Arhivă etichetă pentru ‘ajutor’

Ne aşteaptă lucruri noi. Să nu încercăm să reconstruim trecutul…

„Să învăţăm să visăm lucruri mari!
Să nu ne fie frică să visăm lucruri mari,
căutând idealurile de dreptate şi de iubire socială
care se nasc din speranţă.
Să nu încercăm să reconstruim trecutul,
trecutul este trecut,
ne aşteaptă lucruri noi.
Domnul a promis: „Eu voi face noi toate lucrurile”.
Să ne încurajăm să visăm lucruri mari căutând aceste idealuri,
să nu încercăm să reconstruim trecutul,
mai ales acela care era nedrept şi deja bolnav,
pe care l-am numit deja ca nedreptate”
.

Iubiţi fraţi şi surori, pare că timpul nu este atât de bun, însă tot vă spun bună ziua!

Pentru a ieşi mai buni dintr-o criză cum este cea actuală, care este o criză sanitară şi în acelaşi timp o criză socială, politică şi economică, fiecare dintre noi este chemat să-şi asume partea sa de responsabilitate adică să împărtăşească responsabilităţile. Trebuie să răspundem nu numai ca persoane singulare, ci pornind şi de la grupul nostru de apartenenţă, de la rolul pe care-l avem în societate, de la principiile noastre şi, dacă suntem credincioşi, de la credinţa în Dumnezeu. Însă, adesea multe persoane nu pot participa la reconstruirea bunului comun pentru că sunt marginalizate, sunt excluse sau ignorate; anumite grupuri sociale nu reuşesc să contribuie pentru că sunt sufocate economic sau politic. În unele societăţi, atâtea persoane nu sunt libere să exprime propria credinţă şi propriile valori, propriile idei: dacă le exprimă merg în închisoare. În altă parte, în special în lumea occidentală, mulţi auto-reprimă propriile convingeri etice sau religioase. Însă aşa nu se poate ieşi din criză, sau oricum nu se poate ieşi din ea mai buni. Vom ieşi mai răi.

Pentru ca toţi să putem participa la îngrijirea şi la regenerarea popoarelor noastre, este drept ca fiecare să aibă resursele adecvate pentru a face asta (cf. Compendiu de Doctrină Socială a Bisericii [CDSB], 186). După marea recesiune economică din 1929, papa Pius al IX-lea a explicat ce importantă era pentru o adevărată reconstrucţie principiul de subsidiaritate (cf. Enciclica Quadragesimo anno, 79-80). Acest principiu are un dinamism dublu: de sus în jos şi de jos în sus. Probabil că nu înţelegem ce înseamnă asta, însă este un principiu social care ne face mai uniţi.

Pe de o parte, şi mai ales în timpuri de schimbare, când fiecare individ, familiile, micile asociaţii sau comunităţile locale nu sunt în măsură să ajungă la obiectivele primare, atunci este drept ca să intervină nivelurile mai înalte ale corpului social, cum ar fi statul, pentru a furniza resursele necesare ca să meargă înainte. De exemplu, din cauza lockdown-ului datorită coronavirusului, multe persoane, familii şi activităţi economice s-au aflat şi încă se află în dificultate gravă, de aceea instituţiile publice încearcă să ajute cu intervenţii sociale, economice, sanitare corespunzătoare: aceasta este funcţia lor, ceea ce trebuie să facă.

Însă pe de altă parte, vârfurile societăţii trebuie să respecte şi să promoveze nivelurile intermediare sau mai mici. De fapt, contribuţia indivizilor, a familiilor, a asociaţiilor, a firmelor, a tuturor corpurilor intermediare precum şi a Bisericilor este decisivă. Aceştia, cu propriile resurse culturale, religioase, economice sau de participare civică, revitalizează şi întăresc corpul social (cf. CDSB, 185). Adică, există o colaborare de sus în jos, de la statul central la popor şi de jos în sus: de la formaţiunile poporului în sus. Şi aceasta este tocmai exercitarea principiului de subsidiaritate.

Fiecare trebuie să aibă posibilitatea de a asuma propria responsabilitate în procesele de vindecare a societăţii din care face parte. Când se activează vreun proiect care se referă direct sau indirect la anumite grupuri sociale, acestea nu pot să fie lăsate în afară de la participare. De exemplu: „Ce faci tu?” – Eu merg să lucrez pentru săraci! – Frumos, şi ce faci? – Eu îi învăţ pe săraci, eu le spun săracilor ce trebuie să facă – Nu, asta nu merge, primul pas este a lăsa ca săracii să-ţi spună ţie cum trăiesc, ce anume au nevoie: trebuie lăsaţi toţi să vorbească! Şi aşa funcţionează principiul de subsidiaritate. Nu putem lăsa în afara participării aceşti oameni; înţelepciunea lor, înţelepciunea grupurilor mai umile nu poate să fie pusă deoparte (cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Querida Amazonia [QA], 32; Enciclica Laudato si’, 63). Din păcate, această nedreptate se petrece acolo unde se concentrează mari interese economice sau geopolitice, ca de exemplu anumite activităţi extractive în unele zone ale planetei (cf. QA, 9.14). Glasurile popoarelor indigene, culturile şi viziunile lor despre lume nu sunt luate în considerare. Astăzi, această lipsă de respectare a principiului de subsidiaritate s-a răspândit ca un virus. Să ne gândim la marile măsuri de ajutoare financiare realizate de state. Sunt ascultate mai mult marile companii financiare decât oamenii sau cei care mişcă economia reală. Sunt ascultate mai mult companiile multinaţionale decât mişcările sociale. Voind să spunem asta cu limbajul oamenilor obişnuiţi: sunt ascultaţi mai mult cei puternici decât cei slabi şi acesta nu este drumul, nu este drumul uman, nu este drumul pe care ni l-a învăţat Isus, nu este realizarea principiului de subsidiaritate. Astfel nu permitem persoanelor să fie „protagoniste ale propriei răscumpărări”[1]. În inconştientul colectiv al unor politicieni sau al unor sindicalişti există acest moto: totul pentru popor, nimic cu poporul. De sus în jos dar fără a asculta înţelepciunea poporului, fără a face să se folosească această înţelepciune în rezolvarea problemelor, în acest caz în ieşirea din criză. Sau să ne gândim şi la modul de a îngriji virusul: sunt ascultate mai mult marile companii farmaceutice decât lucrătorii sanitari, angajaţi în prima linie în spitale sau în lagărele de refugiaţi. Aceasta nu este o cale bună. Toţi trebuie ascultaţi, cei care sunt sus şi cei care sunt jos, toţi.

Pentru a ieşi mai buni dintr-o criză, principiul de subsidiaritate trebuie să fie aplicat, respectând autonomia şi capacitatea de iniţiativă a tuturor, în special a celor din urmă. Toate părţile unui corp sunt necesare şi, cum spune sfântul Paul, acele părţi care ar putea să pară mai slabe şi mai puţin importante, în realitate sunt cele mai necesare (cf. 1Cor 12,22). În lumina acestei imagini, putem spune că principiul de subsidiaritate permite fiecăruia să asume propriul rol pentru îngrijirea şi destinul societăţii. A-l aplica, a aplica principiul de subsidiaritate dă speranţă, dă speranţă într-un viitor mai sănătos şi drept; şi acest viitor îl construim împreună, aspirând la lucrurile mai mari, lărgind orizonturile noastre[2]. Ori împreună ori nu funcţionează. Ori lucrăm împreună pentru a ieşi din criză, la toate nivelurile societăţii, ori nu vom ieşi niciodată. A ieşi din criză nu înseamnă a da o zugrăveală la situaţiile actuale pentru ca să pară un pic mai drepte. A ieşi din criză înseamnă a schimba, şi adevărata schimbare o fac toţi, toate persoanele care formează poporul. Toate profesiile, toţi. Şi toţi împreună, toţi în comunitate. Dacă nu fac asta toţi, rezultatul va fi negativ.

Într-o cateheză precedentă am văzut că solidaritatea este calea pentru a ieşi din criză: ne uneşte şi ne permite să găsim propuneri solide pentru o lume mai sănătoasă. Însă acest drum de solidaritate are nevoie de subsidiaritate. Cineva mi-ar putea spune: „Dar, părinte, astăzi vorbiţi cu termeni dificili!”. Însă pentru aceasta încerc să explic ce înseamnă. Solidari, pentru că mergem pe calea subsidiarităţii. De fapt, nu există adevărată solidaritate fără participare socială, fără contribuţia corpurilor intermediare: a familiilor, a asociaţiilor, a cooperativelor, a micilor întreprinderi, a exprimărilor societăţii civile. Toţi trebuie să contribuie, toţi. Această participare ajută la prevenirea şi corectarea anumitor aspecte negative ale globalizării şi ale acţiunii statelor, aşa cum se întâmplă şi în îngrijirea oamenilor loviţi de pandemie. Aceste contribuţii „de jos” trebuie impulsionate. Însă cât de frumos este a vedea munca voluntarilor în criză. Voluntarii care vin din toate părţile sociale, voluntari care vin din familiile mai înstărite şi care vin din familiile mai sărace. Însă toţi, toţi împreună pentru a ieşi. Aceasta este solidaritate şi acesta este principiul de subsidiaritate.

În timpul lockdown-ului s-a născut spontan gestul aplauzelor pentru medicii şi asistenţii medicali şi asistentele medicale ca semn de încurajare şi de speranţă. Atâţia şi-au riscat viaţa şi atâţia şi-au dat viaţa. Să extindem aceste aplauze la fiecare membru al corpului social, la toţi, la fiecare, pentru contribuţia sa preţioasă, oricât ar fi de mică. „Dar ce va putea face acela de acolo? – Ascultă-l, dă-i spaţiu pentru a lucra, consultă-l”. Să-i aplaudăm pe cei „rebutaţi”, pe cei pe care această cultură îi califică „rebutaţi”, această cultură a rebutului, adică să-i aplaudăm pe bătrâni, pe copii, persoanele cu dizabilităţi, să-i aplaudăm pe muncitori, pe toţi cei care se pun în slujba altora. Toţi colaborează pentru a ieşi din criză. Însă să nu ne oprim numai la aplauze! Speranţa este îndrăzneaţă, şi atunci să ne încurajăm să visăm lucruri mari. Fraţi şi surori, să învăţăm să visăm lucruri mari! Să nu ne fie frică să visăm lucruri mari, căutând idealurile de dreptate şi de iubire socială care se nasc din speranţă. Să nu încercăm să reconstruim trecutul, trecutul este trecut, ne aşteaptă lucruri noi. Domnul a promis: „Eu voi face noi toate lucrurile”. Să ne încurajăm să visăm lucruri mari căutând aceste idealuri, să nu încercăm să reconstruim trecutul, mai ales acela care era nedrept şi deja bolnav, pe care l-am numit deja ca nedreptate. Să construim un viitor în care dimensiunea locală şi cea globală se îmbogăţesc reciproc – fiecare poate să dea ceea ce este al său, fiecare trebuie să dea din ceea ce este al său, cultura sa, filozofia sa, modul său de a gândi – unde frumuseţea şi bogăţia grupurilor mai mici chiar şi a grupurilor rebutate să poată înflori pentru că şi acolo există frumuseţe, şi unde cel care are mai mult să se angajeze să slujească şi să dea mai mult celui care are mai puţin.

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri,
23 septembrie 2020
Cateheze – „A vindeca lumea”: 
8. Subsidiaritatea şi virtutea speranţei

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Note:

[1] Mesaj pentru a 106-a Zi Mondială a Migrantului şi a Refugiatului 2020 (13 mai 2020).

[2] Cf. Discurs adresat tinerilor din Centrul Cultural Părintele Félix Varela, Havana – Cuba, 20 septembrie 2015.

Când o cărămidă valorează mai mult decât viaţa umană… (Video)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

După atâtea luni reluăm întâlnirea noastră faţă în faţă şi nu ecran în ecran. Faţă în faţă. Acest lucru este frumos! Pandemia actuală a evidenţiat interdependenţa noastră: toţi suntem legaţi, unii cu alţii, atât în rău cât şi în bine. De aceea, pentru a ieşi mai buni din această criză, trebuie să facem asta împreună. Împreună, nu singuri, împreună. Singuri nu, pentru că nu se poate! Ori se face împreună ori nu se face. Trebuie să facem asta împreună, toţi, în solidaritate. Acest cuvânt aş vrea să-l subliniez: solidaritate.

Ca familie umană avem originea comună în Dumnezeu; locuim într-o casă comună, planeta-grădină, pământul în care Dumnezeu ne-a aşezat; şi avem o destinaţie comună în Cristos. Însă atunci când uităm toate acestea, interdependenţa noastră devine dependenţă a unora de alţii – pierdem această armonie a interdependenţei în solidaritate – mărind inegalitatea şi marginalizarea; se slăbeşte ţesutul social şi se deteriorează ambientul. Este mereu acelaşi mod de a acţiona.

De aceea, astăzi principiul de solidaritate este mai necesar ca oricând, aşa cum a învăţat Sfântul Ioan Paul al II-lea (cf. Enciclica Sollicitudo rei socialis, 38-40). Într-o lume interconectată, experimentăm ce înseamnă a trăi în acelaşi „sat global”. Este frumoasă această expresie: marea lume nu este altceva decât un sat global, pentru că totul este interconectat. Însă nu întotdeauna transformăm această interdependenţă în solidaritate. Există un drum lung între interdependenţă şi solidaritate. Egoismele – individuale, naţionale şi ale grupurilor de putere – şi rigidităţile ideologice alimentează dimpotrivă „structuri de păcat” (ibid., 36).

„Cuvântul «solidaritate» s-a uzat puţin şi uneori se interpretează rău, însă indică mult mai mult decât vreun act sporadic de generozitate. Cere să se creeze o nouă mentalitate care să gândească în termeni de comunitate, de prioritate a vieţii tuturor faţă de aproprierea bunurilor din partea câtorva” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 188). Asta înseamnă solidaritate. Nu este numai problema de a-i ajuta pe ceilalţi – acest lucru este bine de făcut, însă este mai mult -: este vorba de dreptate (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1938-1940). Interdependenţa, pentru a fi solidară şi a aduce roade, are nevoie de rădăcini puternice în uman şi în natura creată de Dumnezeu, are nevoie de respectarea chipurilor şi a pământului.

Biblia, încă de la început, ne avertizează. Să ne gândim la relatarea despre Turnul Babel (cf. Gen11,1-9), care descrie ceea ce se întâmplă când încercăm să ajungem la cer – ţinta noastră – ignorând legătura cu umanul, cu creaţia şi cu Creatorul. Este un mod de a spune: asta se întâmplă ori de câte ori unul vrea să urce, să urce, fără a ţine cont de ceilalţi. Eu singur! Să ne gândim la turn. Construim turnuri şi zgârie-nori, dar distrugem comunitatea. Unificăm edificii şi limbi, dar mortificăm bogăţia culturală. Vrem să fim stăpâni ai pământului, dar ruinăm biodiversitatea şi echilibrul ecologic. V-am relatat într-o altă audienţă despre acei pescari din San Benedetto del Tronto care au venit anul acesta şi mi-au spus: „Am scos din mare 24 de tone de gunoi, dintre care jumătate era plastic”. Gândiţi-vă! Aceştia au spiritul de a prinde peştii, e adevărat, dar şi gunoaiele şi să le ducă afară pentru a curăţa marea. Însă această [poluare] înseamnă a ruina pământul, a nu avea solidaritate cu pământul care este un dar şi cu echilibrul ecologic.

Amintesc o relatare medievală care descrie acest „sindrom de la Babel”, care există atunci când nu este solidaritate. Această relatare medievală spune că, în timpul construirii turnului, atunci când cădea un om – erau sclavi – şi murea, nimeni nu spunea nimic, maxim: „Sărmanul, a greşit şi a căzut”. În schimb, dacă o cărămidă cădea, toţi se plângeau. Şi dacă era cineva vinovatul, era pedepsit! De ce? Pentru că o cărămidă era scumpă de făcut, de pregătit, de copt. Era nevoie de timp şi de muncă pentru a face o cărămidă. O cărămidă valora mai mult decât viaţa umană. Fiecare dintre noi să se gândească la ce se întâmplă astăzi. Din păcate şi astăzi se poate întâmpla ceva de acest gen. Cade vreo cotă din piaţa financiară – am văzut asta în ziare în aceste zile – şi ştirea este în toate agenţiile. Cad mii de persoane din cauza foamei, a mizeriei şi nimeni nu vorbeşte despre asta.

Diametral opus lui Babel sunt Rusaliile, am auzit asta la începutul audienţei (cf. Fap 2,1-3). Duhul Sfânt, coborând de sus ca vânt şi foc, cuprinde comunitatea închisă în cenacol, revarsă în ea forţa lui Dumnezeu, o determină să iasă, să-l vestească tuturor pe Isus Domnul. Duhul creează unitatea în diversitate, creează armonia. În relatarea despre Turnul Babel nu exista armonia; exista acel a merge înainte pentru a câştiga. Acolo, omul era un simplu instrument, simplă „forţă de muncă”, însă aici, la Rusalii, fiecare dintre noi este un instrument, dar un instrument comunitar care participă cu toată fiinţa sa la edificarea comunităţii. Sfântul Francisc de Assisi ştia bine asta şi animat de Duhul dădea tuturor persoanelor, ba chiar, creaturilor, numele de frate sau soră (cf. LS, 11; cf. Sfântul Bonaventura, Legenda maior, VIII, 6: FF 1145). Chiar şi fratele lup, ne amintim.

Cu Rusaliile, Dumnezeu se face prezent şi inspiră credinţa comunităţii unite în diversitate şi în solidaritate. Diversitate şi solidaritate unite în armonie, acesta este drumul. O diversitate solidară posedă „anticorpii” pentru ca singularitatea fiecăruia – care este un dar, unic şi irepetabil – să nu se îmbolnăvească de individualism, de egoism. Diversitatea solidară posedă şi anticorpii pentru a vindeca structuri şi procese sociale care s-au degenerat în sisteme de nedreptate, în sisteme de oprimare (cf. Compendiu de Doctrină Socială a Bisericii, 192). Deci, astăzi solidaritatea este drumul de parcurs spre o lume post-pandemie, spre vindecarea bolilor noastre interpersonale şi sociale. Nu există un alt drum. Ori mergem înainte pe drumul solidarităţii ori lucrurile vor fi mai rele. Vreau să repet: dintr-o criză nu ieşim la fel ca înainte. Pandemia este o criză. Dintr-o criză se iese ori mai buni ori mai răi. Trebuie să alegem noi. Şi solidaritatea este tocmai un drum pentru a ieşi din criză mai buni, nu cu schimbări superficiale, cu o zugrăveală aşa şi totul este în ordine. Nu. Mai buni!

În mijlocul crizei, o solidaritate condusă de credinţă ne permite să traducem iubirea lui Dumnezeu în cultura noastră globalizată, nu construind turnuri sau ziduri – şi câte ziduri se construiesc astăzi – care despart, însă după aceea se prăbuşesc, ci ţesând comunităţi şi susţinând procese de creştere cu adevărat umană şi solidă. Şi pentru aceasta ajută solidaritatea. Pun o întrebare: eu mă gândesc la nevoile celorlalţi? Fiecare să răspundă în inima sa.

În mijlocul crizelor şi furtunilor, Domnul ne interpelează şi ne invită să trezim şi să activăm această solidaritate capabilă de a da soliditate, sprijin şi un sens acestor ore în care totul pare să naufragieze. Creativitatea Duhului Sfânt să ne poată încuraja ca să generăm noi forme de ospitalitate familială, de fraternitate rodnică şi de solidaritate universală. Mulţumesc.

________________________

APEL PENTRU LIBAN

Iubiţi fraţi şi surori, la o lună de la tragedia care a lovit oraşul Beirut, gândul meu se îndreaptă iar spre iubitul Liban şi spre populaţia sa deosebit de încercată. Şi acest preot care este aici, a adus steagul Libanului la această audienţă.

Aşa cum Sfântul Ioan Paul al II-lea a spus în urmă cu treizeci de ani într-un moment crucial al istoriei ţării, repet şi eu astăzi: „În faţa repetatelor drame, pe care fiecare dintre locuitorii acestei ţări le cunoaşte, noi conştientizăm pericolul extrem care ameninţă însăşi existenţa ţării. Libanul nu poate să fie abandonat în singurătatea sa” (Scrisoarea apostolică adresată tuturor episcopilor din Biserica Catolică despre situaţia din Liban, 7 septembrie 1989).

Timp de peste o sută de ani, Libanul a fost o ţară de speranţă. Şi în timpul perioadelor cele mai întunecate ale istoriei sale, libanezii au păstrat credinţa lor în Dumnezeu şi au demonstrat capacitatea de a face din ţara lor un loc de toleranţă, de respect, de convieţuire unică în regiune. Este profund de adevărată afirmaţia că Libanul reprezintă ceva mai mult decât un stat: Libanul „este un mesaj de libertate, este un exemplu de pluralism atât pentru Orient cât şi pentru Occident” (ibid.). Pentru binele însuşi al ţării, dar şi al lumii, nu putem permite ca acest patrimoniu să fie împrăştiat.

Îi încurajez pe toţi libanezii să continue să spere şi să regăsească forţele şi energiile necesar pentru a porni din nou. Cer politicienilor şi liderilor religioşi să se angajeze cu sinceritate şi transparenţă în opera de reconstrucţie, lăsând să cadă interesele de parte şi privind la bunul comun şi la viitorul naţiunii. Reînnoiesc de asemenea invitaţia adresată comunităţii internaţionale să susţină ţara pentru a o ajuta să iasă din criza gravă, fără să fie implicată în tensiunile regionale.

În mod deosebit mă adresez locuitorilor din Beirut, greu încercaţi de explozie: reluaţi curaj, fraţilor! Credinţa şi rugăciunea să fie forţa voastră. Nu abandonaţi casele voastre şi moştenirea voastră, nu faceţi să cadă visul celor care au crezut în viitorul unei ţări frumoase şi prospere.

Dragi păstori, episcopi, preoţi, consacraţi, consacrate, laici, continuaţi să-i însoţiţi pe credincioşii voştri. Şi vouă, episcopi şi preoţi, vă cer zel apostolic; vă cer sărăcie, fără lux, sărăcie cu poporul vostru sărac care suferă. Daţi voi exemplul de sărăcie şi de umilinţă. Ajutaţi-i pe credincioşii voştri şi poporul vostru să se ridice şi să fie protagonişti ai unei noi renaşteri! Fiţi toţi făcători de înţelegere şi reînnoire în numele interesului comun, ai unei adevărate culturi a întâlniri, ai trăirii împreună în pace, ai fraternităţii. Un cuvânt atât de îndrăgit de Sfântul Francisc: fraternitate. Fie ca această înţelegere să fie o reînnoire în interesul comun. Pe acest fundament se va putea asigura continuitatea prezenţei creştine şi contribuţia voastră inestimabilă la ţară, la lumea arabă şi la toată regiunea, într-un spirit de fraternitate între toate tradiţiile religioase care există în Liban.

Pentru acest motiv doresc să-i invit pe toţi să trăiască o zi universală de rugăciune şi post pentru Liban, vinerea viitoare, 4 septembrie. Eu am intenţia de a trimite un reprezentant al meu în acea zi în Liban pentru a însoţi populaţia: va merge secretarul de stat în numele meu, pentru a exprima apropierea şi solidaritatea mea. Să oferim rugăciunea noastră pentru tot Libanul şi pentru Beirut. Să fim aproape şi cu angajarea concretă a carităţii, ca în alte ocazii asemănătoare. Invit şi fraţii şi surorile din alte confesiuni şi tradiţii religioase să se asocieze la această iniţiativă în modalităţile pe care le vor considera mai oportune, însă toţi împreună.

Şi acum vă cer să încredinţăm Mariei, Stăpâna Noastră de Harissa, angoasele şi speranţele noastre. Ea să-i susţină pe cei care-i plâng pe cei dragi ai lor şi să reverse curaj în toţi cei care şi-au pierdut casele lor şi cu ele parte din viaţa lor. Să mijlocească la Domnul Isus, pentru ca Ţara Cedrilor să reînflorească şi să reverse parfumul trăirii împreună în toată regiunea Orientului Mijlociu.

Şi acum invit pe toţi, pe cât posibil, să ne ridicăm în picioare în tăcere şi să ne rugăm în tăcere pentru Liban.

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri,
2 septembrie 2020

Cateheze – „A vindeca lumea”: 
5. Solidaritatea şi virtutea credinţei

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Ce am făcut cu „firimiturile” de la proiectul „O carte și o pâine pentru un copil” (Video)

Când împarți pâinea,
trebuie să ai grijă să nu pierzi firimiturile.

Când se împarte pâine (și fericire) mereu rămân firimituri cu care se pot hrăni din belșug „păsările” cerului, oamenii care – prin felul lor de a trăi – cred TOTAL în Providență.

Cu „firimiturile” rămase de la proiectul „O carte și o pâine pentru un copil” (Detalii AICI), prin bunătatea dumneavoastră ați asigurat pâinea pentru TOATĂ VARA în casa surorilor MISIONARELE CARITĂȚII (din Bacău), o comunitate formată din 34 de persoane (5 surori care îngrijesc 29 de beneficiari). Aceste surori trăiesc Evanghelia potolind setea lui Isus care suferă în cei mici, în cei bolnavi și în cei săraci… în cei mai săraci dintre săraci!

Nu există vocație mai nobilă decât aceea de a oferi fericire, de a face pe cineva fericit. Aceasta este vocația noastră: să facem oamenii fericiți. Iar când suferința e copleșitoare, chiar și un strop de apă poate potoli un pic arșița, chiar și o firimitură de pâine poate potoli un pic foamea.

Nu putem face fericiți toți oamenii, nu putem salva lumea, dar un om putem salva! Un om, măcar un om, putem face fericit! Să începem cu cei mai săraci dintre săraci!

Acea fericire veșnică a Evangheliei în care credem și pe care o predicăm prin faptele noastre, începe de pe acest pământ.

Domnul să vă binecuvânteze pentru fiecare „firimitură” de pâine oferită celor mici, celor mai săraci dintre săraci, frații și surorile Domnului!

Cei care doresc să susțină în continuare opera Surorilor Misionarele Carității o pot face:

  • fie contactându-le:
    Adresă: Str. Tecuciului, 21, 600391-Şerbăneşti, jud. Bacău
    tel. 0040234514264 (sr. Clare Therese)
  • fie printr-o donație în proiectele Paxlaur cu mențiunea „Pentru Misionarele Carității”:

Un ajutor pentru cei mai săraci dintre cei săraci

PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.

€6,00

Iată și un articol despre prezența și munca surorilor „Misionarele Carității” în România, articol preluat din Arhiva Radio Vatican: (http://www.archivioradiovaticana.va/storico/2016/09/04/maica_tereza_și_misionarele_carității_în_românia/ro-1255563)

Anul acesta (2016), s-au împlinit 26 de ani de când Maica Tereza de Calcutta a venit pentru prima dată în România, mai întâi la București, în data de 1 mai 1990 și, la Bacău, pe 28 iunie 1990.

Fondatoarea Misionarelor Carității a deschis primele case din România cu scopul slujirii celor mai săraci dintre săraci, țara noastră numărându-se printre cele 134 de țări în care sunt prezente călugărițele din congregația Maicii Tereza, în întreaga lume existând 757 de case deschise pentru a-i ajuta în mod concret pe cei mai săraci.

La Bacău, în dieceza de Iași, activitatea Misionarelor Carității a început în 1990, când călugărițele au preluat din orfelinatele de stat cazurile cele mai grave de copii abandonaţi, subnutriţi, cu retard psiho-motor care trăiau în condiţii nedemne, transferându-i într-o clădire dezafectată căreia i-au adus îmbunătăţiri, sediu oferit spre folosinţă gratuită de către Consiliul Local Bacău. În decursul anilor, casa a găzduit și tinere mame care aşteptau un copil, încurajând şi promovând astfel dreptul la viaţă. La Bacău, capela Surorilor Carității a devenit loc de rugăciune pentru credincioşii din cartier, până când a fost construită noua biserică. Copiii bolnavii găzduiți în structură au primit asistenţă medicală şi tratament de specialitate în clinici medicale din ţară şi străinătate.

În dieceza de București, Casa din Chitila, jud. Ilfov, găzduieşte persoane adulte cu întârziere mentală severă şi profundă, fără aparţinători. Totodată, surorile se ocupă de vizitarea bolnavilor şi bătrânilor, oferind suport familiilor nevoiaşe și făcând cateheza cu copii rromi.

În cartierul Ferentari, din Bucureşti, călugărițele Maicii Tereza oferă sprijin în educarea copiilor rromi, colaborând cu preotul ortodox prin participarea la slujba duminicală şi catehizare, prin vizite în spitale şi cămine de bătrâni și prin suport oferit familiilor nevoiaşe.

În localitatea Sfântu Gheorghe surorile îi pregătesc pe rromi pentru toate sacramentele: Botez, Sfânta Împărtăşanie, Mir, Căsătorie; de asemenea vizitează familiile, se implica în educaţia copiilor fără posibilităţi şi oferă suport persoanelor bolnave.

În Bucureşti, apostolatul surorilor acorda prioritate familiilor sărace cu mulţi copii şi oamenilor străzii pe care îi primesc în propria casă, unde pot face săptămânal un duş, primesc o gustare, un cuvânt de mângâiere şi de încurajare.

%d blogeri au apreciat: