Nu te pot uita, Părinte!

Sfantul Parinte Ioan paul al II-leaAstăzi, 2 aprilie 2009, se împlinesc patru ani de când Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea era primit în casa Tatălui ceresc spunându-i-se: „Bine, servitor bun şi credincios, intră în bucuria stăpânului tău”. Să nu-l uităm şi să ne rugăm pentru beatificarea lui!

Nu te pot uita, Părinte, chiar de-ar trece zeci de ani, nu numai patru, de când ai spus: „Lăsaţi-mă să plec la casa Tatălui!”… Şi ai plecat arătând tuturor până în ultima clipă că „omul este prima şi principala cale a Bisericii, iar omul suferind este calea privilegiată”…

Nu te pot uita, Părinte, căci privind la tine înţeleg ce înseamnă să ai „simţul timpurilor”: să citeşti şi să desluşeşti semnele timpurilor înseamnă să fii bun prieten cu Duhul Sfânt.

Nu te pot uita, Părinte, căci mă înveţi să preţuiesc libertatea aşa cum a fost propusă ea de Isus şi de Biserica sa, împreună cu responsabilitatea, iubirea şi adevărul: mereu împreună, niciodată despărţite, căci culmea libertăţii este atinsă în căutarea şi iubirea adevărului într-un mod responsabil.

Nu te pot uita, Părinte, căci în persoana ta sfinţenia şi ştiinţa s-au întâlnit şi au conlucrat şi concurat! Eşti omul care ai ştiut să-ţi foloseşti timpul pentru ca să ai ceva de spus unei lumi care caută şi aşteaptă, convins fiind că Biserica are adevărul şi acum trebuie doar să găsească moduri pertinente şi adecvate pentru a-l propune şi a-l face primit, trăit şi iubit!

Nu te pot uita, Părinte, când simt cum ne priveşti şi ne înveţi că nu trebuie să încercăm să aducem ceva nou omenirii, ci trebuie să ne dorim din inimă ca să fie cunoscute şi aprofundate cele vechi, cele lăsate de frumuseţea veşnic veche şi totuşi veşnic nouă, Isus Cristos!

Nu te pot uita, Părinte, căci pentru mulţi, prin ceea ce ai fost şi ai făcut, eşti argumentul recent cel mai puternic al forţei şi acţiunii Duhului Sfânt în oameni şi pentru oameni, pentru omenire. Sfânt Părinte, eşti dovada incontestabilă al modului binecuvântat în care Dumnezeu se îngrijeşte de Biserica sa!

Nu te pot uita, Părinte, şi te rog să-ţi petreci cerul privind spre mine, spre noi, preoţii Bisericii şi ai lui Cristos, iubirea ta. Să-ţi petreci cerul privind spre om şi omenire, căci şi noi privim spre tine!

Îmi lipseşti, prezenţă nesfârşită!

Lipseşti auzului şi văzului meu, dar eşti prezenţă vie în inima şi mintea mea!

Te citesc, te gândesc şi-mi place că mă porţi spre Dumnezeu, spre Biserică şi spre om, prietenii tăi!

Mereu trăieşti şi nu te voi uita!

Remember Ioan Paul al II-lea: l-am întâlnit pe Cristos

Sfantul Parinte Papa Ioan Paul al II-leaLa trei ani de la plecarea papei Ioan Paul al II-lea spre casa Tatălui, în ziua de 2 aprilie 2005, amintirea acestui papă trezeşte emoţii în inimile multor credincioşi.

L-am întâlnit pe Cristos într-un om care, prin faptă şi cuvânt, le spunea tuturor: „Nu sunt eu Cristos! Nu sunt eu lumina! Eu sunt doar trimis înaintea lui, ca să dau mărturie despre lumină”. L-am întâlnit pe Cristos în papa Ioan Paul al II-lea, în omul care a fost alter Christus… usque ad mortem.

L-am întâlnit pe Cristos într-un om care mi-a strigat cu glas puternic: „Nu te teme să-l primeşti pe Cristos! Deschide larg porţile în faţa lui Cristos, în faţa puterii sale mântuitoare!”.

L-am întâlnit pe Cristos într-un om care mi-a îndreptat privirile spre un Dumnezeu care mă iubeşte ca un tată bogat în îndurare, care mă mântuieşte ca pe un frate cu care a binevoit să împartă condiţia umană, care mă sfinţeşte ca pe un templu al său!

L-am întâlnit pe Cristos într-un om care mi-a spus că Isus are o mamă, Maria. Şi aceasta este şi mama mea! El m-a învăţat că printr-un „totus tuus” spus celei „plină de har” ajung cu siguranţă la Isus.

L-am întâlnit pe Cristos într-un om care mi-a vorbit despre mireasa Domnului, Biserica. El mi-a arătat că Biserica e zidită pe piatră şi porţile iadului nu o vor birui. M-a luat de mână şi m-a urcat în această „barcă”, singura în care se află cel care poate să spună mării tulburate a acestor timpuri: „Taci! Potoleşte-te!”.

L-am întâlnit pe Cristos într-un om care s-a făcut glasul rugăciunii Fiului: ca toţi să fie una. El m-a făcut să înţeleg că la unitate se ajunge numai prin recunoaşterea celuilalt ca fiu al lui Dumnezeu, prin recunoaşterea demnităţii persoanei umane, născute sau (încă) nenăscute!

L-am întâlnit pe Cristos într-un om care, după ce a păşit pragul speranţei în fiecare dimineaţă îmi şopteşte ferm: „Nu te teme! Primeşte această nouă zi din mâinile Domnului şi continuă să mergi spre Cristos. Nu te teme!” Şi acest om mi-a spus că şi Cristos m-a întâlnit şi te-a întâlnit şi pe tine, şi nu ne poate uita!

Nu te teme! Tu l-ai întâlnit pe Cristos şi el te-a întâlnit pe tine!

(aprilie 2008)

*********************************

Testamentul Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea

dat publicităţii la 7 aprilie 2005, reconstituit din notiţele papale

Testamentul din 6 martie 1979

(şi completările ulterioare)

Totus Tuus ego sum

În Numele Preasfintei Treimi. Amin.

„Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru” (cf. Mt 24,42) – aceste cuvinte îmi amintesc de chemarea finală, care se va întâmpla atunci când va dori Domnul. Doresc să îi urmez Lui, şi doresc ca tot ceea ce face parte din viaţa mea pământească să mă pregătească pentru acest moment. Nu cunosc când va veni ceasul, dar ca de altfel orice altceva, îl las în mâinile Maicii Maestrului meu: Totus Tuus. În aceleaşi Mâini materne las totul şi pe toţi cei de care viaţa mea şi vocaţia mea m-au legat. În aceste Mâini las, mai presus de toate, Biserica, precum şi Naţiunea mea şi întreaga umanitate. Le mulţumesc tuturor. Tuturor le cer iertare. Cer de asemenea rugăciuni, pentru ca Mila lui Dumnezeu să fie mai mare decât slăbiciunile şi nevrednicia mea.

În timpul exerciţiilor spirituale am recitit testamentul Sfântului Părinte Paul al VI-lea. Această lectură m-a făcut să scriu acest testament.

Nu las în urma mea vreo proprietate de care să trebuiască să dispun. În ce priveşte obiectele de zi cu zi pe care le-am folosit, cer să fie distribuite după cum se va considera oportun. Notiţele mele personale să fie arse. Cer ca la acest lucru să fie supravegheat de pr. Stanislaw, căruia îi mulţumesc pentru colaborarea şi ajutorul atât de îndelungate şi atât de pline de înţelegere. Toate celelalte mulţumiri, în schimb, le aşez în inima mea înaintea lui Dumnezeu însuşi, deoarece este dificil să le exprim.

În ceea ce priveşte funeraliile, repet aceleaşi dispoziţii care au fost date de Sfântul Părinte Paul al VI-lea. (Aici este introdusă o notă pe margine: îngropare în pământ, nu în sarcofag, 13 martie 1992)

„apud Dominum misericordia

et copiosa apud Eum redemptio”

Ioan Paul pp. II

Roma, 6 martie 1979

După moartea mea cer Sfinte Liturghii şi rugăciuni.

5 martie 1990

* * *

O foaie nedatată

Îmi exprim cea mai profundă încredere că, în ciuda tuturor slăbiciunilor mele, Domnul îmi va da harul necesar pentru a face faţă după voia Sa la orice sarcină, încercare sau suferinţă pe care El o va cere slujitorului Său, în decursul vieţii. Am de asemenea încredere că El nu îmi va permite niciodată – prin vreo atitudine a mea: cuvinte, fapte sau omisiuni – să îmi trădez obligaţiile în acest sfânt Scaun Petrin.

* * *

24 februarie – 1 martie 1980

Şi în timpul acestor exerciţii spirituale am reflectat asupra adevărului Preoţiei lui Cristos în perspectiva acelei Trecerii care este pentru fiecare dintre noi momentul propriei morţi. Pentru noi, Învierea lui Cristos este un elocvent (adăugat deasupra: decisiv) semn al plecării din această lume – pentru a ne naşte într-o alta, în lumea viitoare.

Am citit apoi înregistrarea testamentului meu de anul trecut, scris de asemenea în timpul exerciţiilor spirituale – l-am comparat cu testamentul marelui meu Predecesor şi Părinte Paul al VI-lea, cu a acea sublimă mărturie asupra morţii unui creştin şi a unui Papă – şi am reînnoit în mine conştientizarea problemelor la care se referă înregistrarea din 6 martie 1979, pregătită de mine (într-un mod mai degrabă provizoriu).

Astăzi doresc să adaug la ea doar aceasta: că fiecare dintre noi trebuie să avem în minte perspectiva morţii. Şi trebuie să fim gata să ne prezentăm în faţa Domnului şi Judecătorului – care este în acelaşi timp Răscumpărător şi Tată. Aşadar şi eu iau în considerare aceasta în mod continuu, încredinţând acel moment decisiv Mamei lui Cristos şi a Bisericii – Mamei speranţei mele.

Timpurile în care trăim sunt nespus de dificile şi tulburătoare. Dificilă şi tensionată a devenit şi calea Bisericii, o încercare caracteristică acestor timpuri – atât pentru Credincioşi cât şi pentru Păstori. În unele Ţări (de exemplu în acelea despre care am citit în timpul exerciţiilor spirituale), Biserica se găseşte într-o perioadă de persecuţie care nu este în nici un caz mai uşoară decât cea din primele secole, ci chiar o depăşeşte prin gradul de cruzime şi ură. Sanguis martyrum – semen christianorum. Şi pe lângă aceasta – mulţi oameni mor nevinovaţi chiar în această Ţară în care trăim noi…

Încă o dată doresc să mă încredinţez total harului Domnului. El Însuşi va decide când şi cum trebuie să îmi închei viaţa pământească şi slujirea pastorală. În viaţă şi în moarte, Totus Tuus prin Maria Neprihănita. Acceptând această moarte, încă de acum, sper ca Cristos să îmi dea harul pentru trecerea finală, adică pentru Paştele (meu). Sper de asemenea ca El să o facă utilă şi pentru această cauză mai importantă pe care caut să o slujesc: mântuirea oamenilor, apărarea familiei umane şi, în ea, a tuturor naţiunilor şi a tuturor popoarelor (între ele, în mod special mă îndrept spre Patria mea pământească), şi utilă pentru persoanele pe care mi le-a încredinţat în mod special, pentru problema Bisericii, pentru gloria lui Dumnezeu Însuşi.

Nu doresc să adaug nimic la ceea ce am scris acum un an – doar să îmi exprim această disponibilitate şi, în acelaşi timp, această încredere la care încă o dată exerciţiile spirituale m-au predispus.

Ioan Paul al II-lea

* * *

Totus Tuus ego sum

5 martie 1982

În cursul exerciţiilor spirituale din acest an am citit (de mai multe ori) textul testamentului din 6 martie 1979. Deşi îl consider încă provizoriu (ne-definitiv), îl las în forma în care există el. Nu schimb nimic (pentru moment) şi nici nu adaug nimic, în ceea ce priveşte dispoziţiile conţinute în el.

Atentatul asupra vieţii mele din 13 mai 1981 a confirmat într-un anume fel acurateţea cuvintelor pe care le-am scris în perioada exerciţiilor spirituale din 1980 (24 februarie – 1 martie).

Simt cu atât mai profund faptul că sunt pe deplin în Mâinile lui Dumnezeu – şi rămân în continuare la dispoziţia Domnului meu, încredinţându-mă Lui şi Neprihănitei Sale Mame (Totus Tuus).

Ioan Paul al II-lea

* * *

5 martie 1982

În legătură cu ultima frază din testamentul meu din 6 martie 1979 („privind locul – adică locul funeraliilor – să decidă Colegiul Cardinalilor şi Compatrioţii”) – voi clarifica la ce mă gândesc: Mitropolitul de Cracovia sau Consiliul General al Episcopatului din Polonia – în timp ce cer Colegiului Cardinalilor să satisfacă, pe cât este posibil, eventualele cereri mai sus amintite.

* * *

1 martie 1985 (în timpul exerciţiilor spirituale)

Din nou – în ceea ce priveşte expresia „Colegiul Cardinalilor şi Compatrioţii”: „Colegiul Cardinalilor” nu are nici o obligaţie de a consulta „Compatrioţii” pe această temă; o poate însă face dacă, din anumite motive, va considera că ar fi bine aşa.

IPII

Exerciţiile spirituale pentru Anul Jubiliar 2000

(12-18 martie)

(pentru testamentul meu)

1. Când, la 16 octombrie 1978, Conclavul Cardinalilor l-au ales pe Ioan Paul al II-lea, primatul Poloniei, Cardinalul Stefan Wyszynski mi-a spus: „Sarcina noului Papă va fi să ducă Biserica în cel de-al Treilea Mileniu”. Nu ştiu dacă repet fraza exact, dar cel puţin acesta era sensul la ceea ce am auzit atunci. Acestea au fost spuse de Omul care a intrat în istorie ca Primatul Mileniului. Un mare Primat. Am fost martor al misiunii sale, al încredinţării sale totale. Al bătăliilor lui: al victoriei lui. „Victoria, atunci când va veni, va fi o victorie prin Maria” – Primatul Mileniului obişnuia să repete aceste cuvinte ale predecesorului său, Cardinalul August Hlond.

Astfel am fost pregătit într-un anume fel pentru sarcina care se prezenta înaintea mea la 16 octombrie 1978. Acum când scriu aceste cuvinte, Jubileul Anului 2000 este deja o realitate în desfăşurare. În noaptea de 24 decembrie 1999, a fost deschisă Poarta simbolică a Marelui Jubileu din Bazilica San Pietro, apoi cea de la San Giovanni in Laterano, apoi Santa Maria Maggiore – la trecerea dintre ani, şi în ziua de 19 ianuarie Poarta Bazilicii San Paolo fuori le mura. Acest ultim eveniment, dat fiind caracterul său ecumenic, a rămas imprimat în memoria mea în mod special.

2. Pe măsură ce Anul Jubiliar avansează, zi de zi se închide în urma noastră secolul al XX-lea, iar secolul al XXI-lea se deschide. Conform planurilor Providenţei Divine, mi s-a dat să trăiesc în acest dificil secol care se retrage în trecut, şi acum, în anul în care vârsta vieţii mele ajunge la 80 de ani (‘octogesima adveniens’), trebuie să mă întreb dacă nu este timpul să repet cu biblicul Simeon ‘Nunc dimittis’.

În 13 mai 1981, ziua atacului asupra Papei în timpul audienţei generale din Piaţa San Pietro, Providenţa Divină m-a salvat în mod miraculos de la moarte. Cel care este Singurul Domn al vieţii şi al morţii, El Însuşi mi-a prelungit această viaţă, într-un anume fel mi-a dat-o din nou. Din acel moment aceasta i-a aparţinut Lui şi mai mult. Sper că mă va ajuta să recunosc până când trebuie să continui această slujire, la care m-a chemat la 16 octombrie 1978. Îi cer să mă cheme înapoi atunci când El Însuşi va dori. „Şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (cf. Rm 14,8). Sper, de asemenea, că, până când îmi va fi dat să îndeplinesc ministerul petrin în Biserică, Mila lui Dumnezeu îmi va da forţele necesare pentru această slujire.

3. După cum fac în fiecare an în timpul exerciţiilor spirituale, mi-am citit testamentul din 6 martie 1979. Continuu să îmi menţin dispoziţiile conţinute în acesta. Ceea ce am scris atunci, şi în timpul următoarelor exerciţii spirituale, constituie o reflecţie asupra situaţiei generale dificile şi tensionate care a caracterizat anii optzeci. Din toamna anului 1989, această situaţie s-a schimbat. Ultimul deceniu al secolului trecut a fost liber de tensiunile precedente; aceasta nu înseamnă că nu a adus cu sine noi probleme şi dificultăţi. Providenţa Divină să fie în mod special lăudată pentru aceasta, pentru că perioada aşa numitului ‘război-rece’ s-a încheiat fără conflictul nuclear violent al cărui pericol atârna asupra lumii în perioada precedentă.

4. Fiind în pragul celui de-al treilea mileniu „in medio Ecclesiae”, doresc încă o dată să îmi exprim recunoştinţa faţă de Duhul Sfânt pentru marele dar al Conciliului Vatican II, pentru care, împreună cu întreaga Biserică – şi mai întâi de toate cu întregul episcopat – mă simt îndatorat. Sunt convins că pentru mult timp, noile generaţii se vor inspira din bogăţiile oferite de acest Conciliu al secolului al XX-lea. Ca Episcop care a participat la evenimentul conciliar din prima până în ultima zi, doresc să încredinţez acest mare patrimoniu tuturor celor care sunt şi vor fi chemaţi în viitor să îl împlinească. Din partea mea, îi mulţumesc Păstorului etern care mi-a permis să slujesc această cauză măreaţă în decursul anilor pontificatului meu.

„In medio Ecclesiae”… din primii ani ai slujirii mele ca Episcop – tocmai mulţumită Conciliului – mi-a fost dat să trăiesc comuniunea fraternă a Episcopatului. Ca preot al Arhidiecezei de Cracovia am trăit comuniunea fraternă presbiterală – iar Conciliul a deschis o nouă dimensiune a acestei experienţe.

5. Pe cât de multe persoane ar trebui să le înşir aici! Poate Domnul Dumnezeu i-a chemat la Sine pe majoritatea dintre ei – cât despre cei care sunt încă în această lume, fie ca cuvintele acestui testament să îi amintească, pe toţi şi de pretutindeni, oriunde s-ar afla.

În decursul celor peste 20 de ani de când îndeplinesc ministerul petrin „in medio Ecclesiae”, am experimentat colaborarea binevoitoare şi cât se poate de rodnică a atâtor Cardinali, Arhiepiscop şi Episcopi, a atâtor preoţi, a atâtor persoane consacrate – fraţi şi surori – şi, în fine, a nenumărator persoane laice, din Curie, din Vicariatul Diecezei de Roma, precum şi din afara acestor medii.

Cum să îi nu îmbrăţişez cu o amintire plină de recunoştinţă pe toţi Episcopii din lume, pe care i-am întâlnit în succesiunea vizitelor „ad limina Apostolorum”! Cum să nu îi amintesc şi pe numeroşii fraţi creştini ne-catolici! Şi pe rabinul Romei şi pe atât de numeroşii reprezentanţi ai religiilor necreştine! Şi pe atâţia reprezentanţi ai lumii culturii, ştiinţei, politicii şi a mijloacelor de comunicare socială!

6. Pe măsură ce viaţa mea pământească se apropie de sfârşit, mă întorc cu gândul la începuturi, la părinţii mei, la fratele meu şi la sora mea (pe care nu am cunoscut-o pentru că a murit înainte de naşterea mea), la parohia din Wadowice, unde am fost botezat, la acel oraşul pe care îl iubesc, la cei de-o vârstă cu mine, la colegii şi colegele din şcoala elementară, din liceu şi de la universitate, până în perioada ocupaţiei, când am fost muncitor, apoi la parohia din Niegowic, la Sf. Florian din Cracovia, la slujirea pastorală a mediului academic, a mediului… a tuturor mediilor… la Cracovia şi la Roma, la persoanele care mi-au fost încredinţate în mod special de Domnul.

Tuturor doresc să le spun un singur lucru: „Fie ca Dumnezeu să vă răsplătească.”

„In manus tuas, Domine, commendo spiritum meum.”

A.D.

17.III.2000

Pe curând, Sfinte Părinte!

 

„Bine, servitor bun şi credincios! Intră în bucuria stăpânului tău” (Mt 25,23).Ioan Paul al II-lea

În acel timp când ecoul strigătelor de bucurie ale Învierii încă mai răsuna în mintea şi în inima noastră; în acel timp când, plini de fericirea pascală, mai fredonam încă începutul Preconiului şi ne îndemnam unii pe alţii „Tresăltaţi de bucurie…”; în acel timp când ne întăream crezând cuvintelor Duhului, care ne spunea prin apostolul Paul: „Cristos cel înviat din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui”(Rom 6,9), ei bine, în acel timp, un alt ecou străbătea lumea şi făcea ca omenirea întreagă să tresară: Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea, marele papă al celor mici, a plecat la Tatăl.

După ce timp de 84 de ani a străbătut drumurile acestei lumi arătând oamenilor calea ce duce la viaţă, a trecut el însuşi pragul speranţei intrând în viaţă. A plecat senin şi plin de nădejdea că vom merge şi noi pe drumul bătătorit de el şi-l vom urma în viaţă. Acolo, ne asigură el, îi vom întâlni pe Tatăl cel bogat în milostivire (Dives in misericordia), pe Fiul, Răscumpărătorul omului (Redemptor hominis), şi pe Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul (Dominum et vivificantem).

În toată viaţa sa, a iubit libertatea şi adevărul în toată splendoarea lor (Veritatis splendor), credinţa şi raţiunea în perfecta lor armonie (Fides et ratio), pacea şi viaţa în bogăţia şi misterul lor (Evangelium vitae). A avut o credinţă de nezdruncinat şi ceea ce a crezut a predicat, iar ceea ce a predicat a trăit. A sperat că întreaga lume va primi, va îmbrăţişa şi va trăi adevărul.

Acestea fac din el un sfânt (nedeclarat încă oficial de Biserică). Un sfânt pentru că el, ca un bun şi frumos păstor, ne-a amintit credinţa şi cum trebuie să ne rugăm (Sine intermissione orate!); ne-a învăţat speranţa şi cum trebuie să ne comportăm (Confiditi… nolite timere!); ne-a redat iubirea şi ne-a arătat cum trebuie să iubim (Usque ad mortem). Este un sfânt pentru că ni s-a arătat ca un adevărat maestru şi învăţător trăind el însuşi tot ceea ce ne-a propus să trăim. Este un sfânt pentru că a fost un luptător neobosit pentru a împlini testamentul lui Isus: ca toţi să fie una (In 17,21). Pe toţi şi pe fiecare în parte ne-a învăţat că pentru a ajunge la unitate (Ut unum sint) trebuie ca fiecare să se cunoască pe sine, să descopere demnitatea şi măreţia sa şi a aproapelui, şi să se dăruiască în întregime lui Isus şi Mariei (Totus tuus).

Acest părinte, om între şi pentru oameni, care a vorbit lumii timp de 26 de ani prin fapte, scrieri şi discursuri, nu tace. El vorbeşte mereu Bisericii mileniului al treilea.

Acest părinte, lăcaş al virtuţilor, nu este uitat.

Acest părinte, prieten al Sfintei Treimi, al Mariei şi al tuturor sfinţilor, nu a murit. Trăieşte! Trăieşte pentru totdeauna alături de prietenii săi şi în inima celor pe care i-a iubit.

Prin mijlocirea sfintei Fecioare Maria, mama noastră, a Bisericii şi a Răscumpărătorului (Redemptoris mater), să-l invocăm pe Duhul Sfânt care să ne păstreze mereu vie imaginea Sfântului Părinte. Şi acelaşi Duh Sfânt să ne conducă şi pe noi la tot adevărul!

Pe curând, Sfinte Părinte!… (Era 2 aprilie 2005!)

%d blogeri au apreciat: