Confesiuni (II)

I. Sfinţii Părinţi.

I.1. Cine sunt sfinţii părinţi? 

 „Sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră”  (1Pt 3,15).

 Dacă noi astăzi avem bucuria înţelegerii şi mărturisirii multor adevăruri de credinţă, datorăm acest lucru acelor oameni care, lăsându‑se călăuziţi şi luminaţi de Dumnezeul Treime, s‑au străduit să-şi înţeleagă credinţa pe care o mărturiseau; datorăm acest lucru oamenilor care ajutaţi de harurile divine au trecut de la auditus fidei la intellectus fidei; datorăm acest lucru oamenilor care, simţind cu Biserica şi în Biserică şi colaborând cu darurile Duhului Sfânt, au pus în lumină adevărurile de credinţă. Printre aceşti oameni se regăsesc şi Sfinţii Părinţi.

Dar nu toţi cei care au trăit astfel de-a lungul timpului Bisericii bimilenare se bucură de acest titlu, ci doar cei care îndeplinesc anumite condiţii, iar acestea sunt în număr de patru. O primă condiţie este legată de timp: persoană trebuie să aparţină antichităţii. Ca delimitare temporală putem spune că perioada patristică începe cu primii Părinţi Apostolici (Clement Romanul, Ignaţiu din Antiohia, Policarp din Smirna) şi se termină în Occident cu sfântul Grigore cel Mare – mort în anul 604 –  şi sfântul Isidor – mort în anul 636, iar în Orient cu sfântul Ioan Damscenul – mort în 749. O a doua condiţie este ortodoxia în învăţătură. Cea de-a treia condiţie este aprobarea expresă ori implicită a Bisericii. Iar toate acestea trei trebuie să fie încoronate de sfinţenia vieţii” (Cf. E. Ferenţ, Teologie fundamentală, Institutul Teologic Romano-Catolic, Iaşi 2000, 48.). Doar cei care îndeplinesc aceste condiţii se bucură de numele de Sfânt Părinte al Bisericii.

Cei care au primit acest nume au fost oameni ai timpului lor, dar care au slujit Biserica şi adevărul şi nu lumea. Prin ceea ce au făcut, prin felul în care şi-au trăit credinţa îi găsim printre cei pentru care s-a rugat Isus:

 Eu le-am dat cuvântul tău, iar lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, aşa cum eu nu sunt din lume. Nu te rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti de Cel Rău. Ei nu sunt din lume aşa cum eu nu sunt din lume. Consacră-i în adevăr; cuvântul tău este adevăr. După cum m-ai trimis pe mine în lume şi eu îi trimit pe ei în lume şi pentru ei mă consacru pe mine însumi, ca şi ei să fie consacraţi în adevăr (In 17,14-19).

 Ei au fost acei oameni care pentru credinţa lor şi pentru felul în care au mărturisit‑o prin cuvânt şi faptă au fost persecutaţi. Dar chiar şi în prigoană, care nu a venit doar din partea păgânilor şi a autorităţilor, ei au trăit îndemnul sfântului Petru: „Cinstiţi-i pe toţi, iubiţi-i pe fraţi, temeţi-vă de Dumnezeu, respectaţi-l pe împărat”(1Pt 2,17).

Ei au fost cei care au ştiut să valorifice tot ceea ce le-a dăruit Dumnezeu; care au ştiu să scoată la iveală adevăruri pline de farmec prezente în marele mister al credinţei.

Sfinţii Părinţi au fost oameni ai Scripturii, şi acest adevăr este confirmat de faptul că mulţi dintre ei o puteau reda din memorie. Erau atât de ataşaţi de scrierile Sfintei Scripturi încât afirmau: Ignoratio Scripturarum, ignoratio Christi est! – „Ignorarea Scripturilor este ignorarea lui Cristos” (Ieronim, Prologo commentarorum sancti Hieronymi presbyteri in Isaiam prophetam, în Officium divinum, Liturgia horarum, vol. IV, Typis Polyglottis Vaticanis, Vatican 1977, 1173.). Pentru ei era o condiţie sine qua non pentru a ajunge la cunoaşterea lui Cristos, a lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

(februarie 2005)

Confesiuni (I)

Prezenta lucrare vrea să fie o încercare de a surprinde în câteva rânduri una dintre cele mai citite opere ale literaturii: Confesiuni, opera sfântului Augustin.

Înainte de a intra în viaţa, opera şi doctrina sfântului Augustin şi înainte de a vorbi despre marea sa operă, Confesiuni, vom face o scurtă prezentare a Sfinţilor Părinţi în general. Astfel vom menţiona cine sunt ei şi ce condiţii trebuie să îndeplinească un om pentru a se bucura de acest mare nume; vom menţiona apoi importanţa Sfinţilor Părinţi pentru întreaga Biserică de-a lungul istoriei, arătând totodată şi actualitatea lor.

După această prezentare vom trece la marele Sfânt Părinte Augustin prezentând câteva date biografice şi o parte dintre operele sale. După ce vom sublinia şi câteva idei din bogata sa doctrină vom trece la analiza propriu-zisă a operei Confesiunii, centrul acestei lucrări. Vorbind despre această operă vom menţiona în primul rând câteva informaţii în cifre. Apoi vom sublinia spiritul în care a fost scrisă opera, trecând apoi imediat la prezentarea câtorva  teme majore care străbat opera: odihna, umilinţa, adevărul şi Dumnezeu.

Ultima parte a lucrării este dedicată unei încercări de a rezuma această operă, dorind să reliefăm câteva dintre ideile prezente în fiecare dintre cele 13 cărţi ale operei.

Este demonstrat faptul că nici un om nu a reuşit în acţiunile sale, în dezvoltarea sa umană, intelectuală şi spirituală, să facă abstracţie de timpul, spaţiu şi mediul în care i-a fost dat să se nască şi să trăiască. În această privinţă sfântul Augustin nu a fost o excepţie. Lucrul acesta îl reliefează foarte bine opera Confesiuni, operă care nu ne prezintă un om care a fost smuls din orice realitate, ci dimpotrivă ne prezintă un om mai mult decât implicat şi afectat de mediul în care a trăit. Este foarte important ca în citirea şi analizarea operei augustiniene să ţinem cont de acest lucru.

Pe scurt, se poate spune că în timpul vieţii lui Augustin situaţia politico-culturală se prezenta cam aşa: Imperiul Roman a fost divizat în Imperiul Roman de Apus şi în Imperiul Roman de Răsărit, ambele puternic zguduite de atacurile popoarelor barbare; Biserica se bucura de pace exterioară – era în bune relaţii cu Imperiul, dar era puternic lovită din interior de multiplele erezii; iar filozofia – păgână secole de-a rândul – luase o nouă direcţie sub călăuzirea directă a creştinismului, evidenţiindu‑se maeştrii formaţi la şcolile creştine, mai ales la cele din Alexandria şi Antiohia.

(februarie 2005)

Bucuria de a fi fiii lui Dumnezeu Tatăl!

„Eu sunt un tată pentru Israel, Efraim este fiul meu” (Ier 31,9)

În cardul unui simpozion la care particpau mai mulţi profesori şi studenţi teologi, unuia dintre conferenţiari i-a venit rândul să vorbească despre virtutea ascultării. Le-a exemplificat celor ce-l ascultau cât de important este pentru societate ca toţi cei mici să asculte de cei mai mari, ca fiii să asculte de părinţi. În cele din urmă l-a dat drept model pe Isus Cristos. „Priviţi la el! Priviţi la viaţa lui! A trăit în ascultare desăvârşită faţă de Tatăl său. El, Cristos, este pentru fiecare dintre noi modelul perfect de ascultare. S-a supus total voinţei Tatălui”. La aceste cuvinte, unul dintre studenţi a replicat: „Dar, domnule profesor, să nu uităm ce Tată ireproşabil avea Isus. Cu siguranţă dacă toţi am avea un astfel de tată – atotştiutor, omniprezent, atotputernic – am fi mai ascultători. De un astfel de tată aş asculta şi eu mereu cu mare drag”.

Venind la Biserică sau citind cuvântul lui Dumnezeu sau rugându-ne ne întâlnim cu acest Tată ireproşabil, îl avem în faţa noastră pe Fiul, ascultătorul perfect şi ne simţim în prezenţa Duhului Sfânt. Dar această întâlnire, aceste prezenţe, ne fac pe noi să ne simţim, să devenim fii ascultători?! Sau poate că am cere prea mult de la noi ca să ne recunoaştem şi fii şi să mai fim şi ascultători. Atunci, trebuie măcar să ne întrebăm: reuşim noi să ne simţim fii ai lui Dumnezeu? Gândurile, cuvintele, faptele noastre ne recomadă celor din jurul nostru ca fiind fii ai acestui Tată minunat, perfect, ireproşabil?

Dacă am ascultat cu atenţie lecturile de la această sfântă Liturghie (Ier 31,7-9; Evr 5,1-6; Mc 10, 46-52), am observat că în toate trei fragmentele biblice se regăseşte acest cuvânt de fiu. În sfânta Evanghelie, Bartimeu, fiul lui Timeu, îl recunoaşte pe Isus Cristos ca Mesia şi i se adresează lui numindu-l „Fiul lui David”. Apoi autorul Scrisorii către Evrei ne aminteşte că Isus Cristos, „când a devenit mare preot, nu şi-a luat singur această deminitate, ci a primit-o de la Dumnezeu, care i-a spus: «Tu eşti fiul meu, eu astăzi te-am născut!»”. Şi nu în ultimul rând, în prima lectură, luată din Cartea profetului Ieremia, Domnul însuşi ne spune: „Eu sunt un tată pentru Israel; Efraim este fiul meu cel dintâi născut”.

Nu doar în Cartea profetului Iermia, ci întreaga istorie a Vechiului Testament poate fi citită ca un timp în care Dumnezeu a încercat să-i facă pe oameni să se simtă fii săi: începând cu Adam şi Eva, continuând cu patriarhii şi cu tot poporul lui Israel, Dumnezeu a vrut să fie simţit ca un tată iubitor de oameni, a voit ca toţi să se simtă fii iubiţi de el. Chiar şi atunci când pentru neascultarea lor au fost pedepsiţi, Dumnezeu i-a făcut să simtă mai mult bucuria mângâierii şi splendoarea salvării, decât povara peniteţei, căci am auzit: „plecaseră cu lacrimi, dar îi voi întoarce mângându-i”, spune Domnul. Şi însuşi poporul recunoaşte: „Domnul a făcut pentru noi lucruri minunate, inima ne este plină de bucurie”, aşa cum am cântat cu toţii la psalmul responsorial.

A suferit mult poporul lui Israel, dar a şi fost mângâiat; am suferit şi noi, dar am şi avut zile de mângâiere, zile de binecuvântare… Sau poate că unii dintre noi încă mai suferim, încă nu suntem vindecaţi şi ne aflăm în situaţia orbului din Evanghelie. Acest om s-a simţit fiul lui Dumnezeu şi totodată a simţit în Isus Cristos un prieten, un binefăcător. Şi-a făcut curaj, a strigat, a fost auzit şi vindecat. Acţiunea lui este o provocare pentru fiecare dintre noi: simţindu-ne fii iubiţi de Dumnezeu trebuie să prindem curaj să strigăm în suferinţele noastre spre Tatăl nostru, spre cel de la care ştim că ne vine orice mângâiere şi tot harul.

În acest fragment evanghelic putem delimita două cadre. Într-un prim cardu Isus, Fiul lui David, şi Bartimeu, fiul lui Timeu: insistenţa curajoasă a acestuia din urmă, dialogul lui cu Isus şi minunea vindecării, toate ne sunt motive suficiente pentru a îndrăzni să-l imităm şi să ne îndreptăm şi noi plini de curaj spre Cristos. Într-un al doilea cardu apare acelaşi Bartimeu, dar, de data aceasta, faţă în faţă cu mulţimea, o mulţime foarte schimbătoare, după cum notează evanghelistul: „Mulţi se răsteau la el ca să tacă”… iar puţin mai târziu: „Curaj! Ridică-te, te cheamă!”. Fiecare dintre noi poate juca acest rol al mulţimii. Sunt oameni în jurul nostru care strigă spre Isus. Noi, cei care participăm la sfânta Liturghie suntem apropiaţi lui, iar de dincolo de noi se aud strigătele celor care din diferite motive astăzi nu au ajuns la biserică. E o strigare a omului suferind, a celui care simte că singur nu se mai poate descurca, a celui care recunoaşte într-un târziu că e mai bine aproape de Dumnezeu şi vrea şi el să fie în prejma Domnului, să afle alinare, să audă un cuvânt de mângâiere. Dar strigă în felul lui, aşa cum a fost învăţat, aşa cum a învăţat de la distanţă… Cum ne comportăm noi faţă de cei care-l strigă pe Mesia? Care este atitudinea noastră faţă de cei care vor să simtă mila Domnului? Asemenea mulţimii ne răstim la ei să tacă, să facă linişte pentru că nu sunt vrednici, pentru că nu e de ei prezenţa Domnului, pentru că ei sunt nişte rătăciţi, nişte bolnavi?! Sau îi susţinem în strigarea lor şi-i purtăm spre Isus: „Curaj! Ridică-te, te cheamă!”. Prinşi sau, mai bine zis, puşi între Isus şi cei care au nevoie de el, cum ne comportăm?

Sau poate că noi înşine suntem cei care de departe strigăm „Fiul lui David, fie-ţi milă de mine”, iar mulţimile încearcă să ne reducă la tăcere, să ne alunge. Cum să acţionăm?! Asemenea cerşeteorului orb, să nu renunţăm, să strigăm şi mai tare: Isus aude, Isus ascultă întotdeauna strigătul celui credincios şi se va întoarce spre noi, ne va chema şi ne va face să auzim cuvintele pline de mângâiere: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit”. E nevoie de acest curaj pentru a nu renunţa niciodată la strigătul către Tatăl ceresc. E nevoie să te simţi fiu, fiu iubit, pentru ca să nu te descurajezi, ci să strigi mereu înflăcărat de convingerea că vei fi ascultat de Tatăl iubitor de oameni.

Venind la Biserică, înălţăm strigătul, rugăciunea noastră către Tatăl. Ne simţim noi ascultaţi? Simţim noi cum Isus Cristos, intervine în favoarea noastră, el care este mare preot, el care este în stare să-i înţeleagă pe toţi, cum ne învaţă Scrisoarea către Evrei? Simţim noi asta? Ne simţim noi fii? Dacă ne-am simţi fii am ieşi schimbaţi, diferiţi, altfel, alţii din această biserică. Simţindu-ne fii am ieşi de aici dornici să ascultăm mai mult de un Tată ireproşabil, am ieşi convinşi că avem în Isus Cristos un frate-Dumnezeu care intervine pentru noi.

Cine conştientizează că este fiul lui Dumnezeu va ieşi altfel din această biserică. Aşa cum i s-a întâmplat lui Andre Frossard, omul despre care se spune că s-a convertit în două minute intrând, din întâmplare, mai exact din greşeală, într-o biserică. Povestind acel episod din viaţa sa, cum a intrat ateu într-o biserică şi a ieşit creştin, credincios, pentru că a simţit acolo prezenţa lui Dumnezeu, un priten de-ai săi îl ridiculiza spunându-i că a avut parte de o convertire falsă, a fost o pură întâmplare. Îi spunea: „A fost norocul tău sau întâmplarea că ai intrat într-o biserică şi ai ieşit creştin. Sunt sigur că dacă ai fi intrat într-o moschee ai fi ieşit musulman. Sau, cred că, dacă ai fi intrat într-o sinagosă ai fi ieşit evreu”. La care Andre i-a replicat prieteneşte: „Nu, nu a fost o întâmplare. Pentru că de mai multe ori am intrat într-o gară şi nu am ieşit niciodată tren”.

Intrarea noastră din această zi în biserică să ne facă să ieşim altfel! Încrezători, curajoşi, convinşi că suntem fiii iubiţi ai Tatălui, siguri că strigarea noastră va fi auzită. Să nu uităm: orbul s-a dus dimineaţa la cerşit; se anunţa o zi ca oricare alta: cu oameni care-i vor da de pomană, cu mulţimi care se vor răsti la el şi-l vor lua peste picior. În acea dimineaţă fusese un răsărit pe care el nu-l vazuse şi care nu prevestea nimic interesant pentru acea zi. Însă l-a întâlnit pe Cristos şi ziua şi viaţa sa au devenit altfel. S-a bucurat imens de apusul de soare al acelei zile. Poate că şi intrarea noastră astăzi în biserică nu prevestea nimic deosebit. Poate că venirea noastră aici a fost una obişnuită, de zi de duminică, din obligaţie sau poate am ajuns aici din întâmplare. Avem şansa să fructim prezenţa noastră. Să ieşim altfel de aici, să păşim altfel spre casele noastre: mai buni, mai curaţi, spovediţi, împărtăşiţi, împăcaţi cu noi înşine şi cu Dumnezeu. Să ieşim simţindu-ne fii ai lui Dumnezeu şi fraţi între noi.

Să ne simţim fii iubiţi şi vom trăi altfel viaţa noastră.

(octombrie 2009, duminica a XXX-a din timpul de peste an, anul B)

%d blogeri au apreciat: