Prea târziu te-am iubit...

Răsunetul mediatic a cuprins decizia ministrului-preşedinte bavarez, Markus Söder. De la 1 iunie în toate edificiile publice din land apare o cruce în sala de intrare: tribunale, birouri administrative, comisariate de poliţie, şcoli şi instituţii publice. Semn religios şi identitar, „crucea nu este numai parte integrantă a religiei noastre, ci aparţine şi fundamentelor statului nostru”, „expresie a unei amprente istorice şi culturale”.

Sunt numeroase criticile: de la constituţionalişti la partidele de opoziţie, de la opinia publică la reprezentanţii protestantismului. Însă – şi asta a surprins pe unii – şi din partea episcopilor şi a lumii catolice. Într-un interviu la Süddeutsche Zeitung (30 aprilie), cardinalul Reinhard Marx, episcop de München, a spus că „crucea nu este un semn de identitate a unei ţări sau a unui stat”, este mai degrabă „un semn de opoziţie faţă de violenţă, faţă de nedreptate, faţă de păcat şi faţă de moarte, dar nu faţă de alţi oameni”.

În Bavaria, dar mai înainte la Bruxelles şi la Roma

Imaginea crucii în public a provocat adesea discuţii. În 2011, o sentinţă a Curţii europene a drepturilor omului a dat dreptate guvernului italian: expunerea crucifixului nu lezează libertatea cetăţeanului. Concluzie care răsturna o sentinţă precedentă (nu a Marii Camere, ci a tribunalului obişnuit, tot de la Curtea europeană) care în schimb condamna Italia să scoată din şcoli semnul religios.

Judecătorii au recunoscut că crucifixul nu era un element de îndoctrinare, ci se încadra „în limitele discreţionalităţii de care dispune Italia în cadrul obligaţiilor sale de a respecta, în exerciţiul pe care-l asumă în domeniul educaţiei şi al învăţământului, dreptul părinţilor de a garanta instruirea conform cu propriile convingeri religioase şi filozofice”.

Episcopii şi Sfântul Scaun au exprimat satisfacţia lor şi de la lumea politică a venit sprijinul pentru o referinţă de valoare şi de identitate.

Cu câteva decenii înainte, în 1938, Pius al XI-lea exprima contrarietatea sa hotărâtă faţă de un semn care putea să facă aluzie la crucea creştină, în timp ce o contrazicea: crucea nazistă a naţional-socialiştilor germani. Cu ocazia vizitei lui Hitler la Roma (2 mai) oraşul era presărat de simbolul aliatului german al ducelui. Într-o audienţă, papa a spus că se întâmplau „lucruri triste, foarte triste, şi de departe şi de aproape de noi; lucruri foarte triste; precum faptul de a împodobi Roma cu însemnele unei alte cruci, care nu este crucea lui Cristos”.

Ce leagă evenimente aşa de distante şi aparent contradictorii?

Mântuire pentru toţi nu identitate a câtorva

Ştiinţa comunicării (şi mai înainte teologia) ne-au învăţat să distingem între semn (material), referent (crucea) şi semnificaţie (crucea mântuitoare a lui Cristos).

În Bavaria semnul face referinţă la referent, dar nu la semnificaţia religioasă. Reducerea crucii la identitate culturală creează problemă.

La Strasbourg semnul face referinţă la referent şi la semnificaţie, dar nu este considerat un impediment pentru exercitarea libertăţii religioase. Semnificaţia religioasă a crucii include libertatea şi nu este acceptabil ca un tribunal să afirme contrariul.

La Roma semnul este diferit, dar face aluzie la referent şi este contradictoriu faţă de semnificaţia spirituală. Nu se contrapune crucea unui popor crucii Bisericii. Dincolo de diferenţele timpurilor şi contingenţelor, semnificaţia spirituală este cea care conduce evaluarea eclezială.

Folosire instrumentală şi populistă

Întorcându-ne în Bavaria, un glas protestant ca acela al lui Katrin Güring-Eckardt subliniază: „crucea nu este o decorare murală”. „Ca tineri creştini suntem şocaţi şi preocupaţi”.

Federaţia Tineretului Catolic şi Tineretul Evanghelic denunţă instrumentalizarea simbolului creştin faţă de fricile în faţa milionului de refugiaţi, în mare parte musulmani, admişi în ţară în ultimii ani (în ţară trăiesc cinci milioane de musulmani dintre care două milioane au naţionalitate germană).

Foarte critic şi cardinalul Marx (crucea este „semnul pentru o societate care primeşte, care integrează, care regăseşte încredere în ea însăşi”, desigur nu unul care exclude şi condamnă alte credinţe) şi episcopul L. Schick. Mai favorabil faţă de lege este episcopul R. Voderholzer.

Polemica se situează în cadrul bătăliei electorale de acum iminente în land unde dreapta politică (Alternative für Deutschland – AfD) ameninţă hegemonia tradiţională a CDU (democraţia creştină locală). La recentele alegeri naţionale CDU a pierdut 10% şi s-a prăbuşit la 38%, AfD porneşte de la 12% dar speră să capitalizeze stimulentul de dreapta şi xenofob din Europa (şi din Italia) constrângând CDU la o alianţă de guvern. Populaţia s-a declarat favorabilă pentru această măsură cu 56%. Împotrivă sunt 38%. Însă la nivel statal rezultatele se răstoarnă: 64% împotrivă, 36% pentru.

Semnul crucii

Crucea nu este numai o imagine. Este şi un semn pe care credinciosul îl face pe el însuşi. Păstrarea semnificaţiei spirituale a crucii lui Isus este garantată mai mult de practica credincioşilor decât de confruntările cu autorităţile publice. „Ne obişnuim să trăim într-o societate care pretinde să se lipsească de Dumnezeu, în care părinţii nu-i mai învaţă pe copii să se roage nici să-şi facă semnul crucii. Eu vă întreb – a spus papa Francisc la audienţa generală din 5 martie 2014 -, copiii voştri, pruncii voştri ştiu să-şi facă semnul crucii? Gândiţi-vă. Nepoţii voştri ştiu să-şi facă semnul crucii? I-aţi învăţat asta? Gândiţi-vă şi răspundeţi în inima voastră… Această obişnuire cu comportamente necreştine şi comode ne insensibilizează inima!”.

Discuţia publică poate să fie utilă pentru a relua înţelegerea unuia dintre marile şi sfintele semne ale credinţei creştine. Este unul dintre riturile antice ale Bisericii. Se poate găsi şi în civilizaţii destul de precedente: în Mesopotamia, în China, în tradiţia pre-columbiană. Dar a devenit progresiv un semn propriu-zis creştin.

În primele comunităţi ebraico-creştine referinţa era la Tav din cartea lui Ezechiel, forma ultimei litere din alfabetul ebraic care îl indică pe Dumnezeu, aşa cum va fi după aceea omega, ultima literă din alfabetul grec. Un semn mesianic, care indica numele lui Dumnezeu primit în momentul Botezului.

În cadrul grecesc Tav devine Tau, interpretat drept crucea lui Cristos, subiect de glorie şi de răscumpărare. Expresie a unei puteri care dă crucii un caracter cosmic.

La începutul secolului al III-lea acest semn, făcut cu un singur deget pe frunte, devine pecete de neşters pentru catecumeni, semn al consacrării lor. Exorcism şi armă ofensivă împotriva celui rău şi a puterilor lumii. Semnul pe frunte se îmbogăţeşte cu o suflare pe mână, aşa cum denunţă Iulian apostatul.

Între timp, semnul pe frunte se extinde pe faţă (frunte, urechi şi nări), tot cu un singur deget. Evlavia populară extinde folosirea sa şi lărgeşte gestul: crucea este făcută pe frunte, gură şi inimă. Ambroziu din Milano dă mărturie despre o altă modalitate: pe frunte, inimă şi braţe.

Între Botez şi dreapta credinţă

Criza monofizită, adică nerecunoaşterea dublei naturi a lui Isus, deschide la folosirea a două degete în gest. Şi cele trinitare care au urmat de a folosi trei degete. Semnul alunecă de la atestarea botezului la apărarea dreptei credinţe. Identitatea creştinului îşi are izvorul în relaţia cu Treimea.

Formele cele mai mari (marele semn al crucii) şi cele mai mici (micile semne pe frunte şi pe faţă) se amestecă tot mai mult, însă marele semn se impune. În două forme. Este trasat pe sus (frunte) în jos (inimă) cu o variantă succesivă: de la umărul stâng la cel drept sau de la cel drept la cel stâng.

Orientul creştin a menţinut folosirea celor trei degete, în timp ce în Occident, graţie tradiţiei benedictine, se foloseşte mâna întreagă cu degetele unite.

Au existat şi sunt posibile derive. Prima este de a transforema acest semn în trăsătură opozantă împotriva celorlalte confesiuni creştine şi astăzi, tot mai mult, împotriva altor credinţe, îndeosebi islamul. A doua este de a forţa semnificaţia în sensul magic. Pentru aceasta tradiţia protestantă respinge folosirea semnului crucii, chiar dacă anglicanii o menţin în liturgie şi metodiştii şi în practica personală.

În tradiţia catolică au rămas fie semnele mici (de exemplu, înainte de citirea evangheliei în liturgie încă este folosită tripla însemnare pe frunte, pe buze şi pe inimă) fie marele semn (pe frunte „în numele Tatălui”, pe inimă „al Fiului”, pe umărul stâng şi drept „al Sfântului Duh”), cu „Amin”-ul final.

Te învăluie în întregime

Catehismul Bisericii Catolice recomandă asta cu căldură: „Creştinul îşi începe ziua, rugăciunile şi acţiunile cu semnul Crucii, «în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin». Cel botezat îşi închină ziua Slavei lui Dumnezeu şi invocă harul Mântuitorului, care îi îngăduie să acţioneze în Duh ca fiu al Tatălui. Semnul Crucii ne întăreşte în ispite şi în greutăţi” (nr. 2157).

Romano Guardini, în Sfintele semne, scria în 1927: „Când faci semnul crucii, fă-l bine. Nu aşa grăbit, stâlcit, aşa încât nimeni nu înţelege ce vrea să însemne. Nu, un semn al crucii corect, adică încet, larg, de la frunte la piept, de la un umăr la altul. Simţi cum el te îmbrăţişează în întregime? Aşadar reculege-te bine; primeşte în acest semn toate gândurile şi tot sufletul tău, în timp ce el se desfăşoară de la frunte la piept, de la un umăr la altul. Atunci tu îl simţi: te învăluie în întregime, trup şi suflet, te cuprinde, te consacră, te sfinţeşte. De ce? Pentru că este semnul totalităţii şi este semnul răscumpărării. Pe cruce Domnul nostru ne-a răscumpărat pe toţi. Prin cruce el îl sfinţeşte pe om în totalitatea sa, până în ultimele fibre ale fiinţei sale”.

(De Lorenzo Prezzi,
http://www.settimananews.it, 6 iunie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
http://www.ercis.ro