Prea târziu te-am iubit...

„Undeva am citit: «Dumnezeu există, eu l-am întâlnit!». Asta după aceea! Lucrul mă surprinde! Că Dumnezeu există, este în afara discuţiei! Dar că l-a întâlnit cineva înaintea mea, asta chiar că mă surprinde! Pentru că eu am avut privilegiul de a-l întâlni pe Dumnezeu chiar în momentul în care mă îndoiam de El! Într-un sătuc din Lozère, părăsit de oameni. Treceam prin faţa vechii biserici şi am intrat… Şi acolo am rămas orbit… de o lumină intensă… insuportabilă! Era Dumnezeu… Dumnezeu în persoană… Dumnezeu care se ruga! Mi-am spus: Cui se roagă? Oare se roagă pe sine însuşi? Nu! Îl ruga pe om. Mă ruga pe mine! Spunea: «O, omule! Dacă exişti, dă-mi un semn!». Am spus: «Dumnezeul meu, iată-mă aici!». El a spus: «Minune! O apariţie umană!». I-am spus: «Dar, Dumnezeul meu… cum poţi să te îndoieşti de existenţa omului, dat fiind că tu eşti cel care l-ai creat?». Mi-a spus: «Da… dar este aşa de mult timp de când nu mai vedeam unul în biserica mea… încât m-am întrebat dacă nu era o fantezie!». I-am spus: «Iată-te asigurat, Dumnezeul meu!». Mi-a spus: «Da! Acum voi putea să le spun acolo sus: omul există, l-am întâlnit»” (Raymond Devos).

Exortaţia apostolică a papei Francisc ne invită să-l parafrazăm sau să-l completăm pe acest mare umorist francez, adăugând: „Un om, un om sfânt, există, eu l-am întâlnit”. Gaudete et exsultate ne oferă clarificări despre ceea ce face sfântă persoana aceasta sau aceea, fie ea bărbat sau femeie. Dar nimic nu înlocuieşte contactul direct cu un martor, un misionar sau o persoană umilă şi bucuroasă. Fie ea căsătorită, celibatară, divorţată, neputincioasă, văduvă, recăsătorită, homosexuală, femeie de afaceri sau fără locuinţă fixă, sau chiar victimă a abuzurilor. Cum se manifestă sfinţenia lor specifică şi unică? Aleargă, se dilată şi se răspândeşte în sufletele lor simple şi înfrânte (Margherita Porete, Oglinda sufletelor simple). Ca şi cum, în fiecare moment, vieţile lor ar fi inspirate şi inspiratoare, ca şi cum deciziile lor ar fi mereu luate în funcţie de un Altul sau de alţii, ca şi cum ar fi posedate de umilinţă, de bucurie, de compasiune, de milostivire, şi ca şi cum nimic n-ar mai avea importanţă.

Aceşti sfinţi ignoraţi, trecuţi neobservaţi, aproape invizibili, trăiesc cu bucurie şi forţă interioară o fericire, propria lor fericire, pe care n-au ales-o în mod necesar, ci care li s-a impus prin forţa vieţii lor. De exemplu, acea mamă de familie pe care o cunosc, văduvă de câteva luni, cu şapte copii, bunică a circa douăzeci de nepoţi şi străbunică a strănepoţilor al căror număr s-a pierdut. Fericirea sa este simplă: „Fericiţi cel care, ca tatăl fiului risipitor, ştie să aştepte, să vegheze şi să se roage, şi să alerge pentru a-l îmbrăţişa pe cel care se întoarce mortificat, dărâmat şi dezorientat” (cf. Lc 15,20). Am văzut-o acţionând aşa cu cineva. Din gura ei nu iese niciodată un cuvânt rău, ci numai cuvinte de recunoştinţă, de înţelegere, de iertare şi de deschidere. Nu există din partea sa nicio judecată, ci alegerea reînnoită în fiecare zi de a încerca să înţeleagă acea situaţie negativă sau distructivă. Casa sa pierdută printre câmpiile din Champagne este deschisă, în adevăratul sens al cuvântului. Nu încuie cu cheia uşa, nici pe cea a inimii sale. Trăind cu ei mai multe zile, am putut să împărtăşesc simplul moment de dimineaţă: împreună am citit textele de la Liturghia zilei, aşa, fără comentarii, apoi am recitat o decadă de rozariu având în mijloc nume de persoane aflate în dificultate de aproape sau de departe, tot fără comentarii. Acolo era secretul sfinţeniei sale, în acea căutare continuă şi zilnică de coerenţă între ceea ce era vestit dimineaţa în Cuvânt şi trăirea din timpul zilei. Nimic complicat, numai o simplitate bucuroasă mereu în fază de adaptare şi de deschidere.

Cealaltă martoră care mă face să-mi vină voinţa de a umbla în această sfinţenie este o călugăriţă bătrână, a cărei fericire se înscrie în fiecare por al inimii sale, al trupului său şi al privirii sale. Fericirea sa este: „Fericite prostituatele şi vameşii pentru că ne vor preceda în împărăţia cerului” (cf. Mt 21,31). Din nou, nimic n-o diferenţiază exterior de ceilalţi: această dimensiune de milostivire şi de compasiune o exprimă cu atitudini şi gesturi aproape invizibile şi impregnate de mare dulceaţă. Nu o închide niciodată pe aceasta sau pe aceea într-o judecată, într-o acuză sau o decizie definitivă. În fiecare zi privirea sa vede dincolo de aparenţe, ca şi cum ochii săi ar fi devenit cei ai lui Cristos pe cruce când îi spune tâlharului: „Astăzi vei fi cu mine în paradis”. În viaţa sa, această femeie a avut multe responsabilităţi şi a mers mereu în întâmpinarea unor situaţii sau persoane dificile, ajutând, punând în pericol reputaţia sa şi reuşind adesea şi aproape întotdeauna să-i facă să câştige iubirea (sau paradisul…).

Închei cu Jean Vanier. Iată un om care ar fi putut să devină un politician, un filozof sau şi un eminent profesor universitar. Fericirea care mă face să văd prin activitatea sa este: „Fericit cel care-l primeşte pe Duhul Sfânt şi se lasă trimis” (cf. In 20,22). Vanier este dulceaţa, bucuria profundă, ascultarea, angajarea fără lăudăroşenie printre cei mai mici, este simţul umorismului, este înţelegerea profundă a situaţiilor, este îndrăzneala inspirată care a inspirat atâtea şi atâtea persoane printre cei mai nevoiaşi. În el nu există nicio ostentaţie, nicio lecţie de morală, nici mari discursuri, ci gesturi şi cuvinte care vin dintr-o inimă locuită de Forţa Duhului Sfânt şi de atitudini care ar fi putut să apară aproape ridicole în ochii lumii, dar care au devenit profetice pentru toată omenirea.

În ultima exortaţie apostolică se citeşte: „fiecare sfânt este o misiune” (Gaudete et exsultate, 19), fiecare om este o misiune; este şi un misionar. De fapt, o misiune fără misionar riscă să fie o aramă sunătoare. Ceea ce-l face pe misionar „atrăgător” sunt fericirea, faţa, privirea sau un cuvânt al lui Cristos pe care el îl întrupează până la capăt, în fiecare zi, fără a face zgomot şi cu bucurie. Când avem norocul de a întâlni unul dintre aceşti bărbaţi sau una dintre aceste femei, ei produc în noi un soi de zdruncin al pământului şi al inimii. De fapt ne lucrează şi ne mişcă, ne fascinează şi ne atrag, ne luminează şi ne tulbură. Atunci ne este dat să trăim o neplăcere sănătoasă: „Există o singură tristeţe în viaţă, aceea de a nu fi sfinţi”.

(Sfinţii care se pot întâlni
În „Gaudete et exsultate”
de Catherine Aubin

 După L’Osservatore Romano, 14 aprilie 2018
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
http://www.ercis.ro