O școală de convertire printr-o nouă privire asupra lui Dumnezeu și asupra lumii

„Ce nebunie şi incoerenţă ar fi a mea, dacă în fiecare zi, la vespere, aş repeta, cu Maria, că Dumnezeu „i-a dat jos de pe tron pe cei puternici” şi între timp aş continua să doresc puterea, un loc mai sus, o promovare umană, o înaintare în carieră şi aş pierde pacea dacă ea ar întârzia să vină; dacă în fiecare zi aş proclama, cu Maria, că Dumnezeu „i-a lăsat pe cei bogaţi cu mâinile goale” şi între timp aş dori fără încetare să mă îmbogăţesc şi să am tot mai mult lucruri şi lucruri tot mai rafinate; dacă aş prefera să fiu cu mâinile goale în faţa lui Dumnezeu, în loc să fiu cu mâinile goale în faţa lumii, goale de bunurile lui Dumnezeu, în loc să fie goale de bunurile din această lume. Ce nebunie ar fi a mea dacă aş continua să repet, cu Maria, că Dumnezeu „priveşte spre cei smeriţi”, că se apropie de ei, în timp ce îi ţine la distanţă pe cei mândri şi pe cei bogaţi în toate, şi apoi aş fi dintre aceia care fac exact contrariul”.

Ave Maria

A doua predică de Advent 2019 a părintelui Raniero Cantalamessa:
Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul! Maria la Vizitarea Elisabetei

În această meditaţie urcăm cu Maria „spre munte” şi intrăm în casa Elisabetei. Născătoarea de Dumnezeu ne va vorbi personal cu cântarea sa de laudă care este Magnificat-ul. Astăzi toată Biserica se strânge în jurul succesorului lui Petru care celebrează 50 de ani de preoţie şi cântarea Fecioarei este rugăciunea care urcă mai spontan din inimă în circumstanţe ca aceasta. O meditaţie despre ea este micul nostru mod de a participa şi în acest moment la această aniversare.

Pentru a înţelege locul şi scopul pe care cântarea Fecioarei îl are în Evanghelia lui Luca, este necesar să punem mai înainte câteva aluzii despre cântările evanghelice în general. Imnurile presărate în evangheliile copilăriei – Benedictus, Magnificat, Nunc dimittis – au funcţia de a explica poetic sensul spiritual al evenimentelor relatate – Buna Vestire, Vizitarea Elisabetei, Naşterea – conferindu-le forma unei mărturisiri de credinţă şi de laudă.

Ca atare, ele sunt parte integrante a naraţiunii istorice. Nu sunt intermezzo sau texte separate, pentru că fiecare eveniment istoric este constituit din două elemente: din fapt şi din semnificaţia faptului. Cântările inserează deja liturgia în istorie. „Liturgia creştină – s-a scris – îşi are începuturile în imnurile din istoria copilăriei”[1]. Cu alte cuvinte, noi avem în aceste cântări un embrion al liturgiei de Crăciun. Ele realizează elementul esenţial al liturgiei care este acela de a fi celebrare festivă şi credincioasă a evenimentului de mântuire.

Multe probleme rămân nerezolvate cu privire la aceste cântări, conform studioşilor: autorii reali, izvoarele, structura internă… Noi, din fericire, putem face abstracţie de toate aceste probleme critice şi să lăsăm ca ele să continue să fie studiate cu rod de cei care se ocupă de acest gen de probleme. Nu trebuie să aşteptăm ca să fie rezolvate toate aceste puncte întunecate, pentru a ne putea edifica deja cu aceste cântări. Nu pentru că aceste probleme nu sunt importante, ci pentru că există o certitudine care relativizează toate acele incertitudini: Luca a primit aceste cântări în evanghelia sa şi Biserica a primit Evanghelia lui Luca în canonul său.

Aceste cântări sunt „cuvânt al lui Dumnezeu”, inspirat de Duhul Sfânt. Magnificat-ul este al Mariei pentru că ei l-a „atribuit” Duhul Sfânt şi asta face în aşa fel încât l să fie mai mult „al său” decât l-ar fi scris ea material cu mâna sa! De fapt, pe noi nu ne interesează atât să ştim dacă Magnificat l-a compus Maria, cât mai mult să ştim dacă l-a compus prin inspiraţia Duhului Sfânt. Chiar dacă am fi foarte siguri că el a fost compus direct de Maria, el nu ne-ar interes pentru asta, ci pentru că în el vorbeşte Duhul Sfânt. Cântarea Mariei conţine o privire nouă asupra lui Dumnezeu şi asupra lumii; în prima parte, care cuprinde versetele 46-50, privirea Mariei se îndreaptă spre Dumnezeu; în partea a doua, care cuprinde versetele care rămân, privirea sa se îndreaptă spre lume şi istorie.

O nouă privire asupra lui Dumnezeu

Prima mişcare din Magnificat este spre Dumnezeu; Dumnezeu are primatul absolut asupra a toate. Maria nu întârzie să răspundă la salutul Elisabetei; nu intră în dialog cu oamenii, ci cu Dumnezeu. Ea reculege sufletul său şi-l introduce adânc în infinitul care este Dumnezeu. În Magnificat a fost „fixată” pentru totdeauna o experienţă a lui Dumnezeu fără precedent şi fără comparaţii în istorie. Este exemplul cel mai sublim al limbajului aşa-numit supranatural. S-a afirmat că arătarea realităţii divine la orizontul unei creaturi produce, de obicei, două sentimente contrapuse: unul de teamă şi unul de iubire. Dumnezeu se prezintă ca „misterul cutremurător şi fascinant”, cutremurător prin maiestatea sa, fascinant prin bunătatea sa. Când lumina lui Dumnezeu, pentru prima dată, a strălucit în sufletul lui Augustin, el mărturiseşte că „a tremurat de iubire şi de teroare” şi că şi în continuare contactul cu Dumnezeu îl făcea „să se înfioreze şi să ardă” în acelaşi timp[2].

Găsim ceva asemănător în cântarea Mariei, exprimat în mod biblic, prin titluri. Dumnezeu este văzut ca „Adonai” (care spune mult mai mult decât „Domnul” nostru cu care este tradus), ca „Dumnezeu”, ca „Cel Puternic” şi mai ales Qadosh, „Sfânt”: numele său este Sfânt! Însă, în acelaşi timp acest Dumnezeu sfânt şi puternic este văzut, cu încredere infinită, ca „Mântuitorul meu”, ca realitate binevoitoare, amabilă, ca Dumnezeu „propriu”, ca un Dumnezeu pentru creatură. Dar mai ales insistenţa Mariei asupra milostivirii scoate în evidenţă acest aspect binevoitor şi „fascinant” al realităţii divine. „Milostivirea lui rămâne din neam în neam”: aceste cuvinte sugerează ideea unui fluviu maiestuos care izvorăşte din inima lui Dumnezeu şi străbate toată istoria umană. Acum acest fluviu a ajuns la un „stăvilar” şi porneşte din nou la un nivel superior. „Şi-a adus aminte de milostivirea sa”: promisiunea făcută lui Abraham şi părinţilor s-a împlinit.

Cunoaşterea lui Dumnezeu provoacă, prin reacţie şi contrast, o nouă percepţie sau cunoaştere de sine şi a propriei fiinţe, care este cea adevărată. Eu-l nu se percepe decât în faţa lui Dumnezeu, „coram Deo”. Aşadar, în prezenţa lui Dumnezeu creatura se cunoaşte în sfârşit pe ea însăşi în adevăr. Şi astfel vedem că se întâmplă şi în Magnificat. Maria se simte „privită” de Dumnezeu, intră ea însăşi în acea privire, se vede aşa cum o vede Dumnezeu. Şi cum se vede pe ea însăşi în această lumină divină? Ca „mică” („smerenie” înseamnă aici micime şi condiţia umilă, nu virtutea umilinţei!) şi ca „slujitoare”. Se percepe cum un mic nimic pe care Dumnezeu a binevoit să-l privească. Maria nu atribuie alegerea divină virtuţii umilinţei sale, ci favorii divine, harului. A gândi altfel (aşa cum au făcut anumiţi autori vestiţi) înseamnă a distruge dintr-o dată umilinţa Mariei. Umilinţa are un statut cu totul special: o are cel care nu crede că o are; nu o are cel care crede că o are.

Din această recunoaştere a lui Dumnezeu, a propriei fiinţe şi a adevărului, se eliberează bucuria şi tresăltarea: „Duhul meu tresaltă de bucurie…”. Bucurie năvalnică a adevărului, bucurie pentru acţiunea divină, bucuria laudei pure şi gratuite. Maria îl preamăreşte pe Dumnezeu pentru El însuşi, chiar dacă îl preamăreşte pentru ceea ce a făcut în ea, adică pornind de la propria experienţă, aşa cum fac toţi marii rugători din Biblie. Jubilarea Mariei este jubilarea escatologică pentru acţiunea definitivă a lui Dumnezeu şi este jubilarea de creatură pentru faptul că se simte creatură iubită de Creator, în slujba Celui Sfânt, a iubirii, a frumuseţii, a veşniciei. Este plinătatea bucuriei. Sfântul Bonaventura, care avea experienţa directă a efectelor transformatoare ale vizitei lui Dumnezeu la suflet, vorbeşte despre venirea Duhului Sfânt în Maria, în momentul Bunei Vestiri, ca despre un foc care o înflăcărează în întregime: „A venit asupra ei – scrie el – Duhul Sfânt ca foc divin care a înflăcărat mintea sa şi a sfinţit trupul său conferindu-i o puritate foarte perfectă […]. Oh, dacă tu ai fi capabil să simţi, în vreo măsură, ce şi cât de mare a fost incendiul coborât din cer, ce răcorire adusă […]. Dacă ai putea auzi cântarea jubilantă a Fecioarei!”[3].

Chiar şi cea mai exigentă şi riguroasă exegeză ştiinţifică îşi dă seama că aici ne aflăm în faţa unor cuvinte care nu se pot înţelege cu mijloacele normale de analiză filologică şi mărturiseşte: „Cine citeşte aceste rânduri este chemat să împărtăşească jubilarea; numai comunitatea concelebrantă a celor care cred în Cristos şi a credincioşilor săi este la înălţimea acestor texte”[4]. Este o vorbire „în Duh” care nu se poate înţelege decât în Duhul.

O nouă privire asupra lumii

Magnificat se compune din două părţi. Ceea ce se schimbă, în trecerea de la prima la a doua parte, nu este nici mijlocul expresiv nici tonul; din acest punct de vedere, cântarea este un flux continuu care nu prezintă cezuri; continuă seria de verbe la trecut care relatează ceea ce a făcut Dumnezeu, sau mai bine zis ceea ce a „început să facă”. Ceea ce se schimbă este numai domeniul acţiunii lui Dumnezeu: de la lucrurile pe care le-a făcut „în ea” se trece la observarea lucrurilor pe care le-a făcut în lume şi în istorie. Se iau în considerare efectele manifestării definitive a lui Dumnezeu, reflexiile sale asupra omenirii şi asupra istoriei. Aici observăm o a doua caracteristică a înţelepciunii evanghelice care constă în a uni cu euforia contactului cu Dumnezeu sobrietatea în a privi lumea, în a concilia între ele cel mai mare elan şi abandonare faţă de Dumnezeu cu cel mai mare realism critic faţă de istorie şi faţă de oameni.

Cu o serie de verbe puternice la aorist, Maria descrie, începând de la versetul 51, o răsturnare şi o schimbare radicală a pârţilor între oameni: „A dat jos – a înălţat; a umplut – a lăsat cu mâinile goale”. O cotitură neaşteptată şi ireversibilă, pentru că este lucrare a lui Dumnezeu care nu se schimbă şi nu se întoarce înapoi, aşa cum fac oamenii în schimb în lucrurile lor. În această schimbare se evidenţiază două categorii de persoane: pe de o parte categoria celor mândri-puternici-bogaţi, pe de altă parte categoria celor umili-flămânzi.

Este important ca noi să înţelegem în ce constă o astfel de răsturnare şi unde se produce, pentru altminteri există riscul de a răstălmăci toată cântarea şi cu ea fericirile evanghelice care sunt anticipate aici aproape cu aceleaşi cuvinte. Să privim la istorie: ce s-a întâmplat, de fapt, când a început să se realizeze evenimentul cântat de Maria? Oare a fost o revoluţie socială şi externă, prin care bogaţii sunt, dintr-o dată, sărăciţi şi flămânzii au fost săturaţi cu hrană? Oare a fost o distribuire mai dreaptă a bunurilor între clase? Nu. Oare cei puternici au fost material daţi jos de pe tronuri şi cei smeriţi înălţaţi? Nu; Irod a continuat să fie numit „cel Mare” şi Maria şi Iosif au trebuit să fugă în Egipt din cauza lui.

Aşadar dacă ceea ce se aştepta era o schimbare socială şi vizibilă, a fost o dezminţire totală din partea istoriei. Deci unde s-a petrecut acea răsturnare? (Pentru ce s-a petrecut ea?). S-a petrecut în credinţă! S-a manifestat împărăţia lui Dumnezeu şi acest lucru a provocat o revoluţie silenţioasă, dar radicală. Ca şi cum s-ar fi descoperit un bun care, dintr-o dată, a devalorizat moneda curentă. Bogatul apare ca un om care a pus deoparte o sumă uriaşă de bani, dar noaptea a fost o devalorizare de sută la sută şi dimineaţa s-a trezit că era un sărac mizerabil. Dimpotrivă, săracii şi flămânzii sunt avantajaţi, pentru că sunt mai pregătiţi să primească noua realitate, nu se tem de schimbare; au inima pregătită. Răsturnarea cântată de Maria este de acelaşi tip – spuneam – cu aceea proclamată de Isus cu fericirile şi cu parabola bogatului nemilos.

Maria vorbeşte despre bogăţie şi sărăcie pornind de la Dumnezeu; încă o dată, vorbeşte „coram Deo”, îl ia ca măsură pe Dumnezeu, nu pe om. Stabileşte criteriul „definitiv”, escatologic. Aşadar a spune că este vorba de o răsturnare petrecută „în credinţă” nu înseamnă a spune că ea este mai puţin reală şi radicală, mai puţin serioasă, ci că este infinit mai mult. Acesta nu este un desen creat de val pe nisipul mării pe care valul următor îl şterge. Este vorba de o bogăţie veşnică şi de o sărăcie la fel de veşnică.

Magnificat în gura Bisericii

Sfântul Irineu, comentând Buna Vestire, spune că „Maria, plină de tresăltare de bucurie, a strigat profetic în numele Bisericii: «Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul»”[5]. Maria este ca vocea solistă care intonează cea dintâi o arie care trebuie să fie repetată după aceea de cor. Aceasta este o convingere paşnică a Tradiţiei. Şi Origene şi-o însuşeşte: „Pentru aceştia (adică pentru cei care cred) Maria îl preamăreşte pe Domnul”. Şi el vorbeşte despre o „profeţie a Mariei”, cu privire la Magnificat. Asta înseamnă expresia „Maria figură a Bisericii” (typus Ecclesiae), folosită de Sfinţii Părinţi şi primită de Conciliul al II-lea din Vatican (cf. LG 63). A spune că Maria este „figură a Bisericii” înseamnă a spune că este personificarea ei, reprezentarea în formă sensibilă a unei realităţi spirituale; înseamnă a spune că este model al Bisericii. Ea este figură a Bisericii şi în sensul că în persoana sa se realizează, încă de la început şi în manieră perfectă, ideea de Biserică; în sensul că ea constituie, sub capul care este Cristos, membrul său principal şi primul rod.

Dar ce înseamnă a spune aici „Biserică” şi în locul cărei Biserici spune Irineu că Maria intonează Magnificat? Nu în locul Bisericii nominale, ci al Bisericii reale, adică nu al Bisericii în abstract, ci al Bisericii concrete, al persoanelor şi al sufletelor care compun Biserica. Magnificat nu este numai de recitat, ci de trăit, de însuşit de fiecare dintre noi; este cântarea „noastră”. Când spunem: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul”, acel „al meu” este de luat în sens direct, nu preluat.

Să fie în fiecare – scrie sfântul Ambroziu – sufletul Mariei pentru a-l preamări pe Domnul, să fie în fiecare duhul Mariei pentru a tresălta de bucurie în Dumnezeu […]. De fapt dacă după trup este una singură mama lui Cristos, după credinţă toate sufletele îl nasc pe Cristos; de fapt fiecare primeşte în sine Cuvântul lui Dumnezeu[6].

În lumina acestor principii, să încercăm acum să aplicăm nouă – Bisericii şi sufletului – cântarea Mariei şi să vedem ce trebuie să facem pentru „a ne asemăna” cu Maria nu numai în cuvinte, ci şi în fapte.

O şcoală de convertire evanghelică

Acolo unde Maria proclamă răsturnarea celor puternici şi a celor mândri, Magnificat aminteşte Bisericii care este vestea esenţială pe care trebuie s-o proclame lumii. O învaţă să fie şi ea „profetică”. Biserica trăieşte şi realizează cântarea Fecioarei atunci când repetă cu Maria: „I-a dat jos de pe tron pe cei puternici, pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale!”, şi repetă asta cu credinţă, distingând această veste de toate celelalte pronunţări pe care chiar are dreptul să le facă, în materie de dreptate, de pace, de ordine socială, ca interpretă calificată a legii naturale şi păzitoare a poruncii lui Cristos a iubirii fraterne.

Dacă cele două perspective sunt distincte, nu sunt însă separate şi fără nicio influenţă reciprocă. Dimpotrivă, vestea de credinţă a ceea ce Dumnezeu a făcut în istoria mântuirii (care este perspectiva în care se situează Magnificat) devine cea mai bună indicaţie a ceea ce omul trebuie să facă, la rândul său, în propria istorie umană şi, mai mult, a ceea ce Biserica însăşi are datoria să facă, în virtutea carităţii pe care trebuie să o aibă şi faţă de cel bogat, în vederea mântuirii sale. Mai mult decât „o incitare de a-i da jos de pe tron pe cei puternici pentru a-i înălţa pe cei smeriţi”, Magnificateste un avertisment salutar adresat bogaţilor şi celor puternici cu privire la pericolul teribil în care se află, exact aşa cum va fi, în intenţiile lui Isus, parabola bogatului nemilos.

Cel din Magnificat nu este aşadar unicul mod de a înfrunta problema, astăzi aşa de simţită, bogăţiei şi sărăciei, foamei şi săturării; există altele legitime şi ele care pornesc de la istorie, şi nu de la credinţă, şi cărora pe bună dreptate creştinii îşi dau sprijinul lor şi Biserica discernământul său. Însă acest mod evanghelic este cel pe care Biserica trebuie să-l proclame mereu şi tuturor ca mandat specific al său şi cu care trebuie să susţină efortul comun al tuturor oamenilor de bunăvoinţă. El este universal valabil şi mereu actual. Dacă prin ipoteză (vai, îndepărtată!) ar exista un timp şi un loc în care să nu mai fie nedreptăţi şi inegalităţi sociale între oameni, ci toţi să fie bogaţi şi sătui, pentru asta Biserica n-ar trebui să înceteze acolo, cu Maria, că Dumnezeu îi lasă pe cei bogaţi cu mâinile goale. Mai mult, acolo ar trebui să proclame asta cu şi mai mare forţă. Magnificat este actuală în ţările bogate, nu mai puţin decât în ţările din lumea a treia.

Există planuri şi aspecte ale realităţii care nu se percep cu ochiul liber, ci numai cu ajutorul unei lumini speciale: ori cu razele infraroşii, ori cu razele ultraviolete. Imaginea obţinută cu această lumină specială este foarte diferită şi surprinzătoare pentru cel care este obişnuit să vadă aceeaşi panoramă la lumina naturală. Biserica posedă, graţie cuvântului lui Dumnezeu, o imagine diferită a realităţii lumii, unica definitivă, pentru că este obţinută cu lumina lui Dumnezeu şi pentru că este aceeaşi pe care o are Dumnezeu. Ea nu poate ascunde această imagine. Ba chiar trebuie s-o răspândească, fără a înceta vreodată, s-o facă cunoscută oamenilor, pentru că are legătură cu destinul lor veşnic. Este imaginea care la sfârşit va rămâne atunci când va trece „schema din această lume”. A o face cunoscută, uneori, cu cuvinte simple, directe şi profetice, ca acelea ale Mariei, cum se spun lucrurile de care suntem intim şi liniştit convinşi. Şi asta şi cu preţul de a părea naivă şi în afara lumii, în faţa opiniei dominante şi a spiritului timpului.

Apocalipsul ne dă un exemplu al acestui limbaj profetic, direct şi curajos, în care, opiniei umane îi este contrapus adevărul divin: „Pentru că tu spui [şi acest «tu» poate să fie persoana, aşa cum poate să fie o întreagă societate]: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu am nevoie de nimic», dar tu nu ştii că eşti mizerabil, vrednic de milă, sărac, orb şi gol” (Ap 3,17).

Într-o celebră poveste a lui Andersen, se vorbeşte despre un rege pe care nişte escroci l-au făcut să creadă că există o stofă minunată care are prerogativa de a fi invizibilă pentru nepricepuţi şi inepţi şi vizibilă numai pentru înţelepţi. El, cel dintâi, desigur, n-o vede, dar îi este frică să spună asta, de teamă să nu fie considerat ca unul dintre nepricepuţi, şi aşa fac toţi slujitorii săi şi tot poporul. Regele defilează pe străzi fără să aibă ceva pe el, însă toţi, pentru a nu se trăda, se prefac că admiră haina foarte frumoasă, până când se aude glăsciorul unui copil care strigă în mulţime: „Dar regele este gol!”, stricând fermecarea, şi toţi în sfârşit au curajul să admită că acea haină vestită nu există.

Biserica trebuie să fie ca glăsciorul acelui copil, care, unei anumite lumi total infatuate de propriile bogăţii şi care induce să fie considerat nesăbuit şi nepriceput cel care arată că nu crede în ele, repetă, cu cuvintele din Apocalips: „Tu nu ştii că eşti gol!”. Aici se vede cu într-adevăr Maria, în Magnificat, „vorbeşte profetic pentru Biserică”: ea, cea dintâi, pornind de la Dumnezeu, a scos în evidenţă marea sărăcie a bogăţiei din această lume. Magnificat, singură, justifică titlul de „Stea a evanghelizării” pe care sfântul Paul al VI-lea l-a atribuit Mariei în exortaţia sa Evangelii nuntiandi.

Magnificat, chemare la convertire

Ar însemna să se răstălmăcească total această parte din Magnificat care vorbeşte despre cei mândri şi despre cei smeriţi, despre cei bogaţi şi despre flămânzi, dacă am izola-o numai în domeniul lucrurilor pe care Biserica şi credinciosul trebuie să le predice lumii. Aici nu este vorba despre ceva care trebuie numai predicat, ci despre ceva care înainte de toate trebuie practicat. Maria poate să proclame fericirea celor smeriţi şi a celor săraci pentru că ea însăşi este printre cei smeriţi şi săraci. Răsturnarea prospectată de ea trebuie să aibă loc înainte de toate în interiorul celui care repetă Magnificat şi se roagă cu această cântare. Dumnezeu – spune Maria – i-a răsturnat pe cei mândri „în cugetul inimii lor”.

Dintr-o dată, discursul este dus din afară înăuntru, de la discuţiile teologice, în care toţi au dreptate, la gândurile inimii, în care toţi greşim. Omul care trăieşte „pentru el însuşi”, al cărui Dumnezeu nu este Domnul, ci propriul „eu”, este un om care şi-a construit un tron şi şade pe el dictând altora legea. Acum Dumnezeu – spune Maria – îi dă jos pe aceştia de pe tronul lor; scoate în evidenţă non-adevărul şi nedreptatea lor. Există o lume interioară, făcută din gânduri, voinţe, dorinţe şi patimi, din care – spune sfântul Iacob – provin războaiele şi certurile, nedreptăţile şi samavolniciile care sunt în mijlocul nostru (cf. Iac 4,1) şi până când nimeni nu începe cu vindecarea acestei rădăcini, nimic nu se schimbă cu adevărat în lume şi dacă se schimbă ceva este pentru a reproduce, în continuare, aceeaşi situaţie de dinainte.

Cât de aproape de noi ajunge cântarea Mariei, cum ne scrutează adânc şi cum pune într-adevăr „securea la rădăcină”! Ce nebunie şi incoerenţă ar fi a mea, dacă în fiecare zi, la vespere, aş repeta, cu Maria, că Dumnezeu „i-a dat jos de pe tron pe cei puternici” şi între timp aş continua să doresc puterea, un loc mai sus, o promovare umană, o înaintare în carieră şi aş pierde pacea dacă ea ar întârzia să vină; dacă în fiecare zi aş proclama, cu Maria, că Dumnezeu „i-a lăsat pe cei bogaţi cu mâinile goale” şi între timp aş dori fără încetare să mă îmbogăţesc şi să am tot mai mult lucruri şi lucruri tot mai rafinate; dacă aş prefera să fiu cu mâinile goale în faţa lui Dumnezeu, în loc să fiu cu mâinile goale în faţa lumii, goale de bunurile lui Dumnezeu, în loc să fie goale de bunurile din această lume. Ce nebunie ar fi a mea dacă aş continua să repet, cu Maria, că Dumnezeu „priveşte spre cei smeriţi”, că se apropie de ei, în timp ce îi ţine la distanţă pe cei mândri şi pe cei bogaţi în toate, şi apoi aş fi dintre aceia care fac exact contrariul.

În fiecare zi – a scris Luther comentând Magnificat – trebuie să constatăm că fiecare se străduieşte să se ridice mai presus de sine, la o poziţie de onoare, de putere, de bogăţie, de dominare, la o viaţă aranjată şi la tot ceea ce este mare şi mândru. Şi fiecare vrea să stea cu astfel de persoane, aleargă după ele, le slujeşte cu plăcere, fiecare vrea să participe la măreţia lor […]. Nimeni nu vrea să privească în jos, unde este sărăcie, dezonoare, nevoie, suferinţă şi angoasă, ba chiar toţi îşi întorc privirea de la această condiţie. Fiecare fuge de persoanele încercate astfel, le evită, le lasă singure, nimeni nu se gândeşte să le ajute, să le asiste şi să facă în aşa fel încât şi ele să devină ceva: trebuie să rămână jos şi să fie dispreţuite[7].

Dumnezeu – ne aminteşte Maria – face opusul la toate acestea: îi ţine la distanţă pe cei mândri şi îi înalţă până la El pe cei smeriţi şi pe cei mici; stă cu plăcere mai mare cu cei nevoiaşi şi cei flămânzi care-l umplu de implorări şi cu cereri, decât cu cei bogaţi şi sătui care n-au nevoie de El şi nu-i cer nimic. Făcând astfel, Maria ne îndeamnă, cu dulceaţă maternă, să-l imităm pe Dumnezeu, să ne însuşim drumul său. Ne învaţă căile lui Dumnezeu. Magnificat este cu adevărat o minunată şcoală de înţelepciune evanghelică. O şcoală de convertire continuă.

Ca toată Scriptura, ea este o oglindă (cf. Iac 1,23) şi ştim că oglinda poate fi folosită în două moduri diferite. Poate fi folosită îndreptată spre exterior, spre ceilalţi, ca oglindă concavă, proiectând lumina soarelui spre un punct îndepărtat până la incendierea lui, aşa cum a făcut Arhimede cu navele romane, sau poate să fie folosită ţinând-o spre sine, pentru a vedea în ea propria faţă şi a-i corecta defectele şi urâciunile. Sfântul Iacob ne îndeamnă s-o folosim mai ales în acest al doilea mod, pentru a ne pune „pe foc” pe noi înşine, mai înainte decât pe ceilalţi.

„Scriptura – spunea sfântul Grigore cel Mare – creşte cu puterea de a fi citită”[8]. Acelaşi lucru se întâmplă cu Magnificat, cuvintele sale sunt îmbogăţite, nu consumate, de folosirea sa. Înainte de noi, cete de sfinţi sau de simpli credincioşi s-au rugat cu aceste cuvinte, le-au gustat adevărul, le-au pus conţinutul în practică. Prin comuniunea sfinţilor în trupul mistic, tot acest patrimoniu imens aderă acum la Magnificat. Este bine să ne rugăm aşa cum ea, în cor, cu toţi cei care se roagă în Biserică. Dumnezeu ascultă astfel această cântare.

Pentru a intra în acest cor care străbate secolele, este suficient ca noi să vrem să prezentăm din nou lui Dumnezeu sentimentele şi elanul Mariei care cea dintâi a intonat-o „în numele Bisericii”, al învăţătorilor care au comentat-o, al artiştilor care au interpretat-o cu credinţă, al celor evlavioşi şi al celor smeriţi cu inima care au trăit-o. Graţie acestei cântări minunate, Maria continuă să-l preamărească pe Domnul pentru toate generaţiile; glasul său, ca acela al unei corifee, susţine şi trage după el glasul Bisericii.

Un rugător din psaltire îi invită pe toţi să se unească cu el, spunând: „Preamăriţi-l pe Domnul împreună cu mine” (Ps 34,4). Maria repetă copiilor săi aceleaşi cuvinte. Dacă pot îndrăzni să interpretez gândul său, Sfântul Părinte, în ziua jubileului său sacerdotal, ne adresează aceeaşi invitaţie: „Preamăriţi-l pe Domnul împreună cu mine”. Şi noi, Sanctitate, vă promitem să facem asta.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] H. Schürmann, Il Vangelo di Luca, I, Paideia, Brescia 1983, pag. 251.

[2] Cf. Sfântul Augustin, Confesiuni, VII, 16; XI, 9.

[3] S. Bonaventura, Lignum vitae, I, 3.

[4] H. Schürmann, Il Vangelo di Luca, I, Paideia, Brescia 1983, pag. 172.

[5] Sf. Irineu, Adversus haereses, III, 10, 2 (SCh 211, pag. 118).

[6] Sfântul Ambroziu, Comentariu la Evanghelia lui Luca, II, 26 (CC 14, pag. 42).

[7] Ed. Weimar, 7, pag. 547.

[8] S. Gregorio Magno, Moralia, 20, 1 (PL 76, 135).


SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00

Singură cu Dumnezeu

Maria n-a celebrat Adventul,
l-a trăit în trupul său;
ca orice femeie însărcinată,
Maria ştie ce înseamnă a fi „în aşteptare”
şi poate să ne ajute şi pe noi să aşteptăm,
în sens puternic şi existenţial,
venirea Răscumpărătorului nostru.Mama Maria si Pruncul Isus

Fericită cea care a crezut! Maria la Buna Vestire

Prima predică de Advent 2019 a părintelui Raniero Cantalamessa:
Fericită cea care a crezut! Maria la Buna Vestire

În fiecare an liturgia ne pregăteşte pentru Crăciun cu trei mari călăuze: Isaia, Ioan Botezătorul şi Maria; profetul, precursorul, mama. Primul l-a vestit de departe, al doilea l-a arătat prezent în lume, mama l-a purtat în sân. Pentru acest Advent 2019 m-am gândit să ne încredinţăm în întregime Mamei. Nimeni mai bine ca ea nu ne poate predispune să celebrăm spiritual naşterea Răscumpărătorului.

Ea n-a celebrat Adventul, l-a trăit în trupul său; ca orice femeie însărcinată, Maria ştie ce înseamnă a fi „în aşteptare” şi poate să ne ajute şi pe noi să aşteptăm, în sens puternic şi existenţial, venirea Răscumpărătorului nostru. O vom contempla pe Născătoarea de Dumnezeu în cele trei momente în care Scriptura însăşi ne-o prezintă în centrul evenimentelor: Buna Vestire, Vizita la Elisabeta şi Naşterea Domnului.

„Iată, slujitoarea Domnului…”

Începem de la Buna Vestire. Când Maria a ajuns la Elisabeta, aceasta a primit-o cu mare bucurie şi, „plină de Duh Sfânt”, a exclamat: Fericită cea care a crezut în împlinirea cuvintelor Domnului (Lc1,45). Sfântul evanghelist Luca se foloseşte de episodul Vizitei care de un mijloc pentru a scoate în evidenţă ceea ce s-a împlinit în secretul din Nazaret şi pe care numai în dialogul cu o interlocutoare putea să fie manifestat şi să asume un caracter obiectiv şi public.

Marele lucru care a avut loc la Nazaret, după salutul îngerului, este că Maria „a crezut” şi astfel a devenit „Mama Domnului”. Nu este îndoială că acest a crezut se referă la răspunsul Mariei dat îngerului: „Iată, slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Cu aceste cuvinte puţine şi simple s-a consumat cel mai mare şi decisiv act de credinţă din istoria lumii. Acest cuvânt al Mariei reprezintă apogeul oricărui comportament religios în faţa lui Dumnezeu. Cu acest răspuns al său – scrie Origene – este ca şi cum Maria i-ar spune lui Dumnezeu: „Iată, sunt o tăbliţă de scris: Scriitorul să scrie ce vrea, să facă din mine ceea ce vrea Stăpânul a toate”[1]. El o compară pe Maria cu tăbliţa ceruită care se folosea, în timpul său, pentru a scrie. Maria, am spune noi astăzi, se oferă lui Dumnezeu ca o pagină albă, pe care El poate să scrie tot ceea ce vrea.

„Într-o clipă care nu mai apune niciodată şi care rămâne valabilă pentru toată veşnicia, cuvântul Mariei a fost cuvântul omenirii şi «da»-ul său, amin-ul întregii creaţii spus la «da»-ul lui Dumnezeu” (K. Rahner). În ea este ca şi cum Dumnezeu ar interpela din nou libertatea creată, oferindu-i o posibilitate de răscumpărare. Acesta este sensul profund al paralelismului: Eva – Maria, îndrăgit de Sfinţii Părinţi şi de toată tradiţia. „Ceea ce Eva a legat cu necredinţa sa, Maria a dezlegat cu credinţa sa”[2].

Din cuvintele Elisabetei: „Fericită aceea care a crezut”, se vede cum deja în Evanghelie, maternitatea divină a Mariei nu este înţeleasă numai ca maternitate fizică, ci şi ca maternitate spirituală, întemeiată pe credinţă. Pe asta se bazează sfântul Augustin atunci când scrie: „Fecioara Maria a născut crezând, ceea ce a zămislit crezând… După ce îngerul a vorbit, ea, plină de credinţă (fide plena), zămislindu-l pe Cristos mai întâi în inimă decât în sân, a răspuns: Iată, slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău”[3]. Plinătăţii de har din partea lui Dumnezeu îi corespunde plinătatea credinţei din partea Mariei; lui „gratia plena” îi corespunde „fide plena”.

Singură cu Dumnezeu

La prima vedere, actul de credinţă al Mariei a fost unul uşor şi chiar normal. A deveni mamă a unui rege care avea să domnească în veci asupra casei lui Iacob, mama lui Mesia! Nu era ceea ce orice tânără evreică visa să fie? Însă acesta este un mod de a raţiona destul de uman şi trupesc. Adevărata credinţă nu este niciodată un privilegiu sau o onoare, ci este întotdeauna un pic un a muri, şi aşa a fost mai ales credinţa Mariei în acest moment. Înainte de toate, Dumnezeu nu înşală niciodată, nu smulge niciodată de la creaturi consensuri în mod fraudulos, ascunzându-le consecinţele pe care le vor întâlni.

Vedem asta în toate marile chemări ale lui Dumnezeu. Lui Ieremia îi prevesteşte: „Vor lupta împotriva ta” (Ier 1,19) şi despre Saul îi spune lui Anania: „Eu îi voi arăta cât trebuie să sufere el pentru numele meu” (Fap 9,16). Numai cu Maria, pentru o misiune ca a ei, avea să acţioneze altfel? În lumina Duhului Sfânt, care însoţeşte chemarea lui Dumnezeu, cu siguranţă ea a întrevăzut că şi drumul său nu va fi diferit de cel al tuturor celorlalţi chemaţi. De altfel, Simeon, foarte curând, va da exprimare acestui presentiment, când îi va spune că o sabie îi va străpunge sufletul.

Dar deja pe planul simplu uman, Maria ajunge într-o singurătate totală. Cui poate să explice ceea ce s-a întâmplat în ea? Cine o va crede atunci când va spune că pruncul pe care-l poartă în sân este „lucrare a Duhului Sfânt”? Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată înaintea ei şi nu se va întâmpla niciodată după ea. Maria cunoştea cu siguranţă ceea ce era scris în legea lui Moise, adică faptul că tânăra care în momentul nunţii nu era găsită în stare de feciorie, trebuia să fie scoasă la intrarea casei tatălui şi ucisă cu pietre de oamenii din sat (cf. Dt 22,20 şu).

Noi vorbim cu plăcere astăzi despre riscul credinţei, înţelegând, în general, cu asta riscul intelectual; însă pentru Maria a fost vorba despre un risc real! Carlo Carrretto, în broşura sa despre Sfânta Fecioară Maria intitulată Fericită tu care ai crezut (Beata te che hai creduto, Ed. Paoline 1986). Relatează cu a ajuns să descopere credinţa Mariei. Când trăia în pustiu, a aflat de la unii prieteni ai săi tuareg că o tânără din tabără a fost logodită cu un tânăr, dar care nu a mers să locuiască împreună cu el, fiind prea tânără. A legat acest fapt cu ceea ce spune Luca despre Maria. De aceea, după doi ani, trecând din nou în aceeaşi tabără, a cerut veşti despre tânără. A observat o anumită reţinere în rândul interlocutorilor săi şi mai târziu unul dintre ei, apropiindu-se în mare secret, a făcut un semn: a trecut o mână pe gât cu gestul caracteristic al arabilor când vor să spună: „A fost decapitată”. S-a descoperit că era însărcinată înainte de căsătorie şi onoarea familiei cerea acel sfârşit. Atunci s-a gândit din nou la Maria, la privirile nemiloase ale oamenilor din Nazaret, la clipirile din ochi, a înţeles singurătatea Mariei, şi în aceeaşi noapte a ales-o ca însoţitoare de călătorie şi maestră a credinţei sale.

Maria este singura care a crezut „în situaţie de contemporaneitate”, adică în timp ce se petrecea lucrul, înainte de orice confirmare şi de orice validare din partea evenimentelor şi a istoriei. A crezut în singurătate totală. Isus i-a spus lui Toma: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut” (In 20,29): Maria este prima din cei care au crezut fără să fi văzut încă.

Despre Abraham, într-o situaţie asemănătoare, când i-a fost promis şi lui un fiu deşi era la vârstă înaintată, Scriptura spune, aproape cu aer de triumf şi de uimire: Abraham a avut credinţă în Dumnezeu şi acest lucru i-a fost considerat ca dreptate (Gen 15,6). Oh, cât de mult se spune asta acum mai triumfal, la noi, despre Maria! Maria a avut credinţă în Dumnezeu şi asta i-a fost considerat ca dreptate. Cel mai mare act de dreptate nefăcut vreodată pe pământ de o fiinţă umană, după aceea a lui Isus, care este însă şi Dumnezeu.

Sfântul Paul spune că Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie (2Cor 9,7) şi Maria a spus lui Dumnezeu „da”-ul său cu bucurie. Verbul cu care Maria exprimă consensul său, şi care s-a tradus cu „fiat” sau cu „fie mie”, în original, este la optativ (genoito); el nu exprimă o simplă acceptare resemnată, ci dorinţă vie. Ca şi cum ar spune: „Doresc şi eu, cu toată fiinţa mea, ceea ce doreşte Dumnezeu; să se împlinească repede ceea ce vrea El”. Cu adevărat, aşa cum spunea sfântul Augustin, încă înainte de a-l zămisli pe Cristos în trupul său ea l-a zămislit în inima sa.

Însă Maria n-a spus „fiat” care este cuvânt latin; n-a spus nici „genoito” care este cuvânt grec. Aşadar ce a spus? Care este cuvântul care, în limba vorbită de Maria, corespunde mai aproape de această expresie? Ce spunea un evreu când voia să spună „aşa să fie”? Spunea „amin!”. Dacă este permis să încercăm să urcăm, cu reflecţie pioasă, la ipsissima vox, la cuvântul exact ieşit din gura Mariei – sau cel puţin la cuvântul care era, în acest punct, în sursa iudaică folosită de Luca –, acesta trebuie să fi fost tocmai cuvântul „amin”. Amin – cuvânt ebraic, a cărui rădăcină înseamnă soliditate, certitudine – a fost folosit în liturgie ca răspuns de credinţă la Cuvântul lui Dumnezeu. De fiecare dată când, la sfârşitul anumitor psalmi, în Vulgata se citeşte „fiat, fiat” (în versiunea Septuagintei: genoito, genoito), originalul ebraic, cunoscut de Maria, aduce: Amin, amin! Cu Amin se recunoaşte ceea ce a fost spus ca un cuvânt ferm, stabil, valabil şi obligatoriu. Traducerea sa exactă, atunci când este răspuns la Cuvântul lui Dumnezeu, este aceasta: „Aşa este şi aşa să fie”. Indică în acelaşi timp credinţă şi ascultare; recunoaşte că ceea ce Dumnezeu spune este adevărat şi ne supunem. Şi a spune „da” lui Dumnezeu. În acest sens îl găsim chiar în gura lui Isus: „Da, amin, Tată, pentru că aceasta a fost dorinţa ta…” (cf. Mt 11,26). Ba chiar El este Amin-ul personificat: „Aşa vorbeşte Amin…” (Ap 3,14) şi prin intermediul Lui orice alt „amin” rostit pe pământ se înalţă de acum la Dumnezeu (cf. 2Cor 1,20). Aşa cum „fiat”-ul Mariei precedă pe cel al lui Isus în Ghetsemani, tot aşa „amin”-ul său precedă pe cel al Fiului. Şi Maria este un „amin” personificat spus lui Dumnezeu.

Pe urmele Mariei

Aşa cum urmele unei nave frumoase se lărgesc până când dispar şi se pierd la orizont, dar încep cu un vârf, care este însuşi vârful navei, tot aşa sunt urmele credincioşilor care formează Biserica. Ele încep cu un vârf şi acest vârf este credinţa Mariei, „fiat”-ul său. Credinţa, împreună cu sora sa, speranţa, este singurul lucru care nu începe cu Cristos, ci cu Biserica şi de aceea cu Maria, care este primul ei membru, în ordinea timpului şi în ordinea importanţei. Isus nu poate să fie subiectul credinţei creştine pentru că este obiectul ei. Scrisoarea către Evrei ne dă o listă a celor care au avut credinţă: „Prin credinţă, Abel… Prin credinţă, Abraham… Prin credinţă, Moise…” (Evr 11,4 şu). Însă această listă nu-l include pe Isus. Isus este numit „începutul şi desăvârşirea credinţei” (Evr 12,2), nu unul dintre credincioşi, fie el şi primul.

Numai datorită faptului de a crede, noi ne aflăm aşadar pe urmele Mariei şi vrem acum să aprofundăm ce înseamnă a merge cu adevărat pe urmele sale. Citind ceea ce se referă la Sfânta Fecioară Maria în Biblie, Biserica a urmat, încă din timpul Sfinţilor Părinţi, un criteriu care se poate exprima aşa: „Maria, vel Ecclesia, vel anima”, Maria, adică Biserica, adică sufletul. Sensul este că ceea ce se spune în Scriptură în special despre Maria, trebuie înţeles universal despre Biserică şi ceea ce se spune universal despre Biserică trebuie înţeles în mod singular pentru fiecare suflet credincios. Respectând şi noi acest principiu, să vedem acum ceea ce are de spus credinţa Mariei mai întâi Bisericii în ansamblul său şi apoi fiecăruia dintre noi, adică fiecărui suflet în parte. Să evidenţiem mai întâi implicaţiile ecleziale sau teologice ale credinţei Mariei şi apoi cele personale sau ascetice. În acest mod, viaţa Sfintei Fecioare Maria nu foloseşte numai pentru a mări evlavia noastră privată, ci şi înţelegerea noastră profundă a Cuvântului lui Dumnezeu şi a problemelor Bisericii.

Înainte de toate Maria ne vorbeşte despre importanţa credinţei. Nu există sunet, nici muzică acolo unde nu este o ureche capabilă să asculte, oricât ar răsuna în aer melodii şi acorduri sublime. Nu există har, sau cel puţin harul nu poate acţiona, dacă nu găseşte credinţa ca să-l primească. Aşa cum ploaia nu poate face să încolţească nimic până când nu găseşte un teren care să o primească, tot aşa harul dacă nu găseşte credinţa. Prin credinţă noi suntem „sensibili” la har. Credinţa este baza a toate; este prima şi cea mai bună lucrare de îndeplinit. Lucrarea lui Dumnezeu este aceasta, spune Isus: să credeţi (cf. In 6,29). Credinţa este aşa de importantă pentru că este singura care menţine harului gratuitatea sa. Nu încearcă să inverseze părţile, făcând din Dumnezeu un datornic şi din om un creditor. Pentru aceasta ea este atât de îndrăgită de Dumnezeu care face să depindă de credinţă practic totul, în raporturile sale cu omul.

Har şi credinţă: sunt puşi, în acest mod, cei doi pilaştri ai mântuirii; sunt date omului cele două picioare pentru a merge sau cele două aripi pentru a zbura. Însă nu este vorba despre două lucruri paralele, ca şi cum de la Dumnezeu ar veni harul şi de la noi credinţa, iar mântuirea ar depinde astfel, în părţi egale, de Dumnezeu şi de noi, de har şi de libertate. Vai dacă unul ar gândi: harul depinde de Dumnezeu, însă credinţa depinde de mine; împreună, eu şi Dumnezeu, facem mântuirea! Am fi făcut din nou, din Dumnezeu, un datornic, unul care depinde într-un fel de noi, şi care trebuie să împărtăşească meritul şi gloria cu noi. Sfântul Paul elimină orice îndoială atunci când spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi datorită credinţei şi asta (adică faptul de a crede, sau, mai global, a fi mântuiţi prin har datorită credinţei, care este acelaşi lucru) nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Ef 2,8 şu). Şi în Maria actul de credinţă a fost provocat de harul Duhului Sfânt.

Ceea ce acum ne interesează este să evidenţiem unele aspecte ale credinţei Mariei care pot ajuta Biserica de astăzi să creadă mai deplin. Actul de credinţă al Mariei este deosebit de personal, unic şi irepetabil. Este o încredere în Dumnezeu şi o încredinţare totală lui Dumnezeu. Şi un raport de la persoană la persoană. Asta se numeşte credinţă subiectivă. Aici accentul este pe faptul de a crede, mai mult decât pe lucrurile crezute. Însă credinţa Mariei este deosebit de obiectivă, comunitară. Ea nu crede într-un Dumnezeu subiectiv, personal, desprins de toate, şi care se revelează numai ei în secret. În schimb crede în Dumnezeul părinţilor, în Dumnezeul poporului său. Recunoaşte în Dumnezeu care i se revelează, pe Dumnezeul promisiunilor, pe Dumnezeul lui Abraham şi al descendenţei sale.

Ea se inserează cu umilinţă în ceata credincioşilor, devine prima credincioasă a noii alianţe, aşa cum Abraham a fost primul credincios al vechii alianţe. Magnificat-ul este plin în întregime de această credinţă bazată pe Scripturi şi de referinţe la istoria poporului său. Dumnezeul Mariei este un Dumnezeu cu trăsături în mod tipic biblice: Domn, Puternic, Sfânt, Mântuitor. Maria n-ar fi crezut în înger, dacă i-ar fi revelat un Dumnezeu diferit, pe care ea n-ar fi putut să-l recunoască drept Dumnezeul poporului său Israel. Şi în exterior, Maria se adaptează acestei credinţe. De fapt, se supune tuturor prescrierilor legii; îl circumcide pe Prunc, îl prezintă la templu, se supune ea însăşi ritului purificării, urcă la Ierusalim pentru Paşti.

Or, toate acestea sunt pentru noi de mare învăţătură. Şi credinţa, ca şi harul, a fost supus, de-a lungul secolelor, unui fenomen de analiză şi de fărâmiţare, motiv pentru care există nenumărate specii şi subspecii de credinţă. De exemplu, fraţii protestanţi valorizează mai mult acel prim aspect, subiectiv şi personal, al credinţei. „Credinţa – scrie Luther – este o încredere vie şi îndrăzneaţă în harul lui Dumnezeu”; este o „încredere fermă”. În unele curente ale protestantismului, cum ar fi în pietism, unde această tendinţă este dusă la extrem, dogmele şi aşa-numitele adevăruri de credinţă n-au aproape nicio relevanţă. Atitudinea interioară, personală, faţă de Dumnezeu este lucrul cel mai important şi aproape exclusiv.

În schimb, în tradiţia catolică şi ortodoxă, încă din antichitate, a avut o importanţă foarte mare problema credinţei drepte sau a ortodoxiei. Problema lucrurilor care trebuie crezute a depăşit, foarte repede, aspectul subiectiv şi personal al credinţei, adică actul de credinţă. Tratatele Sfinţilor Părinţi, intitulate „Despre credinţă” (De fide) nici măcar nu amintesc de credinţă ca act subiectiv, ca încredere şi abandonare, ci se preocupă să stabilească adevărurile de credinţă care trebuie crezute în comuniune cu toată Biserica, în polemică împotriva ereticilor. Ca urmare a Reformei, ca reacţie la accentuarea unilaterală a credinţei-încrederii, această tendinţă s-a accentuat în Biserica catolică. A crede înseamnă îndeosebi a adera la crezul Bisericii. Sfântul Paul spunea că „se crede cu inima şi cu gura se dă mărturie” (cf. Rom 10,10): „mărturisirea” dreptei credinţe a depăşit adesea „credinţei cu inima”.

Maria ne determină să regăsim, şi în acest domeniu, „întregul” care este cu atât mai bogat şi mai frumos decât fiecare parte. Nu este suficient a avea o credinţă numai subiectivă, o credinţă care să fie o abandonare lui Dumnezeu în intimitatea propriei conştiinţe. Este atât de uşor, pe această cale, să-l reducem pe Dumnezeu la propria măsură. Asta se întâmplă atunci când ne facem o proprie idee despre Dumnezeu, bazată pe o proprie interpretare personală a Bibliei, sau pe interpretarea propriului grup restrâns, şi apoi se aderă la ea cu toate forţele, eventual şi cu fanatism, fără a-şi da seama că de acum se crede mai mult în ei înşişi decât în Dumnezeu şi că toată acea încredere de neclintit în Dumnezeu nu este altceva decât o încredere de neclintit în ei înşişi.

Însă nu este suficientă nici o credinţă numai obiectivă şi dogmatică, dacă această nu realizează contactul intim, personal, de la eu la tu, cu Dumnezeu. Ea devine cu uşurinţă o credinţă moartă, o credinţă prin terţă persoană sau prin terţă instituţie, care se prăbuşeşte imediat ce intră în criză, pentru orice motiv, propriul raport cu instituţia care este Biserica. Este uşor, în acest mod, ca un creştin să ajungă la sfârşitul vieţii, fără să fi făcut vreodată un act de credinţă liber şi personal, care este singurul care justifică numele de „credincios”.

Aşadar trebuie crezut personal, dar în Biserică; a crede în Biserică, dar personal. Credinţa dogmatică a Bisericii nu mortifică actul personal şi spontaneitatea credinţei, ci chiar o ocroteşte şi permite să fie cunoscut şi îmbrăţişat un Dumnezeu imens mai mare decât cel din sărmana mea experienţă. De fapt, nicio creatură nu este capabilă să îmbrăţişeze, cu actul său de credinţă, tot ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu. Credinţa Bisericii este ca unghiul larg care ne permite să vedem şi să fotografiem, dintr-o panoramă, o porţiune mult mai mare a obiectivului simplu. Alăturându-mă credinţei Bisericii, îmi însuşesc credinţa tuturor celor care m-au precedat: apostolii, martirii, învăţătorii. Sfinţii, neputând să ia cu ei în cer credinţa – unde ea nu mai foloseşte –, au lăsat-o ca moştenire Bisericii. Există o putere incredibilă cuprinsă în acele cuvinte: „Eu cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul…”. Micul meu „eu”, unit şi amestecat cu acel mare al întregului trup mistic al lui Cristos, trecut şi prezent, formează un strigăt mai puternic decât vuietul mării care face să se cutremure temeliile împărăţiei întunericului.

Să credem şi noi!

Acum să trecem la considerarea implicaţiilor personale şi ascetice care provin din credinţa Mariei. Sfântul Augustin, după ce a afirmat, în textul citat mai sus, că Maria „plină de credinţă, a născut crezând ceea ce a zămislit crezând”, scoate din asta o aplicaţie practică spunând: „Maria a crezut şi în ea ceea ce a crezut s-a adeverit. Să credem şi noi, pentru ca tot ceea ce s-a adeverit în ea să ne poată folosi şi nouă”.

Să credem şi noi! Contemplarea credinţei Mariei ne determină să reînnoim înainte de toate actul nostru personal de credinţă şi de abandonare în Dumnezeu. De aici derivă importanţa decisivă de a-i spune lui Dumnezeu, o dată în viaţă, un „fie mie, fiat”, ca acela al Mariei. Când are loc asta, el este un adevărat act învăluit în mister pentru că implică împreună harul şi libertatea; este un soi de zămislire. Creatura nu poate face asta singură; de aceea Dumnezeu o ajută fără să-i ia libertatea. Aşadar ce trebuie făcut? Este simplu: după ce ne-am rugat, pentru ca să nu fie un lucru superficial, să-i spunem lui Dumnezeu cu aceleaşi cuvinte ale Mariei: „Iată-mă, sunt slujitorul, sau slujitoarea, Domnului: fie mie după cuvântul tău!”. Spun amin, da, Dumnezeul meu, întregului tău proiect, te cedez pe mine însumi!

Însă trebuie să ne amintim că Maria a spus „fiat”-ul său la optativ, cu dorinţă şi bucurie. De câte ori repetăm noi acele cuvinte într-o stare sufletească de resemnare ascunsă, ca acela care, înclinându-şi capul, spune cu dinţii strânşi: „Dacă nu se poate face altfel, ei bine, facă-se voia ta!”. Maria ne învaţă să spunem altfel. Ştiind că voinţa lui Dumnezeu cu privire la noi este infinit mai frumoasă şi mai bogată în promisiuni decât orice proiect al nostru; ştiind că Dumnezeu este iubire infinită şi că nutreşte faţă de noi „proiecte de pace şi nu de nenorocire” (cf. Ier 29,11), noi să spunem, plini de dorinţă şi aproape cu nerăbdare, ca Maria: „Să se împlinească repede asupra mea, o, Dumnezeule, voinţa ta de iubire şi de pace!”.

Cu asta se realizează sensul vieţii umane şi cea mai mare demnitate a sa. A spune „da”, „amin”, lui Dumnezeu nu umileşte demnitatea omului, aşa cum crede uneori omul de astăzi, ci o preamăreşte. De altfel, care este alternativa la acest „amin” spus lui Dumnezeu? Tocmai gândirea contemporană care a făcut din analiza existenţei obiectul său primar, a demonstrat clar că a spune „amin” este nevoie şi dacă nu se spune lui Dumnezeu care este iubire, trebuie spus la altceva care este numai necesitate rece şi paralizantă: destinului, sorţii.

„Cel drept va trăi din credinţă”

Toţi trebuie şi pot s-o imite pe Maria în credinţa sa, dar în mod deosebit trebuie să facă asta preotul şi oricine este chemat, în vreun fel, să transmită altora credinţa şi Cuvântul. „Cel drept – spune Dumnezeu – va trăi din credinţă” (cf. Hab 2,4; Rom 1,17): acest lucru este valabil, cu un titlu special, pentru preot: Preotul meu – spune Dumnezeu – va trăi din credinţă. El este omul credinţei. Importanţa specifică a unui preot este dată de credinţa sa. El va avea incidenţă în suflete în măsura credinţei sale. Misiunea preotului sau a păstorului în mijlocul poporului nu este numai aceea de împărţitor al sacramentelor şi al serviciilor, ci şi aceea de generator şi martor al credinţei. El va fi cu adevărat unul care conduce, care trage după el, în măsura în care va crede şi va fi cedat libertatea sa lui Dumnezeu, ca Maria.

Marele semn esenţial, ceea ce credincioşii percep imediat într-un preot şi într-un păstor, este dacă „el crede”: dacă el crede în ceea ce spune şi în ceea ce celebrează. Cel care de la preot îl caută înainte de toate pe Dumnezeu, îşi dă seama imediat; cel care nu-l caută de la el pe Dumnezeu, poate să fie înşelat cu uşurinţă sau să inducă în înşelare pe preotul însuşi, făcându-l să se simtă important, sclipitor, în pas cu timpurile, în timp ce, în realitate, este şi el, aşa cum se spunea în capitolul precedent, un om „gol”. Chiar şi necredinciosul care se apropie de preot într-un spirit de căutare, înţelege imediat diferenţa. Ceea ce îl va provoca şi ceea ce va putea să-l pună în criză în mod salutar, nu sunt în general cele mai docte discuţii ale credinţei, ci credinţa simplă. Credinţa este contagioasă. Aşa cum nu se ia contagiul, auzind numai vorbindu-se despre un virus sau studiindu-l, ci venind în contact cu el, tot aşa este cu credinţa.

Forţa unui slujitor al lui Dumnezeu este proporţionată cu forţa credinţei sale. Uneori se suferă şi eventual se plânge în rugăciune cu Dumnezeu, pentru că oamenii abandonează Biserica, nu lasă păcatul, pentru că vorbim şi vorbim, şi nu se întâmplă nimic. Într-o zi apostolii au încercat să alunge un diavol dintr-un sărman băiat dar fără să reuşească. După ce Isus l-a alungat pe duhul rău din băiat, s-au apropiat de Isus deoparte şi l-au întrebat: „De ce noi n-am putut să-l alungăm? El însă le-a spus: Din cauza puţinei voastre credinţe” (Mt 17,19-20).

Lumea, am spus, este brăzdată, ca marea, de urmele unei nave frumoase, care sunt urmele credinţei deschise de Maria. Să intrăm pe aceste urme. Să credem şi noi pentru ca tot ceea ce s-a adeverit în ea să se adeverească şi în noi. Să o invocăm pe Sfânta Fecioară Maria cu titlul dulce de Virgo fidelis: Fecioară credincioasă, roagă-te pentru noi!


SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00


Note:

[1] Origene, Comentariu la Evanghelia lui Luca, fragm. 18 (GCS, 49, pag. 227).

[2] Sfânt Irineu, Adv. Haer. III, 22, 4.

[3] Sfântul Augustin, Discursuri, 215,4 (PL 38,1074).

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

La mulți ani, România! Advent binecuvântat, creștini!

La mulți ani, România!

Advent binecuvântat, creștini!

 

SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: