Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Posts Tagged ‘benedict al XVI-lea’

Dreptatea: Biserica și politica

Posted by Paxlaur pe 24/05/2017

dreptatea biserica societatea„Societatea dreaptă nu poate să fie opera Bisericii,
ci trebuie să fie realizată prin politică”.

Benedict al XVI-lea ne învață că

pentru a defini mai precis relația dintre angajarea necesară în favoarea dreptății și slujirea carității, trebuie să ținem cont de două situații de fapt fundamentale:

a) Ordinea dreaptă a societății și a statului ține de datoria esențială a politicii. Un stat care nu ar fi condus după dreptate s-ar reduce la o mare bandă de hoți, cum a spus odată sfântul Augustin: „Remota itaque iustitia quid sunt regna nisi magna latrocinia?”[18]. Deosebirea dintre ceea ce este al cezarului și ceea ce este al lui Dumnezeu (cf. Mt 22,21), adică deosebirea dintre stat și Biserică sau, cum spune Conciliul Vatican II, autonomia realităților pământești[19], ține de structura fundamentală a creștinismului. Statul nu poate să impună religia, ci trebuie să garanteze libertatea sa și pacea între adepții diferitelor religii; la rândul său, Biserica, fiind expresie socială a credinței creștine, are independența sa și, întemeindu-se pe credință, trăiește forma sa comunitară, pe care statul trebuie să o respecte. Cele două sfere sunt distincte, dar mereu într-o relație reciprocă.

Dreptatea este scopul și deci măsura intrinsecă a oricărei politici. Politica este mai mult decât o simplă tehnică pentru definirea orânduirilor publice: originea și finalitatea sa se găsesc tocmai în dreptate, și faptul acesta este de natură etică. Astfel, statul se găsește de fapt în mod inevitabil confruntat cu următoarea întrebare: cum să realizeze dreptatea aici și acum? Dar această întrebare presupune o altă întrebare mai radicală: ce este dreptatea? Această problemă ține de rațiunea practică, dar pentru a putea acționa în mod drept, rațiunea trebuie mereu să fie purificată, căci orbirea sa etică, decurgând din tentația interesului și a puterii care îi întunecă vederea, este un pericol ce nu poate fi eliminat complet niciodată.

În acest punct, politica și credința se întâlnesc. Desigur, credința are natura sa specifică de întâlnire cu Dumnezeul cel viu – întâlnire care ne deschide orizonturi noi mult dincolo de domeniul propriu al rațiunii. Dar, în același timp, ea este o forță purificatoare pentru rațiunea însăși. Pornind de la perspectiva lui Dumnezeu, o eliberează de orbirile sale și, de aceea, o ajută să fie ea însăși mai bună. Credința sprijină rațiunea să-și împlinească mai bine datoria sa și să vadă mai bine ceea ce îi este specific. Aici se situează doctrina socială catolică: ea nu vrea să confere Bisericii o putere asupra statului. Nici nu vrea să impună acelora care nu împărtășesc credința sa perspective și modalități de comportament care îi aparțin. Vrea să contribuie pur și simplu la purificarea rațiunii și să ajute pentru a face în așa fel încât ceea ce este drept să poată fi aici și acum recunoscut și apoi pus și în practică.

Doctrina socială a Bisericii își ia argumentele pornind de la rațiune și de la dreptul natural, adică pornind de la ceea ce este în conformitate cu natura oricărei ființe umane. Știe că nu-i revine Bisericii să valorifice politic această doctrină: ea vrea să slujească formarea conștiințelor în domeniul politic și să contribuie la sporirea percepției exigențelor adevărate ale dreptății și totodată la creșterea disponibilității de a acționa în funcție de ele, chiar dacă lucrul acesta este în opoziție cu situațiile de interes personal. Lucrul acesta înseamnă că edificarea societății și a statului de drept, prin care se dă fiecăruia ceea ce i se cuvine, este o datorie fundamentală, pe care fiecare generație trebuie să o abordeze din nou. Fiind vorba de o datorie politică, așa ceva nu poate să cadă în sarcina imediată a Bisericii. Dar, de vreme ce este totodată o datorie umană primordială, Biserica are datoria de a-și oferi contribuția specifică prin purificarea rațiunii și formarea etică, pentru ca exigențele dreptății să devină comprehensibile și politic realizabile.

Biserica nu poate și nici nu trebuie să ia în mână bătălia politică pentru a construi o societate cât mai dreaptă posibil. Nu poate și nici nu trebuie să înlocuiască statul. Dar nu poate și nici nu trebuie să rămână deoparte în lupta pentru dreptate. Trebuie să intre în această luptă pe calea argumentării raționale și trebuie să trezească acele forțe spirituale, fără de care dreptatea, care implică și renunțări, nu se poate afirma și nici nu se poate dezvolta. Societatea dreaptă nu poate să fie opera Bisericii, ci trebuie să fie realizată prin politică. Cu toate acestea, Biserica se implică în mod profund în favoarea dreptății, lucrând pentru deschiderea inteligenței și a voinței la exigențele binelui.

b) Iubirea – caritas – va fi întotdeauna necesară, chiar și în societatea cea mai dreaptă. Nu există nici un fel de ordine dreaptă a statului care să zădărnicească slujirea iubirii. Acela care vrea să se elibereze de iubire să se pregătească să se elibereze de omul ca atare. Întotdeauna va fi suferință, care are nevoie de consolare și de ajutor. Întotdeauna va fi singurătate. Întotdeauna vor fi și situații de necesitate materială, pentru care un ajutor este de neînlocuit, în sensul iubirii concrete față de aproapele[20]. Statul care vrea să prevadă totul, care absoarbe totul în sine, devine în definitiv o instanță birocratică ce nu poate asigura esențialul de care are nevoie omul suferind, oricare om: dăruirea personală plină de iubire. Nu avem nevoie de un stat care guvernează și domină totul, ci, dimpotrivă, de un stat care recunoaște generos și care susține, pe linia principiului subsidiarității, inițiativele care apar în cadrul diferitelor grupuri sociale și care asociază spontaneitatea și apropierea de oamenii nevoiași. Biserica este una dintre aceste forțe vii: în ea pulsează dezvoltarea dinamică a iubirii provocată de Duhul lui Cristos. Această iubire nu oferă oamenilor doar ajutor material, ci, în egală măsură, întărire și îngrijire a sufletului, ajutor deseori mai necesar decât sprijinul material. Afirmația potrivit căreia structurile drepte ar zădărnici operele de caritate ascund în realitate o concepție materialistă despre om: prejudecata potrivit căreia omul ar trăi „numai cu pâine” (Mt4,4; Dt 8,3) este o convingere care îl umilește pe om și ignoră tocmai ceea ce este mai specific uman.

Din Deus caritas est, Scrisoarea enciclică a suveranului pontif Benedict al XVI-lea către episcopi, preoți și diaconi, către persoanele consacrate și către toți credincioșii laici, nr. 28.

Posted in Lecturi | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

Pentru tine cine este Biserica?

Posted by Paxlaur pe 04/04/2017

san-clemente-al-laterano-roma-BisericaCeea ce fariseii l-au întrebat pe Isus – „Tu cine eşti?” (In 8,25) – omul contemporan întreabă Biserica: „Cine ești tu?”. Mai mult, te întreabă pe tine, ne întreabă pe noi care facem parte din Biserică: „Cine sau ce este Biserica?”. Întrebările despre Cristos sunt întrebări și despre Biserica sa, iar întrebările despre Biserică îl privesc și pe Cristos, pentru că Isus Cristos și Biserica sunt inseparabili: „Cristos este capul trupului, al Bisericii” (Col 1,18). Cine este Biserica pentru tine? Crezi tu Biserica, Mireasa lui Cristos, una, sfântă, catolică și apostolică? Ești convins că nu-l poți primi pe Cristos și refuza Biserica? Ce ecou au în inima ta cuvintele sfântului Ciprian: „Cine nu are ca mamă Biserica, nu poate avea pe Dumnezeu ca tată”?

Dacă înveți despre Biserică doar din mass-media, atunci nu te simți orfan când îți lipsește Biserica. Însă dacă înveți despre Biserică de la Cristos și din Evanghelie, atunci, doar atunci, simți dragostea care izvorăște din inima ei de mamă, abia atunci înțelegi cu adevărat că „Biserica nu se află, în primul rând, acolo unde se organizează, unde se reformează, se conduce, ci în aceia care cred și primesc în ea darul credinței care pentru ei devine viață. Numai cine a înțeles că Biserica, dincolo de transformarea funcțiilor și formelor sale, îi înalță sufletește pe oameni, le oferă patrie și speranță, le oferă, mai exact, o patrie care este speranță, cale spre viața veșnică, așadar, numai acela care a înțeles toate acestea știe ce a fost cândva și ce este astăzi Biserica” (J. Ratzinger, Introducere în creștinism, 239).

Omenirea are nevoie de Biserică, are nevoie de această „patrie care este speranță”. Însă astăzi, vorbirea despre Biserică ne poartă mai mult cu gândul la o instituție care are nevoie de purificare, ne poartă cu gândul la o imagine puternică din Evanghelie, la acel om cu biciul în mână care purifică Templul strigând: „Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie” (In 2,16). Da, și astăzi, ca și atunci, cine face din Biserică o casă de negustorie, o afacere, încearcă să-l transforme pe Dumnezeu într-un bișnițar, într-un vânzător. Însă noi știm că Domnul nu este și nu poate fi transformat într-un negustor, el este Tată. Iar dacă Dumnezeu este Tată, atunci Biserica, locul în care trăiește, nu poate fi o piață, un târg, ci o casă. Biserica trebuie să fie o casă, casa tuturor! Apărând și purificând Biserica nu se salvează o instituție, ci chipul lui Dumnezeu. Cine face din Biserică o afacere, nu a simțit în inima sa iubirea lui Dumnezeu ca Tată. Cine face din Biserică o piață, nu trăiește ca fiu al Tatălui, ci ca partener de afaceri. Dar cu Dumnezeu nu poți să faci afaceri: te ruinezi, și ruinezi și chipul Bisericii și al Tatălui!


Să veghem asupra felului nostru de a citi și trăi Evanghelia,
astfel încât să nu ne trezim că luptăm împotriva Bisericii,
Mireasa lui Cristos și Mama noastră!


4 aprilie 2017 

Marţi din săptămâna a 5-a din Post
Sf. Isidor, ep. înv. *
Num 21,4-9; Ps 101; In 8,21-30

LECTURA I
Oricine este muşcat şi va privi spre şarpele din bronz va trăi.
Citire din cartea Numerilor 21,4-9
În zilele acelea, evreii au plecat de la muntele Hor pe drumul care duce spre Marea Roşie, ca să ocolească ţara Edom. Poporul şi-a pierdut răbdarea pe drum. 5 A vorbit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise: „Pentru ce ne-aţi scos din Egipt, ca să murim în pustiu? Căci nu este nici pâine, nici apă şi ni s-a scârbit sufletul de această hrană mizerabilă”. 6 Atunci Domnul a trimis împotriva poporului şerpi veninoşi: au muşcat poporul şi a murit multă lume în Israel. 7 Poporul a venit la Moise şi i-a zis: „Am păcătuit, căci am vorbit împotriva Domnului şi împotriva ta. Roagă-te Domnului ca să îndepărteze de la noi şerpii!” Şi Moise s-a rugat pentru popor. 8 Domnul i-a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe şi pune-l pe un stâlp; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi”. 9 Moise a făcut un şarpe din bronz şi l-a pus pe un stâlp. Când şarpele muşca pe cineva şi acesta privea spre şarpele din bronz, trăia.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 101(102),2-3.16-18.19-21 (R.: 2)
R.: Doamne, ascultă rugăciunea mea, şi strigarea mea să vină la tine!

2 Doamne, ascultă rugăciunea mea
şi strigarea mea să ajungă la tine!
3 Nu-ţi întoarce faţa de la mine în ziua strâmtorării mele;
pleacă-ţi urechea spre mine
în ziua în care te chem, grăbeşte-te să-mi răspunzi! R.

16 Toate popoarele se vor teme de numele Domnului
şi toţi regii pământului, de mărirea sa,
17 pentru că Domnul a reconstruit Sionul
şi s-a arătat în gloria lui.
18 El ia aminte la rugăciunea celor lipsiţi
şi nu dispreţuieşte rugăciunile lor. R.

19 Aceasta să se scrie pentru generaţiile viitoare
şi poporul care se va naşte îl va lăuda pe Domnul;
20 pentru că el a privit din înălţimi, din sanctuarul său;
Domnul s-a uitat din cer asupra pământului,
21 ca să asculte suspinul celor închişi
şi pentru a-i elibera pe cei condamnaţi la moarte. R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE
Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu, Cristos este semănătorul. Oricine îl află rămâne pe vecie.

EVANGHELIA
Când îl veţi fi înălţat pe Fiul Omului, atunci veţi înţelege că eu sunt.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 8,21-30
În acel timp, Isus le-a zis din nou fariseilor: „Eu mă duc şi mă veţi căuta, dar voi veţi muri în păcatul vostru. Unde mă duc eu, voi nu puteţi veni”. 22 Deci ziceau iudeii: „Oare se va sinucide, că spune «Unde mă duc eu, voi nu puteţi veni»?” 23 Dar el le-a zis: „Voi sunteţi de jos, eu sunt de sus; voi sunteţi din lumea aceasta, eu nu sunt din lumea aceasta. 24 V-am spus că veţi muri în păcatele voastre pentru că, dacă nu veţi crede că eu sunt, veţi muri în păcatele voastre”. 25 Atunci i-au zis: „Tu cine eşti?” Isus le-a zis: „Ceea ce vă spun de la început. 26 Am multe de spus şi de judecat cu privire la voi, însă cel care m-a trimis este adevărat, iar eu spun lumii ceea ce am auzit de la el”. 27 Ei n-au înţeles că le vorbea despre Tatăl. 28 Aşadar, Isus le-a zis: „Când îl veţi fi înălţat pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că eu sunt şi că nu fac nimic de la mine, ci vorbesc ceea ce m-a învăţat Tatăl. 29 Iar cel care m-a trimis este cu mine; nu m-a lăsat singur, pentru că eu fac întotdeauna ceea ce îi place”. 30 Spunând acestea, mulţi au crezut în el.

Cuvântul Domnului

Posted in Biserica, Postul Mare, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

Milostivirea este forma cea mai curajoasă de a iubi, de a înfăptui dreptatea și de a căuta adevărul

Posted by Paxlaur pe 18/08/2016

dffa661dd7da74254f4dc80130f7cba3Suntem în plină desfășurare a Jubileului Extraordinar, un jubielu dedicat Milostivirii Divine. În acest an am auzit nenumărate definiții ale milostivirii. Cuvântul milostivire a devenit sinonim cu cele mai sensibile trăiri ale ființei umane. Însă ca un fel definiție, ceea ce a ajuns pe buzele și în inima tuturor, este legătura dintre milostivire și numele lui Dumnezeu: numele lui Dumnezeu este milostivire.

Din Sfânta Scriptură noi știm că Dumnezeu este iubire, că este viață, că este Duh. Acum omenirea întreagă este invitată să-și amintească de Dumnezeu care este milostivire și să devenim toți milostivi ca Tatăl ceresc. Acesta este îndemnul pe care l-am primit de la sfântul părinte papa Francisc. Invitația sa nu este o noutate în Biserică. La fel au făcut și predecesorii săi. Să ne amintim cuvintele papei Benedict de la predica din Duminica Divinei Milostiviri a anului 2008. Era ziua de 30 martie și papa Benedict al XVI-lea spunea atunci: „Milostivirea este în realitate nucleul central al mesajului evanghelic, este tocmai numele lui Dumnezeu, chipul cu care el s-a revelat în vechea alianță și pe deplin în Isus Cristos, încarnarea iubirii creatoare și mântuitoare. Această iubire milostivă luminează și chipul Bisericii și se manifestă fie prin Sacramente, în special prin cel al Spovezii, fie prin operele de caritate, comunitare sau individuale. Tot ceea ce Biserica spune și face arată milostivirea pe care Dumnezeu o are față de om, adică față de noi”.

La fel și sfântul Ioan Paul al II-lea, a vorbit în nenumărate rânduri despre milostivirea Divină. Tatălui bogat în milostivire i-a dedicat una dintre primele sale enciclici – Dives in misericordia. În această enciclică Suveranul Pontif ne învață: Isus ne-a revelat cum în lumea în care trăim este prezentă iubirea, iubirea lucrătoare, iubirea care se adresează omului și îmbrățișează tot ce îi alcătuiește umanitatea. Această iubire se observă mai ales în contact cu suferința, cu nedreptatea, cu sărăcia, în contact cu întreaga „condiție umană” istorică, ce manifestă în diferite feluri limitele și fragilitatea omului, fizică și morală. Tocmai modul și mediul în care se manifestă iubirea se numește „milostivire”. Cristos este cel care ni-l revelează pe Dumnezeu cel bogat în milostivire (nr. 3).

Avem, așadar, milostivirea ca un adevărat fir roșu care străbate cele trei pontificate. Cu siguranță putem găsi aceeași pasiune pentru milostivire și în magisteriul lui Paul al VI-lea sau Ioan al XXIII-lea. Aceasta pentru că realitatea milostivirii o găsim în legea fundamentală a Bisericii, adică în Evanghelie, în întreaga Sfântă Scriptură. În Vechiul Testament „psalmiștii, când vor să-i cânte Domnului cele mai înalte laude, intonează imnuri Dumnezeului iubirii, al duioșiei, al milostivirii și al fidelității”. Iar „în propovăduirea profeților, milostivirea înseamnă o putere specială a iubirii care învinge păcatul și infidelitatea poporului ales”. Este sufiecient să ne gândim la profetul Osea.

Apoi când venim în Noul Testament întâlnim încarnarea milostivirii Divine, Cuvântul făcut trup, așa cum ni-l prezintă evangheliile. „Evanghelistul care tratează îndeosebi aceste teme în învățătura lui Cristos este Luca, a cărui Evanghelie a fost numită, pe bună dreptate, Evanghelia milostivirii. Încă din zorii Noului Testament, Evanghelia sfântului Luca subliniază o corespondență frapantă între două glasuri ce vorbesc de milostivirea divină, în care răsună intens întreaga tradiție vetero-testamentară: Sfânta Fecioară Maria care, intrând în casa lui Zaharia, îl preamărește pe Domnul din tot sufletul „pentru milostivirea Lui”, de care se vor împărtăși „din neam în neam” toți oamenii. Apoi, la nașterea lui Ioan Botezătorul, în aceeași casă, tatăl acestuia, Zaharia, binecuvântând pe Dumnezeul lui Israel, preamărește milostivirea pe care El „și-a arătat-o… față de părinții noștri și și-a adus aminte de legământul său sfânt”.

Apoi avem învățătura lui Cristos însuși, în care această imagine, moștenită din Vechiul Testament, se simplifică și, totodată, se aprofundează. Acest lucru este, poate, cel mai evident în parabola fiului risipitor, în care esența milostivirii divine, deși cuvântul „milostivire” nu apare, este exprimată într-un chip deosebit de limpede. La aceasta contribuie nu atât terminologia, ca în cărțile vetero-testamentare, cât analogia, ce permite o înțelegere mai deplină a misterului însuși al milostivirii, ca dramă profundă ce se desfășoară între iubirea tatălui și nechibzuința și păcatul fiului”, cum spunea sfântul părinte Ioan Paul al II-lea.

Toată istoria mântuirii poartă acest semn al milostivirii divine. Toată. Iar acum suntem noi cei care beneficiem de această milostivire. Suntem noi care trebuie să fim martorii milostivirii divine. Rațiunea noastră de a fi pe acest pământ este de a-l revela pe acest Dumnezeu milostiv, de a trăi în milostivire, de a fi martorii milostivirii de care noi am beneficiat din abundență și continuăm să beneficiem cu fiecare răsărit de soare.

Concret, ca o definiție, aș spune că milostivirea este un act uman foarte curajos, un act care ne solicită intelectul și voința. Cred cu tărie că milostivirea este forma cea mai curajoasă de a iubi, de a înfăptui dreptatea și de a căuta adevărul. Spun aceasta pentru că a fi milostiv e mai mult decât a fi bun. A fi milostiv înseamnă a iubi dezinteresat și a fi capabil de iertare și de sacrificiu. Totodată milostivirea rămâne și forma cea mai curajoasă de a înfătui dreptatea și de a căuta adevărul. Nu pot separa și nu trebuie să separăm milostivirea de dreptate și de adevăr. Toate trei trebuie să rămână împreună. Însă spuneam că este cea mai curajoasă cale pentru că se bazează pe valori care cer un mare curaj, valori cum ar fi iertarea, iubirea, speranța. Valori atât de rare în timpul nostru. Poate că la fiecare colț de stradă ar trebuie să stea cineva care să repete îndemnul lui Isus: „Mergeți și învățați ce înseamnă: milă vreau, nu jertfă” (cf. Mt 9,13). Sau la radio ar trebuie să răsune mereu aceste cuvinte: învățați ce însemnă milostivirea! E îndemnul lui Cristos și pentru noi, pentru generația noastră.

Posted in E bine de ştiut | Etichetat: , , , , , , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: