Prințul Vladimir Ghika a fost „canonizat” de regina Maria a României

Maria, Regina României, Povestea vieții mele, volumul II, editura Rao, București 2013, 334
Maria, Regina României, Povestea vieții mele, volumul II, editura Rao, București 2013, 334

Cât de înălțător este să întâlnești oameni buni, oameni frumoși, oameni cu un suflet nobil, oameni despre care să poți spune: „Iată cu adevărat un om în sufletul căruia nu este prefăcătorie. Iată cu adevărat un om care face doar binele, un om care caută doar ceea ce este frumos și adevărat, un om care își iubește aproapele. Cât de frumoși și blânzi sunt oamenii care trăiesc pentru alții, oamenii de caracter, sfinții”!

Astfel de sentimente și gânduri s-au împletit în prințesa Maria, viitoarea regină a României, atunci când l-a cunoscut pe fericitul prinț martir Vladimir Ghika, la sfârșitul celor două războaie balcanice (1912-1913). S-au întâlnit în timp ce ambii – Prințesă și Prinț – îngrijeau plini de dragoste bolnavii din lagărul de holerici de la Zimnicea. Ce imagine plină de speranță în trecutul României: ea, prințesa moșternitoare a tronului României, și el, prințul devenit preot catolic pentru a fi un bun ortodox, îngrijând bolnavii de holeră!

M-a cuprins un sentiment foarte plăcut când am găsit cele scrise de Regina Maria a României în urma întâlnirii cu Vladimir Ghika, „coborâtor din voievozii români de demult”:

„Cu toată inima și cu tot sufletul făcea parte dintre cei care simt aprigă năzuință de a-și jertfi viața în slujba semenilor lui… Vladimir Ghika era din fire un sfânt…

Își oferise serviciile ca un simplu infirmier, își alesese câmpul lui de muncă în cel mai întunecat dintre toate corturile de bolnavi, acela pe care îl poreclisem iadul; acolo erau aduse cazurile cele mai fără nădejde; acolo culegea moartea cel mai bogat seceriș…

Aici oferi Vladimir Ghika să facă serviciul de noapte printre muribunzi, neînfricoșat, fără să admită că s-ar putea obosi, nelăsându-se respins de nici o grozăvie, misionar în sensul cel mai înalt al cuvântului…”

(Maria, Regina României,
Povestea vieții mele,
volumul II, editura Rao, București 2013, p. 334).

Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 și mort, sau mai bine zis ucis, în închisorile comuniste la 16 mai 1954, prințului preot Vladimir Ghika i-a fost recunoscut martiriul (de către papa Francisc) la 27 martie 2013. A fost beatificat, în prezența a peste 10.000 de persoane, la 31 august 2013.

Este srăbătorit și amintit an de an (chiar!) în ziua de 16 mai!…

Fericite Vladimir Ghika, roagă-te pentru noi!


Aici puteți citi mai multe despre fericitul Vladimir Ghika http://www.vladimir-ghika.ro/ro/

Reclame

Vezi să nu spui nimănui nimic…

„Vezi să nu spui nimănui nimic”… Dar cum să tac dacă îl văd stând și astăzi cu mâna întinsă? Nu, nu cerșește, ci creează! Este atât de măreț, întocmai ca Tatăl desprins din operele lui Michelangelo și coborât direct de pe bolta capelei Sixtine în mijlocul omenirii istovite, amăgite, bolnave. Este real și puternic, cu mâna întinsă, cu degetele atingând și modelând creația, iar și iar. Neobosit!

Îl văd chiar acum atât de hotărât să trezească omenirea, dornic să re-creeze, întocmai ca Maestrul ieșit din clarobscurul lui Caravaggio, chemându-l pe Matei. Îl văd cum se uită de jur-împrejur, cuprins de milă și decis să ne cheme pe toți și să ne vindece de orice boală.

Și cu toate acestea, de cele mai multe ori rămâne o prezență discretă, aproape neobservată, întocmai ca porumbelul cu aripile întinse armonios printre frumusețile surprinse de Pietro Perugino și lăsate ca amintire pentru toți cei care trec prin Capela Sixtină. Dar cine se uită în Capela Sixtină după opera lui Perugino? Puțini, prea puțini! Și totuși, e acolo, așa cum este însuși Dumnezeu în viața omului, în viața mea și a ta: o prezență mereu discretă, dar sfințitoare și vindecătoare, mântuitoare. Dar cine-l caută? Cine se apropie de el? Cine se lasă vizitat și atins de el?

Astăzi „Dumnezeu vizitează poporul său” (cf. Lc 7,16). Chiar în mijlocul nostru este Dumnezeu: mereu discret, delicat, cu mâna întinsă, (ne) atinge. Acest Dumnezeu vrea să ne vindece. Dar imediat zeci de voci se răstesc: „Să ne vindece? Dar cine este bolnav? Noi? Nu! Noi nu suntem bolnavi! N-avem nevoie! Să ne lase în pace!”.

De fapt, suntem bolnavi, dar nu vrem să o recunoaștem. Părem sănătoși! Ne mințim și pozăm în sfinți, curați, sănătoși. Să ne amintim cuvântul apostolului Ioan: „Dacă spunem că nu avem păcat, ne înșelăm pe noi înșine, iar adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, el este fidel și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nedreptate. Dacă spunem că nu am păcătuit, îl facem pe el mincinos, iar cuvântul lui nu este în noi” (cf. 1In 1,8).

Așadar, acest Dumnezeu cu mâna întinsă, fidel și drept, este gata oricând să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nedreptate. Mereu! Dar ce treabă are boala cu păcatul? Ce treabă are medicul cu profetul, vindecătorul cu preotul, trupul cu sufletul, bolnavul cu Cristos?

Dacă citim prima lectură (Lev 13,1-2.45-46) și în locul leprei/leprosului punem păcatul/păcătosul vom avea acest text:

În zilele acelea, Domnul le-a vorbit lui Moise şi lui Aaron: „Când un om va avea pe pielea trupului o umflătură, o eczemă sau o pată intensă, sau va avea pe trupul său o rană ca de lepră păcat, să fie dus la Aaron, preotul, sau la unul dintre fiii săi, care sunt preoţi! Leprosul Păcătosul, în care este rana, să aibă hainele sfâşiate şi să umble cu capul descoperit, să-şi acopere barba şi să strige: «Impur! Impur!»! Tot timpul cât va avea rana, va fi impur: este impur. El să locuiască singur; locuinţa lui să fie în afara taberei!”

Da, păcatul este ca lepra: un rău personal și în același timp social, un rău molipsitor, un rău care te izolează, te exclude… Când ești în păcat, riști să pierzi fericirea … fericirea veșnică și să rămâi în afara taberei. De aceea avem nevoie de Cristos, de această prezență discretă, de acest Dumnezeu cu mâna întinsă, gata să ne atingă pentru a ne vindeca. De aceea citim evanghelia altfel, astfel încât să primim vindecarea de această lepră, de păcat:

În acel timp, a venit la Isus un lepros un păcătos, care, rugându-l şi îngenunchind, i-a spus: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. Lui Isus i s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: „Vreau, curăţă-te!” Şi îndată lepra păcatul l-a părăsit şi a fost curăţat. Atunci, avertizându-l, l-a trimis afară, spunându-i: „Vezi să nu spui nimănui nimic, dar mergi, arată-te preotului şi adu pentru curăţarea ta cele poruncite de Moise ca mărturie pentru ei!”.

Dumnezeu vrea să ne atingă vindecător, însă suntem noi cei care trebuie să mergem spre el, să ne apropiem de el și să-i spunem: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”! Mai mult decât cuvintele, contează atitudinea cu care ne apropiem de el, credința pe care o purtăm în inimă: suntem dispuși să îngenunchem? Uneori nici măcar în fața preasfântului sacrament nu mai știm să îngenunchem! La sfânta Liturghie ne așezăm cât mai comod și ne ridicăm din când în când, mai mult de rușine(a oamenilor care se uită ciudat la noi!), decât din respect față de prezența lui Dumnezeu sau din credință în Dumnezeu. Cât de ușor am fi vindecați, re-creați, dacă ne-am aminti cum să ne așezăm în genunchi! Doar în această poziție putem redescoperi adevărata rugăciune, credință, smerenie. Restul este orgoliu, pretenție, cerere de făcut la orice alt ghișeu! Ce ciudat: Dumnezeu poate să ne vindece trupul, dar nu poate să ne facă inima să stea în genunchi! Nu, el nu are putere asupra inimii noastre, ci ne-a lăsat liberi… liberi să-l iubim sau să-l urâm, liberi să ne apropiem de el sau să fugim. Liberi în fața iubirii…

Păcătosul lepros sau leprosul păcătos a căzut în genunchi și a fost atins, vindecat. Și imediat a început să „proclame tuturor și să răspândească vestea”, deși i s-a spus „să nu spună nimănui nimic”. Dar cum să tacă în fața unui așa miracol, în fața unei așa eliberări? Și apoi de ce să nu spună?

Vezi să nu spui nimănui că l-ai văzut pe Dumnezeu și că te-a atins. Oricum nu te vor crede. Deja îi poți auzi cum spun râzând: „Tocmai tu l-ai văzut pe Dumnezeu? Și te-a mai și vindecat”?! Nu, nu vor crede. Te vor bolnav, păcatos… unul din mulțime, unul de-ai lor. Te vor considera nebun. Și te vor lăsa din nou singur, ca pe un bolnav de lepră, ca pe unul diferit de ei. Iar ei vor pleca să-l caute pe Dumnezeu în altă parte, deși el era atât de aproape. Era chiar în tine, cu tine și le vorbea prin tine.

Nu, nu trebuia să le spui nimic. Oricum nu te vor crede până când nu vor experimenta focul ce izvorăște din Cuvânt, din Evanghelie, din Biserică. Un foc ce arde și te face să strigi, să proclami cuvântul Cuvântului făcut trup, vestea cea bună a vindecării și a eliberării. Nu te vor crede, deși vor vedea că acum ești altfel. De aceea nu trebuia să spui nimic. Nu te vor crede până nu vor experimenta iubirea și vindecarea.

Dar cum să tac? Cum să nu vorbesc despre ceea ce mi s-a întâmplat? Cum să nu proclam prezența unui Dumnezeu discret, un Dumnezeu cu mâna întinsă, dornic să re-creeze fiecare inimă atinsă de păcat. Cum aș putea să nu vorbesc despre un Dumnezeu atotputernic și măreț care m-a atins și care atinge fiecare om fără să-l spulbere ca pe un fir de praf?! Nu, n-aș putea să tac.

Și-acum că le-am spus că m-ai atins, Doamne, trebuie să pleci tu. Trebuie să ieși din cetate, să mergi în locuri pustii. Singur. Căci m-ai atins pe mine, impurul, și ai luat asupra ta păcatul meu. Cât de puternică este această imagine: Dumnezeu face schimb de locuri, de suferință, de singurătate, de izolare cu omul, cu păcătosul: „nu mai poate să intre în cetate în văzul lumii”. El cel nevinovat, s-a făcut vinovat, a luat păcatul, lepra și a fost scos din cetate și ucis în locul nostru, în locul meu și al tău. Aceasta pentru că ne-a atins, ne-a eliberat, ne-a salvat… Da, l-au scos din cetate și l-au răstignit, ca noi – și eu și tu – să avem viață, și să o avem din belșug! (Mc 15,20; In 10,10; 19,17-20).

„El, care nu a săvârșit păcat, și nici nu s-a găsit înșelăciune în gura lui, care, insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu amenința, ci s-a încredințat în mâna celui care judecă cu dreptate. El însuși, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile lui ați fost vindecați” (1Pt 2,21-24).

Doamne, îți mulțumesc că m-ai lăsat să mă apropii de tine
și să stau în genunchi înaintea ta.
Îți mulțumesc că ți-ai întors privirea spre mine.
Îți mulțumesc pentru că m-ai ascultat, mi-ai vorbit și m-ai atins.
M-am simțit nu doar vindecat, ci iubit, îmbrățișat.
Prin moartea ta sfântă am fost vindecat.
Îți mulțumesc.


Pe marginea acestei evanghelii – plecând de la cuvintele lui Isus „Mergi, arată-te preotului” – am scris aici https://paxlaur.com/2015/01/15/mergi-si-arata-te-preotului/ și aici, un rezumat, https://paxlaur.com/2017/01/12/mergi-arata-te-preotului-curajul-celui-care-se-spurca-facand-binele/

 

Nu cred că astăzi se mai miră cineva dacă aude că Isus a făcut o minune. De fapt, e normal ca Domnul să facă minuni, să vindece. Dacă unii spun că „Dumnezeu iartă pentru că asta este meseria lui”, noi putem parafraza și spune: „Domnul face minuni pentru că aceasta este meseria lui”. Cu aceasta se ocupă Cristos: să facă binele, să vindece, să elibereze. Așadar, nu ne miră că vindecă un lepros. Nu ne miră nici măcar că îl atinge, deși știm că în acele timpuri (cam ca și astăzi, dar în alt sens) cine  se atingea de un bolnav de lepră devenea necurat, se spurca. Și atunci, ca și astăzi, erau foarte puțini cei care îndrăzneau să se „spurce” făcând binele, alinând suferințele, atingând, îmbrățișând, vindecând nu atât trupuri, cât suflete, inimi rănite.

Astfel aș spune că uimirea în fața evangheliei de astăzi nu ne vine din vindecarea pe care Cristos o săvârșește, ci din îndemnul pe care îl dă celui vindecat: „…mergi, arată-te preotului”. Mă întreb cum sună îndemnul acesta în ochii ascultătorilor de astăzi, în urechile celor care spun cu înfocare „da, lui Cristos și nu, preotului, Bisericii”. Evanghelia acestei zile ne oferă posibilitatea să analizăm raportul nostru cu preoții în general și cu sacramentul sfintei spovezi, în special. Acest îndemn îmi place să-l văd dincolo de traducerea și semnificația lui pentru acele timpuri (atunci preotul era cel care constata vindecarea de lepră și își exprima acordul de reprimire a celui vindecat în sânul comunității, în cetate). Îmi place să văd acest îndemn în contextul de astăzi când atât de mulți refuză să se mai arate preotului, să se mai descopere celui pe care Domnul l-a ales și l-a constituit ca să fie conducătorul (spiritual!) poporului său.

Puține „personaje” sunt astăzi mai contestate și contrastante decât slujitorii altarelor, slujitorii Domnului, fie ei preoți, pastori, imami, rabini etc. În realitate – și în mod deosebit pentru unii dintre semenii lor – aceștia sunt doar „meseriași”, oameni pricepuți (sau mai puțin pricepuți!) într-o anumită meserie, într-un anumit domeniu. Parcă prea des se întâmplă ca din preot să se vadă doar suprafața, doar ceea ce este uman și mai omenesc, doar greșelile pe care le face cot la cot cu ceilalți oameni.

Tocmai în acest context răsună și astăzi îndemnul Domnului: Mergi și arată-te preotului. Mergi și vorbește cu un preot, mergi și descoperă-te unui preot, mergi cu acea convingere că dincolo de ceea ce se vede, dincolo de cel care îți vorbește, dincolo de tot ceea ce se poate percepe, la sfârșit vei simți că e însuși Domnul care te cuprinde într-o suavă îmbrățișare. Mergi și arată-te preotului e mai mult decât a întâlni un alt om. Mergi și arată-te preotului e mai mult decât a face o ședință terapeutică. Mergi și arată-te preotului nu e o chestiune legată de psihologie. Mergi și arată-te preotului înseamnă să-ți lași sufletul atins de harul păcii și al iertării. Mergi și arată-te preotului înseamnă să te spovedești, dar să te spovedești cu acea convingere că însuși Tatăl milostiv te îmbrățișează ca pe fiul risipitor și face sărbătoarea în cinstea regăsirii tale (citește capitolul 15 din evanghelia după sfântul Luca).

Iată asupra căror realități ne invită Cristos să reflectăm astăzi: Eu și preotul! Cine este preotul pentru mine? Cum este relația mea cu preoții? Care este legătura mea cu parohul, cu vicarul, cu confesorul?! Care este relația mea cu sacramentul sfintei spovezi? Când m-am spovedit ultima dată? Trăiesc împăcat cu Dumnezeu și cu oamenii sau am păcate de moarte pe suflet?

Mergi și arată-te preotului!

NB. Dacă nu există doi oameni identici, atunci este clar că nu pot există doi preoți identici. Poate unul este pe placul inimii tale spre deosebire de un altul care e diferit de ceea ce vrei, gândești, aștepți. Dar și unul și altul sunt oameni care încearcă să împlinească o misiune la care au fost chemați fără vrednicia și meritul lor, o misiune care adesea este mult mai grea decât au crezut. Roagă-te și pentru unul și pentru altul. Prețuiește-l și pe unul și pe celălalt pentru că prin ei, dincolo de vrednicia sau harul lor, Dumnezeu coboară pe pământ și mai ales, prin ei, Dumnezeu se întoarce cu drag în inima ta. Preotul nu e important prin ceea ce face în/cu viața sa, ci prin ceea ce poate purta în sufletul tău.

NB. Preotul nu e important prin ceea ce face cu viața sa, ci prin ceea ce poartă în viața omului. Pentru tine cine este preotul? Când ai vorbit ultima dată cu un preot?


11 februarie 2018 

† DUMINICA a 6-a de peste an
Sf. Fc. Maria de la Lourdes
Lev 13,1-2.45-46; Ps 31; 1Cor 10,31-11,1; Mc 1,40-45

LECTURA I
Leprosul va locui separat, locuinţa lui va fi în afara taberei.
Citire din cartea Leviticului 13,1-2.45-46
În zilele acelea, Domnul le-a vorbit lui Moise şi lui Aaron: 2 „Când un om va avea pe pielea trupului o umflătură, o eczemă sau o pată intensă, sau va avea pe trupul său o rană ca de lepră, să fie dus la Aaron, preotul, sau la unul dintre fiii săi, care sunt preoţi! 45 Leprosul, în care este rana, să aibă hainele sfâşiate şi să umble cu capul descoperit, să-şi acopere barba şi să strige: «Impur! Impur!»! 46 Tot timpul cât va avea rana, va fi impur: este impur. El să locuiască singur; locuinţa lui să fie în afara taberei!”

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 31(32),1-2.5.11 (R.: cf. 7)
R.: Doamne Dumnezeule, tu eşti mântuirea noastră!

1 Fericit este omul căruia i s-a iertat fărădelegea,
căruia i s-a acoperit păcatul.
2 Fericit este omul căruia Domnul nu-i ia în seamă greşeala
şi în duhul căruia nu este prefăcătorie. R.

5 Eu ţi-am făcut cunoscut păcatul meu,
nu ţi-am ascuns fărădelegea mea.
Am zis: „Voi mărturisi Domnului fărădelegile mele”.
Şi vinovăţia păcatului meu tu ai iertat-o. R.

11 Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul şi veseliţi-vă!
Strigaţi de bucurie,
toţi cei drepţi cu inima! R.

LECTURA A II-A
Fiţi imitatorii mei, aşa cum eu sunt al lui Cristos.
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 10,31-33; 11,1
Fraţilor, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, toate să le faceţi spre gloria lui Dumnezeu! 32 Să fiţi fără vină înaintea iudeilor, a grecilor şi a Bisericii lui Dumnezeu, 33 după cum mă străduiesc şi eu să le fiu pe plac tuturor în toate, căutând nu folosul meu, ci al celor mulţi ca să se mântuiască! 11,1 Fiţi imitatorii mei aşa cum eu sunt al lui Cristos!

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Lc 7,16bc
(Aleluia) Un mare profet s-a ridicat printre noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său. (Aleluia)

EVANGHELIA
Îndată lepra l-a părăsit şi a fost curăţat.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 1,40-45
În acel timp, a venit la Isus un lepros, care, rugându-l şi îngenunchind, i-a spus: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. 41 Lui Isus i s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: „Vreau, curăţă-te!” 42Şi îndată lepra l-a părăsit şi a fost curăţat. 43 Atunci, avertizându-l, l-a trimis afară, spunându-i: 44„Vezi să nu spui nimănui nimic, dar mergi, arată-te preotului şi adu pentru curăţarea ta cele poruncite de Moise ca mărturie pentru ei!” 45 Însă el, ieşind, a început să proclame tuturor şi să răspândească vestea, aşa încât Isus nu mai putea să intre în cetate în văzul lumii, ci stătea afară, în locuri pustii. Şi veneau la el de pretutindeni.

Cuvântul Domnului

Astăzi este Ziua Mondială a Bolnavului

Tamaduitoarea bolnavilor„Mariei, Mama duioşiei,
vrem să-i încredinţăm pe toţi bolnavii
în trup şi în spirit,
pentru ca să-i susţină în speranţă.
Ei îi cerem şi să ne ajute
să fim primitori faţă de fraţii bolnavi.
Biserica ştie că are nevoie de un har special
pentru a putea fi la înălţimea slujirii sale evanghelice
de îngrijire faţă de cei bolnavi. ”

Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru a XXVI-a Zi Mondială a Bolnavului – 
11 februarie 2018

Mater Ecclesiae: „«Iată fiul tău… Iată mama ta».
Şi, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el…” (
In 19,26-27)

Iubiţi fraţi şi surori,

Slujirea Bisericii adusă celor bolnavi şi celor care se îngrijesc de ei trebuie să continue cu vigoarea mereu reînnoită, în fidelitate faţă de mandatul Domnului (cf. Lc 9,2-6; Mt 10,1-8; Mc 6,7-13) şi urmând exemplul foarte elocvent al Întemeietorului şi Învăţătorului său.

Anul acesta tema Zilei Bolnavului ne este dată de cuvintele pe care Isus, înălţat pe cruce, le adresează mamei sale Maria şi lui Ioan: „«Iată fiul tău… Iată mama ta». Şi, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el” (In 19,26-27).

1. Aceste cuvinte ale Domnului luminează profund misterul crucii. Ea nu reprezintă o tragedie fără speranţă, ci locul în care Isus îşi arată gloria sa şi lasă voinţele sale extreme de iubire, care devin reguli constitutive ale comunităţii creştine şi ale vieţii fiecărui discipol.

Înainte de toate, cuvintele lui Isus dau naştere vocaţiei materne a Mariei faţă de întreaga omenire. Ea va fi îndeosebi mama discipolilor Fiului său şi se va îngriji de ei şi de drumul lor. Şi noi ştim că îngrijirea maternă a unui fiu sau a unei fiice cuprinde fie aspectele materiale fie cele spirituale ale educaţiei sale.

Durerea de nedescris a crucii străpunge sufletul Mariei (cf. Lc 2,35), dar nu paralizează. Dimpotrivă, ca Mamă a Domnului începe pentru ea un nou drum de dăruire. Pe cruce Isus se preocupă de Biserică şi de întreaga omenire, iar Maria este chemată să împărtăşească chiar această preocupare. Faptele Apostolilor, descriind marea revărsare a Duhului Sfânt la Rusalii, ne arată că Maria a început să-şi desfăşoare misiunea sa în prima comunitate a Bisericii. o misiune care nu se termină niciodată.

2. Discipolul Ioan, cel iubit, reprezintă Biserica, popor mesianic. El trebuie s-o recunoască pe Maria ca mamă proprie. Şi în această recunoaştere este chemat să o primească, să contemple în ea modelul uceniciei precum şi vocaţia maternă pe care Isus i-a încredinţat-o, cu preocupările şi proiectele pe care aceasta le comportă: Mama care iubeşte şi dă naştere la copii capabili să iubească după porunca lui Isus. De aceea vocaţia maternă a Mariei, vocaţia de îngrijire faţă de copiii săi, trece la Ioan şi la toată Biserica. Toată comunitatea discipolilor este implicată în vocaţia maternă a Mariei.

3. Ioan, ca discipol care a împărtăşit totul cu Isus, ştie că Învăţătorul vrea să-i conducă pe toţi oamenii la întâlnirea cu Tatăl. El poate da mărturie că Isus a întâlnit multe persoane bolnave în spirit, pentru că erau pline de orgoliu (cf. In 8,31-39) şi bolnave în trup (cf. In 5,6). El a dăruit tuturor milostivire şi iertare, iar bolnavilor şi vindecare fizică, semn al vieţii îmbelşugate a Împărăţiei, unde orice lacrimă este ştearsă. Ca Maria, discipolii sunt chemaţi să se îngrijească unii de alţii, dar nu numai. Ei ştiu că inima lui Isus este deschisă tuturor, fără excluderi. Tuturor trebuie să li se vestească Evanghelia Împărăţiei şi la toţi cei care sunt în nevoie trebuie se îndrepte caritatea creştinilor, pur şi simplu pentru că sunt persoane, fii ai lui Dumnezeu.

4. Această vocaţie maternă a Bisericii faţă de persoanele nevoiaşe şi faţă de bolnavi s-a concretizat, în istoria sa bimilenară, într-o serie foarte bogată de iniţiative în favoarea bolnavilor. Această istorie de dăruire nu trebui uitată. Ea continuă şi astăzi, în toată lumea. În ţările în care există sisteme de sănătate publică suficiente, lucrarea congregaţiilor catolice, a diecezelor şi a spitalelor lor, în afară de a furniza îngrijiri medicale de calitate, încearcă să pună persoana umană în centrul procesului terapeutic şi desfăşoare cercetarea ştiinţifică respectând viaţa şi valorile morale creştine. În ţările în care sistemele sanitare sunt insuficiente sau inexistente, Biserica lucrează pentru a oferi oamenilor cât mai mult este posibil pentru îngrijirea sănătăţii, pentru a elimina mortalitatea infantilă şi a elimina unele boli larg răspândite. Pretutindeni ea încearcă să îngrijească, chiar şi atunci când nu este în măsură să vindece. Imaginea Bisericii ca „spital de campanie”, primitoare pentru toţi cei care sunt răniţi de viaţă, este o realitate foarte concretă, pentru că în unele părţi ale lumii numai spitalele misionarilor şi ale diecezelor furnizează îngrijirile necesare populaţiei.

5. Amintirea istoriei lungi de slujire a celor bolnavi este motiv de bucurie pentru comunitatea creştină şi îndeosebi pentru cei care desfăşoară această slujire actualmente. Dar trebuie privit la trecut mai ales pentru a ne lăsa îmbogăţiţi. De la el trebuie să învăţăm: generozitatea până la jertfa totală a multor întemeietori de institute în slujba celor bolnavi; creativitatea, sugerată de caritate, a multor iniţiative întreprinse în decursul secolelor; angajarea în cercetarea ştiinţifică, pentru a oferi bolnavilor îngrijiri inovatoare şi credibile. Această moştenire a trecutului ajută la proiectarea bună a viitorului. De exemplu, pentru a ocroti spitalele catolice de riscul profitului, care în toată lumea încearcă să introducă îngrijirea sănătăţii în cadrul pieţei, ajungând să-i rebuteze pe cei săraci. Inteligenţa organizatoare şi caritatea cer mai degrabă ca persoana bolnavului să fie respectată în demnitatea sa şi menţinută mereu în centrul procesului de îngrijire. Aceste orientări trebuie să fie proprii şi creştinilor care lucrează în structurile publice şi care cu slujirea lor sunt chemaţi să se dea bună mărturie despre Evanghelie.

6. Isus a lăsat în dar Bisericii puterea sa vindecătoare: „Acestea sunt semnele care îi vor însoţi pe cei care cred: […] Îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi aceştia se vor vindeca” (Mc 16,17-18). În Faptele Apostolilor citim descrierea vindecărilor făcute de Petru (cf. Fap 3,4-8) şi de Paul (cf. Fap 14,8-11). Darului lui Isus îi corespunde misiunea Bisericii, care ştie că trebuie să aducă asupra bolnavilor aceeaşi privire a Domnului său bogată în duioşie şi compasiune. Pastoraţia sănătăţii rămâne şi va rămâne mereu o misiune necesară şi esenţială, de trăit cu elan reînnoit pornind de la comunităţile parohiale până la cele mai excelente centre de îngrijire. Nu putem uita aici duioşia şi perseverenţa cu care multe familii îi însoţesc pe copiii, părinţii şi rudele lor, bolnavi cronici sau grav neputincioşi. Îngrijirile care sunt prestate în familie sunt o mărturie extraordinară de iubire pentru persoana umană şi trebuie susţinute cu recunoaştere adecvată şi cu politici adecvate. De aceea, medici şi infirmieri, preoţi, consacraţi şi voluntari, rude şi toţi cei care se angajează în îngrijirea bolnavilor, participă la această misiune eclezială. Este o responsabilitate împărtăşită care îmbogăţeşte valoarea slujirii zilnice a fiecăruia.

7. Mariei, Mama duioşiei, vrem să-i încredinţăm pe toţi bolnavii în trup şi în spirit, pentru ca să-i susţină în speranţă. Ei îi cerem şi să ne ajute să fim primitori faţă de fraţii bolnavi. Biserica ştie că are nevoie de un har special pentru a putea fi la înălţimea slujirii sale evanghelice de îngrijire faţă de cei bolnavi. De aceea rugăciunea Maicii Domnului să ne aibă pe toţi uniţi într-o implorarea insistentă, pentru ca fiecare membru al Bisericii să trăiască vocaţia la slujirea vieţii şi a sănătăţii cu iubire. Fecioara Maria să mijlocească pentru această a XXVI-a Zi Mondială a Bolnavului; să ajute persoanele bolnave să trăiască propria suferinţă în comuniune cu Domnul Isus şi să-i susţină pe cei care se îngrijesc de ei. Tuturor, bolnavi, lucrători sanitari şi voluntari, împart din inimă Binecuvântarea Apostolică.

Din Vatican, 26 noiembrie 2017
Solemnitatea lui Cristos Regele Universului

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: