Puterea exemplului și fericirea. Forța rugăciunii. Concurs…

  • Rozariul și exemplul unui tată care nu și-a uitat niciodată fiul mort
  • Fericirea nu constă în ceea ce nu uiți, ci în ce iubești din ceea ce nu poți uita!
  • Rugăciunea pe care Ioan Paul al II-lea o recita zilnic
  • Opt sfaturi de la Sfântul Ioan Paul al II-lea pentru un creștin:
  • Amintește-ți că nu ești niciodată singur, Cristos este cu tine în această călătorie zi de zi pentru întreaga viață. El te-a chemat și te-a ales să trăiești în libertatea copiilor lui Dumnezeu. Întoarce-te spre el în rugăciune și în dragoste. Roagă-l să-ți dăruiască curajul și puterea să trăiești în această libertate mereu.
  • Rozariul este rugăciunea mea preferată. O rugăciune minunată! Minunată în simplitatea și profunzimea ei. În această rugăciune noi repetăm de multe ori cuvintele pe care Fecioara Maria le-a auzit de la Arhanghel, și de la Elisabeta.
  • Rugăciunea, dialogul intim cu acela care te cheamă să-i fi discipol, trebuie să fie primordială. Fii generos în viața ta activă… dar și adânc cufundat în taina contemplării lui Dumnezeu. Fă ca Euharistia să fie inima zilei tale.
  • Rugăciunea alăturată sacrificiului constituie cea mai puternică forță din istoria umană.
  • Dacă întradevăr îți dorești să-l urmezi pe Fiul lui Dumnezeu, dacă dorești ca iubirea pentru el să crească și să dureze, atunci trebuie să rămâi fidel rugăciunii. Acesta este cheia vitalității vieții în Cristos. Fără rugăciune, credința și dragostea vor muri. Dacă ești constant în rugăciune și în Litughia Duminicală, dragostea pentru Isus va crește. Atfel, inima ta va cunoaște o adâncă pace și bucurie, ceva ce întreaga lume nu ți-ar putea oferi.
  • Cum se ruga însuși Isus?…noi știm că rugăciunile sale erau marcate de spiritul bucuriei și al laudei.
  • Când este dificil…să te rogi, cel mai important lucru este să nu te oprești în a te ruga, în a depune efort. În aceste timpuri, te poti întoarce către Biblie și către Sfânta Litughie din biserică. Meditează asupra vieții și învață din Evanghelii. Reflectă asupra înțelepciunii și sfaturilor oferite de apostoli și mesajelor interesante ale profeților. Încearcă să-ți faci propriile rugăciuni din Psalmi.
  • Când te rogi trebuie să realizezi că rugăciunea nu este doar atunci când îi ceri lui Dumnezeu ceva anume, ci ar trebui caracterizată de recunoștință și laudă, prin adorație și ascultare, cerându-I iertare. Dacă urmezi sfaturile lui Isus și te rogi constant, vei învăța să te rogi bine. Dumnezeu însuși te va învăța!
  • Concurs:concurs carti gutenberg
  • Interviu cu purtătorul de cuvânt al Patriarhiei: „Nu din cauza construirii Catedralei Mântuirii Neamului nu se construiesc spitale, școli și autostrăzi”

 

Reclame

Chestiunea diasporei: al doilea document discutat de conciliul ortodox

images-3Documentul preconciliar intitulat Diaspora ortodoxă, al doilea pe ordinea de zi a sfântului şi marelui conciliu al Bisericii ortodoxe, a fost discutat marţi 21 iunie de cei zece primaţi şi de cei 154 de episcopi membri ai adunării conciliare. Chestiunea diasporei a fost unul dintre principalele motive ale demarării procesului preconciliar şi figura şi pe primele locuri în agenda fixată de conferinţa panortodoxă din 1976. De fapt, Bisericile ortodoxe în secolul al XX-lea au trebuit să facă faţă migraţiilor fără precedent ale credincioşilor săi. După un prim val legat de revoluţia rusă din 1917-1918 şi de războiul greco-turc din 1919-1922, a urmat un al doilea val migrator începând din anii nouăzeci, ca urmare a prăbuşirii regimurilor comuniste din Europa de est, dar şi a crizei din Orientul Mijlociu.

Pentru a răspunde necesităţilor pastorale ale credincioşilor lor, Bisericile ortodoxe au numit episcopi şi au creat dieceze în afara teritoriului lor tradiţional. Acea situaţie a dus la prezenţa în acelaşi oraş a mai multor episcopi şi la suprapunerea jurisdicţiilor, ceea ce nu este conform cu ecleziologia tradiţională a unicităţii episcopatului în acelaşi loc (canonul 8 de la Conciliul din Niceea), şi dăunează mărturiei comune a ortodoxiei.

Pentru a rezolva problema, au fost propuse diferite soluţii. Trebuie recunoscută patriarhiei ecumenice – îndeosebi, în virtutea unei interpretări a canonului 28 al Conciliului din Calcedon cu privire la „teritoriile barbare” – jurisdicţia asupra acelor diaspore care se aflau în afara teritoriului celorlalte Biserici ortodoxe? Sau trebuiau create noi Biserici locale, ceea ce ridica problema canonică a recunoaşterii autonomiilor şi a autocefaliilor (autocefalie pe care Biserica rusă a considerat că o poate acorda Bisericii ortodoxe din America în 1970)? Problema este încă şi mai dificilă de rezolvat deoarece „diasporele” sunt foarte diferite. Dacă pentru atâţia ortodocşi emigraţi recent, legătura cu Biserica mamă este importantă, cei implantaţi în Occident de mai multe generaţii nu se mai consideră „diaspore”, ci adevăraţi ortodocşi locali.

Pentru a răspunde la asemenea chestiuni de ordin canonic, ecleziologic şi pastoral în acelaşi timp, în 1990 şi în 1993 s-au reunit comisii interortodoxe pregătitoare. Au adoptat un anumit număr de rezoluţii, modificate şi aprobate de Conferinţa preconciliară panortodoxă din 2009. Acest ultim document, ale cărui decizii încep deja să se pună în act, figurează pe ordinea de zi a actualului conciliu.

Textul afirmă în primul rând că toate Bisericile „arată voinţa comună ca problema diasporei ortodoxe să fie rezolvată cât mai curând posibil şi ca aceasta să fie organizată conform ecleziologiei ortodoxe”. În acelaşi timp, ia act de faptul că „în faza actuală nu este posibil, din motive istorice şi pastorale, să se treacă imediat la ordinea canonică strică a Bisericii despre această chestiune, adică să existe un singur episcop într-un singur loc”. De aceea este propusă „crearea unei situaţii tranzitorii care va pregăti terenul”, pregătire care, oricum, „nu va trebui să treacă dincolo de data convocării următorului sfânt şi mare conciliu al Bisericii ortodoxe, în aşa fel încât acesta să poată trece la o soluţie canonică a problemei”.

Soluţia este următoarea: „pentru perioada tranzitorie în care va fi pregătită soluţia canonică a chestiunii” în douăsprezece regiuni ale lumii vor fi create „adunări episcopale” care vor reuni toţi episcopii ortodocşi locali, care vor continua să fie supuşi respectivelor jurisdicţii canonice. Aceste regiuni se află în mod esenţial în Europa (nouă regiuni) dar şi în America de Nord, în America de Sud şi în Oceania. Scopul adunărilor va fi de „a manifesta unitatea ortodoxiei” şi „de a dezvolta o acţiune comună a tuturor ortodocşilor din orice regiune pentru a se îngriji de nevoile pastorale ale credincioşilor care trăiesc acolo, pentru a reprezenta în comun pe toţi ortodocşii în faţa celorlalte confesiuni şi în faţa ansamblului societăţii din regiune, pentru a cultiva scrisorile teologice şi educaţia ecleziastică, şi aşa mai departe”.

Cât priveşte funcţionarea acestor adunări, documentul prevede că vor fi prezidate de primul dintre episcopii care depind de Biserica de Constantinopol (în lipsa sa, trebuie urmată ordinea dipticelor). În afară de asta stabileşte că deciziile vor fi luate în unanimitate de Bisericile reprezentate în adunare. În sfârşit precizează că aceste adunări „nu-i privează pe episcopii lor membri de competenţele cu caracter administrativ şi canonic şi nu limitează drepturile lor în diaspora”. Îndeosebi, dacă „adunările episcopale nu au ca ţintă să evidenţieze poziţia comună a Bisericii ortodoxe cu privire la diferite chestiuni”, asta „nu-i împiedică deloc pe episcopii membri, care continuă să dea cont propriei Biserici, să exprime opiniile propriei Biserici în faţa lumii externe”.

Cum se poate vedea, această soluţie tranzitorie la problema diasporei, marcată de un mare pragmatism, propune în mod provizoriu o „dublă apartenenţă”. Pe de o parte menţine prerogativele şi apartenenţa prioritară a episcopilor la respectivele jurisdicţii ecleziale, la care, „din motive istorice şi pastorale” pentru moment apare dificil de renunţat. Pe de altă parte, favorizează coordonarea, concertarea şi mărturia comună a Bisericilor ortodoxe în cadrul adunărilor episcopale din diferitele regiuni, prezidate de episcopi din patriarhia ecumenică. În afară de asta, această soluţie se inspiră în mare parte din experienţa adunării episcopilor ortodocşi din Franţa întemeiată în 2007, care a luat locul Comitetului inter-episcopal ortodox creat în 1967.

Însă se observă că această soluţie tranzitorie nu trebuia „să meargă dincolo de data de convocare a apropiatului sfânt şi mare conciliu al Bisericii ortodoxe”. De altfel, este ceea ce a subliniat Sfântul Sinod al Bisericii din Antiohia, care de acum are mai mulţi credincioşi în diaspora decât în teritoriul său: în rezoluţia sa din 6 iunie, s-a plâns de faptul că o evaluare a lucrării acestor adunări n-a fost făcută înainte de conciliu. Faptul că acest conciliu a prelungit această soluţie tranzitorie demonstrează că timpurile încă nu sunt propice pentru o soluţie definitivă. Înseamnă a da dovadă de realism. Se presimte de asemenea că, probabil, procesul conciliar va continua.

În afară de asta subliniem că problema unei multiplicităţi de episcopi în acelaşi loc nu este exclusivă a ortodocşilor. Şi Biserica catolică a trebuit să înfrunte în Orientul Mijlociu, de exemplu la Cairo cu şapte episcopi de rituri diferite şi la Beirut cu şase; şi ca urmare a emigraţiei numeroşilor catolici orientali, o situaţie asemănătoare se creează şi în Occident. Acum prezenţa diferitelor Biserici locale în acelaşi teritoriu – „poliarhia” – întemeiată pe criterii naţionale sau culturale, contrazice convingerea comună a catolicilor şi a ortodocşilor: unica Biserică a lui Cristos, răspândită în tot universul, reuneşte în unul şi acelaşi loc poporul celor răscumpăraţi, „oameni din toate triburile, limbile, popoarele şi neamurile” (Ap 5,9).

(De Hyacinthe Destivelle,
după L’Osservatore Romano, 24 iunie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Primul document adoptat de conciliul ortodox: o lume, atâtea misiuni

images-3Sfântul şi marele conciliu al Bisericii Ortodoxe a început lucrările sale, la 20 şi 21 iunie, cu examinarea documentului intitulat Misiunea Bisericii ortodoxe în lumea contemporană. Este foarte semnificativ că primul text analizat de conciliu este despre misiune. De fapt, documentul figurează pe primul loc în ordinea de zi a reuniunii din Creta, în timp ce era pe ultimul loc în cea stabilită de prima conferinţă preconciliară în 1976. A treia conferinţă panortodoxă preconciliară din 1986 l-a publicat, pentru prima dată, cu titlul Contribuţia Bisericii ortodoxe la realizarea păcii, a dreptăţii, a libertăţii, a fraternităţii şi a iubirii dintre popoare şi la suprimarea discriminărilor rasiale şi altele. Titlul de atunci, care a rămas ca subtitlu al documentului actual, era fără îndoială marcat de vocabularul şi de problematicile epocii în care a fost pus la punct.

Şi totuşi textul însuşi – care a fost modificat ulterior – nu numai că nu este învechit, ci este încă foarte actual, fără îndoială datorită inspiraţiei sale profund biblice şi patristice. Teologul ortodox Olivier Clément, când a văzut prima versiune din 1986, s-a declarat chiar „uimit” de text, pe care l-a considerat „cel mai profund şi, în definitiv, cel mai important, dintre toate cele care au fost elaborate de această conferinţă [din 1986]”. Conform lui Clément documentul constituia „o mărturie magnifică a teologiei şi a antropologiei ortodoxe aplicate situaţiei noastre istorice”.

De fapt e vorba tocmai de antropologie şi nu de misiunea înţeleasă ca „evanghelizare” cu principiile sale, instrumentele sale şi scopurile sale, cum ar putea gândi un cititor catolic deja pornind de la titlul său. Textul se concentrează asupra misiunii principale a Bisericii ortodoxe: a vesti omul nou, reînnoit în Cristos.

De fapt, cum explică introducerea, „Biserica nu rămâne indiferentă la problemele omului în toate epocile, dimpotrivă participă la angoasa sa şi la problemele sale existenţiale”. Cuvântul Bisericii „nu are ca scop principal acela de a denunţa, de a judeca sau de a condamna lumea (cf. In 3,17 şi 12,47), ci de a-i oferi drept călăuză Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu, speranţa şi certitudinea că răul, sub orice formă a sa, nu are ultimul cuvânt şi că nu trebuie lăsat să-şi urmeze parcursul său”.

Aşa cum arată acest text, tonul documentului este în mod categoric pozitiv, mai ales la începutul său. Cuprinde şase capitole. Primul, intitulat Valoarea persoanei umane, se întoarce la izvorul antropologiei creştine: omul este creat după chipul lui Dumnezeu şi „scopul întrupării Logosului lui Dumnezeu este îndumnezeirea omului”. Capitolul următor, cu titlul Libertate şi responsabilitate, a fost scris într-o epocă în care mare parte dintre Bisericile ortodoxe se afla sub jugul comunist. Firul său conducător este că libertatea, care „îl face pe om capabil să înainteze nedefinit spre perfecţiunea spirituală, dar, în acelaşi timp, comportă riscul neascultării”, este indisociabil de responsabilitate. De fapt, „libertatea fără responsabilitate şi fără iubire până la urmă conduce la pierderea libertăţii”.

Pacea şi dreptatea sunt obiectul celui de-al treilea capitol. Pacea creştină este „mai mare şi esenţială decât cea promisă de lume”. Este „pacea de sus pe care Biserica ortodoxă o doreşte mereu în mod viu în rugăciunile sale zilnice”. Această pace este „sinonim al dreptăţii” (Clement de Alexandria) şi „îşi are originea în reconcilierea omului cu Tatăl ceresc”. Pacea şi dreptatea sunt înainte de toate daruri, dar depind şi de „sinergia umană”. De fapt – subliniază textul preluându-l pe Vasile cel Mare – „nu există nimic aşa de specific creştin ca munca în favoarea păcii”.

Titlurile celui de-al patrulea şi al cincilea capitol, respectiv Pacea şi prevenirea războiului şi Biserica în faţa discriminărilor, au fost iniţial inspirate din contextul anilor şaptezeci şi optzeci, marcate de pacifismul şi de lupta împotriva oricărei forme de segregări. Însă conţinutul lor, actualizat, rămâne foarte pertinent. Textul denunţă nu numai „persecuţiile creştinilor şi a altor comunităţi din cauza credinţei lor în Orientul Mijlociu şi în altă parte, precum şi dezrădăcinarea creştinismului din leagănul său istoric”, dar şi „războaiele provocate de naţionalism şi cele care provoacă epurări etnice, schimbări de graniţe statale şi ocuparea de teritorii”.

Ultimul capitol, intitulat Misiunea Bisericii ortodoxe ca mărturie de iubire în diaconie, este lung aproape ca primele cinci împreună. Rezumă principiile fundamentale ale diferitelor aspecte ale doctrinei sociale creştine, tratând pe rând următoarele teme: economia, speculaţia, prăpastia dintre bogaţi şi săraci, foametea, consumismul, rolul mass-mediei, secularizarea, ecologia, cercetarea ştiinţifică, bioştiinţele, familia şi căsătoria.

Unii ar putea să se plângă datorită faptului că documentul rămâne foarte teoretic şi nu face nicio menţiune a experienţei istorice a Bisericilor ortodoxe, în special despre perioada dureroasă pe care au trăit-o în Europa de est a secolului al XX-lea în raporturile lor cu statele. Dar acolo era vorba de a stabili principii. În mod deosebit, cu acest document, Bisericile ortodoxe s-au dotat, pentru prima dată, cu un text comun cu privire la concepţia lor despre om, creat după chipul lui Dumnezeu, şi cu privire la repercusiunile sociale ale acestei concepţii în lumea contemporană. Desigur, există alte documente ortodoxe cu privire la această temă, mai ales Fundamentele doctrinei sociale, aprobat de sinodul episcopal al Bisericii ortodoxe ruse în 2000. Însă interesul textului se află în faptul că a fost pregătit de toate Bisericile ortodoxe şi în faptul că a fost adoptat, cu câteva mici modificări, de sfântul şi marele lor conciliu.

Se speră ca el să fie acceptat în continuare şi de Bisericile absente la reuniunea din Creta, pentru ca această antropologie creştină să constituie baza comună a mărturiei ortodoxiei în lume. Se speră de asemenea, cum doreşte însuşi documentul, ca să poată contribui la „promovarea în orice direcţie a colaborării inter-creştine pentru a salvgarda valoarea omului şi, desigur, acel bun care este pacea, în aşa fel încât eforturile paşnice ale creştinilor, fără excepţii, să dobândească mai mare greutate şi mai mare forţă”.

(De Hyacinthe Destivelle,
după L’Osservatore Romano, 23 iunie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluat de pe http://www.ercis.ro

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: