Arhivă etichetă pentru ‘boala’

Ce-ar fi dacă ne-am îmbolnăvi cu toții… deodată?

Miroase-a carantină peste veac,
Bolnavii sunt chemați să se supună,
la încercarea ultimă,comună,
să li se spună: nu mai aveți leac.

Și ce-ar fi dacă

Într-o zi blestemată

Ne-am îmbolnăvi cu toții

Deodată?

Și medici, și pacienți,

Și părinți, și copii?

Ce-ar fi, ce-ar fi

Dacă brusc,

Ne-am îmbolnăvi,

Dacă n-ar avea

Cine pe cine să mai trateze,

Bandaje și paranteze?

Ce-ar fi dacă,

În urma dreptului legitim

De a ne îmbolnăvi,

Chiar ne-am trezi

Că ne îmbolnăvim

Și n-avem cui ne adresa,

N-avem pe cine chema?

Ce-ar fi dacă

Într-o zi blestemată

Ne-am îmbolnăvi

Cu toții

Deodată?

Miroase-a carantină peste veac,

Bolnavii sunt chemați să se supună,

la încercarea ultimă,comună,

să li se spună: nu mai aveți leac.

(Bolnavi unanim, de Adrian Păunescu)

Cum și de ce „încap” trei generații în 35 de ani și două colțuri? A treia (și ultima!) zi despre hoții de copilării

Ele nu îmbracă și nici nu dau de mâncare păpușilor,
ci unor copii adevărați,
unor ființe care mișcă și plâng.
Și plâng tare!
De cele mai multe ori plâng de foame și de ne-iubire…

Astăzi, a treia și ultima zi a copilăriilor furate, este despre cum „încap” trei generații în 35 de ani… uneori chiar în mai puțin de 35.

Au trecut ceva ani de când am fost chemat să vizitez o familie. La telefon, o voce stinsă de copil mi-a spus să merg repede să mă rog pentru mama. Era urgent și grav. Când am ajuns am găsit o femeie tânără, la vreo 35 de ani, foarte bolnavă. Abia externată. Abia respirând. Stătea într-un colț ce părea pat. În celălalt colț, doi copii: o fetiță de vreo 14-15 ani (poate 16!) care ținea în brațe un băiețel de câteva luni… Chipul fetiței emana teamă, sărăcie, foame, rușine, disperare… Totul era atât de trist și dureros. Cu privirea căutam un alt colț pe care să-l ocupă și în care să-mi revin un pic… Dar nu exista! Era atât de multă confuzie și durere, încât nici colțuri nu puteau încăpea mai mult de două în acea casă, în acea cameră… Era spațiu doar pentru oamenii puși deja la colț de mine și de tine…

M-am rugat. Puțin! Pentru că nu știam ce să spun, dar și pentru că voiam să mă trezesc din acest vis apăsător. Și apoi, femeia – sau umbra ei, atât era de slabă! – era abia externată cu „diagnosticul”: „E mai bine să moară acasă, cu cei dragi”. Erau ultimele clipe/zile. I-am spus fetiței că îmi pare tare rău pentru mama lor și că voi reveni pentru ea și pentru fratele ei cu ceva „bun”. I-au licărit un pic ochii, iar apoi mi-a spus, rușinată: „Ea e doar mama mea. El e copilul meu…”. Și-a început să plângă… 

Acum îmi pare rău că nu am plâns și eu. O lacrimă și o îmbrățișare ar fi ajutat mai mult decât un pachet cu alimente! Puteam face mai mult pentru aceste trei generații înghesuite în 35 de ani și între două colțuri în care o viață se zbătea să elibereze un loc…

Da, astăzi este despre copilăria furată celor care devin mame înainte de a-și termina propria copilărie. Astăzi este despre cele care nu îmbracă păpuși, ci ființe umane; care nu se joacă de-a mama și de-a tata, ci chiar sunt mame (și uneori tați). La vârsta lor copiii își fac planuri de viitor; însă ele își țin deja viitorul în brațe: viitorul lor a început deja fără să le lase timp de pregătire! Păpușile lor sunt reale și cer mâncare, învață să meargă, învață să vorbească. Sunt atât de reale. Aceste mame în loc să se joace muncesc; în loc să se bucure de copilărie cresc proprii lor copii. 

O știre publicată anul trecut (26 iulie 2019) vorbește de la sine: 17.981 de adolescente și tinere cu vârsta sub 19 ani din România au devenit mame anul trecut, arată datele Organizației Salvați Copiii. 674 dintre ele au mai puțin de 15 ani, iar 17.307 au între 15 și 19 ani. Dintre adolescentele-mame cu vârsta sub 19 ani, 12.906 sunt la prima naștere, 3.657 la a doua, 673 la a treia, 63 la a patra, 7 la a cincea naștere, iar una se află chiar la a șasea naștere (Detalii aici: https://www.hotnews.ro/stiri-sanatate-23279205-salvati-copiii-aproape-18-000-adolescente-din-romania-devenit-mame-anul-trecut-674-sub-15-ani-3-657-afla-doua-nastere-iar-673-treia.htm ).

Pandemia generată de COVID-19 se pare că agravează această situație: mulți copii nu se vor mai întoarce la școala reală niciodată pentru că între timp au fost forțați să se căsătorească prematur sau deja au un copil, o sarcină… (https://www.osservatoreromano.va/it/news/2020-11/quo-264/la-tratta-delle-donne-viaggia-in-rete.html).

Iar educația este esențială în combaterea acestui flagel, în combaterea hoților de copilării. Nivelul de educație este invers proporțional cu numărul de mame minore: avem nevoie de educație bună pentru a putea vedea scăzând numărul de mame minore. O, de-ar dispărea de tot!!! Trebuie să ne implicăm mai mult. Toți! 

Știu deja refrenele legate de aceste copile criticate, arătate cu degetul, bârfite, desconsiderate. Știu că sunt numite – uneori chiar și de bunii creștini! – vagaboande, prostituate, pramatii etc. Însă … ce șansă li s-a oferit pentru a fi altfel? Ce șansă le-am oferit noi? Ce ajutor le-am oferit pentru a nu ajunge în situația aceasta? Ce am făcut noi pentru vecinul, vecina, fiica colegului/colegei? Ce am făcut concret pentru copiii despre care știam că trăiesc la marginea prăpastiei? Cum i-am îndepărtat de pericol? Cum am promovat educația? Cum am susținut educația în școli și în familie? Ce am făcut noi concret ca în România să nu avem mii de mame minore?

Și dacă atunci nu am făcut nimic, acum de ce îi criticăm? Măcar acum să-i ajutăm pentru ca nu cumva răul să prindă rădăcini și în noua viața, în copiii copiilor. 

Și mai e un aspect: poate că e vina lor, poate nu au ascultat de părinți, poate au fugit de acasă pentru o „libertate” despre care nu știau nimic și care le-a furat tot. Sau poate că e vina Statului: „permite” căsătorii cu „mirese” de 12-13 ani; nu face cercetări detaliate asupra „tatălui” unui copil născut de o fetiță de 13-14 ani… (Dacă ar face, probabil am descoperi că nu preoții (catolici!) sunt pedofilii mileniului sau singurii vinovați de scandalurile cu minori, ci mulți alții, mulți prea mulți care trăiesc neacuzați, nejudecați, necondamnați nici de justiție, nici de noi! Și continuă să fure și să distrugă copilării… Dar acesta este alt subiect trist, altă dramă pentru omenire, pentru Biserică și pentru copii…) Da, poate e vina Statului că nu investește mai mult și mai bine în educație. Și poate că e și vina Bisericii și a creștinilor prin felul în care se implică/ne implicăm în educație, în promovarea valorilor și a vieții. Sau poate e vina lui X sau a lui Y, a ta sau a mea… Sigur e vina cuiva, însă în fața acestor mame minore nu trebuie să căutăm doar vinovații, ci trebuie să privim la situația lor concretă: în fața mea stătea o fetiță de 14-15 ani (poate 16) și ținea un copil, un înger în brațe… Acel copil contează enorm… 

Aceste mame minore pe care le criticăm sau le neglijăm acum țin în brațele lor un prunc, un copil, o viață nouă. ȚIN ÎN BRAȚE UN OM care depinde și de noi cât de OM va crește, cât și ce caracter va avea! Nouă ne revine obligația ca această viață nouă să fie cu adevărat nouă și să nu meargă pe urmele mamei, tatălui, anturajului…. Să nu lăsăm să i se fure copilăria și acestui copil născut de o copilă. Depinde de noi ca acest furt de copilărie să fie oprit. 

Să ne amintim: „pentru ca răul să triumfe este suficient ca cei buni să nu facă nimic!” (Edmund Burke).

Dacă ești printre cei buni, fă ceva! 

Redă copilăria unui copil fără copilărie!

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€10.00


  1. În prima zi, adică sâmbătă 14 noiembrie 2020, am vorbit AICI despre prima copilărie furatădrama celor care devin părinți fără să fi zămislit, cei care sunt părinți fără să fi fost mai întâi copii (fericiți)… Ieri a fost o zi dedicată copiilor care își cresc frații mai mici. Rămași singuri, orfani sau abandonați de părinți, frații mai mari au devenit fără niciun preaviz „părinți”. Uneori chiar înainte de a-și trăi copilăria. Unii și-au îndeplinit acest rol cu o demnitate și responsabilitate vrednice atât de calendarul sfinților martiri, cât și de cartea recordurilor. Alții n-au mai reușit și au fugit la rândul lor lăsându-și frații orfani pentru a doua oară! Chiar acum sunt copii/adolescenți/tineri care stau în taina nopții și cugetă să fugă de această responsabilitate tocmai pentru că nu reușesc să procure cele necesare pentru frații lor mai mici.  Am văzut copii/adolescenți care plâng cu lacrimi de părinți, care oftează ca adulții…  Ce drame: părinți fără să fi zămislit, părinți fără să fi fost mai întâi copii (fericiți)… Și vine iarna, cu frigul și vitregia ei… 
  2. Ieri, duminică 15 noiembrie 2020, ZIUA MONDIALĂ A SARACILOR, am vorbit AICI despre despre cei care nu au rostit niciodată suavul „Mama”, despre cei care nu au putut să se țină de mâna celui pe care îl numim „Tăticule”. Astăzi este despre orfanii de lângă noi, care trăiesc abandonați sau, unii un pic mai norocoși, trăiesc în familii adoptive sau în case de copii. Ceilalți? Boschetari, cerșetori, victime ale traficului de persoane și de organe. Abuzați sau uitați, triști înainte de a cunoaște fericirea, ei caută un loc în inima noastră, în lumea noastră…

AICI poți citi: 
1. Prima copilărie furată; 

2. A doua copilărie furată;

3. A treia copilărie furată;

4. Mesajul Sfântului Părinte pentru a IV-a Zi Mondială a Săracilor (duminică, 15 noiembrie 2020).

Unii au nevoie de lemne pentru a nu muri de frig, alții de o pâine pentru a nu muri de foame, alții de medicamente pentru a nu muri de boli necruțătoare, dar toți au nevoie de o îmbrățișare pentru a nu muri din lipsa iubirii… 

Ajută un copil să meargă la școală! Luptă împotriva abandonului școlar! Dăruiește pentru cei mai săraci dintre săraci.

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.

€10.00

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

Foto: Salvați copiii!

Experiența COVID: scrisoare din izolare

Acesta este un mic mesaj
pe care vreau să-l adresez preoţilor, consacraţilor,
tinerilor, familiilor şi copiilor din arhidieceză.
Aş vrea ca în această perioadă de suferinţă aşa de gravă
să nu simţim crucea ca o povară insuportabilă,
ci ca pe o cruce glorioasă…
Pentru că „Suferinţele timpului prezent
nu se pot compara cu gloria viitoare
care ni se va revela”.

Euharistia. Acea pâine consacrată care îmbrăţişează tot universul şi strânge la sine toate probleme omenirii

„Euharistia în centrul vieţii creştinilor” este titlul scrisorii-mesaj pe care arhiepiscopul de Perugia şi preşedinte al CEI, cardinalul Gualtiero Bassetti, a scris-o preoţilor, diaconilor, călugărilor, consacratelor, tuturor credincioşilor lui Cristos din comunitatea sa diecezană, în seara de 30 octombrie 2020, înainte de a fi internat la Spitalul „Santa Maria della Misericordia” din Perugia, ca urmare a rezultatului pozitiv la Covid-19 constatat în zilele precedente. O publicăm integral.

În această noapte, în vis, m-am aflat în timpul în care, în Seminar, aveam ca părinte spiritual pe părintele Divo Barsotti. El mă învăţa să mă adresez Atotputernicului cu aceste cuvinte încă de dimineaţă: „O, Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu, te caut dis-de-dimineaţă”.

De când sunt în izolare datorită rezultatului pozitiv la Covid-19, am posibilitatea de a mă împărtăşi în fiecare zi în camera mea, aducându-se o pixidă mică aproape de uşa camerei. Era necesară această experienţă de boală pentru a-mi da seama cât sunt de adevărate cuvintele din Apocalips în care Isus îi spune îngerului Bisericii din Laodiceea: „Iată, eu stau la uşă şi bat! Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine” (Ap 3,20).

Euharistia, mai ales în această perioadă aşa de dificilă, nu poate să fie lăsată la marginile existenţelor noastre ci trebuie să fie repusă, cu şi mai multă forţă, în centrul vieţii creştinilor.

Euharistia nu este numai sacramentul în care este primit Cristos – sufletul este plin de har şi ne este dată nouă garanţia gloriei viitoare – ci este sufletul lumii şi este fundamentul în care converge întregul univers. În definitiv, Euharistia este pro mundi salute, adică pentru mântuirea lumii, şi pro mundi vita, pentru viaţa lumii (In 6,51).

În Euharistie, Isus reînnoieşte şi reactualizează jertfa sa pascală de moarte şi înviere, însă prezenţa Sa nu se limitează la o mică bucată de pâine consacrată. Acea pâine consacrată transcende de la altarul însuşi, îmbrăţişează întregul univers şi strânge la sine toate problemele omenirii, pentru că trupul lui Isus este strâns unit cu trupul mistic care este toată Biserica.

Nu există situaţie umană la care să nu poată fi condusă Euharistia. Şi evenimentele dramatice pe care le trăim în aceste zile în Italia – cum sunt creşterea răspândirii epidemiei, criza economică gravă pentru mulţi muncitori şi pentru atâtea firme, incertitudinea pentru tinerii noştri de la şcoală – nu sunt în afara Preasfintei Euharistii.

Îmi amintesc că părintele Turoldo ne învăţa aceste lucruri cu mare claritate. Şi cu cât înaintez în ani, cu atât încerc să le experimentez şi cu atât le simt adevărate. Nu există mângâiere, nu există întărire, nu există lipsă de lacrimi care să nu aibă referinţa sa la Isus Euharistie.

Acesta este un mic mesaj pe care vreau să-l adresez preoţilor mei, consacraţilor, tinerilor, familiilor şi copiilor din arhidieceză. Aş vrea ca în această perioadă de suferinţă aşa de gravă să nu simţim crucea ca o povară insuportabilă, ci ca pe o cruce glorioasă. Pentru că prezenţa sa dulce şi mângâierea sa în Euharistie fac în aşa fel încât braţele crucii să devină două aripi, aşa cum spunea părintele Tonino Bello, care ne duc la Isus.

De fapt, consider, aşa cum scria Paul, „că suferinţele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela”. Cu „nerăbdare” noi aşteptăm să contemplăm faţa lui Dumnezeu pentru că „în speranţă am fost mântuiţi” (Rom 8,18.24). De aceea, este absolut necesar să sperăm împotriva oricărei speranţe, „Spes contra spem”. Pentru că, aşa cum a scris Charles Péguy, Speranţa este o copilă „incontestabilă”. Faţă de credinţă care „este o mireasă fidelă” şi faţă de caritate care „este o mamă”, speranţa pare, la prima vedere, că nu valorează nimic. În schimb este exact contrariul: va fi tocmai speranţa, scrie Péguy, „care a venit în lume în ziua de Crăciun” şi care „ducându-le pe celelalte, va străbate lumile”.

(Perugia, 30 octombrie 2020)

(După agenţia SIR, 11 noiembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

%d blogeri au apreciat: