Paul subliniază că Fiul lui Dumnezeu s-a „născut din femeie” (Gal 4,4). În puţine cuvinte ne spune un lucru minunat: că Domnul s-a născut ca şi noi. N-a apărut adult, ci prunc; n-a venit în lume singur, ci dintr-o femeie, după nouă luni în sânul Mamei, din care şi-a lăsat ţesută omenitatea. Inima Domnului a început să palpite în Maria, Dumnezeul vieţii a luat oxigenul de la ea. De atunci Maria ne uneşte cu Dumnezeu, pentru că în ea Dumnezeu s-a legat cu trupul nostru şi nu l-a mai lăsat niciodată. Maria – îi plăcea sfântului Francisc să spună – „l-a făcut frate al nostru pe Stăpânul Maiestăţii” (Sfântul Bonaventura, Legenda major, 9,3). Ea nu este numai puntea dintre noi şi Dumnezeu, este mai mult: este drumul pe care Dumnezeu l-a parcurs pentru a ajunge la noi şi este drumul pe care trebuie să-l parcurgem noi pentru a ajunge la el. Prin Maria îl întâlnim pe Dumnezeu aşa cum vrea el: în duioşie, în intimitate, în trup. Da, pentru că Isus nu este o idee abstractă, este concret, întrupat, s-a născut din femeie şi a crescut cu răbdare. Femeile cunosc această concreteţe răbdătoare: noi, bărbaţii, suntem adesea abstracţi şi vrem ceva imediat; femeile sunt concrete şi ştiu să ţeasă cu răbdare firele vieţii. Câte femei, câte mame în acest mod fac să se nască şi să se renască viaţa, dând lumii viitor!

Nu suntem în lume pentru a muri, ci pentru a genera viaţă. Sfânta Născătoare de Dumnezeu ne învaţă că primul pas pentru a da viaţă la ceea ce ne înconjoară este să o iubim în noi. Ea, spune astăzi Evanghelia, „păstra toate în inimă” (cf. Lc 2,19). Şi din inimă se naşte binele: cât de important este a ţine curată inima, a păzi viaţa interioară, a practica rugăciunea! Cât de important este a educa inima la îngrijirea avea dragi persoanele şi lucrurile. Totul începe de aici, de la îngrijirea celorlalţi, a lumii, a creaţiei. Nu ne foloseşte să cunoaştem multe persoane şi multe lucruri dacă nu ne îngrijim de ele. Anul acesta, în timp ce sperăm într-o renaştere şi în noi îngrijiri, să nu neglijăm îngrijirea. Pentru că, în afară de vaccinul pentru trup, este nevoie de vaccinul pentru inimă: şi acest vaccin este îngrijirea. Va fi un an bun dacă ne vom îngriji de ceilalţi, aşa cum face Sfânta Fecioară Maria cu noi.

Şi al treilea verb este a găsi. Evanghelia spune că păstorii „i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul” (v. 16). N-au găsit semne minunate şi spectaculoase, ci o simplă familie. Însă, acolo l-au găsit cu adevărat pe Dumnezeu, care este măreţie în micime, tărie în duioşie. Însă cu au reuşit păstorii să găsească acest semn aşa de puţin strălucitor? Au fost chemaţi de un înger. Nici noi nu l-am fi găsit pe Dumnezeu dacă n-am fi fost chemaţi prin har. Nu puteam să ne imaginăm un asemenea Dumnezeu, care se naşte din femeie şi revoluţionează istoria cu duioşia, însă prin har l-am găsit. Şi am descoperit că iertarea sa face să ne renaştem, că mângâierea sa aprinde speranţa şi prezenţa sa dăruieşte o bucurie de nesuprimat. L-am găsit, dar nu trebuie să-l pierdem din vedere. De fapt, Domnul nu se găseşte o dată pentru totdeauna, ci trebuie găsit în fiecare zi. De aceea Evanghelia îi descrie pe păstori mereu în căutare, în mişcare: „au plecat în grabă, au găsit, au făcut cunoscut, s-au întors glorificându-l şi lăudându-l pe Dumnezeu” (v. 16-17.20). Nu erau pasivi, deoarece pentru a primi harul trebuie să rămânem activi.

Şi noi, ce anume suntem chemaţi să găsim la începutul anului? Ar fi frumos să găsim timp pentru cineva. Timpul este bogăţia pe care o avem cu toţii, dar de care suntem geloşi, pentru că vrem să o folosim numai pentru noi. Trebuie cerut harul de a găsi timp, timp pentru Dumnezeu şi pentru aproapele: pentru cel care este singur, pentru cel care suferă, pentru cel care are nevoie de ascultare şi îngrijire. Dacă vom găsi timp de dăruit, vom fi uimiţi şi fericiţi, ca şi păstorii.

Sfânta Fecioară Maria, care l-a adus pe Dumnezeu în timp, să ne ajute să dăruim timpul nostru. Sfântă Născătoare de Dumnezeu, ţie îţi consacrăm noul an. Tu, care ştii să păstrezi în inimă, îngrijeşte-te de noi. Binecuvântează timpul nostru şi învaţă-ne să găsim timp pentru Dumnezeu şi pentru alţii. Noi cu bucurie şi încredere te aclamăm: Sfântă Născătoare de Dumnezeu! Şi aşa să fie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sentimentul de paralizie socială și istorii de eroi care au permis tuturor să nu-și piardă speranţa

„Am învăţat să ne îngrijim de ceilalţi.
Am văzut slăbiciunea omului…
Am învăţat,
măcar în parte,
să fim atenţi cu adevărat la lucrurile care ni se întâmplă.
Atâta generozitate a rezultat,
atâtea mici istorii de «eroi»
care au permis tuturor să nu-și piardă speranţa”.

Şi Bisericile Catolice din Europa au plătit un preţ foarte mare din cauza pandemiei: sunt 400 de preoţi şi călugări bătrâni care şi-au pierdut viaţa în lunile în care Coronavirusul a străbătut cu violenţă Europa, semănând boală şi moarte. O cifră aproximativă şi imprecisă care reiese dintr-un Raport gros redactat de Consiliul Conferinţelor Episcopale Europene (CCEE) pentru a prezenta modul în care a reacţionat Biserica în timpul pandemiei de Covid-19. Din ţările scandinave până în Grecia, din Anglia până în Rusia: Raportul este compus din schiţe completate de 38 de Conferinţe Episcopale din continent. Între ţările care au plătit tributul cel mai mare de victime în rândul clerului sunt Olanda cu 181 de morţi (călugări bătrâni), Italia cu 121 şi Spania cu 70. Reiese apoi că în rândul preoţilor, în Polonia au fost 10 victime, în Belgia 5, în Ucraina 5, în Irlanda 3, în Austria 4 şi un mort în Lituania. 

Au fost diferite, de la ţară la ţară, datele de început şi sfârşit al restricţiilor celebrărilor liturgice. Însă ceea ce uneşte toate Conferinţele Episcopale Europene – spune la CCEE – a fost dialogul constant şi colaborarea strânsă pe care Bisericile le-au avut cu respectivele guverne şi autorităţi competente. Închiderea edificiilor de cult în timpul lockdown-ului a fost luată ca „un act de caritate făcut pentru a asigura înainte de toate sănătatea cetăţenilor”. Măsurile prevăzute pentru redeschiderea lor – de la folosirea măştilor la distanţare, accesul în bănci, distribuirea Împărtăşaniei – fac în aşa fel ca „astăzi Bisericile din toată Europa să fie locuri sigure şi dezinfectate”.

Episcopii au discutat foarte atent asupra consecinţelor pe care pandemia le lasă în viaţa Bisericilor lor. „Dat fiind că această criză este încă departe de a fi încheiată – afirmă Conferinţa Episcopală Irlandeză -, va fi nevoie de timp înainte de a se putea face o evaluare matură a adevăratului impact al pandemiei asupra Bisericii şi asupra societăţii. Totuşi, este evident că această criză a scos la iveală ulterior dificultăţile şi tensiunile din societate”. Preocupă mai ales efectele economice grave ale pandemiei. 

Bisericile, ca peste tot, au fost angajate în prima linie pentru a ajuta mai ales categoriile mai slabe ale populaţiei prin Caritas-uri şi asociaţiile caritative. Între toate, exemplul Bisericii din Spania care – se citeşte în schiţă – a ajutat în toate sectoarele: cu bătrânii, persoanele singure, mamele singure cu copii care aveau nevoie de hrană, medicamente. A fost şi continuă să fie prezentă în spitale, în închisori, pentru a-i ajuta să găsească de lucru pe cei care au devenit şomeri. „Am învăţat să ne îngrijim de ceilalţi”, se citeşte în schiţa Spaniei. „Am văzut slăbiciunea omului. Am conştientizat necesitatea de a colabora cu toate instituţiile pentru bunul comun”. 

În contribuţia sa, Conferinţa Episcopală Italiană scrie: „Am învăţat, măcar în parte, să fim atenţi cu adevărat la lucrurile care ni se întâmplă. Atâta generozitate a rezultat, atâtea mici istorii de «eroi» care au permis tuturor să nu piardă speranţa”. Bisericile privesc la viitor şi se întreabă cu privire la provocările care se întrevăd deja. „În aceste luni am vorbit mult. Multe dieceze cu episcopii, preoţii şi laicii s-au întrebat despre care vor putea fi consecinţele legate de coronavirus”, scriu episcopii italieni. 

„Cu siguranţă una din teme va fi un nou mod de a vesti Evanghelia şi o nouă formă de prezenţă în mijlocul străzilor din lumea noastră”. Este o preocupare care îi uneşte pe toţi. Afirmă asta Conferinţa Episcopală din Anglia şi Ţara Galilor care în schiţa sa vorbeşte despre o „lentă întoarcere a persoanelor în bisericile lor” după ce Liturghiile au putut să fie celebrate cu poporul. „Există un sentiment de paralizie socială care nu se observă numai în Biserică, ci în toate sectoarele societăţii. Va fi nevoie de timp înainte ca persoanele să se întoarcă la practicarea credinţei lor şi noi trebuie să fim gata să le primim aşa cum fac ele, furnizând un ambient sigur pentru a face asta”. 

În intervenţia sa rezumativă, părintele Pavel Ambros, de la Facultatea de Teologie din Olomouc în Republica Cehă, afirmă: „După ce s-au terminat restricţiile drastice, multe persoane au început să spună că nu au nevoie să meargă la Liturghie” şi să ceară să se permită participarea la Sfânta Liturghie prin transmisiunea în direct, „nu numai ca excepţie, ci ca practică bună”. Însă atenţie: „Dacă persoanele se obişnuiesc cu predarea la domiciliu, vor adapta mintal acest model la «serviciile» religioase pentru a satisface propriile necesităţi. Este ca şi cum s-ar cumpăra o pizza şi s-ar duce acasă, unde o scoatem afară imediat din cutie. Ar putea să se întâmple cu uşurinţă ca persoanele să vrea ca un preot să consacre ostia pentru folosinţa lor familială. Această atitudine interioară este în sine prevestitoare şi are nevoie să fie oprită în timp”.

(400 de preoţi morţi de Covid-19:
„Istorii de eroi care au permis tuturor să nu piardă speranţa”
De M. Chiara Biagioni
După 
agenţia SIR, 29 septembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro

A murit, deci trăieşte. Iubirea nu moare niciodată, nici măcar cu moartea…

«Tatăl nostru,
fie voinţa ta nu a mea,
sfinţească-se numele tău,
nu al meu,
vie împărăţia ta,
nu a mea».

În îmbrăţişarea papei amintirea părintelui Malgesini

Erau săracii din oraşul Como – deţinuţi, refugiaţi, victime ale traficului de persoane şi fără adăpost, „fraţii şi surorile pe care el i-a iubit mai mult”, a afirmat episcopul Oscar Cantoni – sâmbătă, 19 septembrie 2020, în catedrală pentru Liturghia de înmormântare a părintelui şi prietenului lor, părintele Roberto Malgesini, ucis marţea trecută în timp ce-i slujea pe „cei din urmă”.

Papa Francisc, în unire spirituală cu ei, precum şi cu întreaga comunitate din Como, a voit să fie prezent în mod spiritual la concelebrare – cu episcopul diecezan erau alţi şase prelaţi şi numeroşi preoţi – prin cardinalul elemozinar Konrad Krajewski care, după ce a prezidat Liturghia a mers să le înmâneze personal părinţilor părintelui Roberto – cu gestul de a săruta mâinile lor – un rozariu, cadou al pontifului. Alte rozarii au fost duse pentru „tânărul nefericit care este în închisoare”, pentru săracii şi voluntarii apropiaţi de părintele Roberto.

Îndeosebi, la Liturghie era prezent poporul din parohiile Regoledo di Cosio (unde s-a născut părintele Roberto), Gravedona, Lipomo (acolo a fost vicar) şi reprezentanţii comunităţii Fericitul Giovanbattista Scalabrini unde a exercitat slujirea sa pastorală. Ofertele adunate în timpul celebrării – dar şi la ieşirea din catedrală şi în pieţe (au fost montate trei ecrane mari în pieţele Grimoldi, Verdi şi Cavour) – vor fi destinate carităţii papei şi săracilor din dieceză.

„Vă aduc un salut şi o îmbrăţişare fraternă din partea Sfântului Părinte. El este cu noi. Se uneşte cu noi în rugăciune”, a spus cardinalul Krajewski. „Imediat ce a ajuns în Vatican ştirea despre moartea părintelui Roberto – a afirmat el – Sfântul Părinte, la audienţa generală de miercurea trecută, a reluat cuvintele episcopului vostru care au ieşit din inima bunului păstor şi a afirmat: «Aduc laudă lui Dumnezeu pentru mărturia, adică pentru martiriul părintelui Roberto, martor al carităţii faţă de cei mai săraci»”.

„Papa Francisc este cu noi şi se uneşte cu durerea şi cu rugăciunea celor din familia părintelui Robert, chiar le sărută mâinile”, a afirmat cardinalul. Şi „se uneşte cu credincioşii din parohia sa, cu fraţii nevoiaşi pe care i-a slujit cu toată inima până în ultima dimineaţă, şi cu toată comunitatea din Como”.

Apropierea papei a fost profund simţită de toţi: „Părintele Roberto a murit, deci trăieşte. Iubirea nu moare niciodată, nici măcar cu moartea. Pagina din evanghelie pe care noi preoţii o citim des şi pe care părintele Roberto ne-o aminteşte chiar astăzi, pagina care nu se poate rupe niciodată din evanghelie, ne aminteşte: «Nu este iubire mai mare decât aceasta, a-şi da viaţa pentru prietenii săi». Nu putem fi creştini până la capăt dacă această pagină nu este însuşită de noi. Pentru ce s-a întâmplat asta părintelui Roberto şi nu mie? Nu ştiu. El în viaţa sa a încorporat rugăciunea lui Isus: «Tatăl nostru, fie voinţa ta nu a mea, sfinţească-se numele tău, nu al meu, vie împărăţia ta, nu a mea». Această pagină se referă îndeosebi la noi preoţii, care trebuie să trăim evanghelia pură, care trebuie să răspândim mireasma lui Isus oriunde mergem. Este tocmai rugăciunea cardinalului Newman pe care Maica Tereza o recomanda surorilor sale care ies în fiecare zi ca să-i slujească pe săraci pentru a-l reprezenta pe Isus însuşi: «Dragă Isuse, / ajută-mă să răspândesc mireasma ta oriunde merg, / inundă sufletul meu cu Duhul tău şi cu Viaţa ta. / Pătrunde şi posedă toată fiinţa mea, / aşa de complet încât viaţa mea / să nu fie decât o reflexie luminoasă a vieţii tale. / Străluceşte prin mine şi fii aşa de prezent în mine, / încât fiecare suflet cu care vin în contact să experimenteze / prezenţa ta în sufletul meu. Să-şi ridice ochii şi să nu mă mai vadă pe mine, ci numai pe Isus! Rămâi cu mine, / şi atunci voi începe să strălucesc / aşa cum străluceşti Tu; / să strălucesc în aşa fel încât să fiu lumină pentru alţii. / Lumina, o, Isuse, va proveni toată de la Tine; / nimic din ea nu va fi a mea. / Vei fi Tu care străluceşti asupra altora prin mine. / Fă ca, astfel, eu să te laud în modul pe care-l iubeşti mai mult: / strălucind de lumină asupra celor care sunt în jurul meu. / Fă ca să te vestesc fără să predic, / nu prin cuvinte, ci cu exemplul, / cu forţa care trage după sine, / cu influenţa binevoitoare a ceea ce fac, / cu plinătatea tangibilă a iubirii / pe care inima mea o poartă faţă de Tine. Amin»”.

Tocmai această rugăciune face şi mai elocventă mărturia episcopului de Como, care a schiţat profilul părintelui Roberto numindu-l „martir al carităţii şi al milostivirii”. Secretul său, a adăugat el, era „prezenţa lui Dumnezeu în el”. O constatare pe care Monseniorul Cantoni a exprimat-o şi vineri, 18 septembrie, celebrând în formă privată înmormântarea părintelui Roberto la Regoledo di Cesio. Localitatea din Valtellina unde preotul a „învăţat” credinţa. „Hirotonit preot în 1998 – a amintit episcopul – părintele Roberto s-a simţit chemat să dezvolte un dar care avea să se clarifice progresiv şi pe care l-a cultivat ca «o vocaţie în vocaţie»: aceea de a împărtăşi, tot timpul, în oraşul Como, viaţa celor mai săraci, a celor fără locuinţă, a refugiaţilor”.

Părintele Roberto, a continuat Monseniorul Cantoni, „a ales, cu consimţământul şi în comuniune cu episcopul, să se îngrijească de cei din urmă, luaţi în mod singular, să accepte şi fragilităţile lor, oferind în schimb primire deplină şi afectuozitate, cu o delicată «atenţie de iubire» fiecăruia, atraşi imediat de disponibilitatea sa singulară de a-i primi pe toţi cu gratuitate şi fără a judeca”.

Episcopul de Como a încheiat cu un adevărat mandat misionar: „Nouă tuturor ne revine misiunea de a continua cu afabilitatea şi duioşia părintelui Roberto faţă de cei nevoiaşi, de cei săraci în mod deosebit, recunoscuţi şi primiţi ca adevărata «carne a lui Cristos». O nouă primăvară de haruri ne pregăteşte Domnul prin martiriul părintelui Roberto: să nu irosim această extraordinară, nemeritată ocazie şi fiecare să facă partea sa!”.

(După L’Osservatore Romano, 20 septembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

%d blogeri au apreciat: