Prea târziu te-am iubit…

Aceste cuvinte ale Secvenţei, pe care o proclamăm înainte de sfânta evanghelie în ziua învierii Domnului, surprind şi cuprind realitatea care trebuie să pună stăpânire pe fiinţa noastră în acest timp de bucurie!

În primul rând avem certitudinea adevărului de credinţă: Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, a înviat! Trebuie să primim în noi acest adevăr căci fără el nu putem înainta în credinţă, nu putem trăi în speranţă, şi nu putem creşte în dragoste. Dacă ne lipsim de acest adevăr fundamental zădărnicim crucea lui Cristos, căci, după cum ne învaţă sfântul apostol Paul, „Dacă Isus Cristos nu a înviat din morţi, zadarnică este credinţa noastră”.

În al doilea rând, aceleaşi cuvinte ne descriu fundamentul speranţei noastre: Cristos, el este speranţa noastră, el este acea speranţă care nu înşală, el este acea speranţă care nu dezamăgeşte niciodată. Acest Cristos, speranţa noastră a înviat. Şi noi o ştim, Cristos înviat din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nicio putere asupra lui. Iar împreună cu el, dacă îl alegem pe el ca fundament al speranţei noastre, va trăi şi va creşte şi nădejdea noastră.

Iar în al treilea rând ele ne vorbesc despre iubirea care motivează prezenţa noastră aici, acum, în Biserică. Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele este una dintre motivaţiile pentru care noi venim în Biserică, îngenunchem şi ne rugăm în faţa sfântului altar, în faţa sfintei cruci, în faţa lui Isus prezent în sfânta Euharistie. Iar această iubire se alimentează din acelaşi unic izvor, Isus Cristos, cel despre care în această solemnă zi şi în întreaga noastră viaţă mărturisim că a înviat din morţi.

Aşadar, în învierea Domnului avem un adevăr pe care trebuie să-l credem, avem o speranţă prin care trebuie să primim curaj, putere, avem o iubire – iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni – iubire care trebuie să înflăcăreze şi să alimenteze viaţa noastră de zi cu zi.

Cu toate acestea, simţim că nu este uşor să credem. Deseori avem impresia că ne pierdem speranţa. Adesea, dragostea, iubirea noastră, se clatină, pare că se risipeşte din cauza vânturilor îndoielii, a bănuielii, a slăbiciunilor. Prea des nu reuşim să avem acea fermitate a ucenicului pe care îl iubea Isus, despre care am auzit în sfânta evanghelie: „El a văzut şi a crezut”.

Dificultăţile par a fi într-o continuă creştere şi din cauza că societatea nu pare să vină în ajutorul mărturisirii adevărurilor pe care le credem. Trăim într-o societate din ce în ce mai puţin propice predicării evangheliei, Evanghelie ce îşi are centru şi îşi primeşte puterea tocmai de la acest Isus Cristos, om adevărat şi dumnezeu adevărat, care a înviat din morţi. Simţim şi noi adesea cum lumea vrea să se lipsească de credinţă, vrea să se elibereze de orice trecut şi nu mai priveşte spre viitor, fiind puternic ancorată într-un carpe diem, trăieşte-ţi ziua, trăieşte-ţi clipa! Prea puţine mijloace de comunicare socială au rămas de partea adevăratei credinţe. Ştiinţa nu-şi mai trăieşte adevărata ei menire, de a fi în slujba omului şi a omenirii, ci devine adesea prin ceea ce face tocmai un duşman al acestora, refuzând colaborarea cu credinţa, colaborare atât de benefică, colaborare descrisă foarte bine de sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea în enciclica sa, Fides et ratio. Iar acestor două, mass-media şi ştiinţei, li se alătură indiferenţa. Acest mare rău care ne însoţeşte şi în mileniului al III-lea, indiferentismul, pune stăpânire pe tot mai multe suflete şi le duce la o totală îndepărtare de credinţă, de Biserică, de Dumnezeu.

Însă, să nu ne temem. Chiar dacă numărul celor care refuză învierea este mare, adevărul rămâne pentru veşnicie! Chiar dacă este în creştere numărul cercetătorilor care pleacă în căutarea oaselor lui Isus, pentru ca, găsindu-le, să încerce să zădărnicească fundamentul vieţii noastre de credinţă, noi să nu ne temem. Avem de partea noastră cel mai puternic adevăr. Avem de partea noastră cea mai puternică iubire. Îl avem de partea noastră pe Isus Cristos înviat din morţi. Noi, împreună cu el, dar numai împreună cu el, vom învinge. Să ne amintim de filozoful german, Nietzsche care spunea: Dumnezeu a murit! Imediat s-a lansat formula „Dumnezeu a murit. Semnează, cu autoritate, Nietzsche”. Dar nu la mult timp, în vara anului 1900 a apărut alături de acest slogan unul adevărat: „Nietzsche a murit, semnează Dumnezeu”. Nietzsche a murit, iar Dumnezeu trăieşte, trăieşte în veci. Trebuie doar să ne facem timp pentru a-l vedea, trebuie să ne purificăm inima pentru a-i simţi prezenţa. Trebuie să facem linişte pentru a-i auzi glasul.

Aceasta este invitaţia Bisericii pentru această zi: să închidem ochi măcar pentru câteva clipe, să privim mai puţin la realităţile imediate, la ceea ce ne înconjoară şi să ne facem timp şi loc pentru a-l privi pe creatorul tuturor minunăţiilor acestui pământ, să-l privim pe cel care le-a creat, pe cel care le-a răscumpărat prin patima, moartea şi învierea sa, pe cel care le sfinţeşte necontenit. Altfel spus suntem invitaţi să privim la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Aşadar Biserica ne oferă în această zi credinţă, speranţă şi iubire. Acestea trebuie să aducă în noi adevărata bucurie, adevărata pace şi un puternic curaj de care are nevoie orice creştin.

Dacă acestea sunt realităţile pe care Biserica ni le oferă, ce anume aşteaptă Biserica de la noi în această zi? Ce doreşte Dumnezeu de la noi în această zi a învierii sale?

În primul rând, Biserica şi Dumnezeu doresc să fim asemenea ucenicului iubit. Să credem în el, necondiţionat. Ferm. Să avem o credinţă care să nu caute probele ştiinţei, o credinţă care să nu aştepte dovezi materiale. Sfântul Augustin, părinte al Bisericii, comentând cuvintele sfântului apostol Paul din Scrisoarea către romani: „Dacă îl mărturiseşti cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă tu crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Rom 10,9), ne dă de înţeles că toată credinţa creştinului e concentrată, îşi are nucleul în învierea lui Isus: „Toţi cred că Isus a murit”, spunea sfântul Augustin, „dar nu toţi cred că a înviat. Acest lucru numai creştinii îl cred şi nu este creştin cine nu crede acest lucru. Credinţa creştinului, aşadar, este învierea lui Cristos”.

Apoi, această credinţă fermă care aduce în noi convingerea că am înviat împreună cu Cristos, trebuie să producă în viaţa noastră schimbări esenţiale. Trebuie să avem o credinţă pe care să o mărturisim şi prin cuvinte, dar şi prin fapte. Iar pentru a îndeplini această îndatorire, trebuie să luăm aminte la învăţătura sfântului Paul din această zi: „Dacă aţi înviat împreună cu Cristos, râvniţi la lucrurile de sus, unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Năzuiţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ”. Suntem chemaţi să ne ridicăm privirea spre Cristos, să ne îndreptăm toate dorinţele şi întreaga viaţă spre Dumnezeu şi nu spre cele de pe pământ. În această zi Biserica ne cheamă la reînnoirea atitudinii, la reînnoirea vieţii. Iar această reînnoire constă în privirea aţintită la Cristos, constă în punerea în centrul vieţii noastre pe Cristos, cel care a biruit moartea, răul şi păcatul.

Şi în al treilea rând Biserica aşteaptă de la noi în această zi, şi în toate zilele vieţii noastre, să dăm mărturie despre Cristos. Asemenea apostolilor şi noi suntem chemaţi să spunem tuturor: „Noi ştim tot ce a făcut Isus Cristos. Noi ştim că a fost atârnat pe lemnul crucii! Noi ştim  că a fost omorât! Dar totodată, noi ştim că el a înviat a treia zi din morţi şi s-a arătat martorilor orânduiţi de Dumnezeu şi ne-a poruncit să predicăm şi să dăm mărturie pentru el şi despre el”. Da, să spunem tuturor, să vorbim tuturor în acest timp sfânt despre înviere, despre viaţă, despre Cristos. Să nu ne trăim Paştele doar aici la Biserică, doar o oră! NU! Viaţa noastră, acasă, la serviciu, la şcoală să fie o mărturie clară a sărbătorii pascale şi a credinţei noastre în Cristos cel viu.

Făcând astfel vom simţi cu adevărat că aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, vom simţi că acesta este timpul în care trebuie să ne veselim şi să ne bucurăm. Căci ne învaţă Apostolul: „Când Cristos, care este viaţa noastră se va arăta, atunci şi noi ne vom arăta împreună cu el, plini de slavă”.

Aşadar, aşteptăm plini de speranţă clipele slavei sale, convinşi că stăpânul vieţii care murise, acum este viu şi domneşte. Cristos speranţa noastră a înviat. Aleluia. Spuneţi tuturor: CRISTOS A ÎNVIAT!

În Vinerea Mare şi Sfântă, după ce se proclamă şi se retrăieşte patima Domnului, răsună pentru fiecare creştin acest îndemn: „Veniţi să ne închinăm!”.  În faţa cui să ne închinăm? Cine este cel care ne priveşte de la înălţimea crucii? De ce ne atrage? De ce ne cheamă?…sau poate nici nu ne atrage şi nici nu ne cheamă, pentru că nu-l cunoaştem!

După cum în timpul vieţii sale pământeşti, Isus i-a întrebat pe ucenici „Cine spune lumea că sunt eu?…Dar voi cine spuneţi că sunt?” astăzi ne întreabă pe toţi cei care-l privim răstignit: cine sunt eu pentru tine? Pe cine recunoşti în mine? Un om? Un rege? Un Dumnezeu? Un străin? Pe cine?

A răsunat şi mai răsună şi astăzi strigătul lui Pilat „Iată Omul!” (In 19,5). Şi într-adevăr de la înălţimea crucii suntem priviţi de un om. Iată omul! Priviţi la cel răstignit, să privim la cel răstignit şi să vedem omul. Un om real, care suferă, sângerează, moare! Dar nu e doar un om…este mai mult!

„Pilat l-a întrebat din nou: Aşadar, tu eşti rege? Isus i-a răspuns: Da, sunt rege!”(In 18,37). De la înălţimea crucii ne priveşte astăzi şi în fiecare zi un om care este rege. Când stăm în faţa celui răstignit nu suntem în faţa unui simplu om, ci a unui rege şi trebuie să fim atenţi la atitudinea noastră: în faţa unui rege nu te prezinţi oricum, nu stai oricum, nu spui orice!

Iar mărturia sutaşului din evanghelia pe care am ascultat-o duminica trecută ne atrage atenţia că suntem în faţa unui om care e mai mult decât un rege, este Dumnezeu: „Acest om era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu” (Mc 15,39).

Trebuie să învăţăm să-l cunoaştem pe cel care s-a urcat de bunăvoie pe cruce pentru noi! Să-l cunoaştem şi să-l recunoaştem ca om, ca rege şi ca Dumnezeu! Numai cunoscându-l putem înţelege ceva mai mult din marele mister al pătimirii, morţii şi învierii sale! Numai apropiindu-ne de el fără teamă, aşa cum te apropii de un om ce-ţi este egal, nu zădărnicim crucea lui Cristos (cf. 1Cor 1,17); numai apropiindu-ne de el cu respect, aşa cum te apropii de un rege, nu zădărnicim crucea şi suferinţele sale; numai apropiindu-ne de el în adoraţie, aşa cum te apropii de Dumnezeu, nu zădărnicim crucea şi primim roadele mântuirii!

Să ştii că de la înălţimea crucii te priveşte un om care te cunoaşte aşa cum eşti, îţi dă curaj! Acolo nu se află cineva străin de noi şi de ceea ce suntem, ci este un om care a cunoscut mizeria umană, care a experimentat în propriul trup tot ce înseamnă să fii om – în afară de păcat. De pe cruce, spre fiecare dintre noi, în această seară, îşi întinde braţele un om şi ne cheamă să ne ridicăm: „Curaj! Eu am biruit lumea! Curaj! Eu te cunosc! Curaj! Ridică-te, omule!”. Dumnezeu ne vorbeşte ca de la om la om, aşa cum numai cel mai bun prieten ne poate vorbi şi ne poate ajuta!

Dar poate că prea adesea spunem: „Dar ce, de un om am eu nevoie?! Nu-s sătul de oamenii care mă înconjoară şi mă plictisesc, mă enervează? Şi acesta mai e şi un om răstignit! Chiar nu am nevoie!”. Atunci să privim puţin mai departe şi să vedem în acest om un rege! Da, un rege care atrage şi conduce de la înălţimea crucii: „Când voi fi înălţat de la pământ îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12,32). Pe toţi! Acum el este înălţat de la pământ şi-i atrage pe toţi: de ce te împotriveşti? Crezi că vei rezista? Nu te împotrivi unui rege atât de puternic, pentru ca nu cumva să te trezeşti sclavul altcuiva! Mai bine, vino şi domneşte împreună cu el! Să ne lăsăm fascinaţi de tronul său: sfânta Cruce! De la înălţimea crucii lumea se vede mult mai bine şi se conduce cel mai bine spre mântuire.

Şi totuşi pentru mulţi nu e convingător nici un om răstignit, nici un rege ce are ca tron crucea. Pot fi aceştia, un om, un rege salvarea noastră din această criză pe care o trăim? Nu o criză economică, ci una spirituală, criză a valorilor şi virtuţilor, criză a speranţei şi a credinţei! Pot? Cu siguranţă că da, dar noi nu credem. Vrem mai mult! Şi ni se oferă mai mult: acest om şi rege este şi Dumnezeu, iar „pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil” (Lc 1,37). El poate şi face totul pentru noi. El este cel care astăzi, aici, acum face toate lucrurile noi (cf. Ap 21,5). Nu face lucruri noi, ci le înnoieşte pe cele deja existente! Ne înnoieşte, vrea să ne înnoiască pe noi toţi? Vrem? Ne lăsăm transformaţi? Ne apropiem?

Să privim la cel răstignit! Să privim omul care ne cunoaşte, regele care ne conduce şi Dumnezeul care ne mântuieşte! Să ne apropiem! De aici, de la sfânta cruce ne va veni salvarea şi numai acceptând-o nu vom zădărnici crucea lui Cristos!

Nu zădărniciţi crucea, ci îmbrăţişaţi-o!