Învăţătorule, ce trebuie să fac, pentru ca să dobândesc viaţa veşnică?

Lev Tolstoi a trecut odată prin faţa zidului Kremlinului şi a văzut un cerşetor, un om în vârstă, şi, normal, a băgat mâna în punguţă să-i dea doi bani. Dar, în clipa aceea, spune el, a ieşit foarte fercheş un gardian şi bietul bătrân a fugit. Şi eu, spune Tolstoi, m-am uitat la gardian şi i-am zis: „Dumneata ştii să citeşti?”. Şi gardianul a avut, aşa, o clipă de cutremurare şi-a zis: „Da, dar de ce mă întrebi?”. „Ai citit Evanghelia?”. „Da”. „Păi, nu spune acolo ca omul să fie milos, să dăruiască?”. Şi, spune Tolstoi, pentru o secundă, l-am simţit cutremurat, după care o lumină total nouă a venit în ochii lui, care-i dădea, aşa, sentimentul de siguranţă. „Dar matale ştii să citeşti?”, l-a întrebat gardianul pe Tolstoi. „Da, dar de ce?” „Ai citit matale regulamentul ţării?”…

Cât de dură e uneori întâlnirea dintre regulamentul unei ţări şi Evanghelie; cât de trist e când într-o ţară sunt date legi împotriva Evangheliei. Dar şi mai trist e atunci când în viaţa noastră, în noi înşine sunt legi care luptă împotriva Evangheliei. Când noi înşine ne dăm legi sau ne facem planuri care exclud Evanghelia. Ne facem planuri de vacanţă, de concediu, de ieşire din criză sau de depăşirea unor probleme şi când le analizăm deseori vedem că în ele Cristos sau Evanghelia nu ocupă nici măcar ultimul loc… Nu-i loc de ei. Atunci e şi mai trist. E semnul că nu credem şi nu ne interesează nici viaţa veşnică şi nici cum putem ajunge să o dobândim.

Astăzi, suntem invitaţi să preluăm noi întrebarea învăţătorului legii: „Ce trebuie să fac pentru ca să dobândesc viaţa veşnică?” (Lc 10,25). Dar să o preluăm fără prefăcătoria şi interesul lui meschin şi perfid – l-a întrebat pe Isus doar pentru că voia să-l prindă-n vorbă, să-l pună la încercare – şi să fim sinceri: să ne dorim răspunsul lui şi mai ales să ne dorim să-l aplicăm. Dacă pentru acest învăţător viclean Isus a avut un răspuns plin de iubire, cu siguranţă va avea unul şi pentru noi.

Ce exemplu de comportament ne oferă Cristos: ştia intenţia rea a învăţătorului legii şi totuşi îl ajută să ajungă la un răspuns care să-i meargă la inima. Nu l-a desconsiderat, ci a încercat să scoată din această întâlnire a lor tot ce era mai bun: l-a ajutat să redescopere legea, dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele; l-a ajutat să-şi regăsească aproapele. Ar fi fost ridicol ca Isus să înceapă să-i vorbească direct despre porunci şi să i le spună el, pentru că învăţătorul legii oricum le avea legate de hainele sale, le purta mereu înaintea ochilor săi aşa cum prevedea legea. Ştia teoria…iar Cristos la purtat spre practică. Ca un adevărat maestru l-a învăţat să practice ceea ce ştia.

„Învăţătorule, ce trebuie să fac?”. „În Lege ce este scris? Ce citeşti?”. Un răspuns cu două întrebări diferite. Prima se referă la conţinutul Legii, la ceea ce este scris independent de capacitatea noastră de înţelegere. Se referă la ceea ce cunoaştem şi noi şi ştim că este prezent acolo pentru că fie am citit acasă, fie am auzit în Biserică. Dar a doua – ce citeşti? – este personală: se referă la cum interpretezi tu legea; ce-ţi spune ţie legea şi ce faci din ceea ce-ţi spune?… Cu delicateţe la purtat pe învăţătorul legii şi ne poartă şi pe noi spre descoperirea aproapelui…

Dar „cine este aproapele meu?”. Dacă citim această evanghelie şi la sfârşitul ei ne întrebăm „ce ne învaţă astăzi, Cristos? Sau ce anume aşteaptă el acum de la noi?” răspunsul e unul singur: să ne găsim sau să ne regăsim aproapele. Să trecem de la teorie, de la cunoaşterea legii, la aplicarea ei. Aproapele nu ne sunt doar rudele, prietenii, cunoscuţii şi binefăcătorii. Aproape ne este oricine are nevoie de noi. Nu, nu trebuie să mergem pe drumul care coboară de la Ierusalim la Ierihon ca să ne întâlnim aproapele. Uneori nici măcar nu trebuie să ieşim din casă… Aproapele e mereu lângă noi. Şi întâlnirea cu aproapele, găsirea lui e necesară pentru a ajunge în viaţa veşnică, pentru că ne învaţă sfântul Augustin: „Drumul spre mântuire trece prin viaţa aproapelui” şi cine nu parcurge acest drum nu ajunge în viaţa veşnică.

Şi astăzi sunt lângă noi oameni în agonie. La tot pasul poţi întâlni un muribund în agonie sufletească, spirituală sau trupească, fizică sau economică sau sentimentală etc. Din ce în ce mai mulţi oameni în agonie şi din ce în ce mai puţini samariteni milostivi, oameni care să se oprească şi să ajute, să facă binele minim necesar.

Ceea ce e şi mai trist astăzi faţă de momentul în care învaţă Isus e faptul că atunci a trecut pe acolo „un preot, care l-a văzut, dar a trecut mai departe”, „tot aşa şi un levit, ajungând în acel loc, l-a văzut şi a trecut mai departe” (Lc 10,31-32)… l-au văzut şi au mers mai departe, dar astăzi – şi asta e ceea ce e mai trist – trecem, vedem, dar nu mergem mai departe, ci ne oprim, stăm şi nu facem nimic. Ne uităm la el cum moare. El, aproapele nostru moare fără ca noi să facem nici măcar cel mai mic gest. Fără milă, ba dea dreptul sadic, unii se opresc şi se uită şi savurează momentul: el moare şi eu rămân să trăiesc. E trista realitate!

Este o coincidenţă binevenită faptul că în această duminică a samariteanului milostiv sau a găsirii aproapelui, suntem invitaţi cu toţii să-i ajutăm prin donaţiile noastre pe cei care suferă de pe urma inundaţiilor. E ocazie bună ca fiecare să vadă în cei sinistraţi şi descurajaţi, un aproape, pe cineva căruia să-i întindă mâna. Astăzi e bine ca ajutându-i pe ei din puţinul nostru să ne întipărim în minte că aproapele nu este cel faţă de care facem lucruri mari, ci cel faţă de care facem ceea ce el are nevoie, cel care primeşte din puţinul nostru.

Tema pe care Cristos ne-o oferă pentru această duminică este să ne găsim aproapele şi găsindu-l să-i oferim din ceea ce avem pentru a acoperi ceea ce lui îi lipseşte. Viaţa aproapelui e singurul drum care duce la mântuire, de aceea e important să-l găsim, pentru că nu vom avea viaţa veşnică dacă nu vom parcurge acest drum.

Şi pentru că am început cu o poveste din viaţa lui Lev Tolstoi, marele scriitor rus, voi încheia cu una asemănătoare. Tot despre el se spune că, odată, pe când ieşea din biserică, a fost oprit de un cerşetor care îi cerea un ajutor. El şi-a cotrobăit buzunarele, însă nu a găsit nimic. Atunci s-a aplecat către cerşetor, i-a atins umărul şi i-a spus: „Îmi pare rău, frate, însă nu am nimic la mine. Data viitoare, îţi promit, voi avea şi vei primi mai mult!”. Atunci cerşetorul a prins mâna scriitorului şi recunoscător i-a spus: „Bine, bine! Dar faptul că tu mă numeşte FRATE este deja un mare dar”.

Să ne găsim azi aproapele, fratele care aşteaptă trecerea noastră prin viaţa lui.

11 iulie 2010,

Duminica a XV-a din timpul de peste an, C

Reclame

Niciodată nu am mai văzut aşa ceva

Iubiţi credincioşi, zilele acestea mulţi dintre noi, dintre conaţionalii noştri sunt apăsaţi de suferinţă: ieri s-a prăbuşit un avion şi au murit 12 oameni, mulţi tineri; apoi apa face ravagii: morţi şi sinistraţi; criza face prăpăd şi vedem oameni disperaţi cum se îmbolnăvesc, se tem, se sinucid. La televizor, zilele trecute, era dat un bătrân care privea spre satul său invadat de apă şi spunea aceleaşi cuvinte din Evanghelie: Niciodată nu am mai văzut aşa ceva… doar că acum aceleaşi cuvinte avea un sens negativ. Mulţimea din evanghelie era cuprinsă de uimire şi de bucurie, pentru că se întâmplau lucruri bune. Astăzi, omul murmură aceste cuvinte cuprins de teamă şi tristeţe. Prea mult rău ne învăluie, ne copleşeşte. Parcă acum, abia acum s-a împlinit profeţia din prima lectură, fragment luat din cartea profetului Osea: „pentru că au semănat vânt, vor secera furtună. Grâul lor nu va face spice şi dacă va face, spicele nu vor avea boabe, iar dacă vor avea, nu vor ajunge făină, şi dacă va ajunge, va fi mâncată de străini.”… Altfel spus, totul va fi rău. Nimic pare să nu mai meargă bine! Şi asta nu în viaţa celorlalţi, nu în viaţa celui de lângă noi, ci în propria viaţă.

În fiecare zi, dar în mod deosebit în zilele de marţi, vedem oameni intrând în biserică trişti sau chiar plângând şi cerând cu disperare ajutor prin mijlocirea sfântului Anton de Padova. Toţi îngenunchem plini de probleme. Eu însumi am îngenuncheat astăzi şi în multe alte zile în faţa altarului strigând după ajutor. Citind acest fragment şi tot simţind dificultăţile propriei vieţi şi ale celor din jur îmi dau seama şi spun: „Ce bine ne-ar prinde şi astăzi un Isus ca cel din evanghelie. Un Isus care să cutreiere toate oraşele şi satele învăţând în bisericile şi şcolile noastre, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi neputinţă… Un Isus care să treacă pe la cei îndoliaţi, pe la cei îndureraţi, prin satele inundate, prin oraşele pline de lume tristă, descurajată, dezamăgită şi să vindece orice boală şi neputinţă. Să vindece totul. Să dea curaj. Speranţă. Ce bine ne-ar fi cu un Isus care să ne vadă că suntem istoviţi şi abătuţi ca nişte oi fără păstor, să i se facă milă de noi, să-i fim dragi şi să ne ajute. Să ne strige: Curaj, nu te teme. Eu sunt cu tine. Va fi bine. Sau să spună: iată şi minunea de care ai nevoie, iată te fac bine, te ajut”. Ce bine ar prinde astăzi omenirii un astfel de Isus pe uliţele noastre, pe străzile noastre, în viaţa noastră … Un Isus în mijlocul nostru, singurul care ne-ar mai putea salva…

Dar oare el lipseşte sau noi ne încăpăţânăm să nu-l vedem? Oare nu e el prezent aici şi acolo?! Lipseşte el de undeva?! Lipseşte doar de acolo de unde e alungat! În rest, e prezent. Şi atunci de ce e rău? De ce nu dispare orice boală şi neputinţă şi orice suferinţă?

Pentru că şi astăzi omenirea e împărţită în două tabere: unii care-l primesc şi beneficiază de minunile sale, de învăţătura sa, de grija sa şi care simt minunile în viaţa lor şi spun: niciodată nu am mai văzut aşa ceva. E minunat ce mi se întâmplă! … Chiar dacă nu e totul roz în viaţa lor, simţindu-l pe el aproape, merg mai departe, prind curaj. Beneficiază de bine şi, mai ales, fac la rândul lor binele. Ferice de ei.

Dar sunt şi alţii. Alţii care strecoară cel mai odios duşman al binelui: bănuiala. Ca farizeii: „Cu ajutorul căpeteniei diavolilor îi scoate pe diavoli”… Cât de grav şi nociv e să-l ai pe Dumnezeu, alături de tine, lângă tine şi să nu te încrezi în el. Să-l ai vecin pe Dumnezeu şi să-l suspectezi. Să ai la îndemână o iubire veşnică şi atotputernică, gata să te salveze, să te ajute şi tu să intri la bănuieli şi să nu-l crezi, să nu te încrezi. E jalnic de dureros. L-au bănuit de ceva rău. Dar nu numai ei, ci şi noi. El e aici, în mijlocul nostru şi noi… noi nu ne încredem mereu: de câte ori nu ne-am surprins spunând: dar dacă nu mă ajută? Dar dacă nu e? dar dacă nu vrea? Dacă şi iar dacă… Bănuială şi neîncredere…

Bănuiala ucide vieţi, iubiri, prietenii şi acolo unde s-a instalat compromite totul. E un demon odios, neghină nocivă semănată zilnic de cel rău în viaţa omului. L-au bănuit şi nu l-au crezut, l-au respins, l-au alungat şi în cele din urmă l-au condamnat la moarte pe cel ce putea să-i salveze.

Această realitate nu e ceva ce se întâmpla cândva, în alte vremuri, ci este ceva actual. Acum se întâmplă la fel. Cristos este prezent. E aici. E acolo. E oriunde e primit. Doar omul e cel care se uită suspicios la el: oare chiar vrea să mă ajute? Nu cumva are interese meschine? Dacă vrea să mă atragă într-o cursă şi să pună pe umerii mei povara poruncilor, a legilor etc. De câte ori, iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, nu ne-am trezit în această ipostază de bănuitori sau bănuiţi: n-am avut încredere sau i-am făcut pe alţii să nu mai aibă încredere în noi… Ne-am temut şi de Dumnezeu şi de oameni… sau i-am făcut pe oameni să se teamă de noi.

Şi ce e şi mai trist e faptul că suntem pe rând când cei uimiţi şi fericiţi care ne bucurăm de prezenţa sa şi strigăm: e minunat ce face el pentru noi. Nicicând nu s-a mai văzut aşa ceva.

Şi apoi, tot noi, cei entuziasmaţi şi plini de elan, la câteva clipe, ore sau zile, îl acuzăm, îl bănuim ca farizeii şi-l respingem. Exact ca poporul lui Dumnezeu din Vechiul Testament, cei care treceau atât de des de la binecuvântare la blestem, de la credinţă la idolatrie. Aici e misterul omului, al inconsecvenţei lui, al inconstanţei.

Ce bine ar fi să putem scăpa de această povară a oscilaţiei, a inconsecvenţei.

Cum putem ieşi de aici? Ce e de făcut? Or fi mai multe căi, toate destul de dificile, dar sfârşitul fragmentului evanghelic de astăzi ne sugerează o variantă. Ne spune Isus: rugaţi-l, aşadar, pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său.

Iubiţi credincioşi, putem fi altfel în măsura în care ne transformăm pe noi înşine din beneficiari în binefăcători. Să nu ne mulţumim să rămânem cei care primim, ci să devenim cei care dau. Din cei care beneficiază de munca altora să ne transformăm în cei care lucrează. Invitaţia lui Cristos: Secerişul este într-adevăr mare, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi, aşadar, pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său. Să devenim lucrători în secerişul său. Nu ca preoţi, ca maici sau persoane consacrate. Nu, ci fiecare prin ceea ce este: elev sau student, soţ sau soţie, mamă sau tată, muncitor sau pensionar etc.

Dacă ieri sau azi am întins mâinile spre Dumnezeu prin mijlocirea sfântului Anton de Padova sau a altor sfinţi şi dacă am primit ceea ce am cerut, astăzi să ne întoarcem noi privirea spre cei care stau cu mâinile întinse, cu inima suferindă, cu tristeţe în suflet şi să-i ajutăm, să-i mângâiem, să-i eliberăm de rău. Stăpânul secerişului, Domnul Dumnezeu, ne vrea lucrători în secerişul său. Acum. Astăzi. Dacă ieri eram încercaţi de neîncredere, de bănuială şi astăzi am fost vindecaţi, să fim acum noi cei care-i ajutăm şi pe alţii să se vindece… Să răspândim încredere în Dumnezeu şi în oameni.

Cerem la această sfântă Liturghie harul să fim plini de încredere în prezenţa sa şi să-i mulţumim pentru fiecare clipă de mângâiere pe care ne-o oferă. Să privească Domnul spre toţi cei încercaţi, spre toţi cei dragi ai noştri şi să le ofere mângâierea prezenţei sale şi încredere. El, acum, chiar acum, cutreieră cărările inimilor noastre învăţând, predicând şi vindecând orice boală şi neputinţă a vieţii. El e aici. E aici cu noi, în viaţa noastră şi vrea să ne elibereze de orice boală, de orice neputinţă sau necaz, de orice neîncredere şi bănuială. E aici şi lucrează pentru noi şi vrea să lucrăm şi noi împreună cu el.

Marţi, 6 iulie 2010

Întâlnirea neîmplinită

Într-o zi un om a întâlnit un preot, deşi nu-l căuta… L-a întâlnit chiar dacă preotul nu l-a întâlnit niciodată pe om! E inexplicabil: cum se poate ca cineva să te privească atât de insistent şi tu să nu-l vezi? Un om se uită la un preot şi-l vede, îl observă…uneori şi fără să vrea. Însă, un preot trece atât de uşor pe lângă om. Să treci pe lângă om, când ar trebui să te întâlneşti cu el… nimic mai jalnic. … Şi cât ar vrea omul să-l întâlnească şi să-i vorbească şi să-l asculte…

Şi omul l-a privit pe preot…chiar dacă preotul nu l-a privit pe om! Ce e de privit la om? Dar la preot? Ce e de văzut în altul? Dar în tine? Unii se uită, te privesc, te văd şi nu te mai uită niciodată. Alţii te uită înainte de a te vedea! Alţii nu se uită dincolo de ei… Care alţii?! Noi! … Care noi?! Eu!

Iar omul l-a întrebat pe preot: unde l-ai pus pe Cristos? Asta căuta… Pe El, pe Cristos, nu pe preot… Să fi greşit adresa? Să fi încurcat persoanele? Era convins că nu… Şi totuşi…

Preotul nu l-a auzit pe om şi i-a vorbit despre cu totul altceva… De asta nu l-a văzut pe om, că avea privirea spre prea multe, spre prea mulţi, spre oriunde, dar nu spre Cristos. Pe cine interesează ce ştii, dacă ştiinţa ta nu-l ajută? Nu spune tot ce ştii, ci spune ceea ce ştii că ajută, că salvează, că vindecă.

Şi preotul nu i l-a putut da pe Cristos! Nu a putut! Dar a vrut?!… Când caut ceva şi ştiu unde ar trebui să-l găsesc şi aleg în acea direcţie şi ajungând nu-l găsesc, plec atât de dezamăgit! … Şi nu cred că mai revin! … Nu vreau să mai revin! Am fost înşelat şi dezamăgit!

Aşa şi omul nostru: dezamăgit şi trist, a plecat şi l-a lăsat pe preot… iar preotul a rămas! Ce bine e să te mişti, să pleci, să cauţi, să nu ai stare, să nu stai să aştepţi, ci să alergi să găseşti! Unul pleacă, altul rămâne. Cine face mai bine? Cine găseşte!

Mai târziu, omul l-a găsit pe Cristos… dar preotul nu era acolo! A făcut bine că a plecat. Altfel nu ar mai fi ajuns unde-şi dorea. Păcat că a plecat singur. Ar fi putut să-l ia şi pe preot cu el. Sau…nu. Da, n-ar fi putut. Preotul credea că drumul cel bun e în direcţia inversă. Şi poate avea şi el dreptate… trebuia doar să-l convingă pe om să meargă împreună. Nu a făcut-o. Omul a ajuns primul…

Acum mă întreb: eu, atunci, când se întâmpla întâlnirea cine eram? Preotul sau omul? Sau azi, când încă se întâmplă, cine sunt? Ce ciudat: mereu am fost ambele, dar niciodată şi omul şi preotul în acelaşi timp… Mereu pe rând. Astăzi ce sunt? Preotul sau omul? Mă întreb astea, de parcă n-ar conta mai mult „ce-ţi sunt” decât „ce sunt”…

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: