Foame inconştientă

„Iată vin zile – zice Domnul Dumnezeu – în care voi trimite foamete în ţară,

nu foamete de pâine si nu sete de apă, ci de auzit cuvântul Domnului” (Am 8,11).

Timpurile noastre au permis naşterea unei forţe care vrea să lipsească omul de cea mai importantă componentă a sa: sufletul.

Omul nu mai este prezent şi prezentat în mass-media ca trup şi suflet. Acum omul este evidenţiat tot mai mult ca trup, ca materie. Iar dacă mai apare, din când în când, cu referire la om, binomul trup-suflet, referinţa se termină cu un semn de întrebare, cu o umbră de îndoială sau cu trimitere la teoria reincarnării.

Faptul că omul se simte tot mai mult trup, că se pune accentul mai mult pe materie, nu face ca omul să rămână doar trup. El rămâne, în ciuda tuturor eforturilor, trup şi suflet. Problema este că prezenţa sufletului, deşi reală, devine tot mai inconştientă. Asaltat de tot felul de informaţii cu caracter materialist, omul nu mai conştientizează dualitatea sa -trup şi suflet-, nu mai conştientizează spiritualitatea care trebuie să fie şi să se dezvolte în el. Astfel se naşte în om un mare gol.

Acum se poate explica de ce oamenii sunt din ce în ce mai nemulţumiţi, din ce în ce mai nervoşi, din ce în ce mai trişti. Omul îşi hrăneşte zilnic trupul dându-i cele necesare pentru menţinerea lui în viaţă în bune condiţii. De asemenea, omul îşi hrăneşte intelectul, îşi potoleşte setea de cultură, de informaţie, de imagine etc. Cu toate acestea rămâne flămând pentru că uită de suflet şi de nevoile sale. Omul uită că este şi suflet şi în consecinţă rămâne mereu flămând nepotolindu-şi foamea şi setea de Dumnezeu. Se simte, se vede pe chipul oamenilor o lipsă de alimentaţie spirituală.

Lumea suferă pentru că nu se hrăneşte în totalitate. Cine îşi hrăneşte trupul, dar uită de suflet este flămând şi este ştiut faptul că omul flămând suferă.

Astăzi se potrivesc mai bine ca oricând cuvintele profetului Amos: „Iată vin zile – zice Domnul Dumnezeu – în care voi trimite foamete în ţară, nu foamete de pâine si nu sete de apă, ci de auzit cuvântul Domnului” (Am 8,11). În lume este foame şi sete.

Există o singură problemă: această foame şi această sete nu sunt conştientizate.

Noi, cei care avem conştiinţa constituţiei noastre – unitate de  trup şi suflet – suntem chemaţi să trezim în toţi oamenii conştiinţa prezenţei sufletului şi a necesităţilor acestuia. Noi trebuie să-i facem pe ceilalţi conştienţi de faptul că au şi un suflet de hrănit, dar totodată trebuie să le punem la dispoziţie şi hrana sau să le arătăm drumul spre hambarele îmbelşugate ale lui Dumnezeu.

Este datoria noastră să hrănim această lume flămândă pentru a-i reda bucuria. Suntem chemaţi să schimbăm chipul acestei lumi flămânde în chipul omenirii îndestulate.

Trebuie să lăsăm această lume mai fericită decât am găsit-o.

To be or not to be reader!

shakespeareNosce te ipsum, cunoaşte-te pe tine însuţi! De câte ori nu am primit si noi acest sfat de la prieteni, colegi, părinţi sau fraţi! Dar mulţi s-au mulţumit doar să ne dea acest îndemn fără însă a ne arăta şi calea pe care trebuie să o străbatem pentru a ajunge la această cunoaştere de sine.

Biserica i se înfăţişează omului ca o mamă iubitoare care nu se mulţumeşte doar să îi dea sfaturi, ci îi arată şi calea pe care trebuie să o urmeze. Astfel, prin glasul Conciliului al doilea din Vatican ne spune tuturor: „Cristos îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii”(GS 22). Aşadar aceasta este o cale, cea mai importantă cale, cea mai sigură cale, este Calea. Dar Biserica nu a respins niciodată libertatea omului ca alături de această cale să se folosească de tot ceea ce înalţă sufletul şi duce la cunoaşterea de sine.

Astfel omul are dreptul, ba chiar obligaţia, pentru a se cunoaşte pe sine, să se aşeze în mijlocul naturii, în mijlocul artei, în mijlocul frumosului. Toate acestea, în funcţie de disponibilitatea omului de a apela la ele, îl dezvăluie omului pe om. Toate acestea trebuie privite ca surse şi căi care duc la cunoaşterea de sine.

La ce ne referim când vorbim despre artă? Ne referim la toate acele valori estetice realizate de geniile lumii prin care ei şi-au exteriorizat anumite trăiri interioare şi prin pătrunderea cărora desluşim câte ceva din marele mister care suntem noi!

Printre aceste valori estetice se află şi literatura, obiectul atenţiei acestui articol. Asupra ei să ne oprim acum puţin şi să vedem în ce măsură poate contribui ea la cunoaşterea noastră de sine. Şi pentru a nu umbla bezmetici prin marele univers literar, să ne îndreptăm atenţia asupra unui singur geniu: William Shakespeare (1564-1616), omul renaşterii literare în Anglia.

Cine se ascunde în spatele acestui nume? Este omul care s-a născut în Stratford-on-Avon şi care ulterior s-a stabilit la Londra. Acolo s-a remarcat imediat ca actor, dar mai ales ca dramaturg şi poet având o gândire profundă, o bogăţie de idei şi o tehnică splendidă în a prezenta situaţia istorică şi adevărul sub acoperire teatrală. Cele 37 de piese în care s-a cristalizat activitatea sa de dramaturg cuprind drame (Richard III, Henric IV, Henric VI, Henric V, Henric V), comedii (Nevestele vesele din Windsor, Îmblânzirea scorpiei, Visul unei nopţi de vară, Neguţătorul din Veneţia, Cymbeline, Furtuna) şi tragedii (Hamlet, Macbeth, Othello, Romeo şi Julieta, Regele Lear).

În ce măsură ne ajută Shakespeare să ne cunoaştem? Ne ajută în măsura în care pătrunzând în opera sa ne descoperim pe noi şi pe ceilalţi în diverse situaţii. În opera sa întâlnim bunul şi răul, moralul şi imoralul, luptătorul şi laşul, învingătorul şi învinsul, iubitorul şi indiferentul, visătorul şi realistul, cinstitul şi perfidul etc. Fiecare dintre noi în diverse situaţii ale vieţii poate deschide opera lui Shakespeare şi privind şi analizând un personaj să-şi spună: „Despre mine vorbeşte maestrul!”

Ca să luăm şi un caz concret, să aruncăm o scurtă privire asupra uneia dintre capodoperele shakespeare-iene, tragedia Hamlet. Această operă, vorbind despre crimă şi infidelitate, despre vicii şi făţărnicie, reliefând astfel viaţa socială a timpului, este astăzi tot atât de actuală ca şi în vremea lui Shakespeare. Totodată piesa este şi un strigăt al regretului şi al suferinţei trăite de Hamlet din cauză că se vede neputincios în a îndrepta vremurile care au părăsit calea lor firească şi se îndreaptă spre pieire mergând pe un drum greşit. Cu ce se confruntă Hamlet, prinţul Danemarcei, atunci când se întoarce de la studii? Cu asasinarea tatălui, cu infidelitatea mamei, cu falsitatea viciatei curţi regale, dar şi cu neputinţa sa în faţa acestor „jigniri aduse numelui de om”. Toate acestea îl fac pe Hamlet să rostească celebru monolog: „A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea./ Mai nobil e să-nduri în cuget, oare,/ Săgeţi şi praştii ale-ursitei rele/ Sau apucând o armă tu să curmi al/ restriştilor noian? Să mori, să dormi…/ Nimic mai  mult. Şi printr-un somn să ştii/ Că pui sfârşit durerii sufleteşti”(Actul III, scena I). Este minunat să citeşti piesa şi să urmăreşti toate experienţele pe care le trăieşte Hamlet în încercarea sa de a-şi confirma bănuielile asupra asasinului tatălui său, mai ales prin acea introducere a „teatrului în teatru” şi a prefăcutei sale nebunii. Prin această operă Shakespeare se arată tuturor ca un maestru capabil să concentreze într-un singur om, într-un singur personaj, suferinţa şi puterea, nebunia şi luciditatea, ironia şi dreptatea.

În fond, întreaga operă a lui Shakespeare exprimă viaţa noastră care este un amestec de comedii, drame, tragedii, iubiri fidele şi infidele, adevărate sau închipuite. Şi este un amestec atât de bine realizat încât orice delimitare a acestor sectoare este imposibilă. Cine poate să ne spună cu siguranţă de unde şi până unde ţine această dramă, această comedie sau această iubire? Lupta pentru decantarea lor este zadarnică… mai bine ne străduim să le armonizăm şi să folosim din plin tot ceea ce ele ne oferă.

Dar Shakespeare nu este singurul care ne oferă posibilităţi de a ne cunoaşte. Alături de el stau toţi creatorii de artă: scriitori sau pictori, sculptori sau arhitecţi, actori sau oratori etc.; iar deasupra tuturor îl aflăm pe Dumnezeu, artistul prin excelenţă. Enunţul to be or not to be reader nu se referă doar la a fi cititorul operelor literare, ci un cititor al tuturor creaţiilor, un adevărat decodificator al realităţilor înconjurătoare care ne conduc la cunoaşterea de sine.

Spor la lectură… pentru că în fond a fi sau a nu fi cititor (decodificator) înseamnă a fi sau a nu fi!

Nu te pot uita, Părinte!

Sfantul Parinte Ioan paul al II-leaAstăzi, 2 aprilie 2009, se împlinesc patru ani de când Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea era primit în casa Tatălui ceresc spunându-i-se: „Bine, servitor bun şi credincios, intră în bucuria stăpânului tău”. Să nu-l uităm şi să ne rugăm pentru beatificarea lui!

Nu te pot uita, Părinte, chiar de-ar trece zeci de ani, nu numai patru, de când ai spus: „Lăsaţi-mă să plec la casa Tatălui!”… Şi ai plecat arătând tuturor până în ultima clipă că „omul este prima şi principala cale a Bisericii, iar omul suferind este calea privilegiată”…

Nu te pot uita, Părinte, căci privind la tine înţeleg ce înseamnă să ai „simţul timpurilor”: să citeşti şi să desluşeşti semnele timpurilor înseamnă să fii bun prieten cu Duhul Sfânt.

Nu te pot uita, Părinte, căci mă înveţi să preţuiesc libertatea aşa cum a fost propusă ea de Isus şi de Biserica sa, împreună cu responsabilitatea, iubirea şi adevărul: mereu împreună, niciodată despărţite, căci culmea libertăţii este atinsă în căutarea şi iubirea adevărului într-un mod responsabil.

Nu te pot uita, Părinte, căci în persoana ta sfinţenia şi ştiinţa s-au întâlnit şi au conlucrat şi concurat! Eşti omul care ai ştiut să-ţi foloseşti timpul pentru ca să ai ceva de spus unei lumi care caută şi aşteaptă, convins fiind că Biserica are adevărul şi acum trebuie doar să găsească moduri pertinente şi adecvate pentru a-l propune şi a-l face primit, trăit şi iubit!

Nu te pot uita, Părinte, când simt cum ne priveşti şi ne înveţi că nu trebuie să încercăm să aducem ceva nou omenirii, ci trebuie să ne dorim din inimă ca să fie cunoscute şi aprofundate cele vechi, cele lăsate de frumuseţea veşnic veche şi totuşi veşnic nouă, Isus Cristos!

Nu te pot uita, Părinte, căci pentru mulţi, prin ceea ce ai fost şi ai făcut, eşti argumentul recent cel mai puternic al forţei şi acţiunii Duhului Sfânt în oameni şi pentru oameni, pentru omenire. Sfânt Părinte, eşti dovada incontestabilă al modului binecuvântat în care Dumnezeu se îngrijeşte de Biserica sa!

Nu te pot uita, Părinte, şi te rog să-ţi petreci cerul privind spre mine, spre noi, preoţii Bisericii şi ai lui Cristos, iubirea ta. Să-ţi petreci cerul privind spre om şi omenire, căci şi noi privim spre tine!

Îmi lipseşti, prezenţă nesfârşită!

Lipseşti auzului şi văzului meu, dar eşti prezenţă vie în inima şi mintea mea!

Te citesc, te gândesc şi-mi place că mă porţi spre Dumnezeu, spre Biserică şi spre om, prietenii tăi!

Mereu trăieşti şi nu te voi uita!

%d blogeri au apreciat: