Arhive pentru ‘Uncategorized’

Apostolatul urechii și martiriul răbdării

Numai uimirea permite cunoaşterea.
Mă gândesc la curiozitatea infinită a copilului
care priveşte la lumea înconjurătoare cu ochii holbaţi.
A asculta cu această dispoziţie a sufletului
– uimirea copilului în conştiinţa unui adult –
este mereu o îmbogăţire,
pentru că va exista mereu un lucru, chiar minim,
pe care-l voi putea învăţa de la celălalt
şi să-l pun în practică în viaţa mea.

A asculta cu urechea inimii

Iubiţi fraţi şi surori,

Anul trecut am reflectat asupra necesităţii de „a merge şi a vedea” pentru a descoperi realitatea şi a o putea relata pornind de la experienţa evenimentelor şi de la întâlnirea cu persoanele. Continuând pe această linie, doresc acum să îndrept atenţia spre un alt verb, „a asculta”, decisiv într-o gramatică a comunicării şi condiţie a unui dialog autentic.

De fapt, pierdem capacitatea de a asculta pe cel pe care-l avem în faţa noastră, fie în ţesătura normală a raporturilor zilnice, fie în dezbaterile despre cele mai importante teme ale trăirii civile. În acelaşi timp, ascultarea cunoaşte o nouă dezvoltare importantă în domeniul comunicativ şi informativ, prin diferitele oferte de podcast şi chat audio, confirmând că ascultarea rămâne esenţială pentru comunicarea umană.

Un medic ilustru, obişnuit să vindece rănile sufletului, a fost întrebat care este cea mai mare nevoie a fiinţelor umane. A răspuns: „Dorinţa nemărginită de a fi ascultaţi”. O dorinţă care adesea rămâne ascunsă, dar care interpelează pe oricine este chemat să fie educator sau formator, sau desfăşoară oricum un rol de comunicator: părinţii şi profesorii, păstorii şi lucrătorii pastorali, lucrătorii din informaţie şi cei care prestează un serviciu social sau politic.

A asculta cu urechea inimii

Din paginile biblice învăţăm că ascultarea nu are numai semnificaţia unei percepţii acustice, ci este în mod esenţial legată de raportul dialogic între Dumnezeu şi omenire. „Shema’ Israel – Ascultă, Israel” (Dt 6,4), începutul primei porunci din Torah, este repropus încontinuu în Biblie, până acolo încât sfântul Paul va afirma că „credinţa vine din ascultare” (Rom 10,17). De fapt, iniţiativa este a lui Dumnezeu care ne vorbeşte, căruia noi îi răspundem ascultându-l; şi, în fond, şi această ascultare vine de la harul său, aşa cum se întâmplă nou-născutului care răspunde la privirea şi la vocea mamei şi a tatălui. Printre cele cinci simţuri, cel privilegiat de Dumnezeu pare să fie tocmai auzul, probabil pentru că este mai puţin invaziv, mai discret decât vederea, aşadar lasă fiinţa umană mai liberă.

Ascultarea corespunde stilului umil al lui Dumnezeu. Este acea acţiune care îi permite lui Dumnezeu să se reveleze ca Acela care, vorbind, îl creează pe om după chipul său, şi ascultând îl recunoaşte ca interlocutor propriu. Dumnezeu îl iubeşte pe om: pentru aceasta îi adresează Cuvântul, pentru aceasta „îşi apleacă urechea” pentru a-l asculta.

Dimpotrivă, omul tinde să alunge relaţia, să întoarcă spatele şi „să închidă urechile” pentru a nu trebui să asculte. Refuzul de a asculta adesea ajunge să devină agresivitate faţă de celălalt, aşa cum li s-a întâmplat ascultătorilor diaconului Ştefan care, astupându-şi urechile, s-au năpustit toţi împreună împotriva lui (cf. Fap 7,57).

Aşadar, pe de o parte este mereu Dumnezeu cel care se revelează comunicându-se gratuit, pe de altă parte este omul căruia îi este cerut să se sintonizeze, să asculte. Domnul îl cheamă explicit pe om la o alianţă de iubire, pentru ca el să poată deveni pe deplin ceea ce este: chip şi asemănare a lui Dumnezeu în capacitatea sa de a asculta, de a primi, de a da spaţiu celuilalt. În fond, ascultarea este o dimensiune a iubirii.

Pentru aceasta Isus îi cheamă pe discipolii săi să verifice calitatea ascultării lor. „Vedeţi, aşadar, cumascultaţi” (Lc 8,18): aşa îi îndeamnă după ce a relatat parabola semănătorului, lăsând să se înţeleagă că nu este suficient a asculta, trebuie făcut bine acest lucru. Numai cel care primeşte Cuvântul cu inima „frumoasă şi bună” şi îl păstrează cu fidelitate aduce roade de viaţă şi de mântuire (cf. Lc 8,15). Numai acordând atenţie celui pe care-l ascultăm, la ceea ce ascultăm, la cum ascultăm, putem creşte în arta de a comunica, al cărei centru nu este o teorie sau o tehnică, ci „capacitatea inimii care face posibilă proximitatea” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 171).

Toţi avem urechi, dar de atâtea ori şi cel care are un auz perfect nu reuşeşte să-l asculte pe celălalt. De fapt, există o surzenie interioară, mai rea decât cea fizică. De fapt, ascultarea nu se referă numai la simţul auzului, ci la toată persoana. Adevăratul sediu al ascultării este inima. Regele Solomon, deşi foarte tânăr, s-a dovedit înţelept pentru că a cerut Domnului să-i dea „o inimă care ascultă” (1Rg3,9). Şi Sfântul Augustin invita la ascultarea cu inima (corde audire), la primirea cuvintelor nu exterior în urechi, ci spiritual în inimi: „Să nu aveţi inima în urechi, ci urechile în inimă”[1]. Şi Sfântul Francisc de Assisi îndemna pe fraţii săi să „aplece urechea inimii”[2].

De aceea, prima ascultare de redescoperit atunci când se caută o comunicare adevărată este ascultarea de sine, de propriile exigenţe mai adevărate, cele înscrise în interiorul fiecărei persoane. Şi nu se poate decât să se repornească ascultând ceea ce ne face unici în creaţie: dorinţa de a fi în relaţie cu ceilalţi şi cu Celălalt. Nu suntem făcuţi pentru a trăi ca atomi, ci împreună.

Ascultarea drept condiţie a bunei comunicări

Există o folosire a auzului care nu este o adevărată ascultare, ci opusul său: a trage cu urechea. De fapt, o ispită mereu prezentă şi care astăzi, în timpul lui social web, pare să se fi acutizat este aceea de a trage cu urechea şi a spiona, instrumentalizându-i pe ceilalţi pentru un interes al nostru. Dimpotrivă, ceea ce face comunicarea bună şi pe deplin umană este tocmai ascultarea celui pe care-l avem în faţa noastră, faţă în faţă, ascultarea celuilalt de care ne apropiem cu deschidere leală, încrezătoare şi onestă.

Lipsa de ascultare, pe care o experimentăm de atâtea ori în viaţa zilnică, apare din păcate evidentă şi în viaţa publică, unde, în loc de a ne asculta, adesea „ne vorbim pe la spate”. Acesta este simptom al faptului că, mai mult decât adevărul şi binele, se caută consensul; mai mult decât la ascultare, suntem atenţi la audience. În schimb, buna comunicare nu încearcă să impresioneze publicul cu gluma cu efect, cu scopul de a-l ridiculiza pe interlocutor, ci acordă atenţie motivaţiilor celuilalt şi încearcă să ducă la perceperea complexităţii realităţii. Este trist atunci când, şi în Biserică, se formează grupări ideologice, ascultarea dispare şi lasă locul la contrapoziţii sterile.

În realitate, în multe dialoguri noi nu comunicăm deloc. Pur şi simplu aşteptăm ca să termine celălalt de vorbit pentru a impune punctul nostru de vedere. În aceste situaţii, aşa cum notează filozoful Abraham Kaplan[3], dialogul este un duolog, un monolog pe două voci. În schimb, în adevărata comunicare eul şi tu-ul sunt ambii „în ieşire”, îndreptaţi unul spre celălalt.

Aşadar, ascultarea este primul ingredient indispensabil al dialogului şi al bunei comunicări. Nu se comunică dacă mai întâi nu s-a ascultat şi nu se face bun jurnalism fără capacitatea de a asculta. Pentru a oferi o informaţie solidă, echilibrată şi completă este necesar de a asculta îndelung. Pentru a relata un eveniment sau a descrie o realitate într-un reportage este esenţial a şti să se asculte, dispuşi chiar de a schimba idea, de a modifica propriile ipoteze de pornire.

De fapt, numai dacă se iese din monolog se poate ajunge la acea concordanţă de voci care este garanţie a unei adevărate comunicări. A asculta mai multe surse, „a nu se opri la primul local” – aşa cum învaţă experţii meseriei – asigură credibilitate şi seriozitate informaţiilor pe care le transmitem. A asculta mai multe voci, a ne asculta, şi în Biserică, între fraţi şi surori, ne permite să exercităm arta discernământului, care apare mereu drept capacitatea de a ne orienta într-o simfonie de voci.

Dar de ce să înfruntăm truda ascultării? Un mare diplomat al Sfântului Scaun, cardinalul Agostino Casaroli, vorbea despre „martiriu al răbdării”, necesar pentru a asculta şi a fi ascultaţi în tratativele cu interlocutorii mai dificili, cu scopul de a obţine cel mai bun bine posibil în condiţii de limitare a libertăţii. Dar şi în situaţii mai puţin dificile, ascultarea cere mereu virtutea răbdării, împreună cu capacitatea de a ne lăsa surprinşi de adevăr, fie el şi numai un fragment de adevăr, în persoana pe care o ascultăm. Numai uimirea permite cunoaşterea. Mă gândesc la curiozitatea infinită a copilului care priveşte la lumea înconjurătoare cu ochii holbaţi. A asculta cu această dispoziţie a sufletului – uimirea copilului în conştiinţa unui adult – este mereu o îmbogăţire, pentru că va exista mereu un lucru, chiar minim, pe care-l voi putea învăţa de la celălalt şi să-l pun în practică în viaţa mea.

Capacitatea de a asculta societatea este deosebit de preţioasă în acest timp rănit de lunga pandemie. Atâta neîncredere acumulată anterior faţă de „informaţia oficială” a provocat şi o „infodemie”, în care este tot mai greu de a face credibilă şi transparentă lumea informaţiei. Trebuie aplecată urechea şi asculta în profunzime, mai ales dificultăţile sociale mărite de încetinirea sau de încetarea multor activităţi economice.

Şi realitatea migraţiilor forţate este o problemă complexă şi nimeni nu are reţeta promptă pentru a o rezolva. Repet că, pentru a învinge prejudecăţile despre migranţi şi a topi împietrirea inimilor noastre, ar trebui încercat să se asculte istoriile lor. A da un nume şi o istorie fiecăruia dintre ei. Mulţi jurnalişti buni fac deja asta. Şi mulţi alţii ar vrea să facă asta, numai dacă ar putea. Să-i încurajăm! Să ascultăm aceste istorii! Apoi fiecare va fi liber să susţină politicile migratoare pe care le va considera mai adecvate pentru propria ţară. Dar vom avea în faţa ochilor, în orice caz, nu nişte numere, nu nişte invadatori periculoşi, ci feţe şi istorii de persoane concrete, priviri, aşteptări, suferinţe ale bărbaţilor şi femeilor care trebuie ascultaţi.

A ne asculta în Biserică

Şi în Biserică există atâta nevoie de a asculta şi de a ne asculta. Este darul cel mai preţios şi generativ pe care-l putem oferii unii altora. Noi, creştinii, uităm că slujirea ascultării ne-a fost încredinţată de Cel care este auditorul prin excelenţă, la opera căruia suntem chemaţi să participăm. „Noi trebuie să ascultăm prin urechea lui Dumnezeu, dacă vrem să putem vorbi prin Cuvântul său”[4]. Aşa ne aminteşte teologul protestant Dietrich Bonhoeffer că prima slujire care trebuie dată celorlalţi în comuniune constă în a le da ascultare. Cine nu ştie să-l asculte pe fratele foarte repede nu va mai fi capabil să-l asculte nici pe Dumnezeu[5].

În acţiunea pastorală, cea mai importantă lucrare este „apostolatul urechii”. A asculta, înainte de a vorbi, aşa cum îndeamnă apostolul Iacob: „Fiecare om să fie prompt la ascultare, încet la vorbire” (1,19). A da gratuit un pic din propriul timp pentru a asculta persoanele este primul gest de caritate.

De puţin timp a fost demarat un proces sinodal. Să ne rugăm pentru ca să fie o mare ocazie de ascultare reciprocă. De fapt, comuniunea nu este rezultatul strategiilor şi programelor, ci se edifică în ascultarea reciprocă între fraţi şi surori. Ca într-un cor, unitatea nu cere uniformitatea, monotonia, ci pluralitatea şi varietatea vocilor, polifonia. În acelaşi timp, fiecare voce din cor cântă ascultând celelalte voci şi în relaţie cu armonia ansamblului. Această armonie este creată de compozitor, dar realizarea sa depinde de simfonia tuturor şi a fiecărei voci.

Având conştiinţa de a participa la o comuniune care ne precedă şi ne include, putem redescoperi o Biserică simfonică, în care fiecare este în măsură să cânte cu propria voce, primind ca dar pe cele ale celorlalţi, pentru a manifesta armonia ansamblului pe care îl compune Duhul Sfânt.

Roma, la Sfântul Ioan din Lateran, 24 ianuarie 2022, comemorarea sfântului Francisc de Sales

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a 56-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale (29 mai 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Note:

[1] «Nolite habere cor in auribus, sed aures in corde» (Sermo 380, 1: Nuova Biblioteca Agostiniana34, 568).

[2] Scrisoare către tot Ordinul: Fonti Francescane, 216.

[3] Cf. The life of dialogue, în J. D. Roslansky ed., Communication. A discussion at the Nobel Conference, North-Holland Publishing Company – Amsterdam 1969, 89-108.

[4] D. Bonhoeffer, La vita comune, Queriniana, Brescia 2017, 76.

[5] Cf. ibid., 75.

27/05/2022 0 4

Știri false

Doamne, fă din noi instrumente ale păcii tale.
Fă-ne să recunoaştem răul care se strecoară într-o comunicare care nu creează comuniune.
Fă-ne capabili să eliminăm otrava din judecăţile noastre.
Ajută-ne să vorbim despre alţii ca despre fraţi şi surori.
Tu eşti fidel şi vrednic de încredere; fă ca vorbele noastre să fie seminţe de bine pentru lume:
unde este zgomot, fă să practicăm ascultarea;
unde este învălmăşeală, fă să inspirăm armonie;
unde este ambiguitate, fă să aducem claritate;
unde este excludere, fă să aducem împărtăşire;
unde este senzaţionalism, fă să folosim sobrietate;
unde este superficialitate, fă să punem întrebări adevărate;
unde este prejudecată, fă să provocăm încredere;
unde este agresivitate, fă să aducem respect;
unde este falsitate, fă să aducem adevăr.
Amin.

Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru a 52-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale

13 mai 2018

„Adevărul vă va elibera” (In 8,32).
Fake news şi jurnalismul de pace

Iubiţi fraţi şi surori,

În proiectul lui Dumnezeu, comunicarea umană este o modalitate esenţială pentru a trăi comuniunea. Fiinţa umană, chip şi asemănare a Creatorului, este capabilă să exprimă şi să împărtăşească ceea ce este adevărat, bun, frumos. Este capabilă să relateze propria experienţă şi lumea şi să construiască astfel amintirea şi înţelegerea evenimentelor. Însă omul, dacă urmează propriul egoism orgolios, poate să se folosească greşit şi de facultatea de a comunica, aşa cum arată încă de la început episoadele biblice despre Cain şi Abel şi despre turnul Babel (cf. Gen 4,1-16; 11,1-9). Alterarea adevărului este simptomul tipic al acestei distorsiuni, atât pe plan individual, cât şi pe cel colectiv. Dimpotrivă, în fidelitate faţă de logica lui Dumnezeu, comunicarea devine loc pentru a exprima propria responsabilitate în căutarea adevărului şi în construirea binelui. Astăzi, într-un context de comunicare tot mai rapidă şi în cadrul unui sistem digital, asistăm la fenomenul „ştirilor false”, aşa-numitele fake news: el ne invită să reflectăm şi mi-a sugerat să dedic acest mesaj temei adevărului, aşa cum au făcut deja de mai multe ori predecesorii mei începând de la Paul al VI-lea (cf. Mesaj 1972: Comunicaţiile sociale în slujba adevărului). Astfel aş vrea să ofer o contribuţie angajării comune pentru a preveni răspândirea ştirilor false şi pentru a redescoperi valoarea profesiei jurnaliste şi responsabilitatea personală a fiecăruia în comunicarea adevărului.

1. Ce este fals în „ştirile false”?

Fake news este un termen discutat şi obiect de dezbatere. În general se referă la dezinformarea răspândită online sau în media tradiţionale. Cu această expresie ne referim, aşadar, la informaţii nefondate, bazate pe date inexistente sau deformate şi care au ca ţintă să-l înşele şi chiar să-l manipuleze pe cititor. Răspândirea lor poate să răspundă la obiective voite, să influenţeze alegerile politice şi să favorizeze profituri economice.

Eficacitatea acestor fake news este datorată în primul rând naturii lor mimetice, adică acelei capacităţi de a apărea plauzibile. În al doilea rând, aceste ştiri, false, dar verosimile, sunt înşelătoare, în sensul că sunt apte să capteze atenţia destinatarilor, bazându-se pe stereotipuri şi prejudecăţi răspândite în cadrul unui ţesut social, exploatând emoţii uşoare şi imediat de provocat, cum sunt neliniştea, dispreţul, furia şi frustrarea. Răspândirea lor poate să se bazeze pe o folosire manipulatoare a social network şi a logicilor care-i garantează funcţionarea: în acest mod conţinuturile, deşi lipsite de fundament, câştigând o atare vizibilitate încât chiar şi dezminţirile autoritare cu greu reuşesc să le zăgăzuiască daunele.

Dificultatea de a dezvălui şi a dezrădăcina fake news este datorată şi faptului că persoanele interacţionează adesea în cadrul unor ambiente digitale omogene şi impermeabile la perspective şi opinii divergente. Rezultatul acestei logici a dezinformării este că în loc să existe o confruntare serioasă cu alte surse de informare, lucru care ar putea să pună pozitiv în discuţie prejudecăţile şi să deschidă un dialog constructiv, se riscă să se devină actori involuntari în răspândirea de opinii subversive şi nefondate. Drama dezinformării este discreditarea celuilalt, reprezentarea sa ca duşman, până la o demonizare care poate alimenta conflicte. Ştirile false revelează astfel prezenţa de atitudini în acelaşi timp intolerante şi hipersensibile, cu singurul rezultat că aroganţa şi ura riscă să se răspândească. În ultimă analiză, la asta conduce falsitatea.

2. Cum putem să le recunoaştem?

Niciunul dintre noi nu se poate scuti de responsabilitatea de a contrasta aceste falsităţi. Nu este o acţiune uşoară, deoarece dezinformarea se bazează adesea pe discursuri variate, în mod voit evazive şi în mod subtil înşelătoare, şi se foloseşte uneori de mecanisme rafinate. De aceea sunt lăudabile iniţiativele educative care permit să se înveţe cum să se citească şi să se evalueze contextul comunicativ, învăţând să nu fie divulgatori inconştienţi de dezinformare, ci actori ai dezvăluirii sale. Sunt la fel de lăudabile iniţiativele instituţionale şi juridice angajate în a defini normative menite să blocheze fenomenul, precum şi cele întreprinse de tech şi media company, menite să definească noi criterii pentru verificarea identităţilor personale care se ascund în spatele milioanelor de profiluri digitale.

Însă prevenţia şi identificarea mecanismelor dezinformării cere şi un discernământ profund şi atent. De fapt, este de demascat ceea ce s-ar putea defini ca „logică a şarpelui”, capabil peste tot să se camufleze şi să muşte. Este vorba despre strategia utilizată de „şarpele viclean”, despre care vorbeşte Cartea Genezei, care, la începuturile umanităţii, s-a făcut artizan al primei „fake news” (cf. Gen 3,1-15), care a dus la consecinţele tragice ale păcatului, concretizate după aceea în primul fratricid (cf. Gen 4) şi în alte nenumărate forme de rău împotriva lui Dumnezeu, a aproapelui, a societăţii şi a creaţiei. Strategia acestui abil „tată al minciunii” (In 8,44) este tocmai imitarea, o seducţie sfâşietoare şi periculoasă care se impune în inima omului cu argumente false şi atrăgătoare. De fapt, în relatarea păcatului strămoşesc ispititorul se apropie de femeie prefăcându-se că îi este prieten, că se interesează de binele său şi începe discursul cu o afirmaţie adevărată, dar numai în parte: „A spus cu adevărat Dumnezeu să nu mâncaţi din niciun pom al grădinii?” (Gen 3,1). Ceea ce Dumnezeu i-a spus lui Adam nu era în realitate să nu mănânce din niciun pom, ci numai dintr-un pom: „Din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci” (Gen2,17). Femeia, răspunzând, îi explică şarpelui, dar se lasă atrasă de provocarea sa: „Numai din rodul pomului din mijlocul grădinii a zis Dumnezeu: «Să nu mâncaţi din el, nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!»” (Gen 3,2). Acest răspuns are ceva legalist şi pesimist: dând credibilitate falsificatorului, lăsându-se atrasă de modul său de a prezenta lucrurile, femeia se rătăceşte. Astfel, mai întâi acordă atenţie asigurării sale: „Nicidecum nu veţi muri!” (v. 4). Apoi deconstrucţia ispititorului asumă o aparenţă credibilă: „Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (v. 5). În sfârşit, se ajunge la discreditarea recomandării paterne a lui Dumnezeu, care era îndreptată spre bine, pentru a urma atracţia seducătoare a duşmanului: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut ochilor şi că pomul era de dorit” (v. 6). Acest episod biblic revelează, aşadar, un fapt esenţial pentru discursul nostru: nicio dezinformare nu este nevătămătoare; dimpotrivă, încrederea în ceea ce este fals, produce consecinţe nefaste. Şi o deformare a adevărului în aparenţă uşoară poate să aibă efecte periculoase.

De fapt, în joc este dorinţa noastră intensă. Fake news devin adesea virale, adică se răspândesc în mod rapid şi cu greu de blocat, nu din cauza logicii de împărtăşire care caracterizează social media, cât mai degrabă din cauza bazării lor pe dorinţa nesătulă care se aprinde cu uşurinţă în fiinţa umană. Înseşi motivaţiile economice şi oportuniste ale dezinformării au rădăcina lor în setea de putere, de avere şi de profit, care în ultimă analiză ne face victime ale unei încurcături mult mai tragice decât orice manifestare a sa: aceea a răului, care se mişcă din falsitate în falsitate pentru a ne fura libertatea inimii. Iată pentru ce a educa la adevăr înseamnă a educa la a discerne, la a evalua şi la a pondera dorinţele şi înclinaţiile care se mişcă înlăuntrul nostru, pentru a nu ne găsi lipsiţi de bine „căzând” la fiecare ispită.

3. „Adevărul vă va elibera” (In 8,32)

Contaminarea continuă cu un limbaj înşelător ajunge de fapt să întunece interioritatea persoanei. Dostoievski a scris ceva important în acest sens: „Cine se minte pe sine însuşi şi ascultă propriile minciuni ajunge până acolo încât să nu mai poată distinge adevărul, nici înlăuntrul său, nici în jurul său, şi astfel începe să nu mai aibă stimă nici de sine însuşi, nici de alţii. Apoi, de vreme ce nu mai are stimă de nimeni, încetează şi să iubească şi atunci, în lipsa iubirii, pentru a se simţi ocupat şi pentru a se distrage se abandonează patimilor şi plăcerilor vulgare şi din cauza viciilor sale devine ca o bestie; şi toate acestea derivă din faptul de a minţi încontinuu, pe alţii şi pe sine însuşi” (Fraţii Karamazov, II, 2).

Aşadar, cum să ne apărăm? Cel mai radical antidot la virusul falsităţii este să ne lăsăm purificaţi de adevăr. În viziunea creştină adevărul nu este numai o realitate conceptuală, care se referă la judecarea lucrurilor, definindu-le adevărate sau false. Adevărul nu este numai faptul de a aduce la lumină lucruri întunecate, „a dezvălui realitatea”, aşa cum vechiul termen grec care-l desemnează, aletheia (de la a-lethes, „neascuns”), ne face să credem. Adevărul are de-a face cu întreaga viaţă. În Biblie, poartă cu sine semnificaţiile de sprijin, soliditate, încredere, cum dă de înţeles rădăcina ‘aman, de la care provine şi Amin-ul liturgic. Adevărul este cel pe care ne putem sprijini pentru a nu cădea. În acest sens relaţional, singurul cu adevărat credibil şi demn de încredere, pe care se poate conta, adică „adevărat”, este Dumnezeul viu. Iată afirmaţia lui Isus: „Eu sunt adevărul” (In14,6). Aşadar, omul descoperă şi redescoperă adevărul atunci când îl experimentează în el însuşi ca fidelitate şi credibilitate a celui care-l iubeşte. Numai asta îl eliberează pe om: „Adevărul vă va elibera” (In 8,32).

Eliberarea de falsitate şi căutarea relaţiei: iată cele două ingrediente care nu pot să lipsească pentru ca vorbele şi gesturile noastre să fie adevărate, autentice, credibile. Pentru a discerne adevărul trebuie analizat ceea ce însoţeşte comuniunea şi promovează binele şi ceea ce, dimpotrivă, tinde să izoleze, să dezbine şi să contrapună. Aşadar, adevărul nu se câştigă cu adevărat atunci când este impus drept ceva extrinsec şi impersonal; apare în schimb din relaţii libere între persoane, în ascultarea reciprocă. În afară de asta, nu se încetează niciodată să se caute adevărul, pentru că mereu poate să se strecoare ceva fals, chiar şi când se spun lucruri adevărate. De fapt, o argumentare impecabilă se poate baza pe fapte de netăgăduit, dar dacă este folosită pentru a-l răni pe celălalt sau pentru a-l discredita în ochii altora, oricât de justă ar putea să apară, nu este locuită de adevăr. Din roade putem distinge adevărul enunţărilor: dacă provoacă polemică, alimentează dezbinări, inspiră resemnare sau dacă, în schimb, conduc la o reflecţie conştientă şi matură, la dialogul constructiv, la o activitate profitabilă.

4. Pacea este adevărata ştire

Cel mai bun antidot împotriva falsităţilor nu sunt strategiile, ci persoanele: persoane care, libere de dorinţa intensă, sunt gata să asculte şi prin truda unui dialog sincer lasă să reiasă adevărul; persoane care, atrase de bine, se responsabilizează în folosirea limbajului. Dacă drumul de ieşire din răspândirea dezinformării este responsabilitatea, deosebit de implicat este cel care prin funcţie este ţinut să fie responsabil în a informa, adică jurnalistul, păzitor al ştirilor. El, în lumea contemporană, nu desfăşoară numai o meserie, ci o adevărată misiune. Are îndatorirea, în frenezia ştirilor şi în vârtejul scoop-urilor, să amintească faptul că în centrul ştirii nu sunt rapiditatea în a o da şi impactul asupra audience, ci persoanele. A informa înseamnă a forma, înseamnă a avea de-a face cu viaţa persoanelor. Pentru aceasta acurateţea surselor şi păzirea comunicării sunt adevărate procese de dezvoltare a binelui, care generează încredere şi deschid căi de comuniune şi de pace.

De aceea doresc să adresez o invitaţie de a promova un jurnalism de pace, neînţelegând cu această expresie un jurnalism „cumsecade”, care să nege existenţa de probleme grave şi să asume tonuri îndulcite. Dimpotrivă, înţeleg un jurnalism fără prefăcătorii, ostil falsităţilor, sloganelorcu efect şi declaraţiilor bombastice; un jurnalism făcut de persoane pentru persoane şi care se înţelege ca slujire adusă tuturor persoanelor, în special celor – sunt majoritatea în lume – care nu au glas; un jurnalism care să nu ardă ştirile, ci să se angajeze în căutarea motivelor reale ale conflictelor, pentru a favoriza înţelegerea lor din rădăcini şi depăşirea prin demararea de procese virtuoase; un jurnalism angajat să indice soluţii alternative la escalation a zgomotului şi violenţei verbale.

Pentru aceasta, inspirându-ne dintr-o rugăciune franciscană, am putea să ne adresăm astfel Adevărului în persoană:

Vatican, 24 ianuarie 2018,
comemorarea Sfântului Francisc de Sales

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

13/05/2018 1 8

Mass-media și vestea cea bună

„Nu putem să plecăm de aici.
Trebuie să aşteptăm să ne ajungă sufletul din urmă.
Am mers prea repede cu trupul şi sufletul ne-a rămas în urmă”.

„Viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos” (In 17,3). Și nu putem să nu ne gândim în această Zi mondială a comunicațiilor sociale cât de mult ar putea să ne ajute mass-media să-l cunoaștem pe Dumnezeu. Însă sunt puțini cei care se ocupă cu răspândirea „veștii bune”: Evanghelia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu (cf. Mc 1,1). Noi înșine ne facem deseori vinovați de informațiile anticreștine pe care le răspândim.

Uneori suntem chiar ridicoli: ne temem de telefoanele ascultate, de emailurile urmărite, dar uităm de mesajul transmis prin propriul comportament. Mersul pe stradă, îmbrăcămintea, gesturile şi cuvintele, transmit la fel de mult ca emailurile sau pozele de pe facebook. Astăzi suntem toți, în fiecare clipă, emiţători şi receptori. Ce anume primim şi ce transmitem prin rețelele de socializare? Ce dăm mai departe: binele sau răul, frumosul sau urâtul, adevărul sau minciuna?

În mesajul sfântului părinte papa Francisc pentru această zi citim: „Vechii noștri părinți în credință vorbeau despre mintea umană ca despre o piatră de moară care, mișcată de apă, nu poate să fie oprită. Însă, cine are responsabilitatea morii are posibilitatea de a decide dacă să macine grâu sau neghină. Mintea omului este mereu în acțiune și nu poate înceta să „macine” ceea ce primește, dar ne revine nouă să decidem ce material să furnizăm”. Noi ce măcinăm zi de zi: grâu sau neghină?

Și mai este un aspect: viteza cu care astăzi circulăm și „măcinăm” informația. Ne place viteza pentru posibilităţile pe care le oferă: ajungi repede la cei dragi; trimiţi uşor un gând frumos, o veste bună sau o imagine din locurile pe care le vizitezi; în aceeaşi zi poţi fi la Iaşi şi la Timişoara, la Paris şi la Roma. Viteza lumii, a noastră, devine din ce în ce mai năucitoare şi uneori ne simțim ca acei indieni pe care americanii i-au luat prima dată cu trenul şi i-au dus cu viteză. Când au ajuns la destinaţie îi grăbeau să se mişte, însă indienii stăteau neclintiţi. „Haideţi! Mişcaţi-vă! Plecăm!” Dar ei nimic. Nici nu se clinteau. „De ce nu mergeţi? Haideţi, mai avem cale de parcurs”. Iar unul dintre ei, încă uimit de viteza trenului, le-a zis: „Nu putem să plecăm de aici. Trebuie să aşteptăm să ne ajungă sufletul din urmă. Am mers prea repede cu trupul şi sufletul ne-a rămas în urmă”.

Măcinăm informații, neghină și grâu, cu o viteză năucitoare. Noi înșine ne mişcăm atât de repede uneori – chiar dacă nu ştim de fiecare dată încotro mergem – încât sufletul nu mai poate ţine pasul cu trupul şi rămâne undeva în urmă, neglijat. Să ne încetinim ritmul, altfel vom rata esențialul: viața veșnică, cunoașterea lui Dumnezeu!

Alege cu grijă informațiile care vrei să facă parte din viața ta
și, mai ales, străduiește-te să răspândești „Vestea cea bună”!
Macină grâu, nu neghină!

28 mai 2017

† DUMINICA a 7-a a Paştelui
Sf. Gherman, ep.
Fap 1,12-14; Ps 26; 1Pt 4,13-16; In 17,1-11a

LECTURA I
Într-un cuget, stăruiau în rugăciune.
Citire din Faptele Apostolilor 1,12-14
După ce Isus s-a înălţat la cer, apostolii s-au întors la Ierusalim de la muntele numit al Măslinilor, care se află aproape de Ierusalim, cât un drum în zi de sâmbătă. ¹³ Când au intrat, au urcat în încăperea de sus, unde obişnuiau să se adune. Erau: Petru şi Ioan, Iacob şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacob, fiul lui Alfeu, şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacob. ¹⁴ Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 26(27),1.4.7-8a (R.: 13)
R.: Cred că voi vedea bunătăţile Domnului pe pământul celor vii.
sau:
Aleluia.

¹ Domnul este lumina şi mântuirea mea,
de cine mă voi teme?
Domnul este apărătorul vieţii mele,
de cine mă voi înfricoşa? R.

⁴ Un lucru cer de la Domnul şi pe acesta îl caut:
să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele,
ca să privesc frumuseţea Domnului
şi să vizitez sanctuarul său. R.

⁷ Ascultă-mi, Doamne, glasul când te chem:
îndură-te de mine şi răspunde-mi!
^8a Din partea ta îmi spune inima:
„Faţa mea căutaţi-o!” R.

LECTURA A II-A
Dacă sunteţi batjocoriţi în numele lui Cristos, fericiţi sunteţi!
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru 4,13-16
Preaiubiţilor, întrucât participaţi la suferinţele lui Cristos, bucuraţi-vă, ca să puteţi tresălta de bucurie şi la revelarea gloriei lui! ¹⁴ Dacă sunteţi batjocoriţi în numele lui Cristos, fericiţi sunteţi, pentru că Duhul gloriei şi al lui Dumnezeu se odihneşte peste voi! ¹⁵ Dar nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş sau hoţ sau răufăcător sau ca intrigant; ¹⁶ în schimb, dacă suferă ca un creştin, să nu se ruşineze, ci să-l glorifice pe Dumnezeu pentru acest nume!

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Cf. In 14,18
(Aleluia) „Nu vă voi lăsa orfani, spune Domnul. Mă duc şi voi veni la voi şi se va bucura inima voastră”. (Aleluia)

EVANGHELIA
Tată, glorifică-l pe Fiul tău!
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 17,1-11a
În acel timp, Isus, ridicându-şi ochii spre cer, a zis: „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine, ² pentru ca, precum i-ai dat putere asupra fiecărui om, să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai dat lui! ³ Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos. ⁴ Eu te-am glorificat pe pământ împlinind lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac. ⁵ Şi acum, Tată, glorifică-mă la tine însuţi cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost lumea! ⁶ Am revelat numele tău oamenilor pe care tu mi i-ai dat din lume. Ai tăi erau şi mi i-ai dat, iar ei au ţinut cuvântul tău. ⁷Acum au cunoscut că tot ce mi-ai dat este de la tine, ⁸ căci cuvintele pe care mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că am ieşit de la tine şi au crezut că tu m-ai trimis. ⁹ Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi. ¹⁰ Şi toate ale mele sunt ale tale şi ale tale sunt ale mele şi sunt glorificat în ei. ^11a Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, iar eu vin la tine”.