Știri false

Doamne, fă din noi instrumente ale păcii tale.
Fă-ne să recunoaştem răul care se strecoară într-o comunicare care nu creează comuniune.
Fă-ne capabili să eliminăm otrava din judecăţile noastre.
Ajută-ne să vorbim despre alţii ca despre fraţi şi surori.
Tu eşti fidel şi vrednic de încredere; fă ca vorbele noastre să fie seminţe de bine pentru lume:
unde este zgomot, fă să practicăm ascultarea;
unde este învălmăşeală, fă să inspirăm armonie;
unde este ambiguitate, fă să aducem claritate;
unde este excludere, fă să aducem împărtăşire;
unde este senzaţionalism, fă să folosim sobrietate;
unde este superficialitate, fă să punem întrebări adevărate;
unde este prejudecată, fă să provocăm încredere;
unde este agresivitate, fă să aducem respect;
unde este falsitate, fă să aducem adevăr.
Amin.

 

Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru a 52-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale

13 mai 2018

Adevărul vă va elibera” (In 8,32).
Fake news şi jurnalismul de pace

Iubiţi fraţi şi surori,

În proiectul lui Dumnezeu, comunicarea umană este o modalitate esenţială pentru a trăi comuniunea. Fiinţa umană, chip şi asemănare a Creatorului, este capabilă să exprimă şi să împărtăşească ceea ce este adevărat, bun, frumos. Este capabilă să relateze propria experienţă şi lumea şi să construiască astfel amintirea şi înţelegerea evenimentelor. Însă omul, dacă urmează propriul egoism orgolios, poate să se folosească greşit şi de facultatea de a comunica, aşa cum arată încă de la început episoadele biblice despre Cain şi Abel şi despre turnul Babel (cf. Gen 4,1-16; 11,1-9). Alterarea adevărului este simptomul tipic al acestei distorsiuni, atât pe plan individual, cât şi pe cel colectiv. Dimpotrivă, în fidelitate faţă de logica lui Dumnezeu, comunicarea devine loc pentru a exprima propria responsabilitate în căutarea adevărului şi în construirea binelui. Astăzi, într-un context de comunicare tot mai rapidă şi în cadrul unui sistem digital, asistăm la fenomenul „ştirilor false”, aşa-numitele fake news: el ne invită să reflectăm şi mi-a sugerat să dedic acest mesaj temei adevărului, aşa cum au făcut deja de mai multe ori predecesorii mei începând de la Paul al VI-lea (cf. Mesaj 1972: Comunicaţiile sociale în slujba adevărului). Astfel aş vrea să ofer o contribuţie angajării comune pentru a preveni răspândirea ştirilor false şi pentru a redescoperi valoarea profesiei jurnaliste şi responsabilitatea personală a fiecăruia în comunicarea adevărului.

1. Ce este fals în „ştirile false”?

Fake news este un termen discutat şi obiect de dezbatere. În general se referă la dezinformarea răspândită online sau în media tradiţionale. Cu această expresie ne referim, aşadar, la informaţii nefondate, bazate pe date inexistente sau deformate şi care au ca ţintă să-l înşele şi chiar să-l manipuleze pe cititor. Răspândirea lor poate să răspundă la obiective voite, să influenţeze alegerile politice şi să favorizeze profituri economice.

Eficacitatea acestor fake news este datorată în primul rând naturii lor mimetice, adică acelei capacităţi de a apărea plauzibile. În al doilea rând, aceste ştiri, false, dar verosimile, sunt înşelătoare, în sensul că sunt apte să capteze atenţia destinatarilor, bazându-se pe stereotipuri şi prejudecăţi răspândite în cadrul unui ţesut social, exploatând emoţii uşoare şi imediat de provocat, cum sunt neliniştea, dispreţul, furia şi frustrarea. Răspândirea lor poate să se bazeze pe o folosire manipulatoare a social network şi a logicilor care-i garantează funcţionarea: în acest mod conţinuturile, deşi lipsite de fundament, câştigând o atare vizibilitate încât chiar şi dezminţirile autoritare cu greu reuşesc să le zăgăzuiască daunele.

Dificultatea de a dezvălui şi a dezrădăcina fake news este datorată şi faptului că persoanele interacţionează adesea în cadrul unor ambiente digitale omogene şi impermeabile la perspective şi opinii divergente. Rezultatul acestei logici a dezinformării este că în loc să existe o confruntare serioasă cu alte surse de informare, lucru care ar putea să pună pozitiv în discuţie prejudecăţile şi să deschidă un dialog constructiv, se riscă să se devină actori involuntari în răspândirea de opinii subversive şi nefondate. Drama dezinformării este discreditarea celuilalt, reprezentarea sa ca duşman, până la o demonizare care poate alimenta conflicte. Ştirile false revelează astfel prezenţa de atitudini în acelaşi timp intolerante şi hipersensibile, cu singurul rezultat că aroganţa şi ura riscă să se răspândească. În ultimă analiză, la asta conduce falsitatea.

2. Cum putem să le recunoaştem?

Niciunul dintre noi nu se poate scuti de responsabilitatea de a contrasta aceste falsităţi. Nu este o acţiune uşoară, deoarece dezinformarea se bazează adesea pe discursuri variate, în mod voit evazive şi în mod subtil înşelătoare, şi se foloseşte uneori de mecanisme rafinate. De aceea sunt lăudabile iniţiativele educative care permit să se înveţe cum să se citească şi să se evalueze contextul comunicativ, învăţând să nu fie divulgatori inconştienţi de dezinformare, ci actori ai dezvăluirii sale. Sunt la fel de lăudabile iniţiativele instituţionale şi juridice angajate în a defini normative menite să blocheze fenomenul, precum şi cele întreprinse de tech şi media company, menite să definească noi criterii pentru verificarea identităţilor personale care se ascund în spatele milioanelor de profiluri digitale.

Însă prevenţia şi identificarea mecanismelor dezinformării cere şi un discernământ profund şi atent. De fapt, este de demascat ceea ce s-ar putea defini ca „logică a şarpelui”, capabil peste tot să se camufleze şi să muşte. Este vorba despre strategia utilizată de „şarpele viclean”, despre care vorbeşte Cartea Genezei, care, la începuturile umanităţii, s-a făcut artizan al primei „fake news” (cf. Gen 3,1-15), care a dus la consecinţele tragice ale păcatului, concretizate după aceea în primul fratricid (cf. Gen 4) şi în alte nenumărate forme de rău împotriva lui Dumnezeu, a aproapelui, a societăţii şi a creaţiei. Strategia acestui abil „tată al minciunii” (In 8,44) este tocmai imitarea, o seducţie sfâşietoare şi periculoasă care se impune în inima omului cu argumente false şi atrăgătoare. De fapt, în relatarea păcatului strămoşesc ispititorul se apropie de femeie prefăcându-se că îi este prieten, că se interesează de binele său şi începe discursul cu o afirmaţie adevărată, dar numai în parte: „A spus cu adevărat Dumnezeu să nu mâncaţi din niciun pom al grădinii?” (Gen 3,1). Ceea ce Dumnezeu i-a spus lui Adam nu era în realitate să nu mănânce din niciun pom, ci numai dintr-un pom: „Din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci” (Gen2,17). Femeia, răspunzând, îi explică şarpelui, dar se lasă atrasă de provocarea sa: „Numai din rodul pomului din mijlocul grădinii a zis Dumnezeu: «Să nu mâncaţi din el, nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!»” (Gen 3,2). Acest răspuns are ceva legalist şi pesimist: dând credibilitate falsificatorului, lăsându-se atrasă de modul său de a prezenta lucrurile, femeia se rătăceşte. Astfel, mai întâi acordă atenţie asigurării sale: „Nicidecum nu veţi muri!” (v. 4). Apoi deconstrucţia ispititorului asumă o aparenţă credibilă: „Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (v. 5). În sfârşit, se ajunge la discreditarea recomandării paterne a lui Dumnezeu, care era îndreptată spre bine, pentru a urma atracţia seducătoare a duşmanului: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut ochilor şi că pomul era de dorit” (v. 6). Acest episod biblic revelează, aşadar, un fapt esenţial pentru discursul nostru: nicio dezinformare nu este nevătămătoare; dimpotrivă, încrederea în ceea ce este fals, produce consecinţe nefaste. Şi o deformare a adevărului în aparenţă uşoară poate să aibă efecte periculoase.

De fapt, în joc este dorinţa noastră intensă. Fake news devin adesea virale, adică se răspândesc în mod rapid şi cu greu de blocat, nu din cauza logicii de împărtăşire care caracterizează social media, cât mai degrabă din cauza bazării lor pe dorinţa nesătulă care se aprinde cu uşurinţă în fiinţa umană. Înseşi motivaţiile economice şi oportuniste ale dezinformării au rădăcina lor în setea de putere, de avere şi de profit, care în ultimă analiză ne face victime ale unei încurcături mult mai tragice decât orice manifestare a sa: aceea a răului, care se mişcă din falsitate în falsitate pentru a ne fura libertatea inimii. Iată pentru ce a educa la adevăr înseamnă a educa la a discerne, la a evalua şi la a pondera dorinţele şi înclinaţiile care se mişcă înlăuntrul nostru, pentru a nu ne găsi lipsiţi de bine „căzând” la fiecare ispită.

3. „Adevărul vă va elibera” (In 8,32)

Contaminarea continuă cu un limbaj înşelător ajunge de fapt să întunece interioritatea persoanei. Dostoievski a scris ceva important în acest sens: „Cine se minte pe sine însuşi şi ascultă propriile minciuni ajunge până acolo încât să nu mai poată distinge adevărul, nici înlăuntrul său, nici în jurul său, şi astfel începe să nu mai aibă stimă nici de sine însuşi, nici de alţii. Apoi, de vreme ce nu mai are stimă de nimeni, încetează şi să iubească şi atunci, în lipsa iubirii, pentru a se simţi ocupat şi pentru a se distrage se abandonează patimilor şi plăcerilor vulgare şi din cauza viciilor sale devine ca o bestie; şi toate acestea derivă din faptul de a minţi încontinuu, pe alţii şi pe sine însuşi” (Fraţii Karamazov, II, 2).

Aşadar, cum să ne apărăm? Cel mai radical antidot la virusul falsităţii este să ne lăsăm purificaţi de adevăr. În viziunea creştină adevărul nu este numai o realitate conceptuală, care se referă la judecarea lucrurilor, definindu-le adevărate sau false. Adevărul nu este numai faptul de a aduce la lumină lucruri întunecate, „a dezvălui realitatea”, aşa cum vechiul termen grec care-l desemnează, aletheia (de la a-lethes, „neascuns”), ne face să credem. Adevărul are de-a face cu întreaga viaţă. În Biblie, poartă cu sine semnificaţiile de sprijin, soliditate, încredere, cum dă de înţeles rădăcina ‘aman, de la care provine şi Amin-ul liturgic. Adevărul este cel pe care ne putem sprijini pentru a nu cădea. În acest sens relaţional, singurul cu adevărat credibil şi demn de încredere, pe care se poate conta, adică „adevărat”, este Dumnezeul viu. Iată afirmaţia lui Isus: „Eu sunt adevărul” (In14,6). Aşadar, omul descoperă şi redescoperă adevărul atunci când îl experimentează în el însuşi ca fidelitate şi credibilitate a celui care-l iubeşte. Numai asta îl eliberează pe om: „Adevărul vă va elibera” (In 8,32).

Eliberarea de falsitate şi căutarea relaţiei: iată cele două ingrediente care nu pot să lipsească pentru ca vorbele şi gesturile noastre să fie adevărate, autentice, credibile. Pentru a discerne adevărul trebuie analizat ceea ce însoţeşte comuniunea şi promovează binele şi ceea ce, dimpotrivă, tinde să izoleze, să dezbine şi să contrapună. Aşadar, adevărul nu se câştigă cu adevărat atunci când este impus drept ceva extrinsec şi impersonal; apare în schimb din relaţii libere între persoane, în ascultarea reciprocă. În afară de asta, nu se încetează niciodată să se caute adevărul, pentru că mereu poate să se strecoare ceva fals, chiar şi când se spun lucruri adevărate. De fapt, o argumentare impecabilă se poate baza pe fapte de netăgăduit, dar dacă este folosită pentru a-l răni pe celălalt sau pentru a-l discredita în ochii altora, oricât de justă ar putea să apară, nu este locuită de adevăr. Din roade putem distinge adevărul enunţărilor: dacă provoacă polemică, alimentează dezbinări, inspiră resemnare sau dacă, în schimb, conduc la o reflecţie conştientă şi matură, la dialogul constructiv, la o activitate profitabilă.

4. Pacea este adevărata ştire

Cel mai bun antidot împotriva falsităţilor nu sunt strategiile, ci persoanele: persoane care, libere de dorinţa intensă, sunt gata să asculte şi prin truda unui dialog sincer lasă să reiasă adevărul; persoane care, atrase de bine, se responsabilizează în folosirea limbajului. Dacă drumul de ieşire din răspândirea dezinformării este responsabilitatea, deosebit de implicat este cel care prin funcţie este ţinut să fie responsabil în a informa, adică jurnalistul, păzitor al ştirilor. El, în lumea contemporană, nu desfăşoară numai o meserie, ci o adevărată misiune. Are îndatorirea, în frenezia ştirilor şi în vârtejul scoop-urilor, să amintească faptul că în centrul ştirii nu sunt rapiditatea în a o da şi impactul asupra audience, ci persoanele. A informa înseamnă a forma, înseamnă a avea de-a face cu viaţa persoanelor. Pentru aceasta acurateţea surselor şi păzirea comunicării sunt adevărate procese de dezvoltare a binelui, care generează încredere şi deschid căi de comuniune şi de pace.

De aceea doresc să adresez o invitaţie de a promova un jurnalism de pace, neînţelegând cu această expresie un jurnalism „cumsecade”, care să nege existenţa de probleme grave şi să asume tonuri îndulcite. Dimpotrivă, înţeleg un jurnalism fără prefăcătorii, ostil falsităţilor, sloganelorcu efect şi declaraţiilor bombastice; un jurnalism făcut de persoane pentru persoane şi care se înţelege ca slujire adusă tuturor persoanelor, în special celor – sunt majoritatea în lume – care nu au glas; un jurnalism care să nu ardă ştirile, ci să se angajeze în căutarea motivelor reale ale conflictelor, pentru a favoriza înţelegerea lor din rădăcini şi depăşirea prin demararea de procese virtuoase; un jurnalism angajat să indice soluţii alternative la escalation a zgomotului şi violenţei verbale.

Pentru aceasta, inspirându-ne dintr-o rugăciune franciscană, am putea să ne adresăm astfel Adevărului în persoană:

Doamne, fă din noi instrumente ale păcii tale.
Fă-ne să recunoaştem răul care se strecoară într-o comunicare care nu creează comuniune.
Fă-ne capabili să eliminăm otrava din judecăţile noastre.
Ajută-ne să vorbim despre alţii ca despre fraţi şi surori.
Tu eşti fidel şi vrednic de încredere; fă ca vorbele noastre să fie seminţe de bine pentru lume:
unde este zgomot, fă să practicăm ascultarea;
unde este învălmăşeală, fă să inspirăm armonie;
unde este ambiguitate, fă să aducem claritate;
unde este excludere, fă să aducem împărtăşire;
unde este senzaţionalism, fă să folosim sobrietate;
unde este superficialitate, fă să punem întrebări adevărate;
unde este prejudecată, fă să provocăm încredere;
unde este agresivitate, fă să aducem respect;
unde este falsitate, fă să aducem adevăr.
Amin.

Vatican, 24 ianuarie 2018,
comemorarea Sfântului Francisc de Sales

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Reclame

Mass-media și vestea cea bună

ziare_mass-media

„Nu putem să plecăm de aici.
Trebuie să aşteptăm să ne ajungă sufletul din urmă.
Am mers prea repede cu trupul şi sufletul ne-a rămas în urmă”.

„Viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos” (In 17,3). Și nu putem să nu ne gândim în această Zi mondială a comunicațiilor sociale cât de mult ar putea să ne ajute mass-media să-l cunoaștem pe Dumnezeu. Însă sunt puțini cei care se ocupă cu răspândirea „veștii bune”: Evanghelia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu (cf. Mc 1,1). Noi înșine ne facem deseori vinovați de informațiile anticreștine pe care le răspândim.

Uneori suntem chiar ridicoli: ne temem de telefoanele ascultate, de emailurile urmărite, dar uităm de mesajul transmis prin propriul comportament. Mersul pe stradă, îmbrăcămintea, gesturile şi cuvintele, transmit la fel de mult ca emailurile sau pozele de pe facebook. Astăzi suntem toți, în fiecare clipă, emiţători şi receptori. Ce anume primim şi ce transmitem prin rețelele de socializare? Ce dăm mai departe: binele sau răul, frumosul sau urâtul, adevărul sau minciuna?

În mesajul sfântului părinte papa Francisc pentru această zi citim: „Vechii noștri părinți în credință vorbeau despre mintea umană ca despre o piatră de moară care, mișcată de apă, nu poate să fie oprită. Însă, cine are responsabilitatea morii are posibilitatea de a decide dacă să macine grâu sau neghină. Mintea omului este mereu în acțiune și nu poate înceta să „macine” ceea ce primește, dar ne revine nouă să decidem ce material să furnizăm”. Noi ce măcinăm zi de zi: grâu sau neghină?

Și mai este un aspect: viteza cu care astăzi circulăm și „măcinăm” informația. Ne place viteza pentru posibilităţile pe care le oferă: ajungi repede la cei dragi; trimiţi uşor un gând frumos, o veste bună sau o imagine din locurile pe care le vizitezi; în aceeaşi zi poţi fi la Iaşi şi la Timişoara, la Paris şi la Roma. Viteza lumii, a noastră, devine din ce în ce mai năucitoare şi uneori ne simțim ca acei indieni pe care americanii i-au luat prima dată cu trenul şi i-au dus cu viteză. Când au ajuns la destinaţie îi grăbeau să se mişte, însă indienii stăteau neclintiţi. „Haideţi! Mişcaţi-vă! Plecăm!” Dar ei nimic. Nici nu se clinteau. „De ce nu mergeţi? Haideţi, mai avem cale de parcurs”. Iar unul dintre ei, încă uimit de viteza trenului, le-a zis: „Nu putem să plecăm de aici. Trebuie să aşteptăm să ne ajungă sufletul din urmă. Am mers prea repede cu trupul şi sufletul ne-a rămas în urmă”.

Măcinăm informații, neghină și grâu, cu o viteză năucitoare. Noi înșine ne mişcăm atât de repede uneori – chiar dacă nu ştim de fiecare dată încotro mergem – încât sufletul nu mai poate ţine pasul cu trupul şi rămâne undeva în urmă, neglijat. Să ne încetinim ritmul, altfel vom rata esențialul: viața veșnică, cunoașterea lui Dumnezeu!


Alege cu grijă informațiile care vrei să facă parte din viața ta
și, mai ales, străduiește-te să răspândești „Vestea cea bună”!
Macină grâu, nu neghină!


28 mai 2017 

† DUMINICA a 7-a a Paştelui
Sf. Gherman, ep.
Fap 1,12-14; Ps 26; 1Pt 4,13-16; In 17,1-11a

LECTURA I
Într-un cuget, stăruiau în rugăciune.
Citire din Faptele Apostolilor 1,12-14
După ce Isus s-a înălţat la cer, apostolii s-au întors la Ierusalim de la muntele numit al Măslinilor, care se află aproape de Ierusalim, cât un drum în zi de sâmbătă. 13 Când au intrat, au urcat în încăperea de sus, unde obişnuiau să se adune. Erau: Petru şi Ioan, Iacob şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacob, fiul lui Alfeu, şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacob. 14 Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 26(27),1.4.7-8a (R.: 13)
R.: Cred că voi vedea bunătăţile Domnului pe pământul celor vii.
sau:
Aleluia.

1 Domnul este lumina şi mântuirea mea,
de cine mă voi teme?
Domnul este apărătorul vieţii mele,
de cine mă voi înfricoşa? R.

4 Un lucru cer de la Domnul şi pe acesta îl caut:
să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele,
ca să privesc frumuseţea Domnului
şi să vizitez sanctuarul său. R.

7 Ascultă-mi, Doamne, glasul când te chem:
îndură-te de mine şi răspunde-mi!
8a Din partea ta îmi spune inima:
„Faţa mea căutaţi-o!” R.

LECTURA A II-A
Dacă sunteţi batjocoriţi în numele lui Cristos, fericiţi sunteţi!
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru 4,13-16
Preaiubiţilor, întrucât participaţi la suferinţele lui Cristos, bucuraţi-vă, ca să puteţi tresălta de bucurie şi la revelarea gloriei lui! 14 Dacă sunteţi batjocoriţi în numele lui Cristos, fericiţi sunteţi, pentru că Duhul gloriei şi al lui Dumnezeu se odihneşte peste voi! 15 Dar nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş sau hoţ sau răufăcător sau ca intrigant; 16 în schimb, dacă suferă ca un creştin, să nu se ruşineze, ci să-l glorifice pe Dumnezeu pentru acest nume!

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Cf. In 14,18
(Aleluia) „Nu vă voi lăsa orfani, spune Domnul. Mă duc şi voi veni la voi şi se va bucura inima voastră”. (Aleluia)

EVANGHELIA
Tată, glorifică-l pe Fiul tău!
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 17,1-11a
În acel timp, Isus, ridicându-şi ochii spre cer, a zis: „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine, 2 pentru ca, precum i-ai dat putere asupra fiecărui om, să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai dat lui! 3 Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos. 4 Eu te-am glorificat pe pământ împlinind lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac. 5 Şi acum, Tată, glorifică-mă la tine însuţi cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost lumea! 6 Am revelat numele tău oamenilor pe care tu mi i-ai dat din lume. Ai tăi erau şi mi i-ai dat, iar ei au ţinut cuvântul tău. 7Acum au cunoscut că tot ce mi-ai dat este de la tine, 8 căci cuvintele pe care mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că am ieşit de la tine şi au crezut că tu m-ai trimis. 9 Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi. 10 Şi toate ale mele sunt ale tale şi ale tale sunt ale mele şi sunt glorificat în ei. 11a Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, iar eu vin la tine”.

Cuvântul Domnului

A comunica speranţă şi încredere în timpul nostru

Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru a 51-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale

„Nu te teme, căci eu sunt cu tine” (Is 43,5).

Ziua-Mondiala-a-Telecomunicatiilor

Accesul la mijloacele de comunicare, graţie dezvoltării tehnologice, este în aşa fel încât foarte mulţi subiecţi au posibilitatea să împărtăşească instantaneu ştirile şi să le răspândească în mod capilar. Aceste ştiri pot să fie frumoase sau urâte, adevărate sau false. Deja vechii noştri părinţi în credinţă vorbeau despre mintea umană ca despre o piatră de moară care, mişcată de apă, nu poate să fie oprită. Însă, cine are responsabilitatea morii are posibilitatea de a decide dacă să macine grâu sau neghină. Mintea omului este mereu în acţiune şi nu poate înceta s㠄macine” ceea ce primeşte, dar ne revine nouă să decidem ce material să furnizăm (cf. Cassian Romanul, Scrisoare către Leonţiu Igumenul).

Aş vrea ca acest mesaj să poată ajunge şi să-i încurajeze pe toţi cei care, fie în domeniul profesional, fie în relaţiile personale, în fiecare zi „macin㔠atâtea informaţii pentru a oferi o pâine aburindă şi bună celor care se alimentează din roadele comunicării lor. Aş vrea să-i îndemn pe toţi la o comunicare constructivă care, refuzând prejudecăţile faţă de celălalt, să favorizeze o cultură a întâlnirii, graţie căreia să se poată învăţa să se privească realitatea cu încredere conştientă.

Cred că este nevoie de a rupe cercul vicios al angoasei şi de a stăvili spirala fricii, rod al obişnuinţei de a fixa atenţia asupra „ştirilor rele” (războaie, terorism, scandaluri şi orice tip de eşec în evenimentele umane). Desigur, nu este vorba de a promova o dezinformare în care ar fi ignorată drama suferinţei, nici de a ajunge într-un optimism naiv care nu se lasă atins de scandalul răului. Dimpotrivă, aş vrea ca toţi să încercăm să depăşim acel sentiment de supărare şi de resemnare care adesea ne cuprinde, aruncându-ne în apatie, dând naştere la frici sau la impresia că nu se poate pune limită răului. De altfel, într-un sistem comunicativ în care este valabilă logica după care o ştire bună nu are răsunet, aşadar, nu este o ştire, şi în care drama durerii şi misterul răului sunt teatralizate cu uşurinţă, putem fi tentaţi să anesteziem conştiinţa sau să alunecăm în disperare.

Aşadar, aş vrea să ofer o contribuţie la căutarea unui stil comunicativ deschis şi creativ, care să nu fie dispus niciodată să acorde răului un rol de protagonist, ci să încerce să scoată în evidenţă soluţiile posibile, inspirând o abordare constructivă şi responsabilă în persoanele cărora li se comunică ştirea. Aş vrea să-i invit pe toţi să ofere bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru relatări marcate de logica „veştii bune”.

Vestea cea bună

Viaţa omului nu este numai o cronică aseptică de evenimente, ci este istorie, o istorie care aşteaptă să fie relatată prin alegerea unei chei interpretative în măsură să selecţioneze şi să adune datele cele mai importante. Realitatea, în ea însăşi, nu are o semnificaţie univocă. Totul depinde de privirea cu care este percepută, de „ochelarii” pe care-i alegem ca s-o privim: schimbând lentilele, şi realitatea apare diferită. Aşadar, de unde putem porni pentru a citi realitatea cu „ochelarii” corecţi?

Pentru noi, creştinii, ochelarii potriviţi pentru a descifra realitate nu poate decât să fie cei ai veştii bune, pornind de la vestea bună prin excelenţă: „Evanghelia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc1,1). Cu aceste cuvinte evanghelistul Marcu începe relatarea sa, cu anunţarea „veştii bune” care are de-a face cu Isus, dar mai mult decât să fie o informare despre Isus, este mai degrabă vestea cea bună care este însuşi Isus. De fapt, citind paginile evangheliei se descoperă că titlul operei corespunde conţinutului său şi, mai ales, că acest conţinut este însăşi persoana lui Isus.

Această veste bună care este însuşi Isus nu este bună pentru că este lipsită de suferinţă, ci pentru că şi suferinţa este trăită într-un cadru mai amplu, parte integrantă a iubirii sale faţă de Tatăl şi faţă de omenire. În Cristos, Dumnezeu s-a făcut solidar cu orice situaţie umană, revelându-ne că nu suntem singuri pentru că avem un Tată care niciodată nu poate să-i uite pe fiii săi. „Nu te teme, căci eu sunt cu tine” (Is 43,5): este cuvântul mângâietor al unui Dumnezeu care dintotdeauna se implică în istoria poporului său. În Fiul său iubit, această promisiune a lui Dumnezeu – „sunt cu tine” – ajunge să asume toată slăbiciunea noastră până să moară de moartea noastră. În el şi întunericul şi moartea devin loc de comuniune cu lumina şi viaţa. Astfel se naşte o speranţă, accesibilă oricui, chiar în locul în care viaţa cunoaşte amărăciunea eşecului. Este vorba de o speranţă care nu dezamăgeşte, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre (cf. Rom 5,5) şi face să răsară viaţa nouă aşa cum planta creşte din sămânţa căzută. În această lumină orice nouă dramă care are loc în istoria lumii devine şi scenariu al unei posibile veşti bune, din moment ce iubirea reuşeşte mereu să găsească drumul proximităţii şi să trezească inimi capabile să se înduioşeze, feţe capabile să nu capituleze, mâini pregătite să construiască.

Încrederea în sămânţa împărăţiei

Pentru a-i iniţia pe ucenicii săi şi mulţimile la această mentalitate evanghelică şi a le încredinţa „ochelarii” corecţi cu care să se apropie de logica iubirii care moare şi învie, Isus recurgea la parabole, în care împărăţia lui Dumnezeu este adesea comparată cu sămânţa, care eliberează forţa sa chiar atunci când moare în pământ (cf. Mc 4,1-34). A recurge la imagini şi metafore pentru a comunica puterea umilă a împărăţiei nu este un mod pentru a-i reduce importanţa şi urgenţa, ci forma milostivă care-i lasă ascultătorului „spaţiul” de libertate pentru a o primi şi a o referi şi la el însuşi. În afară de aceasta, este calea privilegiată pentru a exprima demnitatea imensă a misterului pascal, lăsând ca imaginile – mai mult decât conceptele – să comunice frumuseţea paradoxală a vieţii noi în Cristos, unde ostilităţile şi crucea nu zădărnicesc, ci realizează mântuirea lui Dumnezeu, unde slăbiciunea este mai puternică decât orice putere umană, unde eşecul poate să fie preludiul celei mai mari împliniri a oricărui lucru în iubire. De fapt, tocmai aşa se maturizează şi se aprofundează speranţa împărăţiei lui Dumnezeu: „ca un om care aruncă sămânţa în pământ şi, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte” (Mc 4,26-27).

Împărăţia lui Dumnezeu este deja în mijlocul nostru, ca o sămânţă ascunsă privirii superficiale şi a cărei creştere are loc în tăcere. Cel care are ochi făcuţi limpezi de Duhul Sfânt reuşeşte s-o vadă răsărind şi nu lasă să i se fure bucuria împărăţiei din cauza neghinei mereu prezente.

Orizonturile Duhului

Speranţa întemeiată pe vestea cea bună care este Isus ne face să ne ridicăm privirea şi ne determină să-l contemplăm în cadrul liturgic al sărbătorii Înălţării. În timp ce pare că Domnul se îndepărtează de noi, în realitate se lărgesc orizonturile speranţei. De fapt, fiecare bărbat şi fiecare femeie, în Cristos, care ridică umanitatea noastră până la cer, poate avea libertate deplină s㠄intre în sanctuar datorită sângelui lui Isus pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o prin catapeteasmă, adică prin trupul său” (Evr 10,19-20). Prin „forţa Duhului Sfânt” putem să fim „martori” şi comunicatori ai unei umanităţi noi, răscumpărate, „până la marginile pământului” (cf. Fap 1,7-8).

Încrederea în sămânţa împărăţiei lui Dumnezeu şi în logica Paştelui nu poate decât să plăsmuiască şi modul nostru de a comunica. Această încredere care ne face capabili să acţionăm – în formele multiple în care are loc comunicarea astăzi – cu convingerea că este posibil a observa şi a lumina vestea cea bună prezentă în realitate din orice istorie şi pe faţa oricărei persoane.

Cel care, cu credinţă, se lasă condus de Duhul Sfânt devine capabil să discearnă în orice eveniment ceea ce se întâmplă între Dumnezeu şi omenire, recunoscând că el însuşi, în scenariul dramatic din această lume, compune tema unei istorii de mântuire. Firul cu care se ţese această istorie sacră este speranţa şi ţesătorul său nu este altul decât Duhul Mângâietorul. Speranţa este cea mai umilă dintre virtuţi, pentru că rămâne ascunsă în pliurile vieţii, dar este asemenea drojdiei care face să dospească tot aluatul. Noi o alimentăm citind mereu din nou vestea bună, acea evanghelie care a fost „retipărit㔠în atât de multe ediţii în vieţile sfinţilor, bărbaţi şi femei deveniţi icoane ale iubirii lui Dumnezeu. Şi astăzi Duhul e cel care seamănă în noi dorinţa de împărăţie, prin atâtea „canale” vii, prin persoanele care se lasă conduse de vestea bună în m

ijlocul dramei istoriei, şi sunt ca nişte faruri în întunericul acestei lumi, care luminează ruta şi deschid cărări noi de încredere şi speranţă.

Din Vatican, 24 ianuarie 2017

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: