Arhivă etichetă pentru ‘barfa’

Omul care şi-a dat seama de Dumnezeu…

«Îmi este teamă ca Isus să treacă
şi eu să nu-mi dau seama»

„A voit să se întoarcă în Africa, la casa sa şi la ogoarele sale (…) a rămas acolo circa trei ani; şi după ce a cedat acele bunuri, împreună cu aceia care îi erau apropiaţi trăia pentru Dumnezeu, cu posturi, rugăciuni, fapte bune, meditând noaptea şi ziua legea Domnului”. Aceasta era viaţa zilnică a lui Augustin de Tagaste, retor la curtea lui Valentinian al II-lea la Milano, care convertindu-se la creştinism a decis să se dăruiască în întregime lui Dumnezeu şi să se întoarcă în Numidia, împărtăşind cu prietenii mai dragi căutarea adevărului. O relatează Possidius, primul său biograf, care în „Viaţa sfântului Augustin” revelează trăsăturile mai intime ale episcopului de Hipona, simplitatea sa de om dedicat sfaturilor evanghelice. Şi tocmai preocuparea constantă a episcopului de Hipona de a modela viaţa sa după aceea a lui Cristos şi dorinţa sa de a adera pe deplin la iubirea lui Dumnezeu fără a se lăsa distras de ocupaţiile zilnice şi fără a uita pe aproapele sunt elementele scoase în evidenţă de tweet-ul din 28 august 2021 al Papei Francisc, care aminteşte predica 88, citată de mai multe ori în omilii şi discursuri: „Sfântul Augustin spunea: «Îmi este teamă ca Isus să treacă şi eu să nu-mi dau seama». Este important să rămânem vigilenţi, pentru că o greşeală a vieţii este a ne pierde în mii de lucruri şi a nu ne da seama de Dumnezeu”. Interes primar al lui Augustin era să-l cunoască pe Dumnezeu, să scruteze şi să studieze Scripturile, dar, remarcă Possidius, „tot ceea ce Dumnezeu îl făcea să înţeleagă pe el care medita şi se ruga, el le făcea cunoscut celor prezenţi şi absenţi cu discursuri şi cărţi”. Îl cunoaştem ca părinte al Bisericii, teolog, filozof, învăţător al harului, păstor al Diecezei de Hippo Regius, actuala Annaba, în Algeria, şi totuşi Augustin nu s-a gândit pentru sine la o viaţă publică în Biserică, voia pur şi simplu să fie călugăr. Însă proiectele lui Dumnezeu erau cu totul altele. Şi totuşi a voit mereu să trăiască umil în unitate de minte şi de inimă îndreptat spre Cel Preaînalt, împreună cu aceia care, asemenea lui, au ales să urmeze total evanghelia.

A devenit preot prin aclamaţie, atunci când, aflându-se din întâmplare în bazilica din Hipona, episcopul Valeriu, cerând credincioşilor săi să-i indice cine putea asuma funcţia de preot, a fost condus în faţa prelatului de cei care cunoşteau stilul său de viaţă pentru ca să fie hirotonit. Augustin n-ar fi voit să părăsească viaţa monastică, dar a capitulat pentru a sluji Biserica. Devenit preot, „imediat a instituit o mănăstire lângă biserică şi a început să trăiască împreună cu slujitorii lui Dumnezeu conform modului şi normei stabilite în timpul apostolilor”, prin care „nimeni nu trebuia să aibă ceva propriu”, ci totul „trebuia să fie în comun şi fiecăruia trebuia să i se dea în funcţie de propriile necesităţi”. Şi între timp „învăţa şi predica, în privat şi în public, în casă şi în biserica sa, cuvântul de mântuire cu încredere deplină împotriva ereziilor care erau înfloritoare în Africa, în special împotriva donatiştilor, maniheilor şi păgânilor” şi făcea asta, descrie Possidius, „fie scriind cărţi, fie improvizând discursuri”. Şi ca episcop (şi a fost timp de 40 de ani) nu a schimbat mult conduita sa de viaţă, „predica acel cuvânt al mântuirii veşnice cu mai multă insistenţă şi entuziasm şi cu autoritate mai mare, însă nu numai într-o regiune, ci oriunde i se cerea să meargă, cu dârzenie şi atenţie”, şi „era mereu gata să dea explicaţie pentru cel care-l întreba despre credinţă şi despre speranţa în Dumnezeu”.

Possidius permit să ni-l imaginăm pe Augustin şi în modul obişnuit al zilelor sale, precizând că „hainele sale, încălţămintea, aşternuturile erau de calitate medie sau potrivită, nici prea luxoase, nici de tip uzat”, aşadar „ţinea o cale de mijloc, nedepăşind nici într-o parte, nici în cealaltă”. În afară de asta informează că „obişnuia o masă frugală şi simplă, care avea însă între verdeţuri şi legume şi carnea, din respect faţă de oaspeţi sau faţă de vreunul care nu se simţea bine”, şi după aceea „avea mereu vinul”. Asocia la alegerile mesei cuvântul lui Dumnezeu, astfel, de exemplu, cu privire la vin. Amintea ceea ce apostolul Paul i-a scris lui Timotei: „Să nu bei numai apă, ci foloseşte şi un pic de vin pentru stomacul tău şi pentru bolile tale frecvente”. Şi după aceea „folosea numai lingurile de argint”, însă platourile pentru a aduce mâncarea la masă erau fie de lut, fie de lemn, fie de marmură, „şi asta nu din sărăcie, ci înadins”. Însă episcopul de Hipona aservea mereu orice lucru pentru ospitalitate, chiar şi în sufragerie, unde a voit această inscripţie: „Cui îi place să-i calomnieze pe cei absenţi, să ştie că nu este vrednic de această masă”. Astfel avertiza pe orice invitat să se abţină de la bârfe superflue şi dăunătoare. „A fost mereu foarte ospitalier – evidenţiază Possidius. Şi în timpul prânzului avea mai îndrăgită lectura sau discuţia decât mâncarea şi băutura.”

Preocuparea constantă a lui Augustin era ca oricine să se poată apropia de ştiinţă, pentru aceasta „favoriza studiile şi progresele tuturor celor buni şi se bucura de asta”. Şi după aceea „tolera cu milă şi sfinţenie anumite lipsuri de disciplină ale fraţilor, în timp ce se îndurera de răutatea celor răi, fie a celor din Biserică, fie a celor din afara Bisericii”. A contribuit enorm la dezvoltarea teologiei, „multe cărţi au fost compuse şi publicate de el, multe predici au fost ţinute în biserică, transcrise şi corectate de el, fie pentru a contesta pe diferiţii eretici fie pentru a interpreta Sfintele Scripturi spre edificarea sfinţilor fii ai Bisericii”, aşa încât, afirmă Possidius, „un studios cu greu are posibilitatea de a le citi şi de a le învăţa să le cunoască”.

Augustin nu-i uita nici pe cei din urmă: „Pentru a-i ajuta pe prizonieri şi o mare cantitate de săraci, a stricat şi a topit unele vase sacre şi a distribuit profitul celui care avea nevoie” şi „îşi amintea mereu de colegii de sărăcie”, le dăruia cu mâini largi „luând din ceea ce era de folos pentru sine şi pentru cei care locuiau împreună cu el, adică din profiturile bunurilor Bisericii, precum şi din ofertele credincioşilor”. Şi, „pentru a evita ca aceste bunuri – aşa cum se întâmplă de obicei – să fie sursă de supărare faţă de clerici, el obişnuia să spună poporului lui Dumnezeu că ar prefera mai degrabă să trăiască din ofertele lor decât să se înhame cu îngrijirea şi administrarea acelor bunuri: de aceea el era gata să le cedeze credincioşilor”. În acest mod, „toţi servitorii şi slujitorii lui Dumnezeu” ar fi putut să trăiască „aşa cum se citeşte în Vechiul Testament că acela care slujea la altar, avea parte de el”.

Ca episcop, pentru dreptul roman, Augustin avea jurisdicţie în controversele civile care îi erau prezentate „de creştini şi de persoane de orice religie”. În audienţele episcopale „asculta cauzele cu atenţie religioasă (…) şi judeca, uneori până la ora micului dejun, alteori toată ziua făcând post”. Şi, adaugă Possidius, „ştia să perceapă momentul oportun pentru a explica părţilor adevărul legii divine”; în afară de asta, „fiindcă unii îi cereau să se ocupe de problemele lor temporale, trimitea scrisori la diferite persoane. Însă considera o povară această ocupaţie care îl distrăgea de la activităţi mai importante; de fapt, îi era plăcut să discute mereu despre lucrurile lui Dumnezeu, fie în public, fie în discuţie fraternă şi familială”.

La vârstă înaintată Augustin a voit „să reconsidere cu spiritul unui judecător sever” toate scrierile sale şi „să semnaleze în ele cu stilul, ca al unui cenzor” – el însuşi foloseşte aceşti termeni – ceea ce provoca o dezaprobare a sa. În practică episcopul de Hipona a voit să reexamineze toată producţia sa literară şi omiletică. A intitulat această analiză minuţioasă „Retractări”, o operă singulară şi unică în genul său unde se evidenţiază o mare capacitate de autocritică şi prin care a lămurit că a dictat, până în acel moment, 93 de opere pentru 232 de cărţi în ansamblu. L-a determinat la asta şi un text din Cartea Proverbelor – „Din cauza multei vorbării nu aş reuşi să evit păcatul” -, considerând că din diferitele sale discuţii ar fi fost posibil „să scoată multe fragmente care, dacă nu sunt chiar false” ar fi putut să apară sau şi să fie demonstrate ca superflue. Possidius explică faptul că a fost revizuit şi corectat tot ceea ce a observat că a fost scris în diformitate a regulii de credinţă, când „încă nu era bine la curent cu normele Bisericii”. Şi Confesiunile, deja în secolul al IV-lea un bestseller, n-au fost scutite de revizuire. Augustin clarifică faptul că „îl laudă pe Dumnezeu cel drept şi bun pentru acţiunile bune şi rele” pe care le-a săvârşit „şi îndreaptă spre Dumnezeu mintea şi inima omului”. „Au exercitat această acţiune asupra mea în timp ce le scriam – continuă el – şi continuă s-o exercite când le citesc. Ce gândesc alţii despre ele este treaba lor: însă ştiu că sunt foarte plăcute şi încă plac multor fraţi”.

La vârsta de 76 de ani, în vara anului 430, constrâns la pat de o febră puternică, Augustin „a pus să se transcrie psalmii lui David care tratează despre pocăinţă”, a voit ca foile să fie lipite pe peretele din camera sa pentru ca să-i poată citi şi plângea fără întrerupere. S-a stins la 28 august. „A lăsat Bisericii cler abundent şi mănăstiri de bărbaţi şi femei practicanţi ai continenţei cu superiorii lor – afirmă Possidius -; în afară de aceasta, bibliotecile care conţin cărţi şi predici fie ale sale, fie ale altor sfinţi, din care se poate cunoaşte cât a fost, prin darul lui Dumnezeu, măreţia sa în Biserică şi în care credincioşii îl găsesc mereu viu”. Şi astăzi, aşa cum conclude Possidius, „din scrierile sale rezultă clar” că Augustin a trăit în mod corect şi integru în credinţa, speranţa şi caritatea Bisericii Catolice; iar acest lucru poate fi învăţat de cei care beneficiază de pe urma lecturii a ceea ce el a scris despre divinitate”. Şi dacă scrierile episcopului de Hipona încă fascinează foarte mulţi cititori, totuşi nu se poate să nu se dorească de a merge în urmă în secole, atraşi de cuvintele lui Possidius”: „Cred că cei care au beneficiat cel mai mult de contactul cu el au fost cei care au putut să-l vadă şi să-l audă atunci când vorbea în persoană în biserică şi, mai ales, cei care au experimentat viaţa lui zilnică printre oameni”.

(Papa Francisc: Sfântul Augustin, omul care şi-a dat seama de Dumnezeu, de Tiziana Campisi
după Vatican News, 28 august 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Unitate!

În această cateheză mă voi opri asupra rugăciunii pentru unitatea creştinilor. De fapt, săptămâna 18-25 ianuarie este dedicată îndeosebi pentru aceasta, pentru a invoca de la Dumnezeu darul unităţii pentru a depăşi scandalul diviziunilor dintre cei care cred în Isus. El, după Ultima Cină, s-a rugat pentru ai săi, „ca toţi să fie una” (In 17,21). Este rugăciunea sa înainte de Pătimire, am putea spune testamentul său spiritual. Însă observăm că Domnul n-a poruncit discipolilor unitatea. Nici nu le-a ţinut un discurs pentru a motiva exigenţa ei. Nu, l-a rugat pe Tatăl pentru noi, pentru ca să fim una. Asta înseamnă că nu suntem suficienţi noi, cu forţele noastre, pentru a realiza unitatea. Unitatea este înainte de toate un dar, este un har care trebuie cerut prin rugăciune.

Fiecare dintre noi are nevoie de asta. De fapt, ne dăm seama că nu suntem capabili să păstrăm unitatea nici măcar în noi înşine. Şi Apostolul Paul simţea înlăuntrul său un conflict sfâşietor: a voi binele şi a fi înclinat spre rău (cf. Rom 7,19). Astfel a perceput că rădăcina atâtor diviziuni care există în jurul nostru – între persoane, în familie, în societate, între popoare şi chiar între credincioşi – este înlăuntrul nostru. Conciliul al II-lea din Vatican afirmă că „dezechilibrele de care suferă lumea de astăzi sunt, de fapt, legate de un dezechilibru mai fundamental, înrădăcinat în inima omului. Într-adevăr, în însuşi interiorul fiinţei omului, mai multe elemente se luptă între ele. […] De aceea este divizat înlăuntrul său şi de aici se nasc atât de multe şi de mari dezbinări în societate” (Gaudium et spes, 10). Aşadar, soluţia la diviziuni nu este opoziţia faţă de cineva, pentru că discordia generează altă discordie. Adevăratul remediu începe de la a cere lui Dumnezeu pacea, reconcilierea, unitatea.

Acest lucru este valabil înainte de toate pentru creştini: unitatea poate ajunge numai ca rod al rugăciunii. Eforturile diplomatice şi dialogurile academice nu sunt suficiente. Isus ştia asta şi ne-a deschis calea, rugându-se. Astfel, rugăciunea noastră pentru unitate este o umilă, dar încrezătoare participare la rugăciunea Domnului, care a promis că fiecare rugăciune făcută în numele său va fi ascultată de Tatăl (cf. In 15,7). În acest moment putem să ne întrebăm: „Eu mă rog pentru unitate?”. Este voinţa lui Isus, însă dacă trecem în revistă intenţiile pentru care ne rugăm probabil că ne vom da seama că ne-am rugat puţin, poate că niciodată, pentru unitatea creştinilor. Totuşi de ea depinde credinţa lumii; de fapt, Domnul a cerut unitatea dintre noi „pentru ca lumea să creadă” (In 17,21). Lumea nu va crede pentru că o vom convinge cu argumente bune, ci dacă vom mărturisi iubirea care ne uneşte şi ne face apropiaţi de toţi.

În acest timp de grave dificultăţi este şi mai necesară rugăciunea pentru ca unitatea să prevaleze asupra conflictelor. Este urgent să se izoleze particularismele pentru a favoriza bunul comun, şi pentru aceasta este fundamental exemplul nostru bun: este esenţial ca toţi creştinii să continue pe drumul spre unitatea deplină, vizibilă. În ultimele decenii, mulţumire fie lui Dumnezeu, au fost făcuţi mulţi paşi înainte, însă trebuie perseverat în iubire şi în rugăciune, fără descurajare şi fără întrerupere. Este un parcurs pe care Duhul Sfânt l-a provocat în Biserică, în creştini şi în noi toţi, şi de la care nu ne vom mai întoarce. Mereu înainte!

A ne ruga înseamnă a lupta pentru unitate. Da, a lupta, pentru că duşmanul nostru, diavolul, aşa cum spune cuvântul însuşi, este dezbinătorul. Isus cere unitatea în Duhul Sfânt, să facem unitate. Diavolul mereu dezbină, pentru că este potrivit pentru el să dezbine. El insinuează dezbinarea, peste tot şi în toate modurile, în timp ce Duhul Sfânt face să se conveargă mereu în unitate. Diavolul, în general, nu ne ispiteşte cu privire la teologia înaltă, ci cu privire la slăbiciunile fraţilor. Este viclean: umflă greşelile şi defectele celuilalt, seamănă discordie, provoacă critica şi creează facţiuni. Calea lui Dumnezeu este alta: ne ia aşa cum suntem, ne iubeşte mult, însă ne iubeşte aşa cum suntem şi ne stimulează spre unitate. Putem face o verificare cu privire la noi înşine şi să ne întrebăm dacă, în locurile în care trăim, alimentăm conflictualitatea sau luptăm pentru a face să crească unitatea cu instrumentele pe care Dumnezeu ni le-a dat: rugăciunea şi iubirea. În schimb a alimenta conflictualitatea se face cu bârfa, mereu, vorbind rău despre ceilalţi. Bârfa este arma cea mai la îndemână pe care o are diavolul pentru a dezbina comunitatea creştină, pentru a dezbina familia, pentru a-i dezbina pe prieteni, pentru a dezbina mereu. Duhul Sfânt ne inspiră mereu unitatea.

Tema acestei Săptămâni de rugăciune se referă tocmai la iubire: „Rămâneţi în iubirea mea ca să aduceţi mult rod” (cf. In 15,5-9). Rădăcina comuniunii este iubirea lui Cristos, care ne face să depăşim prejudecăţile pentru a vedea în celălalt un frate şi o soră care trebuie iubiţi mereu. Atunci descoperim că şi creştinii de alte confesiuni, cu tradiţiile lor, cu istoria lor, sunt daruri ale lui Dumnezeu, sunt daruri prezente în teritoriile comunităţilor noastre diecezane şi parohiale. Să începem să ne rugăm pentru ei şi, când este posibil, cu ei. Astfel vom învăţa să-i iubim şi să-i apreciem. Rugăciunea, aminteşte Conciliul, este sufletul întregii mişcări ecumenice (cf. Unitatis redintegratio, 8). De aceea, rugăciunea să fie punctul de plecare pentru a-l ajuta pe Isus să realizeze visul său: ca toţi să fie una.

_____________________

APEL

Poimâine, vineri, 22 ianuarie, va intra în vigoare Tratatul pentru interzicerea armelor nucleare. Este vorba despre primul instrument internaţional obligatoriu din punct de vedere juridic care interzice explicit aceste bombe, a căror folosire are un impact nediscriminat, loveşte în scurt timp o mare cantitate de persoane şi provoacă daune ambientului pe durată foarte lungă.

Încurajez cu putere toate statele şi toate persoanele să lucreze cu determinare pentru a promova condiţiile necesare pentru o lume fără arme nucleare, contribuind la înaintarea păcii şi cooperării multilaterale, de care omenirea are atâta nevoie astăzi.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 20 ianuarie 2021
Cateheză – Rugăciunea pentru unitatea creştinilor

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Dacă are într-adevăr vreun rost să deschizi gura, fă ca vorbele tale să fie pline de miez și sufletește folositoare

Mă întreb ce ne împinge mereu să flecărim,
cu atâta ușurință, 
bătându-ne într-una gura

despre vrute și nevrute, 
când, aproape întotdeauna,

ne înapoiem la tăcere cu conștiințele vătămate?

Cartea I: îndrumări de folos pentru viața sufletului

Capitolul X: ÎNFRÂNAREA LIMBUȚIEI

1. Ocolește cât poți larma și gura lumii: vorbăria, chiar lipsită de răutate, aduce omului multă bătaie de cap. Nu-i trebuie mult nimănui ca să fie cuprins de fumuri și, alunecând, să-și piardă capul. Tocmai de aceea, de câte ori nu mi-am dorit să fi tăcut din gură și să nu mă fi dus printre oameni! Mă întreb ce ne împinge mereu să flecărim, cu atâta ușurință, bătându-ne într-una gura despre vrute și nevrute, când, aproape întotdeauna, ne înapoiem la tăcere cu conștiințele vătămate? Flecărim cu atâta plăcere, deoarece prin vorbăria noastră căutăm, cumva, să ne destindem, despovărându-ne inimile, îndeobște apăsate de greutăți. De aceea ne place atât de mult să gândim și să vorbim tocmai despre acele lucruri la care ținem mai mult, sau pe care le dorim, sau despre altele, pe care ni le simțim potrivnice.

2. Dar vai, de cele mai multe ori, fără nici un rost și cu totul zadarnic. Căci ușurarea aceasta părelnică dăunează nu puțin alinării lăuntrice, care-i darul lui Dumnezeu. Iată de ce se cade să stăm de veghe și să ne rugăm, ca timpul ce ni s-a dat să nu ni se irosească în deșert. Dacă are într-adevăr vreun rost să deschizi gura, fă ca vorbele tale să fie pline de miez și sufletește folositoare. Năravul și nepăsarea față de propășirea sufletului nostru ne trag de cele mai multe ori la limbuție. Dimpotrivă, a sta cuviincios de vorbă despre cele sufletești poate fi de mare folos, mai cu seamă dacă cei ce se adună să schimbe asemenea gânduri împărtășesc, într-un singur suflet, una și aceeași râvnă pentru împărăția lui Dumnezeu.


Prin Conciliul al II-lea din Vatican, Biserica ne invită să medităm: Societatea umană are, așadar, dreptul la informare asupra celor ce interesează pe oameni, fie ca indivizi, fie în comun, după condițiile respective. Dar buna exercitare a acestui drept cere ca, în ceea ce privește obiectul, comunicarea să fie mereu adevărată și completă, ținând seama de dreptate și caritate. Iar în ceea ce privește modalitatea ei, să fie cinstită și adecvată, adică să respecte cu sfințenie, în dobândirea și difuzarea știrilor, legile morale precum și drepturile legitime și demnitatea omului; căci nu orice cunoaștere e de folos, „însă dragostea construiește” (1Cor 8,1) (Inter Mirifica, Decretul asupra mijloacelor de comunicare socială, nr. 5)

Să ne rugăm: Dăruiește-ne, Doamne, harul unei reculegeri interioare; fă-ne atenți la voința ta sfântă și fideli harului tău. Ajută-ne să nu uităm niciodată binecuvântările tale în conversațiile noastre și inspiră-ne toate cuvintele și faptele în timpul călătoriei noastre vremelnice pe acest pământ. 

Să reținem: Dacă are într-adevăr vreun rost să deschizi gura, fă ca vorbele tale să fie pline de miez și sufletește folositoare.

Să practicăm: Fii prudent în vorbire astfel încât să nu rănești niciodată dragostea și nici să nu-ți discreditezi aproapele. 


Aici puteți citi alte capitole din Imitațiunea lui Cristos:

CARTEA I: Îndrumări de folos pentru viața sufletului

Capitolul I: Urmând pas cu pas pe Cristos, să trecem cu dispreț peste deșertăciunile lumii

Capitolul II: Să nu avem despre noi înșine păreri înalte

Capitolul III: Să ne biruim pe noi înșine: ce anume te stânjenește și-ți aduce mai multe necazuri pe cap?

Capitolul IV: Buna chibzuință a faptelor noastre

Capitolul V: La citire să te atragă un singur lucru: dragostea de adevăr!

Capitolul VI: Iată de ce inima omului robit simțurilor nu cunoaște pacea

Capitolul VII: Nu te socoti mai bun decât alții

Capitolul VIII: Nu-ți dezvălui inima oricărui om

Capitolul IX: Mai la adăpost este cel ce știe să primească sfaturi, decât cel care se încumetă să le dea

VA URMA! Capitolul XI: DOBÎNDIREA PĂCII LĂUNTRICE
ŞI RÎVNA PROPĂŞIRII SUFLETEŞTI
… (vineri, 27 noiembrie 2020).


Mai multe despre cartea Imitațiunea lui Cristos poți afla AICI: 
Introducere: o carte care a schimbat milioane de vieți!

Pentru textul integral, meditații, rugăciuni…: The imitation of Christ, St Paul, 1995.

Sau: Imitațiunea lui Cristos, ARCB, 2003 (Librăria sfântul Iosif București).


Cei care doresc să susțină blogul și proiectele Paxlaur
pot afla detalii scriind AICI
sau la adresa paxlaur@yahoo.com.

De asemenea,
puteți utiliza una dintre posibilitățile de mai jos
pentru a fi alături de cei care trăiesc vremuri grele și triste.

Singuri putem face (prea)puțin,
împreună putem oferi mult mai mult.
Încă nu e (prea) târziu!

Dăruind vei dobândi!


Redă copilăria unui copil fără copilărie

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€10.00

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

%d blogeri au apreciat: