Botezul Domnului

De ce vă irosiţi banii pentru ceea ce nu vă hrăneşte
şi munca voastră pentru ceea ce nu vă satură
?” (Is 55,2)

În noaptea extazului său mistic (23 noiembrie 1654), Blaise Pascal l-a auzit pe Isus spunându-i: “Mă gândeam la tine în agonia mea; din sângele meu vărsat de mine pe cruce, o picătură a fost pentru tine”. Parafrazând textul prezent în opera Cugetări a filosofului şi teologului francez, putem auzi astăzi vocea lui Isus care ne spune: “Mă gândeam la tine în timpul botezului meu. Pentru tine am coborât în Iordan, pentru tine a coborât Duhul Sfânt, pentru tine a răsunat vocea Tatălui, ca tu să primeşti botezul, harul şi credinţa”.

Plecând de la această premisă – că Isus se gândea atunci la noi – să vedem noi la ce ne gândim acum, astăzi când medităm acest mister al botezului său. Şi-a făcut loc în inima şi mintea noastră cuvântul lui Dumnezeu pe care tocmai l-am proclamat?

Pare paradoxal să vedem – aşa cum ne prezintă evanghelistul Matei – că Isus, om adevărat şi Dumnezeu adevărat, lipsit de orice păcat, primeşte botezul, botez despre care noi ştim că este spre iertarea păcatelor. Cel fără de păcat s-a coborât în Iordan şi s-a lăsat botezat nu pentru că avea nevoie de purificare, ci pentru că apele aveau nevoie să fie sfinţite de el; s-a botezat nu pentru că “mulţi mergeau la Ioan să fie botezaţi” sau pentru că “aşa era moda”, ci pentru ca să fie exemplu pentru toţi şi tot mai mulţi să vină şi să primească apoi botezul său, botezul cu Duhul Sfânt; s-a lăsat botezat pentru ca privind la el, modelul nostru în toate, şi noi să facem întotdeauna totul pentru “a se împlini toată dreptatea”, voinţa şi planurile lui Dumnezeu.

De asemenea, paradoxal ni se poate părea adevărul învăţat de apostolul Ioan în lectura a II-a a acestei sărbători: “Dragostea lui Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile lui; iar poruncile lui nu sunt grele”. Sunt sau nu sunt grele poruncile lui Dumnezeu pentru aceste timpuri? Sunt grele pentru noi, cei adunaţi acum aici? Este greu să-l iubeşti pe Dumnezeu? Să-l iubeşti pe aproapele? Ca să amintim doar două din porunci. Cum să nu fie greu să-l iubeşti aproapele care îţi spune una şi face alta, care azi dă o lege şi mâine acţionează împotriva ei?! Cum să nu fie greu să-l iubeşti pe cel care foloseşte violenţa verbală şi/sau fizică împotriva ta, neţinând cont dacă eşti vinovat sau nevinovat, copil, tânăr sau bătrân, femeie sau bărbat?! Cum să-l iubeşti pe aproapele care dacă nu reuşeşte să te fure, te minte, iar dacă nu te minte, te exploatează, iar dacă nu reuşeşte nici asta încearcă mereu şi mereu altceva?! Şi cum să-l iubeşti pe Dumnezeu care pare că nu intervine deloc să elimine sau măcar să schimbe astfel de realităţi?! Cum? Aşadar, poruncile lui sunt grele sau uşoare? Sunt uşoare pentru cel ce are o credinţă puternică în Isus, Fiul lui Dumnezeu, cu ajutorul căruia putem învinge această lume şi toate dificultăţile şi nedreptăţile ei. Pentru cei care vor să răzbească singuri, poruncile sunt o povară, trăirea evangheliei devine insuportabilă, iar Dumnezeu li se pare prea departe ca să le audă strigătul disperat după un ajutor nesperat.

Şi tot la fel de paradoxală – mai ales pentru aceste vremuri de criză – poate părea chemarea profetului Isaia: “Voi care sunteţi însetaţi, veniţi la apă; chiar dacă nu aveţi bani, veniţi; veniţi şi procuraţi-vă grâu fără bani şi mâncaţi; procuraţi-vă vin şi lapte, fără să plătiţi nimic”. Cine mai dă astăzi ceva gratis?! Nu, nu este un paradox, ci este o realitate! Spre dezamăgirea tuturor oamenilor de afaceri – mai ales a celor preocupaţi doar de câştig – există cel puţin trei persoane care străbat istoria şi timpurile şi care oricând dau cu generozitate totul gratuit: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dumnezeu cel întreit în persoane, prezent la Botezul lui Isus în Iordan, vine mereu în întâmpinarea noastră cu oferte care contrazic timpurile şi uimesc orice aşteptare şi aceasta pentru că “gândurile lui nu sunt gândurile noastre şi căile noastre nu sunt căile lui”. Cum beneficiem de această ofertă? Ce trebuie să facem? “Ascultaţi şi veţi trăi”, spune Domnul.

În primul rând să ascultăm şi să nu ne irosim “banii şi munca” (a se citi talanţii, darurile şi harurile sale) pe ceea ce nu ne hrăneşte şi nu ne satură. În al doilea rând, în toate dificultăţile vieţii, în încercările noastre, dar şi în momentele de bucurie, să-l căutăm pe Domnul. Să-l căutăm acum cât mai poate fi găsit, să-l chemăm acum, când este atât de aproape de noi. Şi în al treilea rând, să trăim mereu cu credinţa în cuvântul său, în atotputernicia sa şi în înţelepciunea planurilor sale, căci cuvântul care iese din gura lui nu se întoarce fără rod, ci face ceea ce vrea el şi îşi împlineşte întotdeauna misiunea.

Veniţi, apropiaţi-vă, înălţaţi-vă inima şi mintea şi să privim împreună aceste mari minuni paradoxale: “soarele dreptăţii care se spală în Iordan, focul care se scufundă în apă şi Dumnezeu care este sfinţit de un om”, cum ne învaţă sfântul episcop Proculus; să ne lăsăm copleşiţi de dragostea sa care ne ajută nu doar să înţelegem că poruncile lui nu sunt grele, ci să şi trăim aceste porunci; să admirăm bunătatea şi gratuitatea lui Dumnezeu faţă de noi, în orice timp: pace sau război, criză sau belşug, suferinţă sau fericire.

Aceste trei “paradoxuri” prezente în cele trei lecturi aduc după ele trei invitaţii pentru această zi: botezul celui fără de păcat ne invită la o adevărată cercetare asupra modului în care ne amintim şi trăim propriul botez. Poate că astăzi nu trebuie să vorbim atât despre botezul Domnului, cât mai ales despre botezul nostru: cum îl trăim? Îl trăim? Să vedem angajamentele părinţilor noştri de la botez, angajamente pe care apoi şi noi, ca părinţi sau naşi, ni le-am luat: vă lepădaţi de Satana şi de păcat pentru a trăi în libertatea copiilor lui Dumnezeu? Ne lepădăm de faptele şi ademenirea celui rău, pentru a nu ajunge sub stăpânirea păcatului? Ne lepădăm de trufia celui care este începutul şi cauza oricărui păcat? Ne lepădăm? Cuvintele spun da, dar faptele, gândurile noastre ce spun? Cum sunt? Credem noi în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt? Credem sfânta Biserică Catolică, în împărtăşirea sfinţilor, iertarea păcatelor, învierea morţilor şi viaţa veşnică? Să lăsăm faptele noastre să vorbească despre credinţa noastră: când ne-am rugat ultima dată mijlocirii sfinţilor? Când ne-am spovedit? Când ne-am rugat pentru cei răposaţi?

Alături de această invitaţie, conştientizarea adevărului că poruncile Domnului nu sunt grele, ne cheamă la trăirea cu mai multă responsabilitate a tuturor poruncilor divine, nu selectiv şi nici arbitrar. Drumul nostru spre victoria împotriva acestei lumi trece prin împlinirea poruncilor şi prin bucuria de nedescris pe care o aduce această împlinire. Suntem invitaţi astăzi să descoperim şi să facem loc în viaţa noastră acestei bucurii, bucuria victoriei asupra lumii, asupra păcatului, asupra tuturor dificultăţilor. Suntem hotărâţi să dăm curs acestei invitaţii? Bucuraţi-vă căci poruncile lui nu sunt grele, iar păzirea lor asigură victoria!

Şi nu în ultimul rând, paradoxul gratuităţii în vremurile de criză ne invită să ne cercetăm şi să vedem cum ne risipim noi banii şi talanţii primiţi. Ia să vedem: care este ultima noastră investiţie, ultima noastră achiziţie? O nouă virtute sau un nou viciu? O luare de poziţie împotriva răului şi a păcatului sau o promovare a lor? Folosim noi ceea ce avem sau ceea ce suntem pentru a fi asemenea lui Ioan Botezătorul, înainte mergători ai Domnului ce va veni cu putere sau risipim totul şi prin viaţa noastră spunem tuturor că nu ne pasă? Strigăm împotriva răului, a păcatului? Chemăm la convertire?

Aceste paradoxuri şi invitaţii ne ajută să înţelegem că botezul Domnului nu este un eveniment de cândva, un eveniment cu care nu avem nimic în comun şi care nu ne spune nimic, ci este o realitate actuală, este aici pentru noi cei de acum pentru ca privind la el să putem lăsa un pic preocupările străine de suflet. Sărbătoarea de astăzi este: amintirea botezului nostru, invitaţie la bucurie şi chemare la investiţii pentru Dumnezeu şi mântuirea sufletului. Să trăim această zi ca fii ai Tatălui, fraţi ai Fiului şi temple ale Duhului Sfânt bucurându-ne de poruncile Domnului şi de darurile lui! Cine face astfel trăieşte propriul botez şi cinsteşte şi botezul Domnului. Amin.

(Duminica I-a de peste an – Botezul Domnului
Lecturi:
Isaia 55,1-11
1Ioan 5,1-9
Marcu 1,7-11

10 ianuarie 2009)

Suntem oameni ai aşteptărilor

Pe drept cuvânt se spune că aşteptarea face parte din viaţa omului!

Suntem fiinţe în aşteptare, dar şi fiinţe aşteptate!

Aşteptăm să creştem şi să devenim cineva, ceva!

Aşteptăm să treacă timpul şi să primim ceva sau pe cineva (să revedem pe cineva drag sau să redobândim un lucru pierdut!)

Aşteptăm zile mai senine, sănătate mai bună, succes mai mult etc.

Omul care nu mai are aşteptări moare… este trist…lipsit de motivaţia de a trăi şi de speranţă!

Noi, ca şi creştini, nu avem voie să trăim fără aşteptări şi fără speranţe!

Dar în acelaşi timp, în timp ce noi avem aşteptări şi aşteptăm, alţii aşteaptă de la noi şi au aşteptări care depind de acţiunile noastre!

Prietenii, familia şi toţi cei din jurul nostru au anumite aşteptări de la noi: să-i iubim, să-i ajutăm, să le fim aproape ori de câte ori au nevoie!

Biserica are aşteptări de la noi, fii săi „ca să ne îndeplinim până la capăt misiunea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus” (Fap 20, 24), aşa cum am auzit de la sfântul Paul în prima lectură a acestei zile!

Dumnezeu aşteaptă ca fiecare dintre noi, fiecare om, să-şi dea seama ce merită cu adevărat aşteptat şi sperat: Dumnezeu vrea ca fiecare să înţeleagă şi se convingă că viaţa veşnică este mai presus de orice. Iar în evanghelia acestei zile am auzit că viaţa veşnică aceasta este „Să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos pe care l-ai trimis” (In 17,3).

Cu toate că ştim că trebuie să aşteptăm mereu ceva şi că mereu suntem aşteptaţi, suntem adesea confuzi în aşteptările noastre! În aceste timpuri în care toată lumea, mass-media, politica şi economia, au pretenţia că ei ştiu cel mai bine ce merită aşteptat şi ce anume trebuie să aşteptăm noi, care să fie aşteptările noastre, este greu să găseşti echilibru creştin, este greu să găseşti ce merită cu adevărat să aştepţi şi să speri!

Vă invit să ne lăsăm ajutaţi de trei modele, de trei oameni, de trei sfinţi, care au ştiut cu adevărat ce merită aşteptat, sfinţi care au ştiut care sunt aşteptările lui Dumnezeu de la ei şi care au intuit aşteptările celor de lângă ei.

Pentru că suntem în luna mai, o amintim mai întâi pe sfânta fecioară Maria.

Pentru că este marţi, îl amintim pe sfântul Anton de Padova.

Şi pentru că este 6 mai îl amintim pe micuţul sfânt, Dominic Savio.

Sfânta fecioară Maria este cea care ne învaţă cum să aşteptăm şi să împlinim în viaţa noastră voinţa lui Dumnezeu. De la ea învăţăm să spunem „fie mie după cuvântul tău”! Ea aştepta împreună cu întreg Israelul mântuirea promisă de Dumnezeu prin profeţi… şi s-a împlinit aşteptarea ei. Ba mai mult, ei i-a fost dat să-i fie mamă celui ce este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, celui care ne-a mântuit! A aşteptat şi aşteptările ei au fost împlinite. Şi aşteptările noastre vor fi împlinite dacă ascultăm de cuvântul ei şi-i urmăm exemplul. Sfânta Fecioară ne spune tuturor care este calea prin care ne putem împlini aşteptările: „faceţi tot ce vă va spune el”, el fiind Fiul ei Isus Cristos! Învăţăm de la Maria pentru că ea este cea care a ştiut în viaţa ei ce să caute, ce merită căutat cu adevărat: Isus Cristos şi împărăţia lui Dumnezeu. „tatăl tău şi cu mine te-am căutat plini de îngrijorare”!

Aşadar, de la Sfânta Fecioară învăţăm că în centru aşteptărilor şi căutărilor noastre trebuie să fie Isus Cristos, Dumnezeu. Apoi, toate celelalte aşteptări trebuie să le formulăm şi le avem în noi mereu sub moto-ul: „Fie mie după cuvântul tău” sau, aşa cum cerem când ne rugăm Tatăl nostru „facă-se voia ta!”. Şi nu în ultimul rând, aşteptările noastre să fie ghidate şi să căutăm să le împlinim numai conform cu voinţa lui Dumnezeu, împlinind testamentul Mariei: „Faceţi tot ce vă va spune!”.

Cine este în centrul aşteptărilor noastre?! Care este aşteptarea noastră cea mai mare?! Ştim noi să spunem atunci când avem un eşec „fie mie după cuvântul tău”?!

Fiind zi de marţi, sfântul Anton de Padova este şi el în centrul atenţiei noastre. Prin el aşteptăm de la Dumnezeu diferite ajutoare spirituale şi materiale. El este sfântul care ne învaţă că tot sprijinul şi tot harul vin de la Dumnezeu. Că suntem prea slabi ca să ne bizuim numai pe forţele noastre. Că suntem prea mici ca să putem împlini singuri tot ceea ce ne-am propus, tot ceea ce aşteptăm şi sperăm.

Privind şi apelând la ajutorul sfântului Anton de Padova pentru a ne împlini speranţele, suntem cu toţii invitaţi să înţelegem că există lucruri care merită aşteptate şi lucruri care nu merită aşteptate, că există situaţii în care nu ne dăm seama că ceea ce noi cerem de la Dumnezeu prin mijlocirea sfântului Anton, nu este tocmai ceea ce e mai bun pentru noi şi pentru mântuirea noastră.

Sfântul Anton a ştiu ce să aştepte de la viaţă! A ştiu în cine să-şi pună încrederea pentru a-şi vedea împlinite aşteptările! A ştiu că tot harul de a predica, de a săvârşi minuni, de a face binele este darul lui Dumnezeu! Noi?! Ce aşteptăm? În cine ne punem încrederea?! Suntem conştienţi că tot ceea ce suntem şi avem este darul lui Dumnezeu?!

Iar alături de aceşti doi mari sfinţi, stă sfântul Dominic Savio pe care Biserica ni-l propune astăzi. Sfântul Dominic a trăit foarte puţin, murind la numai 15 ani! Deviza vieţii sale a fost „mai bine moartea decât păcatul”… Pentru ca să ai o astfel de deviză în viaţă îţi trebuie mult curaj şi, mai ales, îţi trebuie să conştientizezi că nu există nimic mai presus de aşteptat decât mântuirea, decât vederea lui Dumnezeu. Astăzi Dominic Savio ne invită şi pe noi să ne revizuim aşteptările şi să ne alegem şi noi ca deviză pentru viaţă „mai bine moartea decât păcatul!” Îndrăznim? Să încercăm acest lucru măcar pentru o zi! Mâine dimineaţă, la rugăciunea noastră de dimineaţă să-i spunem Domnului: „Doamne, fă ca în această zi să nu păcătuiesc. Fă ca în această zi mai bine să mor decât să te supăr, decât să te jignesc”.

Aşteptarea cea mai de preţ a sfântului Dominic Savio a fost sfinţenia vieţii, iar la sfârşitul ei mântuirea sufletului. În timp ce era în oratoriul sfântului Don Bosco, în timp ce se juca împreună cu ceilalţi copii, don Bosco a venit în mijlocul lor şi i-a rugat ca fiecare să scrie pe o bucată de hârtie ce îşi doreşte să primească de la el cu ocazia unei sărbători care se apropia. Fantezia copiilor şi dorinţele lor s-au pus imediat în mişcare şi fiecare a cerut tot felul de jucării şi lucruri. Pe un bileţel, cel semnat de Dominic Savio scria: „Eu vreau să mă ajutaţi să fiu sfânt”!

Aceasta era aşteptarea lui! Aceasta era dorinţa lui cea mai mare! Noi ce dorinţe avem?!

Dacă acum sfânta Fecioară Maria, sfântul Anton, sfântul Dominic Savio ar veni în mijlocul nostru, aici în Biserică şi ne-ar spune: Cere-mi orice şi-ţi voi mijloci de la Dumnezeu, noi ce le-am cere?! Care este în clipa de faţă aşteptarea noastră cea mai mare? Care este speranţa care ne umple inima?!

Dumnezeu,care este mai mare decât toţi sfinţii şi autorul sfinţeniei, poate să împlinească orice aşteptarea a inimii noastre. Să-i cerem să ne înveţe ce să aşteptăm şi cum să împlinim aşteptările celor de lângă noi! Să-l implorăm pe Duhul Sfânt să coboare asupra noastră şi să ne lumineze inimile noastre ca să ştim mereu ce să cerem pentru noi şi pentru semenii noştri.

(predica marţi, 6 mai 2008, sfântul Dominic Savio)

Nu te teme!

Psalmul 1

Fericit omul care nu umblă după sfatul celor răi,

nu zăboveşte pe calea păcătoşilor

şi nu se aşază în adunarea celor care batjocorăsc,

dar îşi găseşte plăcerea în legea Domnului

şi la legea lui cugetă ziua şi noaptea.

El este ca pomul sădit pe malul apei

care aduce rod la timpul potrivit;

frunzele lui nu se veştejesc

şi tot ce începe duce la bun sfârşit.

Nu tot aşa este cu cei răi, nu tot aşa;

ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul.

De aceea nu se vor ridica cei răi la judecată,

nici păcătoşii în adunarea drepţilor.

Căci Domnul cunoaşte calea celor drepţi,

iar calea celor răi duce la pieire.

Evaghelia (Lc 1,5-25)

Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot numit Zaharia din grupul preoţesc al lui Abia. Soţia lui era dintre fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta. Amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, ţinând în mod desăvârşit toate poruncile şi prescrierile Domnului. Însă nu aveau nici un copil, pentru că Elisabeta era sterilă şi amândoi erau înaintaţi în vârstă.

Pe când slujea ca preot înaintea lui Dumnezeu, când era rândul grupului său, după rânduiala slujirii preoţeşti, a fost ales prin tragere la sorţi să intre în templul Domnului pentru a aduce jertfa de tămâie. Şi toată mulţimea poporului era afară rugându-se în timp ce se aducea jertfa.

Atunci i-a apărut un înger al Domnului stând în partea dreaptă a altarului pentru jertfa de tămâie.

Văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi l-a cuprins teama.

Dar îngerul i-a spus: „Nu te teme, Zaharia, căci rugăciunea ta a fost ascultată şi soţia ta, Elisabeta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele Ioan. Vei avea bucurie şi veselie şi mulţi se vor bucura de naşterea lui, căci va fi mare înaintea Domnului şi nu va bea nici vin şi nici altă băutură tare şi va fi umplut de Duhul Sfânt chiar din sânul mamei sale şi pe mulţi dintre fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. El va merge înaintea lui cu duhul şi puterea lui Ilie pentru a întoarce inimile părinţilor către copii şi pe cei rebeli la înţelepciunea drepţilor, pentru a pregăti Domnului un popor desăvârşit”.

Dar Zaharia i-a spus îngerului: „Prin ce voi cunoaşte aceasta? Eu sunt bătrân, iar soţia mea este înaintată în vârstă”. Răspunzând, îngerul i-a zis: „Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu şi am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi dau această veste bună. Iată, vei fi mut şi nu vei putea vorbi până în ziua în care se vor împlini acestea, pentru că nu ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la timpul lor”.

Poporul îl aştepta pe Zaharia şi se mira, în timp ce acesta întârzia în sanctuar. Când a ieşit şi nu putea să vorbească, au înţeles că avusese o vedenie în sanctuar, iar el le făcea semne. Şi a rămas mut. După ce s-au împlinit zilele slujirii lui, s-a întors acasă.

După aceste zile, Elisabeta, soţia lui, a zămislit şi, timp de cinci luni, se ascundea spunându-şi: „Aşa mi-a făcut Domnul în zilele în care şi-a îndreptat privirea spre mine, ca să îndepărteze ruşinea mea dinaintea oamenilor”.

Un gând la cuvânt!

Am citit şi am crescut în convingere: pentru Domnul niciodată nu este prea târziu; pentru Domnul Dumnezeul meu nimic nu este imposibil! Nimic! Timpul, vârsta, imposibilul pălesc în faţa iubirii lui.

Imensul templu, mulţime de oameni, foc şi mirodenii…gândul şi preocuparea lui Zaharia. Emoţionat se pregătea pentru aceasta slujire, pe care un preot putea să o împlinească numai o dată în viaţă…

Cine eşti tu, Zaharia? Şi cum ai făcut ca rugăciunea ta să fie ascultată tocmai într-un astfel de moment? Cum să învăţ să fiu şi eu ascultat? Cum să fac? Şi, totuşi, de ce nu ai crezut? De ce te-ai îndoit?

În sterilitatea spirituală a vieţii mele, în care deseori simt că mă scufund, înalţ şi eu asemenea ţie rugăciuni spre Domnul. Adesea păşesc în templul Domnului, în Biserică, şi aştept şi eu să se ivească vreun înger şi să-mi spună: „Nu te teme! Rugăciunea ta a fost ascultată”… E atâta tăcere, dar îngerul întârzie! Vestea bună nu vine să aline aşteptările mele!

Dar dacă va veni, voi crede? Îngerul întârzie, Doamne… Eu înaintez în vârstă… Mă simt uitat…

Cu toate acestea nu mă ridic din genunchi! Mi-ai spus cândva că îngerul tău se apropie numai de inimile pline de speranţă, de inimile celor care, în pofida tuturor aparenţelor, nu deznădăjduiesc, ci speră cu neclintire că vor afla har în faţa ta.

Nu mă ridic din genunchi pentru că rugăciunea mea nu e pentru mine, ci e pentru tot poporul tău; rugăciunea mea e pentru toţi cei care şi-au pus speranţa în tine… e pentru ai tăi şi ai mei.

Ştiu şi o spun tuturor: eu sunt Zaharia! Tu eşti Zaharia! Fiecare dintre noi e un Zaharia care va primi vizita îngerului atunci când se aşteaptă mai puţin! Îngerul mângâierilor ne va vizita pe toţi! Vestea sa va transforma tristeţea noastră, va risipi orice nelinişte…

În casa Domnului, în templul său, în biserica sa îngerul ne va întâmpina cu vestea împlinirii speranţei noastre. Atunci sufletul nostru va exclama împreună cu Elisabeta: „Aceasta este ziua în care Domnul şi-a îndreptat privirea spre mine… Ziua în care el a îndepărtat ruşinea mea”. Aceea va fi ziua în care se va arăta că speranţa nu dezamăgeşte!

Speranţă! Speranţă! Speranţă!

Duhul tău cel Sfânt să ne dăruiască, Doamne, statornicie în aşteptarea împlinirii rugăciunilor noastre, până în ziua în care vom auzi şi noi glasul îngerului: „Nu te teme…rugăciunea ta a fost ascultată”.

Vino, ca prin rugăciune să înţelegem împreună că nu avem motive să ne temem! Acel „nu te teme” îţi este adresat şi ţie şi mie! Domnul nu uită niciodată rugăciunea slujitorilor săi! El vine! Vine şi ne ascultă! Vino şi tu!