Arhivă etichetă pentru ‘abuz’

Cum și de ce „încap” trei generații în 35 de ani și două colțuri? A treia (și ultima!) zi despre hoții de copilării

Ele nu îmbracă și nici nu dau de mâncare păpușilor,
ci unor copii adevărați,
unor ființe care mișcă și plâng.
Și plâng tare!
De cele mai multe ori plâng de foame și de ne-iubire…

Astăzi, a treia și ultima zi a copilăriilor furate, este despre cum „încap” trei generații în 35 de ani… uneori chiar în mai puțin de 35.

Au trecut ceva ani de când am fost chemat să vizitez o familie. La telefon, o voce stinsă de copil mi-a spus să merg repede să mă rog pentru mama. Era urgent și grav. Când am ajuns am găsit o femeie tânără, la vreo 35 de ani, foarte bolnavă. Abia externată. Abia respirând. Stătea într-un colț ce părea pat. În celălalt colț, doi copii: o fetiță de vreo 14-15 ani (poate 16!) care ținea în brațe un băiețel de câteva luni… Chipul fetiței emana teamă, sărăcie, foame, rușine, disperare… Totul era atât de trist și dureros. Cu privirea căutam un alt colț pe care să-l ocupă și în care să-mi revin un pic… Dar nu exista! Era atât de multă confuzie și durere, încât nici colțuri nu puteau încăpea mai mult de două în acea casă, în acea cameră… Era spațiu doar pentru oamenii puși deja la colț de mine și de tine…

M-am rugat. Puțin! Pentru că nu știam ce să spun, dar și pentru că voiam să mă trezesc din acest vis apăsător. Și apoi, femeia – sau umbra ei, atât era de slabă! – era abia externată cu „diagnosticul”: „E mai bine să moară acasă, cu cei dragi”. Erau ultimele clipe/zile. I-am spus fetiței că îmi pare tare rău pentru mama lor și că voi reveni pentru ea și pentru fratele ei cu ceva „bun”. I-au licărit un pic ochii, iar apoi mi-a spus, rușinată: „Ea e doar mama mea. El e copilul meu…”. Și-a început să plângă… 

Acum îmi pare rău că nu am plâns și eu. O lacrimă și o îmbrățișare ar fi ajutat mai mult decât un pachet cu alimente! Puteam face mai mult pentru aceste trei generații înghesuite în 35 de ani și între două colțuri în care o viață se zbătea să elibereze un loc…

Da, astăzi este despre copilăria furată celor care devin mame înainte de a-și termina propria copilărie. Astăzi este despre cele care nu îmbracă păpuși, ci ființe umane; care nu se joacă de-a mama și de-a tata, ci chiar sunt mame (și uneori tați). La vârsta lor copiii își fac planuri de viitor; însă ele își țin deja viitorul în brațe: viitorul lor a început deja fără să le lase timp de pregătire! Păpușile lor sunt reale și cer mâncare, învață să meargă, învață să vorbească. Sunt atât de reale. Aceste mame în loc să se joace muncesc; în loc să se bucure de copilărie cresc proprii lor copii. 

O știre publicată anul trecut (26 iulie 2019) vorbește de la sine: 17.981 de adolescente și tinere cu vârsta sub 19 ani din România au devenit mame anul trecut, arată datele Organizației Salvați Copiii. 674 dintre ele au mai puțin de 15 ani, iar 17.307 au între 15 și 19 ani. Dintre adolescentele-mame cu vârsta sub 19 ani, 12.906 sunt la prima naștere, 3.657 la a doua, 673 la a treia, 63 la a patra, 7 la a cincea naștere, iar una se află chiar la a șasea naștere (Detalii aici: https://www.hotnews.ro/stiri-sanatate-23279205-salvati-copiii-aproape-18-000-adolescente-din-romania-devenit-mame-anul-trecut-674-sub-15-ani-3-657-afla-doua-nastere-iar-673-treia.htm ).

Pandemia generată de COVID-19 se pare că agravează această situație: mulți copii nu se vor mai întoarce la școala reală niciodată pentru că între timp au fost forțați să se căsătorească prematur sau deja au un copil, o sarcină… (https://www.osservatoreromano.va/it/news/2020-11/quo-264/la-tratta-delle-donne-viaggia-in-rete.html).

Iar educația este esențială în combaterea acestui flagel, în combaterea hoților de copilării. Nivelul de educație este invers proporțional cu numărul de mame minore: avem nevoie de educație bună pentru a putea vedea scăzând numărul de mame minore. O, de-ar dispărea de tot!!! Trebuie să ne implicăm mai mult. Toți! 

Știu deja refrenele legate de aceste copile criticate, arătate cu degetul, bârfite, desconsiderate. Știu că sunt numite – uneori chiar și de bunii creștini! – vagaboande, prostituate, pramatii etc. Însă … ce șansă li s-a oferit pentru a fi altfel? Ce șansă le-am oferit noi? Ce ajutor le-am oferit pentru a nu ajunge în situația aceasta? Ce am făcut noi pentru vecinul, vecina, fiica colegului/colegei? Ce am făcut concret pentru copiii despre care știam că trăiesc la marginea prăpastiei? Cum i-am îndepărtat de pericol? Cum am promovat educația? Cum am susținut educația în școli și în familie? Ce am făcut noi concret ca în România să nu avem mii de mame minore?

Și dacă atunci nu am făcut nimic, acum de ce îi criticăm? Măcar acum să-i ajutăm pentru ca nu cumva răul să prindă rădăcini și în noua viața, în copiii copiilor. 

Și mai e un aspect: poate că e vina lor, poate nu au ascultat de părinți, poate au fugit de acasă pentru o „libertate” despre care nu știau nimic și care le-a furat tot. Sau poate că e vina Statului: „permite” căsătorii cu „mirese” de 12-13 ani; nu face cercetări detaliate asupra „tatălui” unui copil născut de o fetiță de 13-14 ani… (Dacă ar face, probabil am descoperi că nu preoții (catolici!) sunt pedofilii mileniului sau singurii vinovați de scandalurile cu minori, ci mulți alții, mulți prea mulți care trăiesc neacuzați, nejudecați, necondamnați nici de justiție, nici de noi! Și continuă să fure și să distrugă copilării… Dar acesta este alt subiect trist, altă dramă pentru omenire, pentru Biserică și pentru copii…) Da, poate e vina Statului că nu investește mai mult și mai bine în educație. Și poate că e și vina Bisericii și a creștinilor prin felul în care se implică/ne implicăm în educație, în promovarea valorilor și a vieții. Sau poate e vina lui X sau a lui Y, a ta sau a mea… Sigur e vina cuiva, însă în fața acestor mame minore nu trebuie să căutăm doar vinovații, ci trebuie să privim la situația lor concretă: în fața mea stătea o fetiță de 14-15 ani (poate 16) și ținea un copil, un înger în brațe… Acel copil contează enorm… 

Aceste mame minore pe care le criticăm sau le neglijăm acum țin în brațele lor un prunc, un copil, o viață nouă. ȚIN ÎN BRAȚE UN OM care depinde și de noi cât de OM va crește, cât și ce caracter va avea! Nouă ne revine obligația ca această viață nouă să fie cu adevărat nouă și să nu meargă pe urmele mamei, tatălui, anturajului…. Să nu lăsăm să i se fure copilăria și acestui copil născut de o copilă. Depinde de noi ca acest furt de copilărie să fie oprit. 

Să ne amintim: „pentru ca răul să triumfe este suficient ca cei buni să nu facă nimic!” (Edmund Burke).

Dacă ești printre cei buni, fă ceva! 

Redă copilăria unui copil fără copilărie!

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€10.00


  1. În prima zi, adică sâmbătă 14 noiembrie 2020, am vorbit AICI despre prima copilărie furatădrama celor care devin părinți fără să fi zămislit, cei care sunt părinți fără să fi fost mai întâi copii (fericiți)… Ieri a fost o zi dedicată copiilor care își cresc frații mai mici. Rămași singuri, orfani sau abandonați de părinți, frații mai mari au devenit fără niciun preaviz „părinți”. Uneori chiar înainte de a-și trăi copilăria. Unii și-au îndeplinit acest rol cu o demnitate și responsabilitate vrednice atât de calendarul sfinților martiri, cât și de cartea recordurilor. Alții n-au mai reușit și au fugit la rândul lor lăsându-și frații orfani pentru a doua oară! Chiar acum sunt copii/adolescenți/tineri care stau în taina nopții și cugetă să fugă de această responsabilitate tocmai pentru că nu reușesc să procure cele necesare pentru frații lor mai mici.  Am văzut copii/adolescenți care plâng cu lacrimi de părinți, care oftează ca adulții…  Ce drame: părinți fără să fi zămislit, părinți fără să fi fost mai întâi copii (fericiți)… Și vine iarna, cu frigul și vitregia ei… 
  2. Ieri, duminică 15 noiembrie 2020, ZIUA MONDIALĂ A SARACILOR, am vorbit AICI despre despre cei care nu au rostit niciodată suavul „Mama”, despre cei care nu au putut să se țină de mâna celui pe care îl numim „Tăticule”. Astăzi este despre orfanii de lângă noi, care trăiesc abandonați sau, unii un pic mai norocoși, trăiesc în familii adoptive sau în case de copii. Ceilalți? Boschetari, cerșetori, victime ale traficului de persoane și de organe. Abuzați sau uitați, triști înainte de a cunoaște fericirea, ei caută un loc în inima noastră, în lumea noastră…

AICI poți citi: 
1. Prima copilărie furată; 

2. A doua copilărie furată;

3. A treia copilărie furată;

4. Mesajul Sfântului Părinte pentru a IV-a Zi Mondială a Săracilor (duminică, 15 noiembrie 2020).

Unii au nevoie de lemne pentru a nu muri de frig, alții de o pâine pentru a nu muri de foame, alții de medicamente pentru a nu muri de boli necruțătoare, dar toți au nevoie de o îmbrățișare pentru a nu muri din lipsa iubirii… 

Ajută un copil să meargă la școală! Luptă împotriva abandonului școlar! Dăruiește pentru cei mai săraci dintre săraci.

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.

€10.00

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

Foto: Salvați copiii!

O realitate pe care mulţi o ignoră intenţionat (Videomesaj)

„Un copil, un învăţător, o carte şi un pix pot schimba lumea”.

Pandemia ne-a arătat că
nu putem trăi unul fără celălalt
sau, mai rău,
unul împotriva celuilalt.

Pandemia ne cheamă
să luăm acest moment de încercare
ca un moment de alegere:
timpul de a alege
între ceea ce contează cu adevărat
şi ceea ce trece,
pentru a separa ceea ce este necesar
de ceea ce nu este.

Domnule preşedinte,

Pacea să fie cu voi!

Vă salut cordial, domnule preşedinte, şi toate delegaţiile care participă la această semnificativă a 75-a Adunare Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite. În special, adresez salutul meu secretarului general, dl. António Guterres, şefilor de stat şi de guvern participanţi şi tuturor celor care urmăresc dezbaterea generală.

Cea de-a şaptezeci şi cincea aniversare a ONU este o oportunitate de a reitera dorinţa Sfântului Scaun ca această Organizaţie să fie un adevărat semn şi instrument de unitate între state şi de slujire a întregii familii umane[1].

Lumea noastră este în prezent afectată de pandemia COVID-19, care a dus la pierderea multor vieţi. Această criză ne schimbă modul de viaţă, pune sub semnul întrebării sistemele noastre economice, de sănătate şi sociale şi expune fragilitatea noastră de creaturi.

De fapt, pandemia ne cheamă „să luăm acest moment de încercare ca un moment de alegere […]: timpul de a alege între ceea ce contează cu adevărat şi ceea ce trece, pentru a separa ceea ce este necesar de ceea ce nu este”[2]. Poate reprezenta o oportunitate reală pentru convertire, transformare, pentru a ne regândi modul de viaţă şi sistemele noastre economice şi sociale, care lărgesc diferenţa dintre bogaţi şi săraci, ca urmare a unei distribuiri nedrepte a resurselor. Însă poate fi şi o posibilitate pentru o „retragere defensivă” cu caracteristici individualiste şi elitiste.

Prin urmare, ne confruntăm cu alegerea între una dintre cele două căi posibile: una duce la consolidarea multilateralismului, expresie a unei coresponsabilităţi mondiale reînnoite, a unei solidarităţi bazate pe justiţie şi pe împlinirea păcii şi a unităţii familiei umane, proiect al lui Dumnezeu asupra lumii; cealaltă acordă preferinţă atitudinilor de autosuficienţă, naţionalism, protecţionism, individualism şi izolare, lăsând în afară pe cei mai săraci, pe cei mai vulnerabili, pe locuitorii din periferiile existenţiale. Şi cu siguranţă va fi în detrimentul întregii comunităţi, provocând autovătămare tuturor. Şi acest lucru nu ar trebui să prevaleze.

Pandemia a evidenţiat necesitatea urgentă de a promova sănătatea publică şi de a realiza dreptul tuturor la îngrijire medicală de bază[3]. Prin urmare, reînnoiesc apelul către responsabilii politici şi către sectorul privat de a lua măsurile adecvate pentru a asigura accesul la vaccinurile COVID-19 şi la tehnologiile esenţiale necesare pentru îngrijirea bolnavilor. Şi dacă trebuie să fie privilegiat cineva, acesta este cel mai sărac, cel mai vulnerabil, cel care este în mod normal discriminat pentru că nu are putere şi nici resurse economice.

Criza actuală ne-a demonstrat, de asemenea, că solidaritatea nu poate fi un cuvânt sau o promisiune goală. În plus, ne arată importanţa evitării tentaţiei de a ne depăşi limitele naturale. „Libertatea umană este capabilă să limiteze tehnica, să o orienteze şi să o pună în slujba unui alt tip de progres mai sănătos, mai uman, mai social, mai integral”[4]. De asemenea, ar trebui să ţinem cont de toate aceste aspecte în dezbaterile despre tema complexă a inteligenţei artificiale (IA).

Având în vedere acest lucru, mă gândesc şi la efectele asupra muncii, sector destabilizat de o piaţă a forţei de muncă condusă tot mai mult de incertitudine şi „robotizare” generalizată. Este deosebit de necesar să găsim noi forme de muncă apte să fie cu adevărat capabile să satisfacă potenţialul uman şi care să afirme în acelaşi timp demnitatea noastră. Pentru a garanta o muncă decentă trebuie schimbată paradigma economică dominantă care urmăreşte doar extinderea profiturilor companiilor. Oferirea de locuri de muncă mai multor persoane ar trebui să fie unul dintre obiectivele principale ale fiecărui angajator, unul dintre criteriile pentru succesul activităţii productive. Progresul tehnologic este util şi necesar atâta timp cât foloseşte pentru a face munca persoanelor mai demnă, mai sigură, mai puţin grea şi împovărătoare.

Şi toate acestea cer o schimbare de direcţie şi pentru aceasta avem deja resursele şi avem mijloacele culturale, tehnologice şi avem conştiinţa socială. Cu toate acestea, această schimbare are nevoie de un cadru etic mai puternic, capabil să depăşească „«cultura rebutului» atât de răspândită şi consolidată inconştient”[5].

La originea acestei culturi a rebutului există o mare lipsă de respect faţă de demnitatea umană, o promovare ideologică cu puncte de vedere reducţioniste asupra persoanei, o negare a universalităţii drepturilor sale fundamentale şi o dorinţă de putere absolută şi control absolut care domină societatea modernă de astăzi. Să o spunem pe nume: acesta este şi un atac împotriva umanităţii.

Într-adevăr, este dureros să vedem câte drepturi fundamentale continuă să fie încălcate fără a fi pedepsit. Lista acestor încălcări este foarte lungă şi ne aduce imaginea teribilă a unei umanităţi încălcate, rănite, lipsite de demnitate, de libertate şi de posibilitatea dezvoltării. În această imagine, şi credincioşii religioşi continuă să sufere tot felul de persecuţii, inclusiv genocidul din cauza credinţelor lor. De asemenea, în rândul credincioşilor religioşi, noi creştinii suntem victime: câţi suferă în întreaga lume, uneori obligaţi să fugă din ţinuturile ancestrale, izolaţi de istoria şi cultura lor bogată.

De asemenea, trebuie să recunoaştem că crizele umanitare au devenit status quo-ul, în care drepturile la viaţă, la libertate şi la securitate personală nu sunt garantate. Într-adevăr, conflictele din întreaga lume arată că utilizarea armelor explozive, în special în zonele populate, are un impact umanitar dramatic pe termen lung. În acest sens, armele convenţionale devin din ce în ce mai puţin „convenţionale” şi din ce în ce mai mult „arme de distrugere în masă”, distrugând oraşe, şcoli, spitale, situri religioase şi infrastructuri şi servicii de bază pentru populaţie.

În plus, mulţi sunt obligaţi să-şi părăsească casele. Refugiaţii, migranţii şi persoanele strămutate intern din ţările de origine, tranzit şi destinaţie suferă adesea abandonate, fără nicio ocazie de a-şi îmbunătăţi situaţia din viaţă sau cea a familiei lor. Mai rău, mii sunt interceptaţi pe mare şi întorşi cu forţa în lagărele de detenţie unde se confruntă cu torturi şi abuzuri. Multe sunt victime ale traficului de persoane, ale sclaviei sexuale sau ale muncii forţate, exploatate în munci degradante, fără un salariu just. Totuşi, ceea ce este intolerabil, este astăzi o realitate pe care mulţi o ignoră intenţionat!

Multele eforturi internaţionale importante pentru a răspunde acestor crize încep cu o mare promisiune, între ele cele două Pacte Mondiale privind Refugiaţii şi pentru Migraţie, dar multe nu au sprijinul politic necesar pentru a reuşi. Altele eşuează, deoarece statele individuale îşi evită responsabilităţile şi angajamentele. Cu toate acestea, criza actuală este o oportunitate: este o oportunitate pentru ONU, este o oportunitate de a genera o societate mai fraternă şi mai plină de compasiune.

Aceasta include reconsiderarea rolului instituţiilor economice şi financiare, cum ar fi cele de la Bretton-Woods, care trebuie să răspundă inegalităţii în creştere rapidă dintre super-bogaţi şi cei săraci permanent. Un model economic care promovează subsidiaritatea, susţine dezvoltarea economică la nivel local şi investeşte în educaţie şi infrastructură de care beneficiază comunităţile locale, va oferi bazele pentru însuşi succesul economic şi, în acelaşi timp, pentru reînnoirea comunităţii şi a naţiunii în general. Şi aici reînnoiesc chemarea mea astfel încât „având în vedere circumstanţele […] să fie înfruntate – de către toate ţările – marile necesităţi ale momentului, reducând, sau chiar iertând, datoria care apasă pe bugetele celor mai săraci”[6].

Comunitatea internaţională trebuie să lucreze din greu pentru a pune capăt nedreptăţilor economice. „Când organizaţiile de credit multilaterale consiliază diferite naţiuni, este important să se ţină seama de conceptele înalte de justiţie fiscală, de bugetele publice responsabile pentru îndatorarea lor şi, mai presus de toate, de promovarea efectivă şi de frunte a celor mai săraci din reţeaua socială”[7]. Avem responsabilitatea de a oferi asistenţă pentru dezvoltare naţiunilor sărăcite şi reducerea datoriilor naţiunilor foarte îndatorate[8].

„O nouă etică presupune faptul de a fi conştienţi de necesitatea ca toţi să se angajeze să lucreze împreună pentru a închide refugiile fiscale, a evita evaziunile şi reciclarea banilor care fură societatea, precum şi pentru a spune naţiunilor importanţa de a apăra dreptatea şi bunul comun mai presus de interesele firmelor şi multinaţionalelor mai puternice”[9]. Acesta este timpul potrivit pentru a reînnoi arhitectura financiară internaţională[10].

Domnule preşedinte,

Îmi amintesc ocazia pe care am avut-o acum cinci ani să mă adresez Adunării Generale la cea de-a 70-a aniversare a sa. Vizita mea a avut loc într-o perioadă de multilateralism cu adevărat dinamic, un moment promiţător şi de mare speranţă, imediat anterior adoptării Agendei 2030. Câteva luni mai târziu, a fost adoptat şi Acordul de la Paris privind schimbările climatice.

Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem sincer că, deşi s-au făcut unele progrese, capacitatea limitată a comunităţii internaţionale de a-şi îndeplini promisiunile de acum cinci ani mă determină să reiterez faptul că „trebuie să evităm orice tentaţie de a cădea într-un nominalism declaraţionist cu efect liniştitor în conştiinţe. Trebuie să avem grijă ca instituţiile noastre să fie cu adevărat eficiente în lupta împotriva tuturor acestor flageluri”[11].

De asemenea, mă gândesc la situaţia periculoasă din Amazonia şi la populaţiile sale indigene. Acest lucru ne aminteşte că criza ambientală este indisolubil legată de o criză socială şi că îngrijirea mediului cere o abordare integrală pentru combaterea sărăciei şi combaterea excluziunii[12].

Este cu siguranţă un pas pozitiv că sensibilitatea ecologică integrală şi dorinţa de acţiune au crescut. „Nu trebuie să încărcăm generaţiile următoare cu problemele cauzate de cele anterioare. […] Trebuie să ne întrebăm serios dacă există – printre noi – voinţa politică […] de a atenua efectele negative ale schimbărilor climatice, precum şi de a ajuta cele mai sărace şi cele mai vulnerabile populaţii care sunt cele mai afectate”[13].

Sfântul Scaun îşi va juca în continuare rolul. Ca semn concret al îngrijirii casei noastre comune, a ratificat recent amendamentul Kigali la Protocolul de la Montreal[14].

Domnule preşedinte,

Nu putem să nu observăm consecinţele devastatoare ale crizei Covid-19 asupra copiilor, inclusiv a minorilor migranţi şi refugiaţi neînsoţiţi. Violenţa împotriva copiilor, inclusiv flagelul oribil al abuzului asupra copiilor şi al pornografiei, a crescut, de asemenea, în mod dramatic.

Mai mult, milioane de copii nu se pot întoarce la şcoală. În multe părţi ale lumii, această situaţie ameninţă creşterea muncii infantile, exploatarea, abuzul şi malnutriţia. Din păcate, ţările şi instituţiile internaţionale promovează şi avortul ca unul dintre aşa-numitele „servicii esenţiale” în răspunsul umanitar. Este trist să vedem cât de simplu şi convenabil a devenit, pentru unii, negarea existenţei vieţii ca soluţie la probleme care pot şi ar trebui rezolvate atât pentru mamă, cât şi pentru copilul nenăscut.

Prin urmare, implor autorităţile civile să acorde o atenţie specială copiilor cărora li se refuză drepturile şi demnitatea fundamentale, în special dreptul lor la viaţă şi la educaţie. Nu pot să nu-mi amintesc de apelul tinerei curajoase Malala Yousafzai, care în urmă cu cinci ani la Adunarea Generală ne-a reamintit că „un copil, un învăţător, o carte şi un pix pot schimba lumea”.

Primii educatori ai copilului sunt mama şi tatăl său, familia pe care Declaraţia Universală a Drepturilor Umane o descrie ca „elementul natural şi fundamental al societăţii”[15]. Prea des, familia este victima colonialismelor ideologice care o fac vulnerabilă şi ajung să provoace în mulţi dintre membrii săi, în special cei mai lipsiţi de apărare – copii şi vârstnici – un sentiment de dezrădăcinare şi orfani. Dezintegrarea familiei devine ecou în fragmentarea socială care împiedică angajamentul de a face faţă duşmanilor comuni. Este timpul să reevaluăm şi să ne angajăm din nou la obiectivele noastre.

Şi unul dintre aceste obiective este promovarea femeilor. Anul acesta marchează 25 de ani de la Conferinţa de la Beijing despre femeie. La toate nivelurile societăţii, femeile joacă un rol important, cu contribuţia lor unică, luând frâiele cu mare curaj în slujba binelui comun. Cu toate acestea, multe femei au rămas în urmă: victime ale sclaviei, traficului de persoane, violenţei, exploatării şi tratamentelor degradante. Faţă de ele şi faţă de cele care trăiesc separate de familiile lor, îmi exprim apropierea mea fraternă, reiterând în acelaşi timp o decizie şi un angajament mai mare în lupta împotriva acestor practici perverse care denigrează nu numai femeile, ci întreaga umanitate care, cu tăcerea sa şi lipsă de acţiune eficientă, devine complice.

Domnule preşedinte,

Trebuie să ne întrebăm dacă principalele ameninţări la adresa păcii şi securităţii, precum sărăcia, epidemiile şi terorismul, printre altele, pot fi înfruntate în mod eficient atunci când cursa armamentelor, inclusiv armele nucleare, continuă să irosească resurse preţioase care ar fi mai bine să fie utilizate în folosul dezvoltării integrale a popoarelor şi pentru a proteja mediul natural.

Este necesar să se rupă climatul de neîncredere existent. Asistăm la o eroziune a multilateralismului, care este şi mai gravă în lumina noilor forme de tehnologie militară[16], cum ar fi sistemele letale de arme autonome (LAWS), care modifică ireversibil natura războiului, separându-l şi mai mult de acţiunea umană.

Logicile perverse care atribuie posesiei de arme securitatea personală şi socială trebuie demontate. Astfel de logici folosesc doar la creşterea profiturilor industriei de război, alimentând un climat de neîncredere şi frică în rândul persoanelor şi al popoarelor.

Şi, în special, „descurajarea nucleară” încurajează un spirit de frică bazat pe ameninţarea anihilării reciproce, care ajunge să otrăvească relaţiile dintre popoare şi să împiedice dialogul[17]. De aceea este atât de important să susţinem principalele instrumente legale internaţionale de dezarmare nucleară, neproliferare şi interdicţie. Sfântul Scaun speră că viitoarea Conferinţă de Revizuire a Tratatului privind Neproliferarea Armelor Nucleare (TNP) va avea ca rezultat acţiuni concrete în conformitate cu intenţia noastră comună „de a realiza cât mai curând posibil încetarea cursei înarmărilor nucleare şi de a lua măsuri eficiente care vizează dezarmarea nucleară”[18].

Mai mult, lumea noastră în conflict are nevoie ca ONU să devină un atelier de lucru din ce în ce mai eficient pentru pace, ceea ce impune ca membrii Consiliului de Securitate, în special cei permanenţi, să acţioneze cu o mai mare unitate şi determinare. În acest sens, adoptarea recentă a încetării focului la nivel mondial în timpul crizei actuale este o măsură foarte nobilă, care cere bunăvoinţa tuturor pentru implementarea sa continuă. Şi reiterez, de asemenea, importanţa reducerii sancţiunilor internaţionale care fac dificilă pentru state să ofere sprijin adecvat populaţiilor lor.

Domnule preşedinte,

Nu ieşim din criză la fel: fie ieşim mai buni, fie ieşim mai răi. Prin urmare, în această conjunctură critică, datoria noastră este să regândim viitorul casei noastre comune şi al proiectului comun. Este o sarcină complexă, care cere onestitate şi coerenţă în dialog, pentru a îmbunătăţi multilateralismul şi cooperarea între state. Această criză subliniază în continuare limitele autosuficienţei noastre şi ale fragilităţii comune şi ne cere să clarificăm cum vrem să ieşim: mai buni sau mai răi. Pentru că repet, dintr-o criză nu ieşim la fel: ori ieşim mai buni ori ieşim mai răi.

Pandemia ne-a arătat că nu putem trăi unul fără celălalt sau, mai rău, unul împotriva celuilalt. Naţiunile Unite au fost create pentru a uni naţiunile, pentru a le apropia, ca o punte între popoare; să o folosim pentru a transforma provocarea cu care ne confruntăm într-o oportunitate de a construi împreună, încă o dată, viitorul pe care îl dorim.

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi!

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Papa Francisc: Videomesaj cu ocazia celei de-a 75-a Adunări Generale a Naţiunilor Unite (25 septembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Discurs la Adunarea Generală a ONU, 25 septembrie 2015, Benedict al XVI-lea, Discurs la Adunarea Generală a ONU, 18 aprilie 2008.

[2] Meditaţie în timpul momentului extraordinar de rugăciune în timp de epidemie, 27 martie 2020.

[3] Cf. Declaraţia Universală a Drepturilor Umane, art. 25.1.

[4] Scrisoarea enciclică Laudato si’, 112.

[5] Discurs la Adunarea Generală a ONU, 25 septembrie 2015.

[6] Mesaj Urbi et Orbi, 12 aprilie 2020.

[7] Discurs adresat participanţilor la Seminarul „Noi forme de solidaritate”, 5 februarie 2020.

[8] Cf. ibid.

[9] Ibid.

[10] Cf. ibid.

[11] Discurs la Adunarea Generală a ONU, 25 septembrie 2015.

[12] Cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’, 139.

[13] Mesaj adresat participanţilor la cea de-a XXV-a perioade de sesiuni ale Conferinţei statelor parte din Convenţia Marco de la Naţiunile Unite despre Schimbarea Climatică, 1 decembrie 2019.

[14] Cf. Mesaj pentru a XXXI-a Reuniune a părţilor Protocolului de la Montreal, 7 noiembrie 2019.

[15] Declaraţia Universală a Drepturilor Umane, art. 16.3.

[16] Cf. Discurs despre armele nucleare, Parcul epicentrului bombei atomice, Nagasaki, 24 noiembrie 2019.

[17] Cf. ibid.

[18] Tratat despre Neproliferarea Armelor Nucleare, Preambul.

Contemplația ca antidot…

Dacă nu ne învățăm să ne oprim
pentru a admira şi a aprecia frumosul,
să nu ne mirăm că fiecare lucru se transformă
în obiect de uz şi abuz fără scrupule!

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Pentru a ieşi dintr-o pandemie, trebuie să ne îngrijim şi să avem grijă reciproc. Şi trebuie susţinut cel care se îngrijeşte de cei mai slabi, de bolnavi şi de bătrâni. Există obiceiul de a-i lăsa deoparte pe bătrâni, de a-i abandona: este urât acest lucru. Aceste persoane – bine definite de termenul spaniol „cuidadores”, cei care se îngrijesc de cei bolnavi – desfăşoară un rol esenţial în societatea de astăzi, chiar dacă adesea nu primesc recunoaşterea şi remunerarea pe care le merită. A se îngriji este o regulă de aur a noastră ca fiinţe umane şi aduce cu sine sănătate şi speranţă (cf. Enciclica Laudato si’ [LS], 70). A se îngriji de cel care este bolnav, de cel care are nevoie, de cel care este lăsat deoparte: aceasta este o bogăţie umană, precum şi creştină.

Această îngrijire trebuie s-o îndreptăm şi spre casa noastră comună: spre pământ şi spre fiecare creatură. Toate formele de viaţă sunt interconectate (cf. ibid., 137-138) şi sănătatea noastră depinde de cea a ecosistemelor pe care Dumnezeu le-a creat şi de care ne-a dat funcţia de a ne îngriji (cf. Gen 2,15). În schimb, a abuza de ea este un păcat grav care dăunează, care face rău şi care îmbolnăveşte (cf. LS, 8; 66). Cel mai bun antidot împotriva aceste folosiri improprii a casei noastre comune este contemplaţia (cf. ibid., 85; 214). Dar cum aşa? Nu există un vaccin pentru asta, pentru îngrijirea casei comune, pentru a nu o lăsa deoparte? Care este antidotul împotriva bolii de a nu ne îngriji de casa comună? Este contemplaţia. „Când nu se învaţă să se oprească pentru a admira şi a aprecia frumosul, nu este straniu că fiecare lucru se transformă în obiect de uz şi abuz fără scrupule” (ibid., 215). Şi în obiect de „foloseşte şi aruncă”. Totuşi, casa noastră comună, creaţia, nu este o simplă „resursă”. Creaturile au valoare în ele însele şi „reflectă, fiecare în modul său, o rază a înţelepciunii şi bunătăţii infinite a lui Dumnezeu” (Catehismul Bisericii Catolice, 339). Această valoare şi această rază de lumină divină trebuie descoperită şi, pentru a o descoperi, avem nevoie să facem tăcere, avem nevoie să ascultăm, avem nevoie să contemplăm. Şi contemplaţia vindecă sufletul.

Fără contemplaţie, este uşor de a cădea într-un antropocentrism dezechilibrat şi mândru, „eu”-l în centru a toate, care supradimensionează rolul nostru de fiinţe umane, poziţionându-ne ca dominatori absoluţi ai tuturor celorlalte creaturi. O interpretare deformată a textelor biblice despre creaţie a contribuit la această privire greşită, care duce la exploatarea pământului până la sufocarea lui. A exploata creaţia: acesta este păcatul. Credem că suntem în centru, pretinzând să ocupăm locul lui Dumnezeu şi astfel ruinăm armonia creaţiei, armonia planului lui Dumnezeu. Devenim prădători, uitând vocaţia noastră de păzitori ai vieţii. Desigur, putem şi trebuie să lucrăm pământul pentru a trăi şi a ne dezvolta. Însă munca nu este sinonim cu exploatarea şi este mereu însoţită de îngrijire: a ara şi a proteja, a lucra şi a se îngriji… Aceasta este misiunea noastră (cf. Gen 2,15). Nu putem pretinde să continuăm să creştem la nivel material, fără a ne îngriji de casa comună care ne primeşte. Fraţii noştri mai săraci şi mama noastră Terra gem din cauza vătămării şi nedreptăţii pe care le-am provocat şi reclamă o altă rută. Reclamă de la noi o convertire, o schimbare a drumului: să ne îngrijim şi de pământ, de creaţie.

Aşadar, este important a recupera dimensiunea contemplativă, adică a privi pământul, creaţia ca pe un dar, nu ca pe un lucru de exploatat pentru profit. Când contemplăm, descoperim în ceilalţi şi în natură ceva mult mai mare decât utilitatea lor. Aici este miezul problemei: a contempla înseamnă a merge dincolo de utilitatea unui lucru. A contempla frumosul nu înseamnă a-l exploata: a contempla înseamnă gratuitate. Descoperim valoarea intrinsecă a lucrurilor conferită lor de Dumnezeu. Aşa cum au învăţat atâţia maeştri spirituali, cerul, pământul, marea, fiecare creatură posedă această capacitate iconică, această capacitate mistică de a ne raporta la Creator şi la comuniunea cu creaţia. De exemplu, Sfântul Ignaţiu de Loyola, la sfârşitul Exerciţiilor spirituale, invită să se facă „Contemplaţia pentru a ajunge la iubire”, adică la a lua în considerare cum priveşte Dumnezeu creaturile sale şi a se bucura cu ele; la a descoperi prezenţa lui Dumnezeu în creaturile sale şi, cu libertate şi har, a le iubi şi a se îngriji de ele.

Contemplaţia, care ne conduce la o atitudine de îngrijire, nu înseamnă a privi natura din exterior, ca şi cum noi n-am fi cufundaţi în ea. Însă noi suntem în cadrul naturii, suntem parte a naturii. Mai degrabă se face pornind dinăuntru, recunoscându-ne parte a creaţiei, făcându-ne protagonişti şi nu simpli spectatori ai unei realităţi amorfe care ar fi vorba numai să fie exploatată. Cine contemplă în acest mod simte uimire nu numai pentru ceea ce vede, ci şi pentru că se simte parte integrantă a acestei frumuseţi; şi se simte chemat şi la păzirea ei, la protejarea ei. Şi există un lucru pe care nu trebuie să-l uităm: cine nu ştie să contemple natura şi creaţia, nu ştie să contemple persoanele în bogăţia lor. Şi cine trăieşte pentru a exploata natura, ajunge să exploateze persoanele şi să le trateze ca sclavi. Aceasta este o lege universală: dacă tu nu ştii să contempli natura, va fi foarte greu ca să ştii să contempli oamenii, frumuseţea persoanelor, fratele, sora.

Cine ştie să contemple, mai uşor va acţiona pentru a schimba ceea ce produce degradare şi daune sănătăţii. Se va angaja să educe şi să promoveze noi obişnuinţe de producţie şi consum, să contribuie la un nou model de creştere economică aptă să garanteze respectul faţă de casa comună şi respectul faţă de persoane. Contemplativul în acţiune tinde să devină păzitor al ambientului: este frumos acest lucru! Fiecare dintre noi trebuie să fie păzitor al ambientului, al purităţii ambientului, încercând să unească ştiinţe ancestrale din culturi milenare cu noile cunoştinţe tehnice, pentru ca stilul nostru de viaţă să fie mereu sustenabil.

În sfârşit, a contempla şi a se îngriji: iată două atitudini care arată calea pentru a corecta şi a reechilibra raportul nostru de fiinţe umane cu creaţia. De atâtea ori, raportul nostru cu creaţia pare să fie un raport între duşmani: a distruge creaţia în folosul meu; a exploata creaţia în folosul meu. Să nu uităm că asta se plăteşte scump; să nu uităm acea vorbă spaniolă: „Dumnezeu iartă mereu; noi iertăm uneori; natura nu iartă niciodată”. Astăzi citeam în ziar despre cei doi mari gheţari din Antarctida, aproape de Marea Amundsen: urmează să cadă. Va fi teribil, pentru că nivelul mării va creşte şi asta va aduce atâtea, atâtea dificultăţi şi atâta rău. Şi de ce? Datorită supraîncălzirii, datorită neîngrijirii ambientului, datorită neîngrijirii casei comune. În schimb, atunci când avem acest raport – îmi permit cuvântul – „fratern” în sens figurat cu creaţia, vom deveni păzitori ai casei comune, păzitori ai vieţii şi păzitori ai speranţei, vom păzi patrimoniul pe care Dumnezeu ni l-a încredinţat pentru ca să se poată bucura de el generaţiile viitoare. Şi cineva poate să spună: „Dar eu mă descurc aşa!”. Însă problema nu este cum te vei descurca tu astăzi – asta o spune un teolog german, protestant, bun: Bonhoeffer – problema nu este cu te descurci tu, astăzi; problema este: care va fi moştenirea, viaţa generaţiei viitoare? Să ne gândim la copii, la nepoţi ce le vom lăsa lor, dacă noi exploatăm creaţia? Să păstrăm acest drum, astfel vom deveni „păzitori” ai casei comune, păzitori ai vieţii şi ai speranţei. Să păzim patrimoniul pe care Dumnezeu ni l-a încredinţat, pentru ca să se poată bucura de el generaţiile viitoare. Mă gândesc în mod special la popoarele indigene, faţă de care toţi avem o datorie de recunoştinţă – şi de pocăinţă, pentru a repara răul pe care l-am făcut lor. Dar mă gândesc şi la acele mişcări, asociaţii, grupuri populare, care se angajează pentru a ocroti propriul teritoriu cu valorile sale naturale şi culturale. Nu sunt apreciate întotdeauna aceste realităţi sociale, uneori chiar sunt împiedicate, pentru că nu produc bani; însă în realitate contribuie la o revoluţie paşnică, am putea s-o numim „revoluţia îngrijirii”. A contempla pentru a îngriji, a contempla pentru a păzi, a ne păzi pe noi, creaţia, pe copiii noştri, pe nepoţii noştri şi a păzi viitorul. A contempla pentru a îngriji şi pentru a păzi şi pentru a lăsa o moştenire generaţiei viitoare.

Însă nu trebuie să delegăm unora ceea ce este misiunea fiecărei fiinţe umane. Fiecare dintre noi poate şi trebuie să devină un „păzitor al casei comune”, capabil să-l laude pe Dumnezeu pentru creaturile sale, să contemple creaturile şi să le protejeze.

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 16 septembrie 2020

Cateheze – „A vindeca lumea”: 7. Îngrijirea casei comune şi atitudinea contemplativă

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

%d blogeri au apreciat: