Arhive pentru ‘(spre) Preoţie’

De ce? (2)

Pe scurt: pentru că sunt om, creștin și preot. Pentru că sunt parte dintr-o Biserică arătată cu degetul. Pentru că îmi pasă de acest trup, de acest edificiu în care sunt răni de vindecat, fisuri grave de reparat, terenuri bogate de cultivat, un viitor frumos de pregătit. Dar mai întâi avem o încredere de recuperat.

Pe scurt pare simplu. Dezvoltând e un pic mai complicat: de multe ori, ca laic sau preot catolic, m-am simțit arătat cu degetul. Într-o zi, acum 4-5 ani, m-am intersectat prin Roma, în plină stradă, cu un domn. Mai mult ca sigur era prima dată când mă vedea și-l vedeam. După accent, era turist. Trecând unul pe lângă altul, din senin a început să strige la mine. Bine, nu neapărat la mine, cât mai ales la ceea ce reprezentam. Eram preotul catolic acuzat și găsit vinovat de … de toate. Și, în mijlocul Romei, într-o zonă arhiplină, și-a revărsat oful pe un străin îmbrăcat în preot. Nimeni din jur nu știa ce drame avea și cât adunase în inima lui împotriva lui Dumnezeu, a Bisericii, a preoților, a creștinilor… Acum știu toți cei care treceam pe acolo… pentru că în 5-10 secunde mi le-a zis pe toate. Mă rog, mi le-a strigat pe toate, adică m-a făcut în toate felurile. Pentru el preotul catolic era doar un abuzator de copii, un pedofil, un frustrat, un profitor de persoane vulnerabile, un avar, un parvenit. Pleava societății. Mi-a rămas întipărită mai mult privirea lui decât cuvintele. În ochi i se urcase ura din inimă și ne dorea morți pe toți. Pentru el, toți eram și suntem la fel și pentru asta trebuie să dispărem: și noi și Biserica noastră…. (deși nu e a noastră și nici măcar noi înșine nu ne mai aparținem… 1Cor 3-4). Încă mă doare ura lui, încă mă dor rănile lui arătate în public, expuse poate în speranța de a se vindeca, de a se ușura de acea povară… Cine știe! Atunci, de furie, aș fi vrut să-i răspund pe măsură. Acum mă rog pentru el. Sper că a găsit alinarea pe care o căuta. Cred că e greu să duci așa o cruce… Nimeni nu ar trebui să treacă prin această suferință. Nimeni. Cu atât mai puțin prin suferințe provocate de creștini, mai ales de preoți, călugări, călugărițe…

Să fii preot înseamnă să faci parte dintr-o categorie cu care societatea – oameni de sus și de jos, mici și mari, bogați și săraci, creștini sau necreștini – joacă ping-pong: cu o viteză uluitoare, ca o minge, preotul e aruncat din tabăra veneratorilor și a rigoriștilor în tabăra beștelitorilor și a acuzatorilor. Într-o clipă suntem altar, iar în următoarea preș. La răsărit suntem icoane, dar înainte de apus devenim gunoi. Și tot așa, ca în tenis: sfinți și paraziți. Din când în când, Providența ne îngăduie un respiro la fileu, în mijloc, unde stă virtutea, dar și păcătosul, față în față cu Dumnezeu și cu acuzatorii. În mijloc stă păcătosul convertit: laic, călugăr, călugăriță, preot. Însă tocmai ca în Evanghelie, inculpații sunt cei din mijloc sau cei puși în mijloc de oameni, de viață (In 8,1-11; merită recitit și articolul acesta: În mijloc, cu durere si cu iubire – Citește-l AICI). 

Da, la mijloc ne zbatem să respirăm, să ne convertim. Când Domnul ne îngăduie acest răgaz, stăm în mijloc și ne plângem păcatele. La mijloc stăm și cerem timp de convertire adevărată și purificarea inimii. La mijloc stăm toți cei care nu îndrăznim să ridicăm piatra și să o aruncăm pentru că ne știm și mai știm și că Dumnezeu ne știe așa cum suntem cu adevărat (cfr. In 8,7). Ce binecuvântare pentru acea femeie pusă în mijloc și pentru noi toți că Dumnezeu nu e extremist (nici măcar atunci când exagerează în iubire, în milostivire, în dreptate!). Ce binecuvântați suntem cu un Dumnezeu atât de răbdător. Ce mântuitor este când simțim că Dumnezeu – „cu o durere fără cuvinte și cu o iubire fără măsură” – ne îmbrățișează, ne ridică, ne repară, ne retrimite în lume: „Mergi, de acum să nu mai păcătuiești”. Este tot ceea ce vrem să auzim toți, chiar și noi, preoții. 

Este complicat acest „de ce?” pentru că nu e ușor să acceptăm că toți creștinii suntem păcătoși convertiți. Nu suntem sfinți. Suntem păcătoși convertiți. Mă rog, eu cred că cei mai mulți suntem păcătoși care tot încearcă să se convertească. Tot încercăm. Nu abandonăm lupta pentru convertire. Eu mă rog mereu: „Te rog, Doamne, culege-mă spovedit”. E singura mea șansă. Pentru că niciodată nu suntem convertiți pe deplin cât timp trăim. Ne căim, ne convertim regretând răul, păcatul… Uneori și de două, trei, șapte zeci de ori pe zi. Ne căim mereu de gânduri, de cuvinte, de fapte, de reacții, de gesturi spontane care rănesc profund oamenii din jur etc. Chiar și de aceste cuvinte pe care le scriu acum trebuie să mă căiesc, pentru că într-un fel judec oamenii care ne judecă. Și nu e normal: le-am dat motive să ne judece. Am provocat răni care au pătruns atât de adânc în viața persoanelor, în viața Bisericii și în viața societății. Pentru toate acestea ne căim… dar ne și ridicăm. Nu rămânem preș. Dar nici nu avem pretenția de altar. Nici icoane, dar nici gunoi. Ci oameni. Atât. 

E dureros ceea ce auzim că se întâmplă în lume, în societate și în Biserică. Dar și mai dureros ar fi să rămână așa. Nu acesta este ultimul cuvânt al Bisericii. Nu aceasta este ultima imagine. Cu siguranță nu. Și pentru aceasta trebuie să facem toți ceva. Avem de parcurs împreună un drum de vindecare, un drum de convertire. 

De ce fac asta? (Proiectele Paxlaur pentru copii)… Pentru că îmi doresc o zi în care ieșind pe stradă – creștini laici, preoți, călugări și călugărițe – lumea să nu ne privească cu dezgust ca pe niște gunoaie, să nu ne considere pe toți pedofili, avari, profitori… Dimpotrivă, vreau ca atunci când omul întâlnește un preot, un călugăr, o călugăriță, un creștin, o creștină, să-și amintească de Don Bosco, de Filip Neri, de Francisc de Assisi, de Ioan Paul al II-lea, de Padre Pio, de Maica Tereza de Calcutta și de atâția alți oameni frumoși ai Bisericii. Asta vreau: ca lumea să ne privească cu speranță, ca omul să-și amintească și să vadă ce înseamnă să fii de partea lui Cristos, ce înseamnă să fii de-al lui Cristos. Ba mai mult: vreau să se vadă Cristos… 

Când ne apropiem de copii, când ne apropiem de cei săraci, când ne apropiem de cei suferinzi, când ne apropiem de văduve sau de orfani – preferații lui Dumnezeu! – vreau ca lumea să vadă că Isus Cristos – prin preoți, călugări, călugărițe, laici, prin toți creștinii – continuă să se îngrijească de cei mici, de cei abandonați, de cei alungați la periferia societății. 

Asta îmi doresc. Și nu, nu e vorba de a repara sau recupera o imagine. Nu e nimic de suprafață. Nu rezolvăm nimic cu o tencuială, pentru că știm că e nevoie de săpături adânci pentru a restaura totul din profunzime. Să restaurăm totul în Cristos. El să ne dăruiască timp de convertire adevărată, purificarea inimii. El să dăruiască vindecare și pace celor care au suferit din cauza noastră. El să ne mențină uniți în rugăciune și în facerea de bine. Și să facem bine binele, pentru că avem răni de vindecat și o încredere de recuperat. Și mai ales un Dumnezeu de reprezentat (Lc 24,46-53).




Dacă vrei să te alături Proiectului Paxlaur: TREI PORȚII DE COPILĂRIE: pâine, cărți și jucării, o poți face:

  • prin Banca Transilvania:

cont în Lei: RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Dăncuță Laurențiu 

cont în Euro: RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Dăncuță Laurențiu.

  • prin PayPal/VISA/MASTERCARD/MAESTRO

TREI PORȚII DE COPILĂRIE: pâine, cărți și jucării

Împreună redăm copiilor copilăria furată de sărăcie, de război, de indiferență, de lipsa educației…

€9.00


AICI puteți citi și despre „Când sunt importanți copiii?” și când și cum și de ce trebuie să-i ajutăm: https://paxlaur.com/2022/05/11/pentru-cand-sunt-importanti-copiii/

Citiți și Cadoul de ziua mea: trei porții de copilărie https://paxlaur.com/2022/05/16/cadoul-de-ziua-mea-trei-portii-de-copilarie/

AICI puteți citi DE CE (1) toate astea… https://paxlaur.com/2022/05/2

Dumnezeu are prieteni. Mulți!

Există lucruri pe care pur și simplu le crezi și nu ai nevoie de nicio demonstrație. Însă sunt și realități pe care, chiar și relatate de mai mulți martori, nu vrei să le crezi, nu le accepți ca fiind adevărate și strigi cu apostolul Toma: „Până nu văd, nu cred” (cf. In 20,24). Uneori negăm chiar și ceea ce vedem negru pe alb. Dubiul, îndoiala, necredința fac parte din ființa noastră și au rădăcini adânci în sufletul nostru.

Dacă privim în jurul nostru nu ne îndoim, de exemplu, că există și astăzi „oameni care şi-au închinat viaţa pentru numele Domnului nostru Isus Cristos” (Fap 15,26). Există astfel de oameni și pe unii dintre ei i-am și întâlnit. Poate chiar avem și prieteni printre cei „consacrați Domnului”. Până și cei care nu cred în Dumnezeu acceptă această realitate, convinși fiind că „fiecare face ce vrea cu viața lui”.

Însă „problemele” apar atunci când auzi că Dumnezeu „alege” oameni. Mai mult, pe cei aleși îi numește prieteni: „Dumnezeu are prieteni!” (cf. In 15,15). Și mai mult: Dumnezeu își dă viața pentru prietenii săi. Nu putem spune că toate acestea sunt ușor de crezut. De fapt, nici nu trebuie să fie ușor de crezut, ci trebuie să facem un efort pentru a înțelege și pentru a crede astăzi în vocație, prietenie și sacrificiu.

Dumnezeu alege, el își alege oamenii. Alege unii oameni, deși el i-ar dori pe toți ca mesageri ai săi. El vrea că toți oamenii să se iubească unii pe alții. El m-a ales pe mine și pe tine, însă noi îl alegem pe el? Tu l-ai ales pe Dumnezeu? Tu ești doar ales de Dumnezeu sau l-ai ales și tu pe Dumnezeu la rândul tău?

Privește spre Cristos. Astăzi el îți spune: „Tu ești prietenul meu”. Ferice de tine dacă poți spune cu toată inima: „Doamne, și tu ești prietenul meu! Te iubesc!”. Da, ferice de noi dacă, aleși fiind de Domnul, l-am ales și noi pe el și-l avem ca prieten. Fericiți suntem dacă Dumnezeu găsește în noi un om care aduce cinste numelui său. Fericiți suntem dacă cu adevărat putem spune împreună cu apostolul: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Gal2,20).

Și nu în ultimul rând, foarte greu este să credem astăzi în puterea sacrificiului, în valoarea jertfei. Astăzi toți caută să trăiască, să se salveze pe ei înșiși, iar noi predicăm un Dumnezeu care s-a dat la moarte pentru ca omul să aibă viață (cf. In 3,16). Ne este greu să credem că Domnul s-a făcut om și a murit pentru ca omul să trăiască. Însă „noi suntem martori ai acestor lucruri” (cf. Fap 5,32; 1In 1,1-3). Aceasta este credința noastră și noi suntem fericiți să o putem mărturisi și, imitând exemplul lui Cristos, să ne jertfim pentru frații noștri.


„Credinţa care lucrează prin iubire” (Gal 5,6) 
este cea care ne ajută să înțelegem că 
unui Dumnezeu care ne-a ales 
trebuie să-i răspundem prin înnoirea minții, 
îmbrăcându-ne cu omul cel nou, 
în dreptate și adevăr (cf. Rom 12,2; Ef 4,24).


Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 15,12-17
În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu! 13 Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. 14 Voi sunteţi prietenii mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. 15 Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu ştie ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute. 16 Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am pus ca să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână, pentru ca orice îl veţi ruga pe Tatăl în numele meu să vă dea. 17 Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul!”

Cuvântul Domnului

Dumnezeu nu ne prezintă teorii sau ideologii

Când ți se pare că nu mai are rost să lupți 
și vrei să-ți îngropi talanții, 
amintește-ți că Dumnezeu se va întoarce 
și te va întreba ce ai făcut cu ceea ce el ți-a încredințat.

Apostolul Paul pune în lumină un adevăr esențial pentru credința noastră: Dumnezeu nu numai că ne spune cum trebuie trăită viața, ci el însuși vine și ne învață. Dumnezeu nu ne prezintă teorii sau ideologii, ci se face carne, se face trup jertfit pe lemnul crucii ca să ne învețe el însuși esența vieții: „Voi ați fost învățați de Dumnezeu să vă iubiți unii pe alții” (1Tes 4,9). Cuvintele Apostolului sunt ecoul cuvintelor lui Dumnezeu făcut om: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții. Așa cum eu v-am iubit pe voi, așa să vă iubiți unii pe alții! Prin aceasta vor recunoaște toți că sunteți discipolii mei: dacă aveți dragoste unii față de alții” (In 13,34-35).

Însuși Dumnezeu ne-a învățat cum să ne iubim, de aceea modul nostru de a iubi omul trebuie să aibă un singur model și o singură măsură: iubirea lui Cristos. Risipim timp și energie, ba chiar ne pierdem întreaga viață, atunci când încercăm să slujim sau să iubim omul după alt model în afară de Cristos. Dacă vrem ca iubirea noastră să fie autentică, să privim mereu la Cristos și, meditând sfânta Evanghelie, să dăm curs chemării sale: „Învățați de la mine pentru că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Mt 11,29).

Într-o lume atât de agitată și cu chipul mereu apăsat de povara vieții, ne vom găsi odihna dacă ne vom apropia de Cristos și, ascultându-i cuvintele, vom înțelege că „fiecăruia i s-a dat după propria putere” (cf. Mt 25,15). Nimeni nu a primit mai mult decât poate cuprinde ființa sa, trupul și sufletul. Nimeni nu primește o încercare, o cruce fără ca împreună cu aceasta să-i fie dat și harul de a o purta. Aceasta este și învățătura pe care tot sfântul Paul ne-o amintește prin propria viață, atunci când vorbește despre suferința sa, despre „spinul” său: „Mi-a fost dat un ghimpe în trup, un înger al Satanei ca să mă pălmuiască, așa încât să nu mă umplu de îngâmfare. De trei ori l-am rugat pentru aceasta pe Domnul să-l îndepărteze de la mine, dar el mi-a zis: Îți este suficient harul meu, căci puterea mea se împlinește în slăbiciune” (2Cor 12,7-9).

Dumnezeu a dat fiecăruia după propria putere și ne este suficient harul său. Să ne amintim acest adevăr atunci când crucea ni se pare prea grea. Să ni-l amintim și atunci când suntem încercați de invidie: nu am fi putut gestiona cu sfințenie mai mult decât am primit! Acest adevăr să ne scoată din orice fel de lene și să ne facă responsabili, împlinindu-ne obligațiile și muncind (cf. 1Tes 4,11). Acest adevăr trebuie să alunge orice teamă sau descurajare din viața noastră și să ne dăruiască tot curajul de care avem nevoie pentru a ne purta crucea și a ne iubi unii pe alții așa cum ne-a învățat Cristos.


Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 13,31-33a.34-35
În acel timp, după ce a ieşit Iuda, Isus a spus: „Acum a fost glorificat Fiul Omului şi Dumnezeu a fost glorificat în el, 32 iar dacă Dumnezeu a fost glorificat în el, şi Dumnezeu îl va glorifica în el însuşi şi-l va glorifica îndată. 33a Copilaşi, încă puţin mai sunt cu voi. 34 Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii! 35 Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii”.

Cuvântul Domnului


Curând va fi ziua mea. Și apoi ziua copilului. Vă aștept să facem împreună mai frumoasă copilăria unor oameni frumoși, să limpezim ochii unor copii și să-i facem strălucitori. Vă invit să dăruim copiilor copilărie! De ziua mea oferim copiilor TREI PORȚII DE COPILĂRIE: pâine, cărți și jucării. 

Cei care vor să susțină acest proiect o pot face:

  • prin Banca Transilvania:

cont în Lei: RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Dăncuță Laurențiu 

cont în Euro: RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Dăncuță Laurențiu.

  • prin PayPal/VISA/MASTERCARD/MAESTRO
copiii-si-importanta-prezentului-ziua-mea-2022-1-1

Trei porții de copilărie: o pâine, o carte și o jucărie!@

Oferă și tu o porție de copilărie!

€9.00

%d blogeri au apreciat: