Lumea nu a început cu noi! Înaintea noastră au pășit oameni vrednici, demni și plini de înțelepciune: (stră)bunicii noștri, oameni frumoși, împovărați de jertfe. Ca un semn de vădită prețuire pentru cei care ne-au purtat pe brațele lor și ne-au răsfățat atunci când părinții erau (prea)departe, papa Francisc a spus: „Bunicii ne amintesc că bătrânețea este un dar. Bunicii sunt veriga de unire între generații, pentru a transmite tinerilor experiență de viață și de credință… Pentru aceasta, am hotărât să institui Ziua Mondială a Bunicilor și a Bătrânilor, care se va ține în toată Biserica în fiecare an în a patra duminică din iulie, în apropierea sărbătorii sfinților Ioachim și Ana, „bunicii” lui Isus”.
Cu gândul la bunici, sunt demne de meditat cuvintele Scripturii: „Ei au fost oameni vrednici; faptele lor bune nu sunt date uitării. Împreună cu descendența lor va rămâne o moștenire frumoasă: nepoții lor… Trupurile lor au fost îngropate în pace, dar numele lor rămâne viu din neam în neam. Popoarele vorbesc despre înțelepciunea lor, iar adunarea le aduce laudă” (Sir 44,10.14).
Astăzi suntem noi – nepoți și strănepoți – adunarea chemată să aducă laudă bunicilor noștri, oamenilor care merită un semn de prețuire și de neuitare: să ne amintim de ei, să vorbim despre ei, să ne străduim să le imităm virtuțile și totodată să ne rugăm pentru ei. Când i-am vizitat ultima dată? Când le-am dus o floare? Trebuie să-i sărbătorim pe bunicii noștri, trebuie să-i scoatem din uitare.
Spun unii că „despre valoarea bunicilor vorbesc realizările nepoților”, mai ales acum când toți vorbesc despre „generația copiilor crescuți de bunici”, pentru că părinții sunt (prea)ocupați sau (prea)departe. Puțini sunt cei care înțeleg efortul pe care unii bunici îl depun pentru a se îngriji de nepoții lor, pentru a depăși mult aclamatul „conflict dintre generații”, pentru a se adapta cerințelor timpurilor moderne. Prea des îi marginalizăm pe cei bătrâni, prea ușor îi considerăm depășiți de situație și am vrea să ne eliberăm de ei. Să investim mai multă răbdare pentru a-i ajuta să se integreze și să se simtă parte dintr-o societate care aleargă cu o viteză năucitoare, așa cum și ei ne-au ajutat să creștem, să pășim, să vorbim… să devenim oameni.
Este un mare har să-ți cunoști bunicii și să-i prețuiești!
Textul evanghelic de astăzi (cf. Mc 1,21-28) relatează o zi tipcă a activităţii lui Isus, este vorba de o sâmbătă, zi dedicată odihnei şi rugăciunii, oamenii mergeau la sinagogă. În sinagoga din Cafarnaum, Isus citeşte şi comentează Scripturile. Cei prezenţi sunt atraşi de modul său de a vorbi; uimirea lor este mare pentru că demonstrează o autoritate diferită de cea a cărturarilor (v. 22). În afară de asta, Isus se revelează puternic şi în fapte. De fapt, un om în sinagogă se revoltă împotriva lui interpelându-l ca pe trimisul lui Dumnezeu; el recunoaşte duhul rău, îi porunceşte să iasă din omul acela şi astfel îl alungă (v. 23-26).
Se văd aici cele două elemente caracteristice ale acţiunii lui Isus: predica şi opera taumaturgică de vindecare: predică şi vindecă. Ambele aspecte ies în evidenţă în textul din evanghelistul Marcu, însă cel mai evidenţiat este cel al predicii; exorcismul este prezentat ca o confirmare a „autorităţii” sale singulare şi a învăţăturii sale. Isus predică având autoritate proprie, ca acela care posedă o învăţătură pe care o scoate din sine, şi nu asemenea cărturarilor care repetau tradiţii precedente şi legi transmise. Repetau cuvinte, cuvinte, cuvinte, numai cuvinte – aşa cum cânta marea cântăreaţă Mina [Parole, parole, parole…]. Aşa erau: numai cuvinte. În schimb în Isus, cuvântul are autoritate, Isus este autoritar. Şi asta atinge inima. Învăţătura lui Isus are aceeaşi autoritate a lui Dumnezeu care vorbeşte; de fapt, cu o singură poruncă eliberează cu uşurinţă pe cel obsedat de cel rău şi îl vindecă. De ce? Deoarece cuvântul realizează ceea ce spune. Pentru că el este profetul definitiv. Însă pentru ce spun asta, că este profetul definitiv? Să ne amintim de promisiunea lui Moise. Moise spune: „După mine, cu timpul, va veni un profet ca mine – ca mine! – care vă va învăţa” (cf. Dt 18,15). Moise îl anunţă pe Isus ca profetul definitiv. Pentru aceasta [Isus] vorbeşte nu cu autoritatea umană, ci cu cea divină, pentru că are puterea de a fi profetul definitiv, adică Fiul lui Dumnezeu care ne mântuieşte, ne vindecă pe toţi.
Al doilea aspect, cel al vindecărilor, arată că predica lui Cristos este îndreptată spre înfrângerea răului prezent în om şi în lume. Cuvântul său se îndreaptă direct împotriva domniei satanei, îl pune în criză şi îl face să se dea înapoi, îl obligă să iasă din lume. Acel posedat – acel om posedat, obsedat – la care ajunge porunca Domnului, este eliberat şi transformat într-o persoană nouă. În afară de asta, predica lui Isus aparţine unei logici opuse logicii lumii şi a răului: cuvintele sale se revelează ca răsturnare a unei ordini greşite a lucrurilor. De fapt, diavolul prezent în cel posedat, strigă la apropierea lui Isus: „Ce ai cu noi, Isus din Nazaret? Ai venit să ne distrugi?” (v. 24). Aceste expresii indică înstrăinarea totală între Isus şi satana: sunt pe planuri complet diferite; între ei nu există nimic în comun; sunt unul opus celuilalt. Isus, autoritar, care atrage oamenii cu autoritatea sa, precum şi profetul care eliberează, profetul promis care este Fiul lui Dumnezeu care vindecă. Ascultăm, noi, cuvintele lui Isus care sunt autoritare? Mereu, nu uitaţi, purtaţi în buzunar sau în geantă o mică Evanghelie, pentru a o citi în timpul zilei, pentru a asculta acel cuvânt autoritar al lui Isus. Şi după aceea, toţi avem probleme, toţi avem păcate, toţi avem boli spirituale. Să-i cerem lui Isus: „Isuse, tu eşti profetul, Fiul lui Dumnezeu, cel care a fost promis pentru a ne vindeca. Vindecă-mă!” Să-i cerem lui Isus vindecarea păcatelor, a relelor noastre.
Fecioara Maria a păstrat mereu în inima sa cuvintele şi gesturile lui Isus şi l-a urmat cu totală disponibilitate şi fidelitate. Să ne ajute şi pe noi să-l ascultăm şi să-l urmăm, pentru a experimenta în viaţa noastră semnele mântuirii sale.
_______________
După Angelus
Iubiţi fraţi şi surori,
Poimâine, 2 februarie, vom celebra sărbătoarea Prezentării lui Isus la templu, când Simeon şi Ana, ambii bătrâni, luminaţi de Duhul Sfânt, au recunoscut în Isus pe Mesia. Duhul Sfânt să trezească şi astăzi în cei bătrâni gânduri şi cuvinte de înţelepciune: glasul lor este preţios deoarece cântă laudele lui Dumnezeu şi păstrează rădăcinile popoarelor. Ei ne amintesc că bătrâneţea este un dar şi că bunicii sunt veriga de unire între generaţii, pentru a transmite tinerilor experienţă de viaţă şi de credinţă. Bunicii de atâtea ori sunt uitaţi şi noi uităm această bogăţie de a păstra rădăcinile şi de a transmite. Pentru aceasta, am hotărât să institui Ziua Mondială a Bunicilor şi a Bătrânilor, care se va ţine în toată Biserica în fiecare an în a patra duminică din iulie, în apropierea sărbătorii sfinţilor Ioachim şi Ana, „bunicii” lui Isus. Este important ca bunicii să-i întâlnească pe nepoţi şi nepoţii să-i întâlnească pe bunici, pentru că – aşa cum spune profetul Ioel – bunicii în faţa nepoţilor vor visa, vor avea iluzii [mari dorinţe], iar tinerii, luând forţă de la bunici, vor merge înainte, vor profeţi. Şi tocmai ziua de 2 februarie este sărbătoarea întâlnirii bunicilor cu nepoţii.
Se celebrează astăzi Ziua Mondială a Bolnavilor de Lepră, începută în urmă cu peste şaizeci de ani de Raoul Follereau şi dusă înainte în special de asociaţiile care se inspiră din opera sa umanitară. Exprim apropierea mea celor care suferă datorită acestei boli şi îi încurajez pe misionari, pe lucrătorii sanitari şi pe voluntarii angajaţi în slujba lor. Pandemia a confirmat cât de necesar este să se tuteleze dreptul la sănătate pentru persoanele mai fragile: doresc ca responsabilii naţiunilor să-şi unească eforturile pentru a îngriji bolnavii de boala Hansen şi pentru incluziunea lor socială.
Şi salut cu afect băieţii şi fetele din Acţiunea Catolică a acestei Dieceze de Roma – sunt aici, câţiva -, reuniţi în siguranţă în parohii sau conectaţi online, cu ocazia Caravanei păcii. În pofida urgenţei sanitare, şi anul acesta, ajutaţi de părinţi şi educatori şi de preoţii asistenţi, au promovat această iniţiativă foarte frumoasă. Merg înainte cu iniţiativele, bravo, sunteţi buni voi! Înainte, curaj! Bravo tuturor, mulţumesc. Şi acum să ascultăm mesajul pe care unii dintre ei, în numele tuturor, aici alături, ni-l vor citi.
[Citirea mesajului]
De obicei, aceşti copii aduceau baloane de lansat în aer de la fereastră, însă astăzi suntem închişi aici înăuntru, nu se va putea face. Însă anul viitor veţi face asta cu siguranţă!
Adresez salutul meu cordial vouă tuturor, conectaţi prin diferitele mijloace de comunicare. Urez tuturor o duminică frumoasă. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere!
Papa Francisc: Angelus (31 ianuarie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 1,21-28 În acel timp, au venit la Cafarnaum. Şi îndată, în zi de sâmbătă, Isus a intrat în sinagogă şi-i învăţa. 22 Şi erau uimiţi de învăţătura lui, pentru că el îi învăţa ca unul care are autoritate şi nu în felul cărturarilor. 23 În sinagoga lor era un om cu duh necurat, care a strigat, zicând: 24 „Ce ai cu noi, Isus din Nazaret? Ai venit să ne distrugi? Ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu”. 25 Dar Isus i-a poruncit cu asprime, spunându-i: „Taci şi ieşi din el!” 26 Iar duhul necurat, scuturându-l şi strigând cu glas puternic, a ieşit din el. 27 Atunci toţi au fost cuprinşi de teamă încât discutau între ei, zicând: „Ce-i asta? O învăţătură nouă dată cu autoritate! El porunceşte până şi duhurilor necurate şi ele i se supun”. 28 Şi îndată i s-a dus faima pretutindeni în toată împrejurimea Galileii.
Prea târziu te-am iubit... 