Nimeni nu trebuie să rămână indiferent în fața evenimentelor care tulbură în aceste zile țara noastră! Însă dorința noastră pentru o lume/țară mai bună trebuie să fie întotdeauna însoțită de rugăciune și meditație. Setea de adevăr și de dreptate nu se astâmpără niciodată prin violență, ci printr-o viață atentă la nevoile celuilalt și prin aderarea trup și suflet la slujirea – SLUJIREA! – binelui comun!
Când ne-am rugat ultima dată pentru țara noastră?
Când i-am amintit în rugăciunea noastră pe cei care ne conduc?
Când am stat în tăcere – măcar un minut! – înainte de a acționa, lovi, gaza, protesta, înjura etc.?
Ceea ce noi nu putem („demola” sau „construi”!) poate Dumnezeu (cf. Lc 1,37)!
Poate ar fi bine, măcar din când în când, să ne amintim învățătura Bisericii:
„Bucuria și speranța, tristețea și angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor și ale tuturor celor care suferă, sunt și bucuria și speranța, tristețea și angoasa ucenicilor lui Cristos și nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor…
Întrebările cele mai profunde ale omenirii
10. Dezechilibrele de care suferă lumea de astăzi sunt, de fapt, legate de un dezechilibru mai fundamental, înrădăcinat în inima omului. Într-adevăr, în însuși interiorul ființei omului mai multe elemente se luptă între ele. Pe de o parte, în calitate de creatură, își experimentează în nenumărate feluri limitele, iar pe de altă parte se simte nelimitat în dorințele sale și chemat la o viață superioară. Solicitat de multe atracții, el este necontenit constrâns să aleagă și să renunțe la unele dintre ele. Mai mult, slab și păcătos adesea face ceea ce nu vrea și ceea ce ar vrea să facă nu face[4]. De aceea, este divizat înlăuntrul său și de aici se nasc atâtea și atât de mari dezbinări în societate. Desigur, foarte mulți dintre aceia a căror viață este impregnată de un materialism practic sunt prin aceasta împiedicați să perceapă clar această stare dramatică sau, copleșiți de mizerie, nu reușesc să reflecteze asupra ei. Mulți socotesc că își pot găsi liniștea în diferitele încercări de a interpreta lumea. Unii așteaptă numai de la efortul omului adevărata și deplina eliberare a neamului omenesc și sunt convinși că viitoarea dominație a omului asupra pământului le va împlini toate dorințele inimii. Sunt unii care, pierzând nădejdea de a afla sensul vieții, laudă îndrăzneala acelora care, socotind că existența umană este în sine lipsită de orice semnificație, se străduiesc să-i dea o semnificație completă, în mod subiectiv. Totuși, în fața evoluției actuale a lumii, crește din zi în zi numărul acelora care își pun întrebările cele mai fundamentale sau le resimt cu o nouă acuitate. Ce este omul? Care este sensul durerii, al răului, al morții, care, în ciuda oricărui progres, nu încetează să existe? La ce bun aceste victorii plătite atât de scump? Ce poate aduce omul societății? Ce poate aștepta de la ea? Ce va urma după această viață pământească?
Biserica, însă, crede că Isus Cristos, mort și înviat pentru toți[5], oferă omului lumină și puteri prin Duhul său, ca omul să poată răspunde vocației sale supreme; și că nu a fost dat alt nume sub cer oamenilor, în care ei să se poată mântui[6]. De asemenea, ea crede că în Domnul și Învățătorul ei se află cheia, centrul și scopul întregii istorii umane. Pe lângă aceasta, Biserica afirmă că mai adânc decât toate schimbările există multe lucruri care nu se schimbă și care își au temeiul ultim în Cristos, care este același, ieri, astăzi și în veac[7]. Așadar, sub lumina lui Cristos, chipul nevăzutului Dumnezeu, întâiul-născut din toată făptura[8], Conciliul își propune să se adreseze tuturor pentru a desluși misterul omului și a colabora la găsirea unei soluții pentru principalele probleme ale timpului nostru…
Interdependența dintre persoană și societatea umană
25. Din natura socială a omului apare evidentă interdependența dintre progresul persoanei umane și dezvoltarea societății. Într-adevăr, principiul, subiectul și scopul tuturor instituțiilor sociale este și trebuie să fie persoana umană, deoarece ea, din natura ei, are absolută nevoie de viața socială[45]. Așadar, viața socială nefiind ceva adăugat omului, prin relația cu ceilalți, prin reciprocitatea serviciilor, prin dialogul cu frații săi, omul crește în toate înzestrările și poate răspunde vocației sale.
Dintre legăturile sociale necesare dezvoltării omului, unele, cum ar fi familia și comunitatea politică, sunt mai direct corespunzătoare naturii lui intime; altele pornesc mai degrabă din voința lui liberă. În zilele noastre, din diferite cauze, se înmulțesc necontenit relațiile reciproce și interdependențele; de aici se nasc diferite asociații și instituții, atât de drept public cât și privat. Acest fapt, numit socializare, deși nu este lipsit de primejdii, comportă numeroase avantaje pentru întărirea și sporirea calităților persoanei umane și pentru apărarea drepturilor ei[46].
Dar dacă persoanele umane primesc mult de la această viață socială pentru împlinirea vocației lor, chiar și religioase, nu se poate nega faptul că oamenii sunt adesea abătuți de la calea binelui și împinși spre rău de condițiile sociale în care trăiesc și în care sunt cufundați încă din copilărie. Este sigur că perturbările, care apar atât de frecvent în ordinea socială, provin în parte din tensiunile ce există în cadrul structurilor economice, politice și sociale. Dar, mai profund, ele se nasc din trufia și egoismul oamenilor, care pervertesc și mediul social. Acolo unde ordinea lucrurilor este tulburată de urmările păcatului, omul, înclinat din naștere spre rău, găsește noi imbolduri la păcat, care nu pot fi învinse fără mari eforturi, cu ajutorul harului….
73… Pentru a instaura o viață politică realmente umană, nimic nu este mai important decât dezvoltarea simțului lăuntric de dreptate, de bunătate, de slujire a binelui comun și întărirea convingerilor fundamentale asupra adevăratei naturi a comunității politice și asupra scopului, a dreptei exercitări și a limitelor autorității publice.
Natura și scopul comunității politice
74. Oamenii, familiile și diferitele grupuri, toți cei care constituie comunitatea civilă, sunt conștienți că nu sunt în stare să realizeze singuri o viață pe deplin umană și își dau seama de necesitatea unei comunități mai mari în care toți își unesc zilnic puterile în vederea înfăptuirii tot mai desăvârșite a binelui comun[155]. De aceea, ei formează tipuri diferite de comunitate politică. Aceasta există, așadar, în vederea binelui comun și în el își găsește justificarea și semnificația deplină și tot din el își dobândește principiile juridice primordiale. Binele comun cuprinde totalitatea condițiilor de viață socială prin care oamenii, familiile și asociațiile se pot realiza mai deplin și mai ușor[156].
Însă în comunitatea politică se adună oameni numeroși și diferiți și pe bună dreptate ei pot tinde să aibă păreri diferite. De aceea, ca nu cumva, din diversitatea de păreri, comunitatea politică să fie sfâșiată, este necesară o autoritate care să îndrepte toate forțele cetățenilor spre binele comun, nu în mod mecanic, nici despotic, ci acționând în primul rând ca o forță morală bazată pe libertate și pe conștiința responsabilității.
Este evident, așadar, că comunitatea politică și autoritatea publică își găsesc temeiul în natura umană și ca atare aparțin de ordinea prestabilită de Dumnezeu, deși determinarea regimului politic și desemnarea conducătorilor sunt lăsate la libera voință a cetățenilor[157].
Mai decurge de aici și faptul că exercitarea autorității politice, fie înlăuntrul comunității ca atare, fie în cadrul organismelor ce reprezintă statul, trebuie să se desfășoare totdeauna în limitele ordinii morale, în vederea binelui comun – un bine comun conceput în mod dinamic – în conformitate cu o ordine juridică stabilită sau urmând a se stabili. Atunci cetățenii sunt obligați în conștiință la supunere[158]. De aici se manifestă limpede răspunderea, demnitatea și importanța acelora care conduc.
Unde însă cetățenii sunt oprimați de o autoritate publică ce își depășește competența, ei să nu refuze cele cerute în mod obiectiv de binele comun, dar să le fie totuși îngăduit să-și apere drepturile lor și ale concetățenilor împotriva abuzurilor acelei autorități, respectând însă limitele dictate de legea naturală și de legea evangheliei.
Cât despre modalitățile concrete prin care o comunitate politică își organizează structura și buna exercitare a autorității publice, ele pot fi diverse, după natura fiecărui popor și evoluția istoriei. Ele însă trebuie întotdeauna să slujească formării unui om educat, pașnic și binefăcător față de toți, în folosul întregii familii umane.
Colaborarea tuturor la viața publică
75. Este pe deplin concordantă cu natura umană găsirea unor structuri politice și juridice care să ofere mereu mai bine tuturor cetățenilor, fără nici o discriminare, posibilitatea efectivă de a participa liber și activ atât la elaborarea fundamentelor juridice ale comunității politice, cât și la conducerea treburilor publice, la determinarea domeniilor de acțiune și a scopurilor diferitelor organisme și la alegerea conducătorilor[159]. Așadar, să-și amintească toți cetățenii de dreptul și datoria lor de a-și folosi votul liber pentru promovarea binelui comun. Biserica socotește vrednică de laudă și de considerație activitatea acelora care, pentru a-i sluji pe oameni, se dedică binelui și își asumă povara unor astfel de funcții.
Pentru ca participarea responsabilă a cetățenilor să dea roade bune în viața politică de fiecare zi, este necesar un statut juridic pozitiv care să organizeze repartizarea corespunzătoare a funcțiilor și organelor autorității publice precum și ocrotirea eficientă și independentă a drepturilor. Să fie recunoscute, respectate și promovate drepturile tuturor persoanelor, familiilor și grupurilor și exercitarea acestor drepturi[160], precum și a îndatoririlor care le incumbă tuturor cetățenilor. Între acestea din urmă, e bine să o amintim pe aceea de a presta față de stat serviciile materiale și personale cerute de binele comun. Conducătorii să se ferească să împiedice existența grupurilor familiale, sociale sau culturale, a corpurilor sau instituțiilor intermediare și să nu le oprească de la desfășurarea de activități legitime și eficiente, ci mai degrabă să le promoveze cu bunăvoință și în bună rânduială. La rândul lor, cetățenii, fie individual, fie în grup, să se ferească să confere prea multă putere autorității publice și nici să nu pretindă de la ea în mod intempestiv avantaje și ajutoare exagerate, riscând astfel să diminueze responsabilitatea persoanelor, a familiilor și a grupurilor sociale.
În epoca noastră, datorită problemelor mai complexe, autoritatea publică este mai des obligată să intervină în domeniul social, economic și cultural pentru a crea condiții mai favorabile care să permită cetățenilor și grupurilor să urmărească, liber și mai eficient, realizarea binelui integral al omului. Desigur, în funcție de regiuni și de evoluția popoarelor, relațiile între socializare[161] și autonomia sau dezvoltarea persoanei pot fi înțelese în diverse feluri. Însă dacă, în vederea binelui comun, este restrânsă pentru o vreme exercitarea drepturilor, când se schimbă împrejurările, libertatea să fie redată cât de curând. Este, în orice caz, inuman ca autoritatea politică să ajungă la forme totalitare sau dictatoriale, care lezează drepturile persoanelor sau ale grupurilor sociale.
Cetățenii să cultive cu generozitate și fidelitate dragostea față de patrie, însă fără îngustime de spirit, ci în așa fel încât să aibă întotdeauna în vedere binele întregii familii umane care reunește, prin diferite legături, rase, popoare și națiuni.
Toți creștinii să fie conștienți de rolul specific și propriu ce le revine în comunitatea politică, în cadrul căreia au datoria să dea exemplu dezvoltându-și simțul de răspundere și de devotament pentru binele comun, arătând astfel și prin fapte cum pot fi armonizate autoritatea și libertatea, inițiativa personală și solidaritatea cu întreg corpul social, avantajele unității și rodnicia diversității. În ce privește organizarea treburilor pământești, trebuie să recunoască legitimitatea unor opinii diferite între ele și să-i respecte pe cetățenii care își apără punctul de vedere în mod onest, chiar și în grup. Partidele politice, la rândul lor, trebuie să promoveze ceea ce, după aprecierea lor, este cerut de binele comun; nu este îngăduit, însă, niciodată ca folosul propriu să fie pus înaintea binelui comun.
Pentru ca toți cetățenii să-și poată îndeplini rolul în viața comunității politice, trebuie să se dea mare atenție educației cetățenești și politice, atât de necesară astăzi, atât popoarelor în întregime, cât, mai ales, tinerilor. Aceia care sunt sau pot deveni capabili să exercite arta foarte dificilă, dar atât de nobilă[162], a politicii, să se pregătească și să se străduiască să o exercite fără a se preocupa de vreun interes personal sau avantaj material. Să lupte cu integritate și înțelepciune împotriva nedreptății și a oprimării, a dominației arbitrare și a intoleranței unui singur om sau partid politic; să se dedice binelui tuturor cu sinceritate și echitate, mai mult, cu iubirea și tăria cerute de viața politică.
Comunitatea politică și Biserica
76. Mai ales acolo unde există o societate de tip pluralist, este de mare importanță să existe o viziune corectă asupra raporturilor dintre comunitatea politică și Biserică și să se distingă clar între acțiunile pe care credincioșii, individual sau în grup, le fac în propriul lor nume, ca cetățeni călăuziți de conștiința creștină, și acțiunile pe care le desfășoară în numele Bisericii împreună cu păstorii lor.
Nefiind, datorită misiunii și competenței sale, câtuși de puțin confundabilă cu comunitatea politică și nefiind legată de nici un sistem politic, Biserica este, în același timp, semnul și pavăza caracterului transcendent al persoanei umane.
Comunitatea politică și Biserica sunt independente și autonome una față de alta pe terenul propriu. Însă ambele, deși din puncte de vedere diferite, sunt în slujba chemării personale și sociale a acelorași oameni. Ele își vor exercita acest serviciu în folosul tuturor cu atât mai mare eficacitate cu cât amândouă vor cultiva mai mult o cooperare reciprocă sănătoasă, ținând seama și de împrejurările de timp și de loc. Într-adevăr, omul nu este limitat numai la orizontul pământesc, ci, trăind în istoria umană, își păstrează integral chemarea veșnică. Iar Biserica, întemeiată în iubirea Răscumpărătorului, contribuie la extinderea razei de acțiune a dreptății și a iubirii între hotarele fiecărei națiuni și între toate națiunile. Predicând adevărul evangheliei și luminând toate sferele activității umane prin învățătura sa și prin mărturia dată de creștini, Biserica respectă și promovează și libertatea politică și responsabilitatea cetățenilor.
Apostolii, urmașii lor și colaboratorii acestora, fiind trimiși să vestească oamenilor pe Cristos Mântuitorul lumii, se întemeiază, în apostolatul lor, pe puterea lui Dumnezeu care, foarte adesea, manifestă puterea evangheliei în slăbiciunea martorilor. Toți aceia care se dedică slujirii cuvântului lui Dumnezeu trebuie să folosească mijloacele și căile proprii evangheliei, care, în multe privințe, se deosebesc de cele ale cetății pământești.
Desigur, lucrurile pământești și acelea care, în condiția umană, depășesc această lume sunt strâns legate între ele, și însăși Biserica se folosește de cele vremelnice, în măsura cerută de propria ei misiune. Însă ea nu își pune speranța în privilegiile oferite de autoritatea civilă; mai mult, ea va renunța la exercitarea anumitor drepturi legitim dobândite acolo unde s-ar constata că folosirea lor ar pune sub semnul întrebării sinceritatea mărturiei sale sau că noile condiții de viață pretind alte reglementări. Dar ea trebuie să aibă întotdeauna și pretutindeni dreptul de a propovădui credința cu adevărată libertate, de a-și proclama doctrina socială, de a-și îndeplini fără piedici misiunea între oameni, precum și de a-și exprima judecata morală, chiar asupra unor lucruri care țin de ordinea politică, atunci când acest lucru este cerut de drepturile fundamentale ale persoanei sau de mântuirea sufletelor, folosind în acest scop toate mijloacele conforme cu evanghelia și cu binele comun și numai acele mijloace, în funcție de timpuri și de situații.
Prin atașamentul și fidelitatea față de evanghelie și prin îndeplinirea misiunii sale în lume, Biserica, trebuind să favorizeze și să înalțe tot ceea ce este adevărat, bun și frumos în comunitatea umană[163], întărește pacea dintre oameni, spre slava lui Dumnezeu[164].
Din Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană
GAUDIUM ET SPES
Întreg documentul poate fi citit (și merită să fie citit) aici: https://www.magisteriu.ro/gaudium-et-spes-1965/
Cine vrea să fie cu adevărat bun trebuie să învețe de la profesioniști. Această realitate se verifică și în cazul vieții de credință. Cei care au dorit să trăiască o viață de sfințenie plină de iubire și de milostivire au învățat de la Cristos și de la sfânta fecioară Maria. Milostivirea „este cel mai minunat atribut al Creatorului și Răscumpărătorului” (Dives in misericordia, nr. 13) și nimeni pe pământ nu l-a experimentat în manieră așa de radicală și tulburătoare așa cum i s-a întâmplat sfintei fecioare Maria.
O, Maică preacurată a Domnului, pe tine te admiră din toată inima toţi oamenii care îţi cunosc frumuseţea şi-l laudă pe Dumnezeu pentru înţelepciunea şi bunătatea pe care le-a manifestat prin tine! În cer, însă, îngerii şi sfinţii te cunosc în chip desăvârşit şi se bucură de neasemuitele tale privilegii. Pentru ei, tu eşti un nou motiv de bucurie veşnică, după bucuria de a-l vedea pe Fiul tău.