Sete de nimic. Terapia dorinței

SeteExistă o carte a Bibliei care „ne face să zâmbim, şi să zâmbim salutar despre noi înşine, în loc să facem drame pentru tot şi pentru nimic”; o carte prin care se învaţă că „înţelepciunea este de partea vestitorilor de speranţă şi nu a apocalipticilor predicatori de tragedii”. Este cartea lui Iona, figură aleasă de părintele José Tolentino de Mondonça pentru a explica – în dimineaţa zilei de marţi 20 februarie, în a patra meditaţie a exerciţiilor spirituale ţinute la Ariccia pentru papa Francisc şi Curia Romană – o situaţie deosebită în care se poate afla omul: aptia.

Pentru a rămâne în tema generală a exerciţiilor („Elogiul setei”), este vorba despre acea situaţie în care suntem asaltaţi de o paralizantă „sete de nimic”. De fapt, a explicat predicatorul, dacă setea înţeleasă în sensul mai amplu şi existenţial „ne învaţă arta de a căuta, de a învăţa, de a colabora, pasiunea de a sluji”, atunci „când renunţăm la sete, începem să murim”.

Acesta este un pericol, a avertizat el, care se poate trăi nu numai „la nivel individual”, ci se poate experiment şi „în instituţiile şi practicile comunitare. Biserica însăşi se poate lăsa trasă de această derivă a dorinţei de nimic”. Între altele, a adăugat el, este un „scurtcircuit” care „loveşte mulţi preoţi” în misiunea lor pastorală, în faţa dificultăţilor, a insucceselor, uneori şi în faţa miilor de lucruri de făcut trăite numai din punct de vedere organizator. În acest impas „este fundamental să nu uităm că inima umană este fragilă şi vulnerabilă. Când ne simţim iubiţi ca o persoană unică, susţinuţi de o reţea de afect şi de însoţire, când simţim că facem o lucrare care ne interesează, ne implică şi ne pasionează, atunci avem certitudinea că existăm. Însă când ne simţim abandonaţi, neînţeleşi şi cu inima rănită de dureri pe care nu suntem în stare să le îngrijim, avem impresia că nu contăm nimic pentru nimeni. Rămâne numai un gol”. Este vorba despre o „gaură existenţială” care uneori este umplută „cu angoasă şi cu false paliative cum sunt mondenitatea, alcoolul, social network, consumismul sau hiperactivitatea”. În unii, a explicat părintele Tolentino de Mondonça, reies fragilităţi determinate de „plângeri, eşecuri, accidente”, în alţii se manifestă „rănile abandonării sau ale abuzurilor de când erau copii”, alţii „trăiesc în sărăcia economică, în barăci sau în lumea a patra”.

Este nevoie să se înţeleagă că nu trebuie să se răspundă neapărat la canoane prestabilite: „Fiecare poartă cu sine propria frumuseţe şi suferinţă” şi „frumuseţea umană este, în fond, a ne accepta aşa cum suntem”. Numai atunci „ne descoperim iubiţi de Dumnezeu şi preţioşi în ochii lui”. Deci este nevoie de o adevărată „terapie a dorinţei”. Ca aceea administrată de Domnul lui Iona care era chiar „o fiinţă fără dorinţă”, cu mentalitatea unui „funcţionar”, un „om alintat care nu suportă să fie contrazis” şi care era „pradă a indolenţei spirituale”. Şi cu o bună doză de umor, textul biblic arată cum Domnul depăşeşte „surzenia” lui Iona, care este până la urmă surzenia fiecărui om atunci când este „refractar faţă de conţinutul voinţei lui Dumnezeu”. Domnul îl conduce din nou la „o relaţie existenţială nouă, inspirând vitalitate şi încredere”.

Aşadar, apatiei şi „tristeţii” care o caracterizează (ca aceea a tânărului bogat din episodul evanghelic) i se opune „terapia dorinţei”. Dorinţă care „este dorinţă de viaţă”, nu „posesia, ci aşteptarea”. Şi dacă, aşa cum spunea Weil, „când avem o sete mare, nu reuşim să stăm un minut în plus fără a bea” şi se ajunge să se strige tare pentru a obţine apa, dorinţa zdruncină apatia, invită la luptă. Şi „inima noastră se maturizează în acea capacitate de a ajunge la punctul de a suferi pentru asta şi pentru cei care sunt iubiţi”. Acesta este „drumul urmării, în stilul lui Isus”.

În acest sens, Simone Weil cita un text din Apocalips în care mireasa spune: „Vino!”. O invocaţie care revelează „necesitatea profundă, necesitate intimă, dureroasă, pe care Biserica o simte în raport cu venirea Duhului”. „Vino!”, a concluzionat părintele Tolentino de Mondonça, este cuvântul în care „este urma la tot ceea ce avem nevoie, motivaţia strigătului nostru, motivaţia speranţei noastre şi, de multe ori, motivaţia disperării noastre, a eşecului nostru, a oboselii noastre, şi necesitatea de a depăşi toate acestea în Dumnezeu”.

„Terapia dorinţei”, capacitatea omului de a striga la Domnul „Vino!” pentru a umple setea, poate ajunge dacă devenim conştienţi de o problemă ulterioară: de fapt, se poate întâmpla „să fim complet însetaţi şi să nu ne dăm seama de asta”. Şi acesta este aspectul tratat de predicatorul portughez în a treia meditaţie rostită în după-amiaza zilei de luni 19 februarie. O meditaţie care a fost, esenţial, o chemare puternică de a sta cu picioarele pe pământ, de a nu ne tolăni în atâtea pseudo-certitudini intelectuale, să ne dăm seama „de existenţa reală şi nu de ficţiunea de noi înşine la care ne adaptăm de prea multe ori”. Trebuie să fim conştienţi, a explicat părintele Tolentino de Mondonça, că „a intra în contact cu propria sete nu este o operaţiune uşoară, dar dacă nu facem asta viaţa spirituală pierde aderenţa la realitatea noastră”. Devenim ca un teren aşa de uscat încât ne facem impermeabili pentru că „ploii îi este greu să pătrundă până în straturile interne”.

Deci primul lucru este să nu ne fie „frică să recunoaştem setea noastră şi uscăciunea noastră”, înţelegând în ce grad de ariditate interioară suntem. Înainte de toate trebuie să nu „intelectualizăm prea mult credinţa”. De fapt, se întâmplă că suntem „preocupaţi mai mult de credibilitatea raţională a experienţei de credinţă decât de credibilitatea sa existenţială, antropologică şi afectivă”: se întâmplă, până la urmă, ca „să ne ocupăm mai mult de raţiune decât de sentiment”.

Dar cum „să verificăm starea setei noastre”? Literatura poate ajuta pentru că, a explicat predicatorul, ea are caracteristici absolut funcţionale pentru acest obiectiv: de fapt, ea propune o „metaforă integrală a vieţii” şi mai ales ştie să atingă existenţa concretă. Deci poate să fie un suport valabil pentru viaţa spirituală care „nu este prefabricată”, ci este „implicată în singularitatea radicală a fiecărui subiect”. Astfel, chiar dintr-un text autobiografic al scriitoarei braziliene Clarice Lispector, în care artistul explică modul în care „şi-a dat seama că este însetată”, părintele Tolentino de Mondonça s-a inspirat pentru a-i invita pe toţi la o ascultare „profundă a propriei vieţi”. De fapt, se poate întâmpla ca, „scufundaţi în rutina noastră zilnică, să avem cea mai mare dificultate chiar şi de a admite că suntem însetaţi”. În schimb, cu răbdare, trebuie „interpretată dorinţa care este în noi” şi să n-o confundăm cu „nevoile”, cu „necesităţile care se satisfac cu posesia unui obiect”. Dorinţa „este o rană deschisă mereu”, o aspiraţie care ne transcende, este „dorinţă de infinit”. Dorinţa nu este sete de posesie, ci aspiraţie de „a fi iubit, privit, îngrijit, dorit şi recunoscut”.

Apoi predicatorul s-a întrebat: în societăţi ca acelea în care trăim, „organizate în jurul consumului”, cei botezaţi sunt „o comunitate de doritori? Creştinii au vise?”. Trebuie învinse „ispitele autosuficienţei şi autoreferenţialităţii”, şi „îmbrăţişate propriile vulnerabilităţi” ajungând până la deschiderea la dorinţă. „Poate că noi creştinii – a concluzionat el – şi îndeosebi noi păstorii, trebuie să valorizăm spiritualitatea setei, mai mult decât structurile. Poate că avem nevoie să regăsim dorinţa, itineranţa şi deschiderea sa mai mult decât codificările în care totul este deja prevăzut, stabilit, garantat”. Fără a uita că „credinciosul este un cerşetor de milostivire. Dacă ne simţim în această condiţie, să nu ne îngrijorăm: acesta este locul nostru”.

(A treia şi a patra meditaţie în timpul exerciţiilor spirituale de la Ariccia
După L’Osservatore Romano, 21 februarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Reclame

Viața (mea!): un fel de concubinaj cu răul

viata si speranta binele si raulBiblia nu este o colecție de povestioare și dulcegării. Nu este nici măcar istoria unui singur popor sau vreun „cod al bunelor maniere”, un manual depășit care ar avea nevoie de o actualizare. Nu este o colecție de sfaturi sau de legi. Sfânta Scriptură este istoria noastră, a mea și a ta, călătoria noastră prin pustiul acestei lumi spre Țara promisă. Este Calea pe care noi trebuie să o parcurgem pentru a ne întâlni cu Dumnezeu. Este Adevărul pe care trebuie să-l îmbrățișăm pentru a da fiecărui om o nouă strălucire. Este tocmai Viața pe care trebuie să o avem în noi pentru a simți că „Dumnezeu este iubire și cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el” (1In 4,16).

Atunci când ajungem să cunoaștem și să credem în iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi (cf. 1In 4,16), suntem hotărâți să devenim aliații lui în lupta cu răul. Atunci simțim ale noastre cuvintele psalmistului: „Voi, care-l iubiți pe Domnul, urâți răul!” (Ps 97,10). Atunci ne încurajăm unii pe alții: „Ferește-ți limba de răutate și buzele de vorbirea înșelătoare; îndepărtează-te de rău și fă binele, caută pacea și urmeaz-o!” (Ps 34,15-16; cf. Ps 37,27).

Faptul că noi încă trăim un fel de concubinaj cu răul din noi și din jurul nostru, faptul că-l tolerăm cu nonșalanță, denontă că în lupta cu răul nu ne-am împotrivit încă până la sânge, nu suntem încă hotărâți să urâm răul, să avem repulsie până și la cea mai mică prezență a răului (cf. Evr 12,4-6). În noi încă este prezent acest „duh necurat”, acest amestec de bine și rău. Deși avem funcții și meserii și status care ar trebui de la sine să ne pună de partea binelui, totuși nu facem binele și nici nu urâm răul! Nu, încă nu ne-am împotrivit până la sânge, încă nu urâm răul. Și atunci înseamnă că încă nu suntem cu Cristos, încă nu aparținem cu totul Adevărului, nu ne-am lăsat încă fascinați și cuceriți de Omul desăvârșit.

Cristos, lumina lumii, ne privește astăzi și ne amintește, ca într-o mustrare din partea celui care ne iubește ca pe lumina ochilor: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face fapte rele urăște lumina și nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul, vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu” (In 3,19-20). Așadar cum suntem? Unde suntem? Care este raportul nostru cu răul? Cine stăpânește în viața noastră: Cristos sau răul? Cui slujim prin viața de zi cu zi? Să nu cumva să fim și noi printre cei posedați, printre cei care cred că Isus Cristos a venit să-i distrugă! Dacă avem inima înveninată de rău, îmbuibată de viclenii, pornită împotriva binelui și a lui Dumnezeu, atunci strigăm și noi cu cei posedați de Diavol: „Ce ai cu noi, Isus din Nazaret? Ai venit să ne distrugi?” (Mc 1,24)

Posedații de duhuri rele de atunci și de azi sunt oamenii care nu reușesc să aibă un raport echilibrat cu lumea, cu persoanele și lucrurile din jurul lor; oamenii care cred că pot negocia totul, trăi și cu binele și cu răul, cu iubirea și cu egoismul, cu viața și cu moartea, cu adevărul și cu minciuna, cu slujirea și cu domnia, cu virtutea și cu viciul, cu Dumnezeu și cu mamona, cu Cristos și cu Satana. Nu, nu se poate! Cristos trezește și alungă fiecare duh rău adormit în noi, fiecare demon care-i strigă: „Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne distrugi?”. Aceasta pentru că duhurile rele știu că Isus nu face compromisuri cu Diavolul, nu negociază, ci îl descoperă și-l alungă: „Taci și ieși din el”! (Mc 1,25).

Cristos a luptat și luptă împotriva răului. Îl nimicește! Îl alungă! Dumnezeu s-a împotrivit răului până la sânge, până la moarte și încă moartea pe cruce!!! Să nu uităm acest lucru. Să imităm acest adevăr. Să nu ne împietrim inimile! Să-l ajutăm pe Cristos să exorcizeze viața noastră, să-l lăsăm să alunge răul din noi și din jurul nostru. Să ne nu împietrim inimile când răsună cuvântul său.

„Când auziţi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre” (Ps 94,8). Când auzim glasul lui, să nu ne temem să urâm răul, să luptăm pentru a-l dezrădăcina din viața noastră, din casa și patria noastră. Să nu ne împietrim inimile, ci să ne trezim, dornici de purificare, dornici să ajungem la Domnul.

Când în viața noastră răsună glasul Domnului, adică atunci când citim și medităm cuvântul său, să-l primim cu această convingere: „Aceasta o spun pentru avantajul vostru, nu ca să vă întind o cursă, ci pentru ceea ce este vrednic de cinste şi conduce la Domnul fără abatere” (1Cor 7,35). Toată Scriptura ne-a fost lăsată spre avantajul nostru, spre a înțelege și îmbrățișa doar ceea ce este vrednic de cinste și astfel să ajungem la Domnul fără abatere.

Dacă ne dorim cu adevărat să ajungem la Domnul atunci să alungăm răul din casa noastră. Nu putem merge spre Dumnezeu trăind în concubinaj cu răul. Să ne apropiem și să ne lăsăm însoțiți doar de cei care luptă împotriva răului, de cei care urăsc răul, de cei care se împotrivesc răului până la sânge. Iar dintre aceștia, Cristos este cel care se împotrivește în fiecare clipă răului, îl distruge prin cuvintele și faptele sale.

Să ne lăsăm fascinați de cel care „învață cu autoritate”, de cel care are puterea de a porunci și nimici duhurile necurate din noi. Să fim uimiți și cuprinși de o teamă sfântă în preajma lui Cristos care vrea să scoată din viața noastră tot ceea ce se opune lui Dumnezeu și iubirii.

Să ne fie drag Cristos și să-l iubim cu toată ființa noastră pentru că el este persoana care atunci când ne eliberează nu ne pune alt jug decât porunca iubirii (Mc 12,29-31), legea care sintetizează atât de bine întreaga Scriptură și reflectă viața, moartea și învierea lui Cristos. Eliberați prin puterea lui Cristos și trăind cu Cristos vom fi „fără griji” și vom îmbrățișa, asemenea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, doar ceea ce este „vrednic de cinste și conduce la Domnul fără abatere” (cf. 1Cor 7,32.35).

Am încredere în Cristos, în autoritatea cuvintelor și faptelor sale, în învățătura sa veșnic nouă și fascinantă, pentru că este adânc înrădăcinată în iubirea pe care Dumnezeu ne-o poartă. Da, am deplină încredere în Domnul Isus pentru că știu că este Persoana care luptă să învingă răul. Ba chiar mai mult, răul deja a fost învins prin patima, moartea și învierea lui!


28 ianuarie 2018 

† DUMINICA a 4-a de peste an
Sf. Toma de Aquino, pr. înv.; Fer. Olimpia, călug. m.
Dt 18,15-20; Ps 94; 1Cor 7,32-35; Mc 1,21-28

LECTURA I
Eu voi face să se ridice din mijlocul fraţilor lor un profet ca tine, voi pune cuvintele mele pe buzele lui.
Citire din cartea Deuteronomului 18,15-20
În zilele acelea, Moise a vorbit către popor: „Domnul Dumnezeul tău va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un profet ca mine – să ascultaţi de el! – 16 aşa cum ai cerut de la Domnul Dumnezeul tău pe Horeb în ziua adunării, zicând: «Nu vreau să mai aud glasul Domnului Dumnezeului meu, nici să văd focul acesta mare, ca să nu mor». 17 Domnul mi-a spus: «Este bine ceea ce au zis. 18 Voi ridica pentru ei din mijlocul fraţilor lor un profet ca tine. Voi pune cuvintele mele în gura lui şi el le va spune tot ceea ce eu le poruncesc. 19 Dacă cineva nu va asculta de cuvintele mele pe care le va spune în numele meu, eu îi voi cere cont. 20 Dar profetul care s-ar purta cu trufie, spunând ceva în numele meu ce nu i-am poruncit să spună sau vorbind în numele altor dumnezei, profetul acela să moară!»”

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 94(95),1-2.6-7abc.7d-9 (R.: cf. 8)
R.: Când auziţi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre.

1 Veniţi să cântăm cu veselie Domnului,
să strigăm cu bucurie către stânca mântuirii noastre,
2 să mergem înaintea lui cu cântece de laudă
şi în cântări de psalmi să-l preamărim! R.

6 Veniţi să-l adorăm şi să ne plecăm în faţa lui
şi să îngenunchem înaintea Domnului, creatorul nostru,
7abc căci el este Dumnezeul nostru,
iar noi suntem poporul pe care el îl păstoreşte,
turma pe care mâna lui o călăuzeşte! R.

7d O, de aţi asculta astăzi glasul lui:
8 „Nu vă împietriţi inimile ca la Meriba,
ca în ziua de la Massa în pustiu;
9 acolo m-au ispitit părinţii voştri,
m-au pus la încercare, deşi au văzut lucrările mele”. R.

LECTURA A II-A
Fecioara se îngrijeşte de cele ale Domnului.
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 7,32-35
Fraţilor, eu aş vrea ca voi să fiţi fără griji. Cel care este necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să-i placă Domnului, 33 însă cel care este căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să-i placă soţiei, şi este împărţit. 34 Tot aşa şi femeia necăsătorită, tot aşa şi fecioara se îngrijeşte de cele ale Domnului, ca să fie sfântă în trup şi în duh, însă cea căsătorită se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să-i placă bărbatului. 35 Aceasta o spun pentru avantajul vostru, nu ca să vă întind o cursă, ci pentru ceea ce este vrednic de cinste şi conduce la Domnul fără abatere.

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Mt 4,16; Is 9,1
(Aleluia) Poporul care stătea în întuneric a văzut o lumină mare, iar celor care stăteau în regiunea şi în umbra morţii le-a răsărit o lumină. (Aleluia)

EVANGHELIA
El îi învăţa ca unul care are autoritate.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 1,21-28
În acel timp, au venit la Cafarnaum. Şi îndată, în zi de sâmbătă, Isus a intrat în sinagogă şi-i învăţa. 22 Şi erau uimiţi de învăţătura lui, pentru că el îi învăţa ca unul care are autoritate şi nu în felul cărturarilor. 23 În sinagoga lor era un om cu duh necurat, care a strigat, zicând: 24 „Ce ai cu noi, Isus din Nazaret? Ai venit să ne distrugi? Ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu”. 25 Dar Isus i-a poruncit cu asprime, spunându-i: „Taci şi ieşi din el!” 26 Iar duhul necurat, scuturându-l şi strigând cu glas puternic, a ieşit din el. 27 Atunci toţi au fost cuprinşi de teamă încât discutau între ei, zicând: „Ce-i asta? O învăţătură nouă dată cu autoritate! El porunceşte până şi duhurilor necurate şi ele i se supun”. 28 Şi îndată i s-a dus faima pretutindeni în toată împrejurimea Galileii.

Cuvântul Domnului

Sfânta Scriptură nu influențează viețile, ci le construiește!

Biblia_cuvantul divin„Spune-mi primele zece cărți care ți-au influențat viața?” Și imediat începe enumerarea. Deși întrebarea era adresată unui bun creștin, printre cele zece cărți nu s-a aflat Biblia. Întrebat de ce, a răspuns cât se poate de simplu: „Mi-ați cerut zece cărți care mi-au influențat viața. Ei bine, Biblia nu e printre ele. Cuvântul Domnului nu mi-a influențat viața, ci mi-a construit-o. Una este să mă întrebați despre culoarea casei mele și alta este să vă povestesc despre materialele cu care mi-am construit casa”.

Sfânta Scriptură nu influențează viețile, ci le construiește! De aceea într-un mod plin de iubire apostolul Ioan ne asigură că destinatarii cuvântului divin sunt toți: părinți, tineri, copii (cf. 1In 2,12-15). Nimeni nu este exclus, pentru că prin cuvântul divin îl cunoaștem cu adevărat pe Dumnezeu. Doar atunci când „cuvântul lui Dumnezeu rămâne în noi, reușim să-l învingem pe Cel Rău” și să ne eliberăm de falsa iubire, de goana după cele ce sunt în lume, uitând de cer” (cf. 1In 2,14-15). Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută să ne contruim viața pe stâncă în mijlocul unei lumi distruse de furtuni (cf. Mt 7,24-27).

Cu toate acestea din ce în ce mai puțini sunt cei care își fac timp pentru a mai deschide Biblia. Cuvântul lui Dumnezeu pare se se audă din ce în ce mai puțin în casa noastră. Când ne-am așezat ultima dată liniștiți și am început să citim și să medităm Sfânta Scriptură în casa noastră? Au dispărut parcă acele vremuri când Biblia era deschisă așa, „la întâmplare”, dar cu speranța găsirii unui răspuns, a unei mângâieri. Și mai puțini sunt cei care își fac timp pentru a face sau pentru a participa în diferite comunități la Lectio divina. Și totuși „cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri; el pătrunde până la despărțitura sufletului și a duhului, a încheieturilor și a măduvei și judecă sentimentele și gândurile inimii” (Ev 4,12). Cuvântul Domnului rămâne în veci, dincolo de indiferența omului!

Ne apropiem de sfârșitul acestui an. Domnul ne-a binecuvântat cu lumina ochilor și înțelepciunea de a citi. Prin mâna noastră au trecut zeci de cărți, am răsfoit ziare și reviste, dar poate am uitat „Cartea cărților”, „Scrisoarea lui Dumnezeu către sufletul nostru”, Biblia. Să cerem astăzi harul ca în noul an să ne simțim destinatarii cuvântului lui Dumnezeu și să deschidem din nou Sfânta Scriptură. Să redescoperim frumusețea istoriei mântuirii pe care însuși Domnul ne-o relatează. Să facem din Sfânta Scriptură cartea care ne construiește viața pentru ca atunci când vor cădea ploile și vor veni șuvoaiele, atunci când vor sufla vânturile și vor năvăli peste noi să rămânem neclintiți, asemenea casei construite pe stâncă.


„Orice om este ca iarba
și toată gloria lui ca floarea ierbii:
iarba s-a uscat și floarea a căzut;
dar cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veci”
(1Pt 1,24-25).


30 decembrie 2017 

A 6-a zi din octava Crăciunului (30 decembrie)
Sf. Felix I, pp.
1In 2,12-17; Ps 95; Lc 2,36-40

LECTURA I
Cel care împlineşte voinţa lui Dumnezeu rămâne în veci.
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan 2,12-17
Vă scriu vouă, copiilor, pentru că păcatele voastre au fost iertate datorită numelui său. 13 Vă scriu vouă, părinţilor, pentru că l-aţi cunoscut pe cel care este de la început. Vă scriu vouă, tinerilor, pentru că l-aţi învins pe Cel Rău. 14 V-am scris vouă, copiilor, pentru că l-aţi cunoscut pe Tatăl. V-am scris vouă, părinţilor, pentru că l-aţi cunoscut pe cel care este de la început. V-am scris vouă, tinerilor, pentru că sunteţi puternici şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi l-aţi învins pe Cel Rău. 15 Să nu iubiţi lumea şi nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este în el. 16 Pentru că tot ce este în lume – pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii – nu este de la Tatăl, ci de la lume. 17 Dar lumea şi pofta ei trec, însă cel care împlineşte voinţa lui Dumnezeu rămâne în veci.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 95(96),7-8a.8b-9.10 (R.: 11a)
R.: Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul!

7 Daţi Domnului, voi, familiile popoarelor,
daţi Domnului mărire şi putere!
8a Daţi Domnului gloria numelui său! R.

8b Aduceţi ofrande de laudă şi intraţi în lăcaşurile lui!
9 Prosternaţi-vă înaintea Domnului
îmbrăcaţi în podoabe sfinte;
dansaţi înaintea lui, toţi locuitorii pământului! R.

10 Spuneţi printre neamuri: „Domnul stăpâneşte!”
El a stabilit pământul pe temelii solide,
ca să nu se clatine;
el va judeca popoarele cu dreptate. R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE
(Aleluia) Ne-a strălucit o zi sfântă. Veniţi, neamuri, şi adoraţi-l pe Domnul! Astăzi a coborât pe pământ o lumină mare. (Aleluia)

EVANGHELIA
Vorbea despre copil tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalimului.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 2,36-40
În acel timp, era acolo şi Ana, profetesa, fiica lui Fanuel, din tribul lui Aşer. Aceasta era mult înaintată în vârstă. După ce trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria ei, 37 era acum văduvă şi ajunsese la optzeci şi patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi şi noapte prin posturi şi rugăciuni. 38 Fiind prezentă şi ea, îl mărturisea pe Dumnezeu şi vorbea despre copil tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalimului. 39 Când au împlinit toate după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. 40 Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui.

Cuvântul Domnului

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: