5 ani… 5 ani cu el alături…privindu-mă de sus!

Papa la Liturghia împreună cu cardinalii la 5 ani de la moartea lui Wojtyla

Textul omiliei rostită luni, 29 martie 2010, de Benedict al XVI-lea, când a prezidat, în bazilica vaticană, celebrarea sfintei Liturghii împreună cu cardinalii la aniversarea a 5 ani – care este astăzi, vineri, 2 aprilie – de la moartea venerabilului slujitor al lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea.

Veneraţi fraţi întru episcopat şi întru preoţie,

Iubiţi fraţi şi surori!

Suntem adunaţi în jurul altarului, la mormântul Apostolului Petru, pentru a oferi jertfa euharistică pentru sufletul ales al venerabilului Ioan Paul al II-lea, la aniversarea a 5 ani de la plecarea lui. Facem asta cu câteva zile mai înainte, deoarece anul acesta la 2 aprilie va fi Vinerea Sfântă. Oricum, suntem în cadrul Săptămânii Sfinte, context deosebit de propice pentru reculegere şi pentru rugăciune, în care Liturgia ne face să retrăim mai intens ultimele zile ale vieţii pământeşti a lui Isus. Doresc să exprim recunoştinţa mea vouă tuturor care luaţi parte la această sfântă Liturghie. Îi salut cordial pe cardinali – în mod special pe arhiepiscopul Stanislav Dziwisz – pe episcopi, pe preoţi, pe călugări şi pe călugăriţe; precum şi pelerinii veniţi tocmai pentru asta din Polonia, pe tinerii mulţi şi pe credincioşii numeroşi care au n-au voit să lipsească la această Celebrare.

În prima lectură biblică ce a fost proclamată, profetul Isaia prezintă figura unui „slujitor al lui Dumnezeu, care este în acelaşi timp alesul lui, în care el îşi găseşte bucuria. Slujitorul va acţiona cu fermitate de neclintit, cu o energie care nu dispare până când el nu va realiza misiunea care i-a fost încredinţată. Şi totuşi, nu va avea la dispoziţia sa acele mijloace umane care par indispensabile pentru realizarea unui plan aşa de grandios. El se va prezenta cu forţa convingerii şi Duhul pe care Dumnezeu l-a pus în el va fi cel care-i va da capacitatea de a acţiona cu blândeţe şi cu forţă, asigurându-i succesul final. Ceea ce profetul inspirat spune despre slujitor putem să-i aplicăm iubitului Ioan Paul al II-lea: Domnul l-a chemat în slujba sa şi, încredinţându-i misiuni de responsabilitate tot mai mare, l-a şi însoţit cu harul său şi cu asistenţa sa continuă. În timpul Pontificatului său lung, el s-a străduit în proclamarea dreptului cu fermitate, fără slăbiciuni sau şovăieli, mai ales atunci când trebuia să se confrunte cu rezistenţe, ostilităţi şi refuzuri. Ştia că a fost luat de mână de către Domnul şi asta i-a permis să exercite o slujire foarte rodnică, pentru care, încă o dată, aduce mulţumiri călduroase lui Dumnezeu.

Evanghelia proclamată cu puţin înainte ne conduce la Betania, unde, aşa cum notează Evanghelistul, Lazăr, Marta şi Maria îi oferă Învăţătorului o cină (In 12,1). Acest ospăţ în casa celor trei prieteni ai lui Isus este caracterizat de presentimentele morţii iminente: cele şase zile înainte de Paşti, sugestia lui Iuda trădătorul, răspunsul lui Isus care aminteşte de unul din faptele evlavioase ale înmormântării anticipat de Maria, aluzia că nu întotdeauna îl vor avea cu ei, propunerea de a-l elimina pe Lazăr în care se reflectă voinţa de a-l ucide pe Isus. În această relatare evanghelică există un gest asupra căruia aş vrea să atrag atenţia: Maria din Betania „a luat un vas cu mireasmă de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus şi i le-a şters cu părul ei” (12,3). Gestul Mariei este expresia de credinţă şi de iubire faţă de Domnul: pentru ea nu este suficient să spele picioarele Învăţătorului cu apă, ci le unge cu o mare cantitate de parfum preţios, care – aşa cum va contesta Iuda – s-ar fi putut vinde cu trei sute de dinari; apoi, nu unge capul, aşa cum era obiceiul, ci picioarele: Maria îi oferă lui Isus ceea ce are mai preţios şi cu un gest de devoţiune profundă. Iubirea nu calculează, nu măsoară, nu se uită la cheltuieli, nu pune bariere, ci ştie să dea cu bucurie, caută numai binele celuilalt, învinge meschinăria, zgârcenia, resentimentele, închiderile pe care omul le poartă uneori în inima sa.

Maria se aşază la picioarele lui Isus în umilă atitudine de slujire, aşa cum va face însuşi învăţătorul la ultima cină, când – ne spune a patra Evanghelie – „s-a ridicat de la cină, şi-a pus hainele deoparte şi, luând un ştergar, s-a încins. Apoi a turnat apă într-un vas de spălat şi a început să spele picioarele discipolilor” (In 13,4-5), pentru ca – a spus el – „şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu” (v. 15): regula comunităţii lui Isus este cea a iubirii care ştie să slujească până la dăruirea vieţii. Şi parfumul se răspândeşte: „toată casa – notează Evanghelistul – s-a umplut cu parfumul miresmei” (In 12,3). Semnificaţia acestui gest al Mariei, care este răspuns la Iubirea infinită a lui Dumnezeu, se răspândeşte printre toţi cei invitaţi; fiecare gest de caritate şi de devoţiune autentică faţă de Cristos nu rămâne un fapt personal, nu se referă numai la raportul dintre individ şi Domnul, ci se referă la întregul trup al Bisericii, este contagios: revarsă iubire, bucurie, lumină.

„A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In 1,11): acestui fapt al Mariei i se contrapun atitudinea şi cuvintele lui Iuda, care, sub pretextul ajutorului care trebuie dat săracilor, ascunde egoismul şi falsitatea omului închis în el însuşi, înlănţuit de dorinţa de avere, care nu se lasă învăluit de buna mireasmă a iubirii divine. Iuda calculează acolo unde nu se poate calcula, intră cu suflet meschin acolo unde spaţiul este cel al iubirii, al dăruirii, al dedicării totale. Şi Isus, care până în acel moment rămăsese în tăcere, intervine în favoarea gestului Mariei: „Las-o! Pentru ziua înmormântării mele a păstrat aceasta” (In 12,7). Isus înţelege că Maria a intuit iubirea lui Dumnezeu şi arată că de acum „ora” lui se apropie, „ora” în care iubirea va avea expresia sa supremă pe lemnul crucii: Fiul lui Dumnezeu se dăruieşte pe sine însuşi pentru ca omul să aibă viaţa, coboară în abisurile morţii pentru a-l duce pe om la înălţimile lui Dumnezeu, nu-i este frică să se umilească „făcându-se ascultător până la moarte şi încă până la moartea pe cruce” (Fil 2,8). Sfântul Augustin, în predica în care comentează acest text evanghelic, adresează fiecăruia dintre noi, cu cuvinte insistente, invitaţia de a intra în acest circuit de iubire, imitând gestul Mariei şi mergând în mod concret în urma lui Isus. Scrie sfântul Augustin: „Orice suflet care vrea să fie fidel, se uneşte cu Maria pentru a unge cu parfum preţios picioarele Domnului… Unge picioarele lui Isus: mergi pe urmele Domnului ducând o viaţă demnă. Şterge-i picioarele cu părul: dacă ai de prisos dă săracilor şi vei şterge picioarele Domnului” (In Ioh. evang., 50, 6).

Iubiţi fraţi şi surori! Toată viaţa venerabilului Ioan Paul al II-lea s-a desfăşurat sub semnul acestei carităţi, al capacităţii de a se dărui în mod generos, fără rezerve, fără măsură, fără calcule. Ceea ce-l mişca era iubirea faţă de Cristos, căruia îi consacrase viaţa, o iubire supraabundentă şi necondiţionată. Şi tocmai pentru că s-a apropiat tot mai mult de Dumnezeu în iubire, el a putut să devină însoţitor de călătorie pentru omul de astăzi, răspândind în lume parfumul Iubirii lui Dumnezeu. Cine a avut bucuria de a-l cunoaşte şi de a-l frecventa, a putut să atingă cu mâna cât de vie era în el certitudinea „că vede bunătatea Domnului în pământul celor vii”, aşa cum am ascultat în Psalmul responsorial (26/27,13); certitudine care l-a însoţit în decursul existenţei sale şi care, în mod deosebit, s-a manifestat în timpul ultimei perioade a pelerinajului său pe acest pământ: de fapt, slăbiciunea fizică progresivă nu a vătămat niciodată credinţa sa de stâncă, speranţa sa luminoasă, caritatea sa ferventă. S-a lăsat consumat pentru Cristos, pentru Biserică, pentru lumea întreagă: suferinţa lui a fost o suferinţă trăită până la sfârşit din iubire şi cu iubire.

În omilia pentru aniversarea a 25 de ani de pontificat al său, el a destăinuit că a simţit puternic în inima sa, în momentul alegerii, întrebarea lui Isus adresată lui Petru: „Mă iubeşti tu? Mă iubeşti mai mult decât aceştia…?” (In 21,15-16); şi a adăugat: În fiecare zi se desfăşoară în interiorul inimii mele acelaşi dialog dintre Isus şi Petru. În spirit, fixez privirea binevoitoare a lui Cristos înviat. el, deşi conştient de fragilitatea mea umană, mă încurajează să răspund cu încredere asemenea lui Petru: „Doamne, tu toate le ştii, tu ştii că te iubesc” (In 21,17). Şi apoi mă invită să asum responsabilităţile pe care el însuşi mi le-a încredinţat” (16 octombrie 2003). Sunt cuvinte încărcate de credinţă şi de iubire, iubirea lui Dumnezeu, care învinge totul!

(După Zenit, 29 martie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Nicolae Steinhardt

„Non omnis moriar!” (Horaţiu)

Este necesar şi bine să ne facem timp şi curaj pentru a privi în urmă, pentru a descoperi vremurile devenite istorie.

Uitându-ne în trecut, nu departe de acest prezent, vedem perioada roşie, iar în minte ni se îngrămădesc imediat lanţurile şi teroarea comunistă. Însă dacă reuşim să trecem dincolo de această primă imagine şi să pătrundem în noaptea roşiatică a secolului al XX-lea vedem şi ne bucurăm şi de strălucirea unor stele. Printre acestea îl regăsim şi pe Nicolae Steinhardt.

Născut în comuna Pantelimon, de lângă Bucureşti, la 12 iulie 1912, într-o familie de evrei,  între anii 1919 şi 1929 se număra printre elevii şcolii primare „Clementa” şi ai liceului „Spiru Haret”. În liceu a fost singurul elev de confesiune mozaică înscris şi la cursurile de  religie creştină. În 1929 şi-a luat bacalaureatul, iar în 1934 şi-a luat licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti. Doi ani mai târziu, în 1936, şi-a susţinut doctoratul în Drept Constituţional, cu teza: „Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit”. După aceea şi-a continuat studiile la Paris şi în Anglia. Din 1939 a început să lucreze ca redactor la „Revista Fundaţiilor Regale”.

Faptul că turnătoria şi răutatea gratuită făceau parte din cele şapte păcate capitale (În dialog cu Zaharia Sângiorzan, Steinhardt alcătuieşte o altfel de listă a celor şapte păcate capitale: 1. Prostia; 2. Recursul la scuze: nu ştiu, n-am ştiut; 3. Fanatismul; 4. Invidia; 5. Trufia neroadă; 6. Turnătoria; 7. Răutatea gratuită. Cf. N. Steinhardt, Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângiorzan, Editaura Revistei Literatul, Bucureşti 1992, 42) cu care nu voia să-şi împovăreze sufletul i-a atras ani grei de închisoare sub regimul comunist. Pentru că a refuzat să fie martor al acuzării în procesul intentat de securitate „lotului mistico-legionar Constantin Noica-Constantin Pilat”, Steinhardt a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică, acuzat fiind de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

Însă Nicolae Steinhardt se numără printre cei care au putut să spună „Binecuvântată fii închisoare!”; printre cei care privind anii detenţiei au curajul şi forţa necesară pentru a vorbi despre ei prezentându-i ca „Nobleţe, Şansă de Mântuire, har al lui Cristos, contact cu Frumuseţea cea Ascunsă ca Mod de Cunoaştere Absolută (N. Steinhardt, Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări, 126). Şi acest lucru mai ales pentru că închisoarea a fost locul în care a primit botezul creştin.

Fiind în închisoarea Jilava, la 15 martie 1960, primeşte botezul din mâna ieromonahului basarabean Mina Dobzeu. Martorii acelui eveniment, prin diversitatea confesiunilor lor – ortodocşi, catolici şi  protestanţi – au dat acelei liturgii un caracter ecumenic. Însuşi părintele Steinhardt mărturiseşte în jurnalul său că după ce a primit botezul şi după ce a recitat crezul ortodox a reînnoit făgăduinţa de a nu uita că fusese botezat sub pecetea ecumenismului (Cf. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, 85).

Botezul a fost pentru el una dintre cele mai mari fericiri ale vieţii. Iată cum descrie starea sa de după botez: „Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii… Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge, n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi de deplină” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, Cluj-Napoca 1999, 85-86).

Eliberat din închisoare în 1964, Steinhardt s-a ferit de orice colaborare cu comunismul. După anul 1969 îşi reia activitatea literară la insistenţele unor prieteni, printre care Paleologul şi Noica.

Trăind o viaţă creştină, în inima sa dorea tot mai mult să se călugărească şi să se retragă într-o mănăstire. A început să se intereseze de diferitele mănăstirii existente. Ca fost deţinut politic a întâmpinat diferite greutăţi şi a fost refuzat  de mai mulţi stareţi sau episcopi. În 1973 Noica, după ce vizitează Clujul şi mănăstirea Rohia, îl anunţă pe Steinhardt că i-a găsit locul potrivit. În noiembrie 1973 vizitează pentru prima oară mănăstirea Rohia, iar apoi timp de şapte ani face vizite frecvente. La 16 August 1980 este călugărit de părintele Serafim şi se retrage la mănăstirea Rohia.

La 29 martie 1989 scriitorul-călugăr moare în spitalul din Baia Mare, după o viaţă aşa cum considera că-i important: „Ce-i important? Să laşi un nume bun. Să fii împăcat cu propria-ţi conştiinţă. Să mori în pace şi liniştit fără a fi supărat pe tine însuţi” (N. Steinhardt, „În tinereţe cărţile nu s-au dat pe faţă”, în Convorbiri literare, nr 84, decembrie 2002, 12-13).

Deşi opera sa este vastă, scriind după ieşirea din puşcărie şi până la moartea sa mai multe volume şi decât Noica şi decât Paleologul, el a rămas totuşi un scriitor care nu a atins nivelul popularităţii celorlalţi doi. Acest lucru îl explică Virgil Nemoianu într-un interviu realizat de Cristian Bădiliţa: „Nicu… scria despre de toate, nu era un «canonic», nu avea morgă deloc… Trăia în cultură, dar nu o lua chiar atât de serios, probabil tocmai pentru că se îndrepta subteran spre spiritualitate”. Virgil Nemoianu încheie: „De fapt ei [criticii] nu înţelegeau că, declarând delicat trebuirile omeneşti ca neserioase, Nicu se apropia tiptil de sfinţenie” (V. Nemoianu, „Declarând delicat treburile omeneşti ca neserioase, Nicu Steinhardt se apropia tiptil de sfinţenie”, în Convorbiri literare, nr 84, decembrie 2002, 7-10).

Dintre operele sale trebuie să amintim: Jurnalul fericirii, Între viaţă şi cărţi, Monologul polifonic, Dăruind vei dobândi, Primejdia mărturisirii, Drumul către isihie, Dumnezeu în care spui că nu crezi… Scrisori către Virgil Ierunca, Eu însumi şi alţi câţiva.

În această lună de primăvară, se împlinesc 44 de ani de la botezul său şi 15ani de la moartea sa. Luna martie ni l-a dat nouă creştinilor trup şi suflet, prin botezul său, şi tot luna martie ni l-a luat, nouă tuturor, prin moartea sa, dar numai trup, căci sufletul său mai trăieşte şi-l simţim, pentru că a fost dăruit veşniciei.

Îmi amintesc de un proverb: „Oamenii spun că timpul trece, dar timpul spune că oamenii sunt trecători!”. Adevărul este că trece şi timpul, trec şi oamenii… Totuşi sunt şi timpuri şi oameni care rămân. Rămân prin realizările lor prin care ne împărtăşesc şi nouă din bogăţia şi frumuseţea înţelepciunii cu care au fost înzestraţi.

Foame inconştientă

„Iată vin zile – zice Domnul Dumnezeu – în care voi trimite foamete în ţară,

nu foamete de pâine si nu sete de apă, ci de auzit cuvântul Domnului” (Am 8,11).

Timpurile noastre au permis naşterea unei forţe care vrea să lipsească omul de cea mai importantă componentă a sa: sufletul.

Omul nu mai este prezent şi prezentat în mass-media ca trup şi suflet. Acum omul este evidenţiat tot mai mult ca trup, ca materie. Iar dacă mai apare, din când în când, cu referire la om, binomul trup-suflet, referinţa se termină cu un semn de întrebare, cu o umbră de îndoială sau cu trimitere la teoria reincarnării.

Faptul că omul se simte tot mai mult trup, că se pune accentul mai mult pe materie, nu face ca omul să rămână doar trup. El rămâne, în ciuda tuturor eforturilor, trup şi suflet. Problema este că prezenţa sufletului, deşi reală, devine tot mai inconştientă. Asaltat de tot felul de informaţii cu caracter materialist, omul nu mai conştientizează dualitatea sa -trup şi suflet-, nu mai conştientizează spiritualitatea care trebuie să fie şi să se dezvolte în el. Astfel se naşte în om un mare gol.

Acum se poate explica de ce oamenii sunt din ce în ce mai nemulţumiţi, din ce în ce mai nervoşi, din ce în ce mai trişti. Omul îşi hrăneşte zilnic trupul dându-i cele necesare pentru menţinerea lui în viaţă în bune condiţii. De asemenea, omul îşi hrăneşte intelectul, îşi potoleşte setea de cultură, de informaţie, de imagine etc. Cu toate acestea rămâne flămând pentru că uită de suflet şi de nevoile sale. Omul uită că este şi suflet şi în consecinţă rămâne mereu flămând nepotolindu-şi foamea şi setea de Dumnezeu. Se simte, se vede pe chipul oamenilor o lipsă de alimentaţie spirituală.

Lumea suferă pentru că nu se hrăneşte în totalitate. Cine îşi hrăneşte trupul, dar uită de suflet este flămând şi este ştiut faptul că omul flămând suferă.

Astăzi se potrivesc mai bine ca oricând cuvintele profetului Amos: „Iată vin zile – zice Domnul Dumnezeu – în care voi trimite foamete în ţară, nu foamete de pâine si nu sete de apă, ci de auzit cuvântul Domnului” (Am 8,11). În lume este foame şi sete.

Există o singură problemă: această foame şi această sete nu sunt conştientizate.

Noi, cei care avem conştiinţa constituţiei noastre – unitate de  trup şi suflet – suntem chemaţi să trezim în toţi oamenii conştiinţa prezenţei sufletului şi a necesităţilor acestuia. Noi trebuie să-i facem pe ceilalţi conştienţi de faptul că au şi un suflet de hrănit, dar totodată trebuie să le punem la dispoziţie şi hrana sau să le arătăm drumul spre hambarele îmbelşugate ale lui Dumnezeu.

Este datoria noastră să hrănim această lume flămândă pentru a-i reda bucuria. Suntem chemaţi să schimbăm chipul acestei lumi flămânde în chipul omenirii îndestulate.

Trebuie să lăsăm această lume mai fericită decât am găsit-o.

%d blogeri au apreciat asta: