Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Posts Tagged ‘benedict al XVI-lea’

Când omul se ridică și luptă împotriva naturii

Posted by Paxlaur pe 04/07/2017

Suntem din ce în ce mai selectivi cu produsele pe care le consumăm și am vrea ca toate să fie cât mai naturale. Însă prea puțin ne cercetăm cugetul cu privire la relația noastră cu natura și cu tot ceea ce ar trebui să fie natural. Conștientizăm noi responsabilitatea pe care o avem față de creație? Cum se concretizează în viața de zi cu zi grija față de ceea ce aparține naturii și naturalului?

Ce contrast între frumusețea evangheliei – în care natura este în deplină armonie cu Isus din Nazaret, creația este în desăvârșită supunere în fața Creatorului – și fărădelegile din cetățile distruse prin „ploaia de sulf și de foc”, cetăți în care oamenii trăiau în mod dezordonat, împotriva firii, nerespectând legea naturală! Când omul se ridică și luptă împotriva naturii, când refuză ceea ce este înscris în ființa sa, ceea ce este natural pentru trupul și sufletul său, prima victimă nu este ambientul, ci omul însuși. Apoi, clar, vine distrus și ambientul. De aceea, astăzi atât statul, cât și Biserica, trebuie să aibă ca obiectiv ocrotirea omului împotriva distrugerii de sine însuși: înainte de a ne concetra pe „ecologia ambientală”, ar trebuie să ne concentrăm și să ne îngrijorăm pentru „ecologia umană”; înainte de a ne purifica ambientul și produsele pe care le folosim, trebuie să ne purificăm sufletul și mintea, modul de a ne raporta la oameni și de a ne folosi de ei și de tot ceea ce ne înconjoară.

Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea spunea că există o strânsă legătură între degradarea naturii și cultura care modelează conviețuirea umană. Iar această cultură, această mentalitate globală a societății are nevoie de o nouă ținută morală. Cum putem pretinde respectarea ambientului natural, dacă educația și legile nu sunt făcute să respecte dreptul la viață și la moartea naturală, dacă ne permitem să călcăm în picioare familia, căsătoria, sexualitatea? Dacă vrem să dăm sufletului și omenirii o nouă strălucire să ne întipărim în minte acest adevăr: „Cartea naturii este una și indivizibilă, pe versantul ambientului ca și pe versantul vieții, al sexualității, al căsătoriei, al familiei, al relațiilor sociale, într-un cuvânt al dezvoltării umane integrale. Obligațiile pe care le avem față de ambient se leagă cu obligațiile pe care le avem față de persoană considerată în ea însăși și în relație cu ceilalți. Nu se pot pretinde unele și să fie călcate în picioare celelalte” (Caritas in veritate, 51).

Cristos are puterea de a reface armonia, liniștea deplină în noi și în jurul nostru. El ceartă și astăzi patimile care ne ridică împotriva naturii. Este inima noastră pregătită să asculte de galsul Domnului atunci când îi poruncește să se liniștească?


Dacă strigi: „Doamne, salvează-mă!”
și vrei să fii ajutat și vindecat de „furtunile” tale,
nu fi asemenea unui „stâlp de sare”,
privind mereu spre trecut.
Privește spre Cristos!


4 iulie 2017 

Marţi din săptămâna a 13-a de peste an
Sf. Elisabeta a Portugaliei *; Ff. Piergiorgio Frassati; Maria Crocifissa Curcio, călug.
Gen 19,15-29; Ps 25; Mt 8,23-27

LECTURA I
Domnul a făcut să cadă din cer asupra Sodomei şi Gomorei ploaie de sulf şi de foc.
Citire din cartea Genezei 19,15-29
La revărsatul zorilor, îngerii l-au făcut pe Lot să iasă, zicând: „Ridică-te! Ia-ţi femeia şi pe cele două fiice ale tale, care se află aici, ca să nu pieri din cauza fărădelegii cetăţii!” 16 Deoarece ezita, bărbaţii i-au apucat de mână pe el, pe soţia lui şi pe cele două fiice; Domnul având milă de el, i-au făcut să iasă şi i-a călăuzit în siguranţă în afara cetăţii. 17 În timp ce-i făceau să iasă afară, el le-a zis: „Fugi, scapă-ţi viaţa! Nu privi în urma ta şi nu te opri nicăieri în zonă! Scapă în munte ca să nu pieri!” 18 Lot le-a zis: „Nu, Doamne, te rog! 19 Iată, slujitorul tău a aflat har în ochii tăi şi tu mi-ai arătat o mare îndurare făcând să trăiască sufletul meu, dar eu nu pot să fug în munţi, căci nenorocirea mă va ajunge din urmă şi voi muri. 20 Iată cetatea aceasta aproape; pot fugi acolo; este foarte mică, voi scăpa acolo. Nu-i aşa că e mică? Şi mi-aş putea salva viaţa!” 21 El i-a spus: „Iată că îţi fac şi această favoare de a nu distruge cetatea despre care ai vorbit. 22 Repede, fugi într-acolo, căci eu nu pot face nimic înainte ca tu să fi ajuns acolo!” De aceea cetăţii i s-a dat numele de Ţoar. 23 Soarele se ridica deasupra pământului când Lot intra în Ţoar. 24 Domnul a făcut să plouă asupra Sodomei şi Gomorei sulf şi foc de la Domnul din ceruri. 25 Dumnezeu a distrus aceste cetăţi şi toată zona împreună cu toţi locuitorii cetăţilor şi cu tot ce răsărea pe pământ. 26 Soţia lui Lot s-a uitat înapoi şi a devenit stâlp de sare. 27 Abraham s-a trezit dis-de-dimineaţă spre locul în care stătuse înaintea Domnului, 28 a privit spre Sodoma şi Gomora şi spre tot ţinutul din zona Iordanului şi a văzut un fum gros care se ridica de la pământ ca fumul dintr-un cuptor. 29 Când Dumnezeu a distrus cetăţile din acea zonă, Dumnezeu şi-a amintit de Abraham şi l-a salvat pe Lot de nenorocirea care a distrus cetăţile în care locuise Lot.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 25(26),2-3.9-10.11-12 (R.: cf. 3a)
R.: Arată-ne, Doamne, îndurarea ta!

2 Cercetează-mă, Doamne, şi pune-mă la încercare,
verifică-mi în foc rărunchii şi inima,
3 căci bunătatea ta este înaintea ochilor mei
şi umblu în adevărul tău! R.

9 Să nu iei sufletul meu laolaltă cu cei păcătoşi
şi viaţa mea cu cea a vărsătorilor de sânge,
10 în mâinile cărora este nelegiuire
şi a căror dreaptă este plină de mită! R.

11 Dar eu umblu în neprihănirea mea,
răscumpără-mă şi îndură-te de mine!
12 Piciorul meu stă pe calea cea dreaptă;
în adunări îl voi binecuvânta pe Domnul. R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Ps 129(130),5
(Aleluia) Eu nădăjduiesc în Domnul; sufletul meu speră în cuvântul său. (Aleluia)

EVANGHELIA
Ridicându-se, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 8,23-27
În acel timp, urcând Isus în barcă, discipolii lui l-au urmat. 24 Şi iată, a fost pe mare o furtună atât de puternică, încât barca era acoperită de valuri, iar el dormea! 25 Venind discipolii lui, l-au trezit, spunându-i: „Doamne, salvează-ne! Pierim”. 26 Dar el, le-a spus: „De ce sunteţi fricoşi, oameni cu puţină credinţă?” Atunci, ridicându-se, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină. 27Oamenii au fost cuprinşi de uimire şi spuneau: „Cine este acesta că şi vânturile şi marea ascultă de el?”

Cuvântul Domnului

Posted in Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

Dreptatea: Biserica și politica

Posted by Paxlaur pe 24/05/2017

dreptatea biserica societatea„Societatea dreaptă nu poate să fie opera Bisericii,
ci trebuie să fie realizată prin politică”.

Benedict al XVI-lea ne învață că

pentru a defini mai precis relația dintre angajarea necesară în favoarea dreptății și slujirea carității, trebuie să ținem cont de două situații de fapt fundamentale:

a) Ordinea dreaptă a societății și a statului ține de datoria esențială a politicii. Un stat care nu ar fi condus după dreptate s-ar reduce la o mare bandă de hoți, cum a spus odată sfântul Augustin: „Remota itaque iustitia quid sunt regna nisi magna latrocinia?”[18]. Deosebirea dintre ceea ce este al cezarului și ceea ce este al lui Dumnezeu (cf. Mt 22,21), adică deosebirea dintre stat și Biserică sau, cum spune Conciliul Vatican II, autonomia realităților pământești[19], ține de structura fundamentală a creștinismului. Statul nu poate să impună religia, ci trebuie să garanteze libertatea sa și pacea între adepții diferitelor religii; la rândul său, Biserica, fiind expresie socială a credinței creștine, are independența sa și, întemeindu-se pe credință, trăiește forma sa comunitară, pe care statul trebuie să o respecte. Cele două sfere sunt distincte, dar mereu într-o relație reciprocă.

Dreptatea este scopul și deci măsura intrinsecă a oricărei politici. Politica este mai mult decât o simplă tehnică pentru definirea orânduirilor publice: originea și finalitatea sa se găsesc tocmai în dreptate, și faptul acesta este de natură etică. Astfel, statul se găsește de fapt în mod inevitabil confruntat cu următoarea întrebare: cum să realizeze dreptatea aici și acum? Dar această întrebare presupune o altă întrebare mai radicală: ce este dreptatea? Această problemă ține de rațiunea practică, dar pentru a putea acționa în mod drept, rațiunea trebuie mereu să fie purificată, căci orbirea sa etică, decurgând din tentația interesului și a puterii care îi întunecă vederea, este un pericol ce nu poate fi eliminat complet niciodată.

În acest punct, politica și credința se întâlnesc. Desigur, credința are natura sa specifică de întâlnire cu Dumnezeul cel viu – întâlnire care ne deschide orizonturi noi mult dincolo de domeniul propriu al rațiunii. Dar, în același timp, ea este o forță purificatoare pentru rațiunea însăși. Pornind de la perspectiva lui Dumnezeu, o eliberează de orbirile sale și, de aceea, o ajută să fie ea însăși mai bună. Credința sprijină rațiunea să-și împlinească mai bine datoria sa și să vadă mai bine ceea ce îi este specific. Aici se situează doctrina socială catolică: ea nu vrea să confere Bisericii o putere asupra statului. Nici nu vrea să impună acelora care nu împărtășesc credința sa perspective și modalități de comportament care îi aparțin. Vrea să contribuie pur și simplu la purificarea rațiunii și să ajute pentru a face în așa fel încât ceea ce este drept să poată fi aici și acum recunoscut și apoi pus și în practică.

Doctrina socială a Bisericii își ia argumentele pornind de la rațiune și de la dreptul natural, adică pornind de la ceea ce este în conformitate cu natura oricărei ființe umane. Știe că nu-i revine Bisericii să valorifice politic această doctrină: ea vrea să slujească formarea conștiințelor în domeniul politic și să contribuie la sporirea percepției exigențelor adevărate ale dreptății și totodată la creșterea disponibilității de a acționa în funcție de ele, chiar dacă lucrul acesta este în opoziție cu situațiile de interes personal. Lucrul acesta înseamnă că edificarea societății și a statului de drept, prin care se dă fiecăruia ceea ce i se cuvine, este o datorie fundamentală, pe care fiecare generație trebuie să o abordeze din nou. Fiind vorba de o datorie politică, așa ceva nu poate să cadă în sarcina imediată a Bisericii. Dar, de vreme ce este totodată o datorie umană primordială, Biserica are datoria de a-și oferi contribuția specifică prin purificarea rațiunii și formarea etică, pentru ca exigențele dreptății să devină comprehensibile și politic realizabile.

Biserica nu poate și nici nu trebuie să ia în mână bătălia politică pentru a construi o societate cât mai dreaptă posibil. Nu poate și nici nu trebuie să înlocuiască statul. Dar nu poate și nici nu trebuie să rămână deoparte în lupta pentru dreptate. Trebuie să intre în această luptă pe calea argumentării raționale și trebuie să trezească acele forțe spirituale, fără de care dreptatea, care implică și renunțări, nu se poate afirma și nici nu se poate dezvolta. Societatea dreaptă nu poate să fie opera Bisericii, ci trebuie să fie realizată prin politică. Cu toate acestea, Biserica se implică în mod profund în favoarea dreptății, lucrând pentru deschiderea inteligenței și a voinței la exigențele binelui.

b) Iubirea – caritas – va fi întotdeauna necesară, chiar și în societatea cea mai dreaptă. Nu există nici un fel de ordine dreaptă a statului care să zădărnicească slujirea iubirii. Acela care vrea să se elibereze de iubire să se pregătească să se elibereze de omul ca atare. Întotdeauna va fi suferință, care are nevoie de consolare și de ajutor. Întotdeauna va fi singurătate. Întotdeauna vor fi și situații de necesitate materială, pentru care un ajutor este de neînlocuit, în sensul iubirii concrete față de aproapele[20]. Statul care vrea să prevadă totul, care absoarbe totul în sine, devine în definitiv o instanță birocratică ce nu poate asigura esențialul de care are nevoie omul suferind, oricare om: dăruirea personală plină de iubire. Nu avem nevoie de un stat care guvernează și domină totul, ci, dimpotrivă, de un stat care recunoaște generos și care susține, pe linia principiului subsidiarității, inițiativele care apar în cadrul diferitelor grupuri sociale și care asociază spontaneitatea și apropierea de oamenii nevoiași. Biserica este una dintre aceste forțe vii: în ea pulsează dezvoltarea dinamică a iubirii provocată de Duhul lui Cristos. Această iubire nu oferă oamenilor doar ajutor material, ci, în egală măsură, întărire și îngrijire a sufletului, ajutor deseori mai necesar decât sprijinul material. Afirmația potrivit căreia structurile drepte ar zădărnici operele de caritate ascund în realitate o concepție materialistă despre om: prejudecata potrivit căreia omul ar trăi „numai cu pâine” (Mt4,4; Dt 8,3) este o convingere care îl umilește pe om și ignoră tocmai ceea ce este mai specific uman.

Din Deus caritas est, Scrisoarea enciclică a suveranului pontif Benedict al XVI-lea către episcopi, preoți și diaconi, către persoanele consacrate și către toți credincioșii laici, nr. 28.

Posted in Lecturi | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

Pentru tine cine este Biserica?

Posted by Paxlaur pe 04/04/2017

san-clemente-al-laterano-roma-BisericaCeea ce fariseii l-au întrebat pe Isus – „Tu cine eşti?” (In 8,25) – omul contemporan întreabă Biserica: „Cine ești tu?”. Mai mult, te întreabă pe tine, ne întreabă pe noi care facem parte din Biserică: „Cine sau ce este Biserica?”. Întrebările despre Cristos sunt întrebări și despre Biserica sa, iar întrebările despre Biserică îl privesc și pe Cristos, pentru că Isus Cristos și Biserica sunt inseparabili: „Cristos este capul trupului, al Bisericii” (Col 1,18). Cine este Biserica pentru tine? Crezi tu Biserica, Mireasa lui Cristos, una, sfântă, catolică și apostolică? Ești convins că nu-l poți primi pe Cristos și refuza Biserica? Ce ecou au în inima ta cuvintele sfântului Ciprian: „Cine nu are ca mamă Biserica, nu poate avea pe Dumnezeu ca tată”?

Dacă înveți despre Biserică doar din mass-media, atunci nu te simți orfan când îți lipsește Biserica. Însă dacă înveți despre Biserică de la Cristos și din Evanghelie, atunci, doar atunci, simți dragostea care izvorăște din inima ei de mamă, abia atunci înțelegi cu adevărat că „Biserica nu se află, în primul rând, acolo unde se organizează, unde se reformează, se conduce, ci în aceia care cred și primesc în ea darul credinței care pentru ei devine viață. Numai cine a înțeles că Biserica, dincolo de transformarea funcțiilor și formelor sale, îi înalță sufletește pe oameni, le oferă patrie și speranță, le oferă, mai exact, o patrie care este speranță, cale spre viața veșnică, așadar, numai acela care a înțeles toate acestea știe ce a fost cândva și ce este astăzi Biserica” (J. Ratzinger, Introducere în creștinism, 239).

Omenirea are nevoie de Biserică, are nevoie de această „patrie care este speranță”. Însă astăzi, vorbirea despre Biserică ne poartă mai mult cu gândul la o instituție care are nevoie de purificare, ne poartă cu gândul la o imagine puternică din Evanghelie, la acel om cu biciul în mână care purifică Templul strigând: „Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie” (In 2,16). Da, și astăzi, ca și atunci, cine face din Biserică o casă de negustorie, o afacere, încearcă să-l transforme pe Dumnezeu într-un bișnițar, într-un vânzător. Însă noi știm că Domnul nu este și nu poate fi transformat într-un negustor, el este Tată. Iar dacă Dumnezeu este Tată, atunci Biserica, locul în care trăiește, nu poate fi o piață, un târg, ci o casă. Biserica trebuie să fie o casă, casa tuturor! Apărând și purificând Biserica nu se salvează o instituție, ci chipul lui Dumnezeu. Cine face din Biserică o afacere, nu a simțit în inima sa iubirea lui Dumnezeu ca Tată. Cine face din Biserică o piață, nu trăiește ca fiu al Tatălui, ci ca partener de afaceri. Dar cu Dumnezeu nu poți să faci afaceri: te ruinezi, și ruinezi și chipul Bisericii și al Tatălui!


Să veghem asupra felului nostru de a citi și trăi Evanghelia,
astfel încât să nu ne trezim că luptăm împotriva Bisericii,
Mireasa lui Cristos și Mama noastră!


4 aprilie 2017 

Marţi din săptămâna a 5-a din Post
Sf. Isidor, ep. înv. *
Num 21,4-9; Ps 101; In 8,21-30

LECTURA I
Oricine este muşcat şi va privi spre şarpele din bronz va trăi.
Citire din cartea Numerilor 21,4-9
În zilele acelea, evreii au plecat de la muntele Hor pe drumul care duce spre Marea Roşie, ca să ocolească ţara Edom. Poporul şi-a pierdut răbdarea pe drum. 5 A vorbit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise: „Pentru ce ne-aţi scos din Egipt, ca să murim în pustiu? Căci nu este nici pâine, nici apă şi ni s-a scârbit sufletul de această hrană mizerabilă”. 6 Atunci Domnul a trimis împotriva poporului şerpi veninoşi: au muşcat poporul şi a murit multă lume în Israel. 7 Poporul a venit la Moise şi i-a zis: „Am păcătuit, căci am vorbit împotriva Domnului şi împotriva ta. Roagă-te Domnului ca să îndepărteze de la noi şerpii!” Şi Moise s-a rugat pentru popor. 8 Domnul i-a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe şi pune-l pe un stâlp; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi”. 9 Moise a făcut un şarpe din bronz şi l-a pus pe un stâlp. Când şarpele muşca pe cineva şi acesta privea spre şarpele din bronz, trăia.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 101(102),2-3.16-18.19-21 (R.: 2)
R.: Doamne, ascultă rugăciunea mea, şi strigarea mea să vină la tine!

2 Doamne, ascultă rugăciunea mea
şi strigarea mea să ajungă la tine!
3 Nu-ţi întoarce faţa de la mine în ziua strâmtorării mele;
pleacă-ţi urechea spre mine
în ziua în care te chem, grăbeşte-te să-mi răspunzi! R.

16 Toate popoarele se vor teme de numele Domnului
şi toţi regii pământului, de mărirea sa,
17 pentru că Domnul a reconstruit Sionul
şi s-a arătat în gloria lui.
18 El ia aminte la rugăciunea celor lipsiţi
şi nu dispreţuieşte rugăciunile lor. R.

19 Aceasta să se scrie pentru generaţiile viitoare
şi poporul care se va naşte îl va lăuda pe Domnul;
20 pentru că el a privit din înălţimi, din sanctuarul său;
Domnul s-a uitat din cer asupra pământului,
21 ca să asculte suspinul celor închişi
şi pentru a-i elibera pe cei condamnaţi la moarte. R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE
Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu, Cristos este semănătorul. Oricine îl află rămâne pe vecie.

EVANGHELIA
Când îl veţi fi înălţat pe Fiul Omului, atunci veţi înţelege că eu sunt.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 8,21-30
În acel timp, Isus le-a zis din nou fariseilor: „Eu mă duc şi mă veţi căuta, dar voi veţi muri în păcatul vostru. Unde mă duc eu, voi nu puteţi veni”. 22 Deci ziceau iudeii: „Oare se va sinucide, că spune «Unde mă duc eu, voi nu puteţi veni»?” 23 Dar el le-a zis: „Voi sunteţi de jos, eu sunt de sus; voi sunteţi din lumea aceasta, eu nu sunt din lumea aceasta. 24 V-am spus că veţi muri în păcatele voastre pentru că, dacă nu veţi crede că eu sunt, veţi muri în păcatele voastre”. 25 Atunci i-au zis: „Tu cine eşti?” Isus le-a zis: „Ceea ce vă spun de la început. 26 Am multe de spus şi de judecat cu privire la voi, însă cel care m-a trimis este adevărat, iar eu spun lumii ceea ce am auzit de la el”. 27 Ei n-au înţeles că le vorbea despre Tatăl. 28 Aşadar, Isus le-a zis: „Când îl veţi fi înălţat pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că eu sunt şi că nu fac nimic de la mine, ci vorbesc ceea ce m-a învăţat Tatăl. 29 Iar cel care m-a trimis este cu mine; nu m-a lăsat singur, pentru că eu fac întotdeauna ceea ce îi place”. 30 Spunând acestea, mulţi au crezut în el.

Cuvântul Domnului

Posted in Biserica, Postul Mare, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: