Să nu (mai) ucizi! Tot răul făcut în lume se rezumă în asta: dispreţul faţă de viaţă!

viata si iubireaIubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Cateheza de astăzi este dedicată celui de-al cincilea cuvânt: să nu ucizi. Porunca a cincea: să nu ucizi. Suntem deja în partea a doua a decalogului, aceea care se referă la raporturile cu aproapele; şi această poruncă, prin formularea sa concisă şi categorică, se ridică precum un zid de apărare a valorii fundamentale în raporturile umane. Şi care este valoarea fundamentală în raporturile umane? Valoarea vieţii1. Pentru aceasta, să nu ucizi.

S-ar putea spune că tot răul făcut în lume se rezumă în asta: dispreţul faţă de viaţă. Viaţa este agresată de războaie, de organizaţiile care exploatează omul – citim în ziare sau vedem în telejurnale atâtea lucruri -, de speculaţiile asupra creaţiei şi de cultura rebutului şi de toate sistemele care supun existenţa umană la calcule de oportunitate, în timp ce un număr scandalos de persoane trăiesc într-o stare nedemnă de om. Asta înseamnă a dispreţui viaţa, adică, într-un fel, a ucide.

O abordare contradictorie permite şi suprimarea vieţii umane în sânul matern în numele salvgardării altor drepturi. Dar cum poate să fie terapeutic, civil, sau pur şi simplu uman un act care suprimă viaţa nevinovată şi lipsită de apărare în îmbobocirea ei? Eu vă întreb: este corect „a elimina” o viaţă umană pentru a rezolva o problemă? Este corect a închiria un călău pentru a rezolva o problemă? Nu se poate, nu este corect „a elimina” o fiinţă umană, chiar dacă e mică, pentru a rezolva o problemă. Este ca şi cum s-ar închiria un călău pentru a rezolva o problemă.

De unde vin toate acestea? Violenţa şi refuzarea vieţii de unde se nasc în fond? Din frică. De fapt, primirea celuilalt este o provocare la adresa individualismului. Să ne gândim, de exemplu, la momentul în care se descoperă că o viaţă care trebuie să se nască este purtătoare de dezabilitate, chiar gravă. Părinţii, în aceste cazuri dramatice, au nevoie de adevărată apropiere, de adevărată solidaritate, pentru a înfrunta realitatea depăşind fricile comprehensibile. În schimb primesc adesea sfaturi grăbite de a întrerupe sarcina, adică este un mod de a spune: „a întrerupe sarcina” înseamnă „a elimina pe unul”, direct.

Un prunc bolnav este ca orice nevoiaş de pe pământ, ca un bătrân care are nevoie de asistenţă, ca atâţia săraci care cu greu o duc înainte: cel, cea care se prezintă ca o problemă, în realitate este un dar al lui Dumnezeu care poate să mă scoată afară din egocentrism şi să mă facă să cresc în iubire. Viaţa vulnerabilă ne arată calea de ieşire, calea pentru a ne salva dintr-o existenţă concentrată asupra sieşi şi pentru a descoperi bucuria iubirii. Şi aici aş vrea să mă opresc pentru a mulţumi, a mulţumi atâtor voluntari, a mulţumi puternicului voluntariat italian care este cel mai puternic din ceea ce am cunoscut eu. Mulţumesc.

Şi ce anume conduce pe om la refuzarea vieţii? Sunt idolii din această lume: banul – mai bine să-l eliminăm pe acesta, deoarece va costa -, puterea, succesul. Aceştia sunt parametri greşiţi pentru a evalua viaţa. Unica măsură autentică a vieţii care este? Este iubirea, iubirea cu care o iubeşte Dumnezeu! Iubirea cu care Dumnezeu iubeşte viaţa: aceasta este măsura. Iubirea cu care Dumnezeu iubeşte fiecare viaţă umană.

De fapt, care este sensul pozitiv al cuvântului „Să nu ucizi”? Că Dumnezeu este „iubitor al vieţii”, aşa cum am ascultat puţin mai înainte din lectura biblică.

Secretul vieţii ne este dezvăluit de modul în care a tratat-o Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om până la asumarea, pe cruce, a refuzului, a slăbiciunii, a sărăciei şi a durerii (cf. In 13,1). În fiecare copil bolnav, în fiecare bătrân slab, în fiecare migrant disperat, în fiecare viaţă fragilă şi ameninţată, Cristos ne caută (cf. Mt 25,34-46), caută inima noastră, pentru a ne deschide bucuria iubirii.

Merită să primim fiecare viaţă pentru că fiecare om valorează sângele lui Cristos însuşi (cf. 1Pt1,18-19). Nu se poate dispreţui ceea ce Dumnezeu a iubit aşa de mult!

Trebuie să le spunem bărbaţilor şi femeilor din lume: nu dispreţuiţi viaţa! Viaţa altuia, dar şi propria viaţă, pentru că şi pentru ea este valabilă porunca: „Să nu ucizi”. Atâtor tineri trebuie să li se spună: nu dispreţui existenţa ta! Încetează să refuzi lucrarea lui Dumnezeu! Tu eşti o lucrare a lui Dumnezeu! Nu te subevalua, nu te dispreţui cu dependenţele care te vor ruina şi te vor duce la moarte!

Nimeni să nu măsoare viaţa conform înşelăciunilor din această lume, ci fiecare să se primească pe sine însuşi şi pe ceilalţi în numele Tatălui care ne-a creat. El este „iubitor al vieţii”: este frumos acest lucru, „Dumnezeu este iubitor al vieţii”. Şi noi toţi îi suntem aşa de dragi, încât l-a trimis pe Fiul său pentru noi. „Într-adevăr – spune Evanghelia -, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In3,16).

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 10 octombrie 2018

Cateheze despre porunci – 10/A. Să nu ucizi

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluat de pe http://www.ercis.ro

Notă:

1 Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Instrucţiunea Donum vitae, 5: AAS 80 (1988), 76-77: „Viaţa umană este sacră pentru că, încă de la începutul său, comportă acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi rămâne pentru totdeauna într-o relaţie specială cu Creatorul, unicul său scop. Numai Dumnezeu este Stăpânul vieţii de la începutul său până la sfârşitul său: nimeni, în nicio împrejurare, nu poate să-şi revendice dreptul de a distruge direct o fiinţă umană nevinovată”.

Reclame

Un sfânt de invocat pentru o viaţă care urmează să se nască: Giovanni Battista Montini

Papa Paul al VI leaPaul al VI-lea „a fost numit papa îndoielii, dar nu este adevărat. Aşa cum a explicat el însuşi: «Spun că eu par îndoielnic, nehotărât: nu, eu trebuie să mă uit la un lucru din toate perspectivele pentru a ajunge să spun un cuvânt definitiv»”. Asta subliniază părintele Antonio Marazzo, postulator al cauzei de canonizare a lui Paul al VI-lea, care, după prezentarea unui web doc despre Giovanni Battista Montini la Filmoteca Vaticană, în vederea canonizării prezidate de papa Francisc la 14 octombrie 2018, a răspuns la întrebările unui grup de jurnalişti vorbind despre biografia viitorului sfânt, de când a sărutat picioarele trimisului patriarhului Atenagora avertizându-i pe secretarii săi („Voi face un gest, dar nu mă opriţi”), de când studia noaptea problemele teologice dezbătute la Conciliul al II-lea din Vatican, precum şi despre minunea care-l va duce la cinstea altarelor. Cât priveşte raportul său cu prietenul Aldo Moro, răpit de Brigăzile Roşii, era „dispus să devină martir, să ia locul lui Moro numai să-l salveze, lucru pe care politicienii din acea epocă nu ştiau cum să-l facă”.

„După părerea mea trebuie legitimat un pic aspectul uman al lui Montini, care în schimb este fundamental, pentru că este canonizat Giovanni Battista Montini, nu Paul al VI-lea, nu este canonizat rolul, ci omul, care a fost preot şi a trăit după aceea preoţia în diferitele roluri succesive pe care le-a avut”, a spus preotul redemptorist. „Este important deci să se vadă cum a evoluat progresiv acest om, în ce măsură s-a deschis la anumite instanţe. Era fiu de jurnalist şi politician, dar şi al unei femei care la Concesio ţinea uşa deschisă pentru toţi, oricine avea probleme, şi numai economice, mergea la ea. Anumite realităţi de credinţă i le-a inspirat ea, care-l făcea să se roage Sfintei Fecioare Maria. Am putea spune că tatăl, pe de o parte, i-a arătat credinţa sub aspectul gândirii, al studiului, al aprofundării, în timp ce sub aspectul relaţiei aproape mistice cu Dumnezeu l-a direcţionat mama. Montini este considerat papa modernităţii, sau mai bine zis al contemporaneităţii, dar pentru mine probabil că am putea să-l definim ultimul papă renascentist, datorită modului cum a privit diferitele aspecte ale problemelor, cum a realizat lucrurile, datorită relaţiilor, politice şi ecleziale, cu marii oameni ai timpului său, datorită modului cum a făcut în aşa fel încât Biserica să devină sămânţă de posibilităţi umane şi de mântuire”.

Ce ne puteţi spune despre raportul lui Paul al VI-lea cu politica, Brigăzile Roşii, Aldo Moro?

Şi în acest caz este oportun să se scoată în evidenţă dimensiunea umană a lui Montini, discursul sacerdotal, vârful de exprimare al unei anumite sfinţenii: în acea situaţie el era dispus să devină martir, să ia locul lui Moro numai să-l salveze, lucru pe care politicienii nu ştiau cum să-l facă. Vreau să citez un alt episod, întâlnirea în Capela Sixtină cu mitropolitul Meliton (delegat al patriarhului Atenagora): înainte de a intra le spune celor doi secretari: „Voi face un gest, nu mă opriţi”. Ajunge în faţa lui Meliton, care deschide braţele pentru a-l saluta, şi el îngenunchează pentru a-i săruta picioarele, cu un gest văzut de unii aproape ca eretic. Montini era acest om, pentru el punctul de referinţă era Cristos. Ceea ce-l caracterizează pe Montini este Conciliul: dacă nu plecăm de acolo riscăm să nu înţelegem celelalte lucruri. În Conciliu, Biserica a trăit o cotitură, care a avut incidenţă după aceea şi la nivelul întregii societăţi. Astăzi vorbim despre pace, despre drepturi umane, despre valoarea persoanei: sunt realităţi obţinute, dar unde se nasc în realitatea contemporană? Se nasc acolo. Vorbim despre Evanghelie, despre Cristos persoană care devine fundament şi referinţă. Montini a mers în acea linie. Imediat după Conciliu găsim în scrierile sale: „Probabil că este cazul de a-mi da demisia, mi-am îndeplinit misiunea”, însă, s-a spus, da, dar cine va realiza toate acestea? Şi atunci el continuă. Acesta era Montini. Era un om care a făcut alegeri îndrăzneţe pentru epoca aceea, nu-i era frică: îşi lua timp, este adevărat, a fost numit a fost numit papa îndoielii, dar nu este adevărat. Aşa cum a explicat el însuşi: „Spun că eu par îndoielnic, nehotărât: nu, eu trebuie să mă uit la un lucru din toate perspectivele pentru a ajunge să spun un cuvânt definitiv”.

Paul al VI-lea este un papă care a fost pus un pic în umbră de alţi pontifi din secolul al XX-lea?

Cred că Montini n-a fost calificabil. Nu este situabil. Astăzi se spune multitasking: era o figură incredibil de poliedrică, trece de la artă la poetică la literatură, de la artişti la teatru la teologie la liturgie. Tratează toate temele. Şi se pregătea. În timpul Conciliului studia noaptea temele teologice care erau discutate şi pe care el la limită nu le cunoştea bine. Era un om conştient, foarte responsabil, avea simţul rolului, un rol apostolic, nu politic.

Ce ar spune Montini, papa marelui discurs despre contracepţie, la Sinodul despre tineri care se deschide în Vatican?

În concluzia discursului despre contracepţie recomandă atenţia faţă de tineri. Apără viaţa umană încă de la naşterea sa, omul care va fi, persoana umană care va fi nu este numai începutul vieţii, este toată persoana. Şi în asta găseşte un răspuns pentru tineri, care trăiesc cu impuls, cu fantezie, simt nevoia de noutate şi de autorealizare. Se pune întrebarea: cum îi ajutăm noi adulţii, cum îi însoţim, cum le dăm cheile de lectură pentru a putea trăi asta cu entuziasm, această bucurie de a trăi, această voinţă de a schimba lumea în modul cel mai corect, cel mai uman. Cred că Montini ne-ar spune asta azi şi cred că aici găsim sensul Evangheliei, întruparea lui Dumnezeu care-l însoţeşte pe om în umanizarea sa, în devenirea sa imagine a Lui. Montini ne determină să facem asta.

Puteţi să povestiţi minunea care a dus la canonizarea lui Paul al VI-lea?

Minunea a fost simplă şi complexă în acelaşi timp. Stranie prin modul în care a început, pentru că aceste persoane nu ştiau cine era Paul al VI-lea. Femeia face din frică o amniocenteză şi după o săptămână pierde lichid amniotic, ceea ce însemna avortul, însemna că fătul nu putea continua. Vorbeşte despre asta cu o prietenă infirmieră, cu un prieten ginecolog, care îi spune: „Uite, chiar în aceste zile îl beatifică pe Paul al VI-lea cu o astfel de minune, roagă-te lui”. Suntem la începutul lunii octombrie 2014, Montini este beatificat la 20 octombrie. Ei merg la Brescia, nu spun nimic nimănui, găsesc o iconiţă a lui Montini la Sanctuarul Harurilor, o duc acasă şi se roagă, timp de trei luni. Sarcina este la începutul celei de-a treisprezecea săptămâni. Fără lichid amniotic fătul merge înainte, mama este internată de cinci ori pentru a încerca să-l reia dar continuă să-l expulzeze. Până la urmă, în a douăzeci şi şasea săptămână, medicii întâlnesc un lucru neverosimil, fetiţa se naşte, în ziua de Crăciun, este sănătoasă. Eu glumind spun că Paul al VI-lea ar trebui să plătească acestei familii mâncarea şi cazarea pentru că s-a stabilit acolo timp de trei luni! Pentru mine Giovanni Battista Montini ar trebui invocat pentru viaţa care urmează să se nască (Citește și https://www.papaboys.org/papa-paolo-vi-santo-miracolo-amanda-la-scienza-nostra-figlia-non-poteva-nascere/).

(Despre papa Paul al VI-lea: „Era gata să-i ia locul lui Aldo Moro pentru a-l salva”
De Iacopo Scaramuzzi
După Vatican Insider, 2 octombrie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluat de pe http://www.ercis.ro

O dezamăgire devastatoare!

Mama Maria si Pruncul IsusPuține lucruri sunt mai dureroase în viață decât dezamăgirile venite din partea celor pe care consideram că-i cunoaștem destul de bine. Am suferit enorm atunci când am avut așteptări din partea prietenilor și am fost dezamăgiți. Iar cel mai grav a fost atunci când am primit contrariul: să aștepți ajutor și să primești indiferență, să aștepți binele și să primești răul, să aștepți viață și ocrotire și să primești moartea etc. Atunci am spus împreună cu Domnul: „Ce ar mai fi trebuit să fac pentru via mea și nu am făcut? De ce, așteptându-mă să facă struguri, a făcut aguridă?” (Is 5,4).

Tocmai acest contrast devastator îl găsim în sfânta Evanghelie: soldații, oamenii care aveau menirea să ocrotească cetatea și să apere viețile din ea, tocmai ei sunt trimiși să ucidă prunci nevinovați. Cu adevărat a fost o zi plină de suferință, o zi cu „plângere și tânguire mare” (cf. Mt 2,18). Însă aceeași tânguire ne încearcă viața și astăzi atunci când femeia, cea care a primit vocația de a dărui și ocroti viața, alege să distrugă viața prin avort! Suntem cuprinși de tristețe și lipsiți de mângâiere atunci când medicii, oameni care prin vocația lor sunt constituiți să apere și să salveze fiecare viață, tocmai printre ei se găsesc unii care recomandă sau practică avortul, adică uciderea pruncilor nevinovați!

Pentru tot acest „plâns și tânguire” care răsună din glasul pruncilor nevinovați, vom da cont înaintea generațiilor viitoare – pe care le lipsim de speranță, atunci când nu apărăm viața! Pentru că în loc de roade bune, am făcut doar „aguridă”, doar răul, pentru că în loc de viață am semănat moarte, vom da cont înaintea lui Dumnezeu, cel care este autorul și ocrotitorul vieții.

„Lăsaţi copiii să vină la mine, nu le interziceţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu!”, spunea Isus discipolilor săi acum două mii de ani (Mc 10,14). Astăzi, îl putem vedea pe același Cristos străbătând străzile noastre și strigând oamenilor de bunăvoință: „Lăsați copiii să vină pe lume. Lăsați copiii să se nască! Nu-i împiedicați, căci viitorul omenirii depinde de ei”. Câtă gingășia în imaginea evanghelică: Dumnezeu făcut om ia un copil în brațe și-l binecuvântează (cf. Mc 10,16). Și ce tristețe în imaginea modernă a „fabricilor” specializate în avort și contracepție: omul de astăzi, ca și Irod acum 2000 de ani, se crede Dumnezeu și decide cine are dreptul să trăiască și cine nu, disprețuind darul vieții.

Biserica are voce și trebuie să vorbească, pentru că glasul ei este glasul adevărului despre viață și despre fericirea veșnică. În fața celei mai odioase crime – avortul! – Biserica și omul nu trebuie să rămână în tăcere!


Suntem chemați să apărăm viața
și să o iubim până la sfârșit, necondiționat,
cu o inimă care nu caută ale sale,
nu ține cont de răul primit,
ci toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură
(cf. 1Cor 13,4-8).


28 decembrie 2017 

A 4-a zi din octava Crăciunului (28 decembrie)
SS. PRUNCI NEVINOVAŢI, m.
1In 1,5-2,2; Ps 123; Mt 2,13-18

LECTURA I
Sângele lui Isus ne curăţă de orice păcat.
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan 1,5-2,2
Preaiubiţilor, aceasta este vestea pe care am auzit-o de la Isus Cristos şi v-o vestim: Dumnezeu este lumină şi nu este întuneric în el. 6 Dacă spunem că avem comuniune cu el, dar umblăm în întuneric, minţim şi nu înfăptuim adevărul. 7 Dar dacă umblăm în lumină, aşa cum el este în lumină, avem comuniune unii cu alţii şi sângele lui Isus, Fiul său, ne curăţă de orice păcat. 8 Dacă spunem că nu avem păcat, ne înşelăm pe noi înşine, iar adevărul nu este în noi. 9 Dacă ne mărturisim păcatele, el este fidel şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nedreptate. 10 Dacă spunem că nu am păcătuit, îl facem pe el mincinos, iar cuvântul lui nu este în noi. 2,1 Copiii mei, vă scriu acestea, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva ar păcătui, avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos, cel drept. 2 El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 123(124),2-3.4-5.7b-8 (R.: 7a)
R.: A scăpat sufletul nostru ca o pasăre din laţul vânătorului.

2 De n-ar fi fost Domnul de partea noastră
când oamenii s-au ridicat împotriva noastră,
3 atunci ne-ar fi înghiţit de vii
în mânia lor aprinsă. R.

4 Atunci ne-ar fi înecat apele,
ar fi trecut râurile peste sufletul nostru,
5 atunci ar fi trecut peste noi
ape năprasnice. R.

7b Laţul s-a rupt şi noi am scăpat.
8 Ajutorul nostru este în numele Domnului,
care a făcut cerul şi pământul. R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE
(Aleluia) Pe tine, Dumnezeule, te lăudăm, pe tine, Doamne, te mărturisim. Pe tine te laudă mulţimea strălucită a martirilor. (Aleluia)

EVANGHELIA
Irod a ucis toţi copiii care erau în Betleem.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 2,13-18
După ce au plecat magii, iată că îngerul Domnului i-a apărut în vis lui Iosif, zicând: „Sculându-te, ia copilul şi pe mama lui, fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune, pentru că Irod are de gând să caute copilul ca să-l ucidă!” 14 Sculându-se, Iosif a luat copilul şi pe mama lui, în timpul nopţii, şi a plecat în Egipt. 15 A rămas acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ceea ce a fost spus de Domnul prin profetul care zice: „Din Egipt l-am chemat pe fiul meu”. 16 Atunci Irod, văzând că magii şi-au bătut joc de el, s-a înfuriat şi a trimis să fie ucişi, în Betleem şi în toate ţinuturile sale, toţi copiii de la doi ani în jos, după timpul precis pe care îl aflase de la magi. 17Atunci s-a împlinit ceea ce a fost spus prin profetul Ieremia care zice: 18 „Un strigăt s-a auzit în Rama. Plângere şi tânguire mare. Rahela îşi plânge copiii şi nu vrea să fie mângâiată, pentru că nu mai sunt”.

Cuvântul Domnului

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: