Arhivă etichetă pentru ‘biserica’

Lumină (academică) pentru cei „deranjați” de Imnul Național și de trecutul (și prezentul?) plin de „preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină”…

Dacă toți ne-am trezi și, ridicându-ne, ne-am apăra cu așa o lumină arzătoare Patria, credința, trecutul, cu siguranță nu ne-am teme de nimic, chiar dacă ar fi să trecem prin valea întunecată a morții… Am citit și recitit acest articol Geneza națională și credința creștină!” scris de domnul Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române și publicat pe basilica.ro. Ce lume ar fi, în ce țară am trăi dacă toți ne-am apăra și iubi așa Patria și Credința?! Dacă toți am căuta adevărul, am sfârși prin a-l găsi și a fi cu adevărat liberi, liberi și fericiți, liberi și mândri – nu trufași, nu aroganți, ci doar mândri, adică copleșiți de un puternic sentiment de demnitate: demnitatea de a fi creștin român.

Iată câteva fragmente care să ne stârnească viața pentru a ne cunoaște istoria și să ne deschidă apetitul pentru textul integral al domnului Ioan-Aurel Pop. Dintr-o bună și reală cunoaștere a trecutului izvorăște iubirea Patriei și a Credinței.

„Noi nu știm cum va fi viitorul, dar trecutul românilor s-a construit în mare parte prin idealul creștin, prin tăria credinței și prin forța Bisericii. Recent, această afirmație a mea, ca istoric, i-a deranjat pe unii „toboșari ai vremurilor noi”, care vor neapărat o lume următoare atee, necreștină, automatizată și robotizată. Aceștia ar prefera să scoatem orice referință religioasă din viețile noastre și chiar să interzicem/ schimbăm Imnul Național, pentru că acesta cuprinde versuri de genul „Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină”. Ca urmare, unii dintre aceștia au pornit polemici fără de principii, pline de umori și de ură, adesea la adăpostul anonimatului, vădind o intoleranță cruntă și o incultură crasă.

Din fericire, nu a fost așa mereu. Nici pe vremea când s-a făcut această țară, liderii nu se purtau cu mănuși, ci se veștejeau reciproc, se pârau, se gratulau în limbaj colorat (domeniu în care suntem campioni și astăzi!). Dar, dincolo de orice orientare politică și chiar grad de cultură, au pus împreună umărul pentru țară, aproape la unison, ca într-o simfonie. Exista parcă atunci un cuvânt de ordine subînțeles: „să nu hulim cele sfinte”, iar între acestea se aflau credința, țara, națiunea…

Astăzi, crezându-ne atoateștiutori, nu mai respectăm principii, valori și nici virtuți. Și, evident, nu mai avem respect nici pentru trecut și nici pentru profesioniștii trecutului. Imnul Național exprimă un mare adevăr: cel puțin până la 1848 și cu precădere în provinciile aflate sub dominație străină (unde trăiau mai mult de jumătate dintre toți românii de atunci), mișcarea de emancipare națională a fost condusă de preoți, de „preoți cu crucea-n frunte”.

Am auzit deunăzi un „analist” imberb decretând că un om inteligent nu poate să fie credincios. Atunci trebuie să acceptăm că o armată de savanți, de la Copernic, Galileo Galilei, Blaise Pascal, Francis Bacon, Johann Kepler și până la Newton, Leibniz, Maxwell, Kelvin sau Pasteur au fost proști, căci lipsa de inteligență înseamnă, în limbaj popular, prostie.

Mai văd că unii dintre criticii credinței și ai Bisericii ar vrea nu numai să facă lumea de azi „progresistă” și să ne cioplească pe toți după chipul și asemănarea lor, dar fac eforturi să schimbe și istoria care nu le convine. Or, aceasta seamănă a dictatură, a intoleranță, a discriminare. Oare pentru asta să fi luptat „aproapele nostru” la 1848, la 1918, la 1989, pentru mutilarea prezentului și pentru modificarea trecutului, în acord cu voința unor grupuri marginale și animate de ură? Oare pentru asta să fi murit în închisorile comuniste atâția intelectuali de-ai noștri creștini ortodocși, greco-catolici și de alte confesiuni?

Nu numai în Evul Mediu ci și în Epoca Modernă, românii au fost conduși de preoți, călugări, de ierarhi vrednici. Mai mult, hotărârea de unire de la Alba Iulia a fost citită de ierarhul greco-catolic Iuliu Hossu, iar un alt ierarh, cel ortodox, Miron Cristea a însuflețit mesele îmbrățișându-și „fratele” și spunând:  „Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români!”.

Asta nu înseamnă că istoria noastră a fost imaculată sau că oamenii Bisericii nu au greșit sau nu greșesc, dar avem elementara obligație morală de respect pentru adevăr și pentru cei care ne-au condus prin vremuri bune și rele, ca să ajungem să trăim cu toții într-o țară a noastră. Nu avem dreptul să ascundem greșelile și nici să lăudăm neîmplinirile, dar suntem „condamnați” la cumpătare și echilibru…

AICI poți citi textul integral semnat de domnul Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române: Geneza națională și credința creștină!

Dumnezeu să binecuvânteze poporul român și pe toți cei care ne trezesc conștiința!

PS. Să ne bucurăm și să învățăm (și prin înțelepciunea și credința laicilor!) cum să ne apărăm și să ne iubim „Cetățile”!

„Biserica nu creşte prin prozelitism, creşte prin atracţie”!

„Existenţa Bisericii are sens
dacă rămâne puternic unită cu Cristos,
adică în comunitate, în cuvântul său,
în Euharistie şi în rugăciune”.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Primii paşi ai Bisericii în lume au fost ritmaţi de rugăciune. Scrierile apostolice şi marea naraţiune din Faptele Apostolilor ne redau imaginea unei Biserici aflate pe cale, o Biserică activă, care găseşte însă în reuniunile de rugăciune baza şi impulsul pentru acţiunea misionară. Imaginea comunităţii primare din Ierusalim este punct de referinţă pentru orice altă experienţă creştină. Scrie Luca în cartea Faptele Apostolilor: „Ei erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune” (2,42). Comunitatea stăruie în rugăciune.

Găsim aici patru caracteristici esenţiale ale vieţii ecleziale: ascultarea învăţăturii apostolilor, prima; a doua, păstrarea comuniunii reciproce; a treia, frângerea pâinii şi, a patra, rugăciunea. Ele ne amintesc că existenţa Bisericii are sens dacă rămâne puternic unită cu Cristos, adică în comunitate, în cuvântul său, în Euharistie şi în rugăciune. Este modul de a ne uni, noi, cu Cristos. Predica şi cateheza mărturisesc cuvintele şi gesturile Învăţătorului; căutarea constantă a comuniunii fraterne fereşte de egoisme şi particularisme; frângerea pâinii realizează sacramentul prezenţei lui Isus în mijlocul nostru: el nu va fi absent niciodată, în Euharistie este chiar el. El trăieşte şi merge cu noi. Şi în sfârşit rugăciunea, care este spaţiul dialogului cu Tatăl, prin Cristos în Duhul Sfânt.

Tot ceea ce în Biserică creşte în afara acestor „coordonate”, este lipsit de temelii. Pentru a discerne o situaţie trebuie să ne întrebăm, în această situaţie, cum există aceste patru coordonate: predicarea, căutarea constantă a comuniunii fraterne, caritatea, frângerea pâinii – adică viaţa euharistică – şi rugăciunea. Orice situaţie trebuie să fie evaluată în lumina acestor patru coordonate. Ceea ce nu intră în aceste coordonate este lipsit de eclezialitate, nu este eclezial. Dumnezeu este cel care face Biserica, nu zgomotul operelor. Biserica nu este o piaţă; Biserica nu este un grup de întreprinzători care merg înainte cu această întreprindere nouă. Biserica este operă a Duhului Sfânt, pe care Isus ne-a trimis-o pentru a ne aduna. Biserica este tocmai lucrarea Duhului în comunitatea creştină, în viaţa comunitară, în Euharistie, în rugăciune, mereu. Şi tot ceea ce creşte în afara acestor coordonate este lipsit de fundament, este ca o casă construită pe nisip (cf. Mt 7,24-27). Dumnezeu este cel care face Biserica, nu zgomotul operelor. Cuvântul lui Isus este cel care umple de sens eforturile noastre. În umilinţă se construieşte viitorul lumii.

Uneori, simt o mare tristeţe când văd vreo comunitate care, cu bunăvoinţă, greşeşte drumul pentru că ea crede că face Biserica în adunări, ca şi cum ar fi un partid politic: majoritatea, minoritatea, ce gândeşte acesta, acela, celălalt… „Acesta este ca un Sinod, un drum sinodal pe care noi trebuie să-l parcurgem”. Eu mă întreb: unde este Duhul Sfânt acolo? Unde este rugăciunea? Unde este iubirea comunitară? Unde este Euharistia? Fără aceste patru coordonate, Biserica devine o societate umană, un partid politic – majoritate, minoritate – schimbările se fac ca şi cum ar fi o firmă, pentru majoritate sau minoritate… Însă nu este Duhul Sfânt. Şi prezenţa Duhului Sfânt este garantată chiar de aceste patru coordonate. Pentru a evalua o situaţie, dacă este eclezială sau nu este eclezială, să ne întrebăm dacă există aceste patru coordonate: viaţa comunitară, rugăciunea, Euharistia… [predicarea], cum se dezvoltă viaţa în aceste patru coordonate. Dacă lipseşte asta, lipseşte Duhul, şi dacă lipseşte Duhul noi vom fi o frumoasă asociaţie umanitară, de binefacere, bine, bine, chiar un partid, să spunem aşa, eclezial, însă nu este Biserica. Şi pentru aceasta Biserica nu poate creşte prin aceste lucruri: creşte nu prin prozelitism, ca orice firmă, creşte prin atracţie. Şi cine mişcă atracţia? Duhul Sfânt. Să nu uităm niciodată acest cuvânt al lui Benedict al XVI-lea: „Biserica nu creşte prin prozelitism, creşte prin atracţie”. Dacă lipseşte Duhul Sfânt, care este cel care atrage la Isus, acolo nu este Biserica. Este un frumos club de prieteni, bine, cu intenţii bune, însă nu este Biserica, nu este sinodalitate.

Citind Faptele Apostolilor descoperim aşadar că puterea motorie a evanghelizării sunt reuniunile de rugăciune, unde cel care participă experimentează direct prezenţa lui Isus şi este atins de Duhul Sfânt. Membrii primei comunităţi – însă acest lucru este valabil mereu, şi pentru noi astăzi – percep că istoria întâlnirii cu Isus nu s-a oprit în momentul Înălţării, ci continuă în viaţa lor. Relatând ceea ce a spus şi a făcut Domnul – ascultarea cuvântului – rugându-se pentru a intra în comuniune cu el, totul devine viu. Rugăciunea revarsă lumină şi căldură: darul Duhului face să se nască fervoarea în ei.

În această privinţă, Catehismul are o expresie foarte densă. Spune aşa: „Duhul Sfânt […] i-l reaminteşte astfel pe Cristos Bisericii lui ce se roagă, o îndrumă în acelaşi timp spre tot Adevărul şi suscită noi formulări, care vor exprima taina necuprinsă a lui Cristos, care lucrează în viaţa, în sacramentele şi în misiunea Bisericii sale” (nr. 2625). Iată lucrarea Duhului în Biserică: a-l aminti pe Isus. Isus însuşi a spus asta: el vă va învăţa şi vă va aminti. Misiunea este de a-l aminti pe Isus, dar nu ca un exerciţiu mnemotehnic. Creştinii, mergând pe cărările misiunii, îl amintesc pe Isus în timp ce îl fac prezent din nou; şi de la el, de la Duhul său, primesc „stimulentul” pentru a merge, pentru a vesti, pentru a sluji. În rugăciune creştinul se cufundă în misterul lui Dumnezeu, care iubeşte pe fiecare om, acel Dumnezeu care doreşte ca evanghelia să fie predicată tuturor. Dumnezeu este Dumnezeu pentru toţi, şi în Isus orice zid de despărţire s-a prăbuşit definitiv: aşa cum spune Sfântul Paul, el este pacea noastră, adică „acela care a făcut din două una” (Ef 2,14). Isus a făcut unitatea.

Astfel viaţa Bisericii primare este ritmată de o înşiruire continuă de celebrări, convocări, timpi de rugăciune fie comunitară fie personală. Şi Duhul este cel care acordă forţă predicatorilor care pornesc în călătorie şi care din iubire faţă de Isus traversează mări, înfruntă pericole, se supun la umiliri.

Dumnezeu dăruieşte iubire, Dumnezeu cere iubire. Aceasta este rădăcina mistică a întregii vieţi credincioase. Primii creştini în rugăciune, dar şi noi care venim după multe secole, trăim cu toţii aceeaşi experienţă. Duhul însufleţeşte orice lucru. Şi fiecare creştin căruia nu-i este frică să dedice timp rugăciunii poate îşi poate însuşi cuvintele Apostolului Paul: „Ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine” (Gal 2,20). Rugăciunea te face conştient despre acest lucru. Numai în tăcerea adoraţiei se experimentează tot adevărul acestor cuvinte. Trebuie să reluăm simţul adoraţiei. A adora, a-l adora pe Dumnezeu, a-l adora pe Isus, a-l adora pe Duhul. Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul: a adora. În tăcere. Rugăciunea adoraţiei este rugăciunea care ne face să-l recunoaştem pe Dumnezeu ca început şi sfârşit al întregii istorii. Şi această rugăciune este focul viu al Duhului care dă forţă mărturiei şi misiunii. Mulţumesc.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 25 noiembrie 2020
Cateheze despre rugăciune:
16. Rugăciunea Bisericii de la începuturi

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Scandalurile din Biserică

„Isus Cristos a adunat bucăţile de lemn mai cioturoase şi stâlcite pe care le-a găsit umblând prin lume şi, ca bun tâmplar ce a devenit la şcoala tatălui său Iosif, a construit cu ele o corabie care, ca să vezi, rezistă pe mare de douăzeci de secole!”.

Aşezat cu rasa sa de călugăr, duminica trecută părintele Raniero Cantalamessa urmărea ca atâţia alţi credincioşi din lume Angelus la televizor, când l-a auzit pe Papa Francisc rostind numele său printre cei 13 noi cardinali din consistoriul din 28 noiembrie 2020. „M-aş fi gândit că era vorba de altcineva dacă n-aş purta un nume aşa de inconfundabil”, relatează la Vatican Insider capucinul foarte vestit, 86 de ani, de patruzeci de ani predicator al Casei Pontificale. Teolog, academician, autor de cărţi şi al celebrei rubrici Rai „Motivele speranţei” (de neuitat salutul „Pace şi Bine”), Cantalamessa are succes astăzi şi pe social network unde mii de followers accesează catehezele sale. Aproape un web star, dacă n-ar trăi aproape ca un eremit. Lucru pe care-l va continua să-l facă şi cu tichia roşie. Numirea sa a fost aplaudată de toţi: „Un om al lui Dumnezeu”, este părerea unanimă. Însă nu lipsesc criticile: „Nu mă tulbură”, spune neo-cardinalul. Nici scandalurile nu-l tulbură în mod deosebit: „Nu ne dăm seama cu cât este mai curată Biserica astăzi faţă de trecut”, afirmă cu evaluare de istoric.

Părinte Raniero, ba chiar, Eminenţă, care a fost primul gând auzind numele dumneavoastră în lista noilor cardinali?

După ce am trecut de uimirea iniţială, m-am gândit că slujirea mea adusă Bisericii a constat aproape exclusiv în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu la Casa Pontificală şi în alte părţi ale lumii. Aşadar, mai mult decât o recunoaştere a persoanei mele, numirea pe care papa a voit s-o facă este o recunoaştere a importanţei de a ţine sus Cuvântul lui Dumnezeu în Biserică.

O slujire, a dumneavoastră, care merge înainte de patruzeci de ani sub trei papi. V-aţi fi aşteptat vreodată că se va încheia cu purpura?

Eu nu, dar ştiu că unii confraţi capucini, anii trecuţi, cultivau acest gând. Am împărtăşit întotdeauna convingerea marelui predicator franciscan Sfântul Bernardin de Siena. Când se vocifera că va deveni episcop şi oamenii cereau asta cu glas tare, odată s-a urcat la pupitru şi a început să vorbească ţinând cu degetele jumătate de gură închisă şi vorbind apoi cu ciuntituri. După puţin timp a întrebat: „Înţelegeţi ceea ce spun?”. Toţi au răspuns: „Nu!”. A concluzionat: „Aşa ați vrut să vă vorbesc dacă m-aţi fi făcut episcop, cu jumătate de gură”. Eu, ca să fiu sincer, n-am fost în acest pericol pentru că cei trei suverani pontifi în faţa cărora am avut privilegiul de a predica m-au lăsat mereu liber, fără a-mi sugera vreodată tema predicii sau să-mi ceară textul pentru a-l citi înainte de a-l rosti. Nici măcar pentru predica de Vinerea Sfântă în „Sfântul Petru” care este aceea care are rezonanţă mai mare în mass-media.

Duceţi un stil monastic de viaţă, cum veţi împăca asta cu slujirea la care veţi fi chemat?

Aparţinând la categoria cardinalilor care au peste optzeci de ani, nu sunt prevăzute funcţii şi îndatoriri deosebite. Deci nu va trebui să schimb mult stilul meu de viaţă. Voi continua să trăiesc la schitul „Iubirea Milostivă” din Cittaducale cu nişte călugăriţe clarise capucine cărora, într-un anumit sens, le sunt capelan. Voi continua, prin voinţa Sfântului Părinte, să fiu predicatorul Casei Pontificale. De fapt, deja trebuie să mă gândesc la următoarele predici de Advent.

Aţi trăi îndeaproape trei pontificate: cum aţi descrie acest timp lung şi pe cei trei pontifi care s-au succedat? Să-mi spuneţi asta eventual cu una din metaforele care caracterizează predica dumneavoastră…

Înainte de toate aş vrea să reafirm că în cazul meu rolurile sunt, într-un anumit sens, inversate: papii fac predica mie şi restului Bisericii. În pofida cantităţii uriaşe de lucru care îi aşteaptă în timpul zilei, ei găsesc timp (Sfântul Ioan Paul al II-lea timp de peste 25 de ani) să înceapă ziua, în fiecare vineri din Advent şi în Postul Mare, mergând să asculte meditaţia unui simplu preot din Biserica catolică! Cei care rămân mai uimiți sunt diferiţi prieteni protestanţi şi evanghelici, din moment ce la ei cel care ţine cuvântarea este persoana cea mai importantă într-o funcţiune religioasă. Acest lucru a făcut pe unii să-şi schimbe ideea pe care o aveau despre papa.

După aceea, îmi cereţi să spun cu o metaforă cum i-aş caracteriza pe cei trei pontifi. Încerc să facă asta, fără a ajunge în simplificări care riscă mereu să fie periculoase: sfântul Ioan Paul al II-lea, o personalitate uriaşă care a trăit toată viaţa în faţa lumii şi în faţa lui Dumnezeu; Benedict al XVI-lea, o minte eminentă şi în acelaşi timp profund de umil, combinaţie rară cel puţin în gradul care s-a văzut în el; Francisc, un om al Duhului care nu face lucruri noi, ci face noi lucrurile. Cosmopolitul, teologul, păstorul, dacă se poate cuprinde o viaţă într-un cuvânt.

Cineva sugerează că dumneavoastră aţi schimbat „doctrina” în ultimii ani. Ce răspundeţi?

Ştiu perfect la ce vă referiţi. Vă răspund imediat că doctrina mea este mereu aceeaşi pentru că este bazată pe evanghelie şi pe Isus Cristos şi aşa va fi până la sfârşitul vieţii mele. Polemicile nu mă tulbură pentru că un predicator nu are pretenţia ca vorbele sale să fie primite şi plăcute de toţi, important este ca tot ceea ce spun să fie în linie cu simţirea mea în libertate deplină, fără condiţionări.

Ştiţi probabil că şi unele predici ale dumneavoastră au fost obiect de critici…

Îmi imaginez că vă referiţi îndeosebi la criticile despre o predică a mea la Casa Pontificală când am vorbit despre Fecioara Maria. Clarific imediat: nu era nicidecum intenţia mea să diminuez figura Sfintei Fecioare Maria şi să-i critic pe catolicii care o venerează, din moment ce eu sunt dintre aceia. Voiam doar să scot în evidenţă că împreună cu Maria trebuie să fie şi Isus şi toată Treimea, lucru pe care în schimb atâţia catolici îl uită. Fraţii din celelalte Biserici ar putea să vă spună cât de mult mă străduiesc pentru ca şi ei s-o descopere pe Maria în toată strălucirea sa.

Trăim un timp de scandaluri financiare şi sunt unii care deplâng o dezorientare în Biserică. Ce părere aveţi? Ce le-aţi spune credincioşilor care se simt dezorientaţi?

Am fost mulţi ani profesor de istorie a originilor creştine la Universitatea Catolică şi m-am ocupat şi după aceea de istoria Bisericii. Asta face ca să nu fiu surprins în mod deosebit de scandalurile actuale. Privind lucrurile în arcul foarte limitat al propriei vieţi şi al propriului secol, nu ne dăm seama în câte privinţe Biserica de astăzi este imens mai „curată” decât secolele trecute: mai liberă de putere, de fast, de bogăţie, de nepotism, de amestecuri politice şi ceea ce contează mai mult nu este mai puţin bogată în sfinţi decât trecut. Faptul că astăzi scandalurile sunt scoase la iveală şi denunţate (şi tot mai des prin iniţiativa instituţiei însăşi) este deja în sine un mare progres. Îmi amintesc că am citit într-un roman al scoţianului Bruce Marshall acest gând: „Isus Cristos a adunat bucăţile de lemn mai cioturoase şi stâlcite pe care le-a găsit umblând prin lume şi, ca bun tâmplar ce a devenit la şcoala tatălui său Iosif, a construit cu ele o corabie care, ca să vezi, rezistă pe mare de douăzeci de secole!”.

În ultima predică de Vinerea Sfântă, v-aţi oprit asupra coronavirusului care chinuieşte omenirea. Cum se poate înfrunta acest timp al pandemiei?

Toţi suntem dezorientaţi de această calamitate care în puţin timp a schimba lumea şi ne-a făcut să ne prăbuşim în climatul ultimului război. Papa Francisc face orice efort şi profită de orice ocazie circumstanță pentru a face ca pandemia să fie ocazie pentru a proiecta o lume mai dreaptă şi mai fraternă. În următoarele predici ale mele de Advent, în spaţiul meu mic, aş vrea să încerc şi eu să reflectez asupra pandemiei, însă numai ca ocazie pentru a repune în circulaţie unele adevăruri şi realităţi reduse la tăcere: moartea, viaţa veşnică, prezenţa lui Cristos, graţie Întrupării, în barca din această lume a noastră aflată în furtună. Toate sunt lucruri care nu e cazul de a le proclama nediscriminat unei lumi aşa de epuizate şi perplexe, dar pe care ar fi grav să nu fie spuse în rândul celor care cred.

(Cantalamessa: „Scandalurile? Biserica mai curată astăzi decât în trecut. Denunţurile interne, mare progres”
De Salvatore Cernuzio
După Vatican Insider, 31 octombrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

%d blogeri au apreciat: