Ultimul loc…

Ultimul loc nu e în ultimul rând, nu e undeva în spate, ci pe cruce. Sau cât mai aproape de ea. 

Ultimul loc nu e slăbiciune, ci curaj. Mare curaj. E mai ușor să alegi și să trăiești în primul rând – fără să te uiți la cei din spate și la ceea ce lași în urma ta! -, decât să ai curajul să alegi și să trăiești în ultimul loc, la periferie, de unde se vede lumea așa cum e. Toată lumea, nu doar pe cei din primul rând, nu doar spectacolul. Lumea, privită din ultimul loc, se vede fără înflorituri. 

Ultimul loc contează doar atunci când e o alegere izvorâtă din smerenie și credință. Dacă te-ai trezit acolo fără să alegi, fără să fii smerit și fără să ai un bob de credință, ultimul loc devine un coșmar. Din ultimul rând se vede și se trăiește totul. De acolo se vede degradarea omului și a umanității. Și nu e suportabil să vezi mizeria și decăderea lumii fără har! Roagă-te să auzi vocea Celui care singur te poate trezi, elibera și transforma. 

Ultimul loc este pentru cei în a căror inimă iubirea este mai puternică decât egoismul: ei nu mai au nimic de pierdut pentru că au dat deja totul. Asemenea lui Cristos. Și acum îl au pe el și le este suficient! 

Ultimul loc este pentru sufletele pline de har. De acolo, din ultimul rând, se vede că harul este mai puternic și mai eficace decât păcatul. Este zgomotos păcatul, dar harul învăluie cu puterea sa urletele lumii și le transformă în liniște, în pace. Harul este silențios, dar niciodată absent din inima celui smerit.

Ultimul loc ne pune într-o bună companie. Acolo, în ultimul loc, este Cristos. Acolo e Maria. Acolo sunt sfinții. Acolo sunt oamenii cu adevărat mari. Da, poate că ultimul loc nu asigură succesul, dar asigură prezența lui Cristos. Și e suficient! Pentru că tocmai el este legătura inseparabilă dintre alegerea ultimului loc și faptul că cei din urmă vor fi cei dintâi. Nu acum. Nu azi. Dar vine ziua cea nouă. Cristos este garanția. A fost primul care a ales ultimul loc: crucea. El nu dă lecții de smerenie, el este smerenia. 

Merită să medităm aceste texte biblice și un text din Magisteriul papei Benedict al XVI-lea:

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 14,1.7-14
Într-o sâmbătă, Isus a venit în casa unuia dintre conducătorii fariseilor, ca să ia masa, iar ei îl urmăreau. 7 Văzând cum îşi alegeau locurile dintâi, le-a spus celor invitaţi această parabolă: 8 „Când eşti invitat de cineva la nuntă, nu ocupa primul loc, pentru că ar putea fi chemat cineva mai de seamă decât tine 9 şi, venind cel care te-a chemat şi pe tine şi pe el, îţi va spune: «Dă locul acestuia!» Atunci vei sta cu ruşine pe ultimul loc. 10 Dimpotrivă, când eşti chemat, mergi şi aşază-te pe ultimul loc, pentru ca atunci când va veni cel care te-a chemat să-ţi spună: «Prietene, urcă mai sus!»; şi acolo vei avea glorie în faţa tuturor celor care sunt la masă cu tine! 11 Căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”. 12 Iar celui care l-a invitat i-a spus: „Când dai un prânz sau un ospăţ, nu-i invita pe prieteni, nici pe fraţi, nici rudele, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te invite şi ei la rândul lor şi asta să-ţi fie răsplata! 13 Dimpotrivă, când dai o masă, invită-i pe cei săraci, infirmi, şchiopi, orbi 14 şi vei fi fericit, pentru că ei nu au cu ce să te răsplătească, dar vei fi răsplătit la învierea celor drepţi!”

Cuvântul Domnului


Citire din cartea lui Ben Sirah 3,17-18.20.28-29
Fiule, împlineşte-ţi cu blândeţe lucrările tale şi vei fi iubit de omul plăcut Domnului! 18 Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult să te umileşti şi vei afla har înaintea Domnului! 20 Căci mare este puterea Domnului şi el este glorificat de către cei umili. 28 Nu este leac pentru pericolul trufiei, căci planta nelegiuirii s-a înrădăcinat în ea. 29 Inima celui priceput consideră parabola şi urechea celui ascultător este dorinţa celui înţelept. O inimă înţeleaptă şi prevăzătoare va evita păcate şi va avea succes dacă va lucra cu dreptate.

Cuvântul Domnului


Papa Benedict al XVI-lea, Deus caritas este, nr. 34-35:
În imnul carității (cf. 1Cor 13), sfântul Paul ne învață că slujirea carității este mereu mai mult decât o simplă activitate: „Și dacă toată averea mea aș da-o ca hrană săracilor, și dacă mi-aș da trupul să fie ars, dar n-aș avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic” (v. 3). Acest imn trebuie să fie magna charta a întregii slujiri ecleziale. În el sunt rezumate toate reflecțiile despre iubire pe care le-am dezvoltat în această enciclică. Acțiunea concretă rămâne insuficientă dacă, în ea, iubirea față de om nu este perceptibilă, o iubire care se hrănește din întâlnirea cu Cristos. Participarea profundă și personală la nevoile și suferințele altuia devine astfel un mod de a mă uni cu el: pentru ca darul să nu-l umilească pe celălalt, trebuie să-i dau nu doar ceva de la mine, ci pe mine însumi, trebuie să fiu prezent în dar în calitate de persoană.
Această modalitate justă de a sluji îl face umil pe cine lucrează. El nu asumă o poziție de superioritate față de celălalt, chiar dacă situația acestuia din urmă poate la un moment dat să fie mizerabilă. Cristos s-a așezat pe ultimul loc din lume – crucea – și, tocmai prin această umilință radicală, ne-a răscumpărat și ne ajută mereu. Cine poate să ajute recunoaște că tocmai în felul acesta a fost ajutat și el. Faptul de a putea ajuta nu este nici meritul său, nici un titlu de mândrie. Această datorie este un har. Cu cât mai mult cineva se deschide față de alții, cu atât mai mult va înțelege și își va însuși cuvântul lui Cristos: „Suntem slujitori nefolositori” (Lc 17,10). Într-adevăr, el recunoaște că acționează nu datorită unei superiorități sau unei mai mari eficiențe personale, ci pentru că Domnul îi dăruiește lucrul acesta. Uneori, numărul prea mare de necesități și limitele propriei acțiuni ar putea să-l expună la tentația descurajării. Dar atunci îl va ajuta tocmai faptul de a ști că el nu este, în definitiv, decât un instrument în mâinile Domnului; el se va elibera astfel de pretenția de a trebui să realizeze, personal și singur, îmbunătățirea necesară a lumii. În mod smerit, va face ceea ce îi este posibil să facă și, cu umilință, va încredința ceea ce mai rămâne de făcut Domnului. Dumnezeu guvernează lumea, și nu noi. Noi îi oferim doar serviciile noastre, atât cât putem, și până când ne dă putere. Dar a face ceea ce este posibil, cu forța de care dispunem, aceasta este datoria care îl menține pe bunul slujitor al lui Isus Cristos mereu în mișcare: „Iubirea lui Cristos ne constrânge” (2Cor 5,14).

Dumnezeu a pus izvorul fericirii în sufletul omului

Doi bărbaţi, grav bolnavi, împărţeau aceeaşi rezervă de spital. Unul dintre ei, aşezat lângă singura fereastră a camerei, avea voie să se ridice la marginea patului o oră pe zi, pentru a permite lichidului din plămâni să se dreneze. Cel de-al doilea însă era imobilizat la orizontală, fără posibilitatea de a se mişca.

Aşa cum se-ntâmplă, cei doi au început să vorbească şi să-şi povestească vieţile. Şi-au spus detalii despre soţii şi copii, despre slujbele lor, despre locurile vizitate; își spuneau glume şi-şi împărtăşeau speranțe. Au devenit prieteni.

În fiecare zi, când cel de lângă fereastră era ajutat să se ridice, îi descria celuilalt, cu lux de amănunte, ce vedea pe fereastră. Încet, această oră a devenit ritualul central al vieţilor lor. Mai ales pentru cel care nu se putea mişca, poveştile despre lumea colorată de afară deveniseră vitale.

Fereastra dădea într-un parc, în mijlocul căruia era un lac. Raţe şi lebede se jucau pe apă printre bărcuţele teleghidate de copii. Îndrăgostiţi tineri sau bătrâni se plimbau printre flori de toate culorile. În departare se vedea oraşul…

Pe măsură ce povestitorul dădea mai multe detalii, celălalt bărbat închidea ochii şi-şi imagina întreaga scenă şi pe el făcând parte din ea. Într-o zi îşi imagina că stă pe o bancă şi citeşte, în alta că se plimbă cu barca cu soţia lui. Într-o zi cel de lângă fereastră i-a descris o paradă care trecea chiar pe lângă clădire. Aproape că o proiecta, cu ajutorul cuvintelor, pe tavanul salonului, singurul loc pe care-l puteau vedea bine ochii celuilalt.

Au trecut zile, săptămâni, luni. Într-o zi povestitorul muri. Nu vă pot descrie durerea celui care-i supravieţuise. Şi, ca să-şi mai ostoiască suferinţa, într-o zi o rugă pe asistentă să mai stea câteva minute şi să-i descrie ce se mai întâmpla în parcul de lângă spital. Femeia se apropie de geam şi-i spuse, uşor uimită, că în faţa ferestrei e un zid alb, dincolo de care nu se vede nimic. Omul se revoltă spunându-i că nu e posibil. Prietenul lui îi povestise ore întregi despre ce se-ntâmplă afară. „Mă tem că acest lucru ar fi fost imposibil, domnule. Fostul dumneavoastră coleg de cameră era orb”, îi spuse asistenta, în timp ce ieşea din cameră.

Să ne folosim inima, talanții, pentru a vedea dincolo de ochii trupului, pentru a simți fericirea de a trăi, de a fi oameni, de a fi creștini. Mare va fi răsplata noastră în ceruri!


Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 25,14-30
În acel timp, Isus a spus această parabolă discipolilor săi: „Un om, voind să plece într-o călătorie, şi-a chemat servitorii şi le-a încredinţat bunurile sale. 15 Şi unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după propria putere. Apoi a plecat. Îndată, 16 cel care primise cinci talanţi s-a dus, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci. 17 La fel, cel cu doi talanţi a câştigat alţi doi. 18 Dar cel care primise unul s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns banii stăpânului său. 19 După mult timp, a venit stăpânul acelor servitori şi le-a cerut cont. 20 Venind cel care primise cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, spunând: «Stăpâne, cinci talanţi mi-ai dat, iată, alţi cinci talanţi am câştigat!» 21 Stăpânul i-a zis: «Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, te voi stabili peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!» 22 Venind apoi cel cu doi talanţi, a spus: «Stăpâne, doi talanţi mi-ai dat, iată, alţi doi talanţi am câştigat». 23 Stăpânul i-a zis: «Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, te voi stabili peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!» 24 În sfârşit, venind şi cel care primise un talant, a zis: «Stăpâne, ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat, 25 şi, pentru că m-am temut, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai ce este al tău!» 26 Dar stăpânul i-a răspuns: «Servitor rău şi leneş! Ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat. 27 Deci trebuia să depui banii mei la bancheri, iar la venirea mea, aş fi retras ce este al meu cu dobândă. 28 Aşadar, luaţi de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi! 29 Pentru că oricui are I se va da şi-I va prisosi, iar de la cel care nu are se va lua şi ceea ce are. 30 Iar pe servitorul netrebnic aruncaţi-l afară în întuneric: acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor!»”

Cuvântul Domnului

Două lucruri contează

Atunci când este vorba despre Dumnezeu și despre Biserică, există două lucruri esențiale care contează:

– există mereu un loc liber, un loc special pentru tine;

– există mereu cineva care te așteaptă.

Mereu!