Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Posts Tagged ‘boala’

Prințul Vladimir Ghika a fost „canonizat” de regina Maria a României

Posted by Paxlaur pe 24/02/2018

Maria, Regina României, Povestea vieții mele, volumul II, editura Rao, București 2013, 334

Maria, Regina României, Povestea vieții mele, volumul II, editura Rao, București 2013, 334

Cât de înălțător este să întâlnești oameni buni, oameni frumoși, oameni cu un suflet nobil, oameni despre care să poți spune: „Iată cu adevărat un om în sufletul căruia nu este prefăcătorie. Iată cu adevărat un om care face doar binele, un om care caută doar ceea ce este frumos și adevărat, un om care își iubește aproapele. Cât de frumoși și blânzi sunt oamenii care trăiesc pentru alții, oamenii de caracter, sfinții”!

Astfel de sentimente și gânduri s-au împletit în prințesa Maria, viitoarea regină a României, atunci când l-a cunoscut pe fericitul prinț martir Vladimir Ghika, la sfârșitul celor două războaie balcanice (1912-1913). S-au întâlnit în timp ce ambii – Prințesă și Prinț – îngrijeau plini de dragoste bolnavii din lagărul de holerici de la Zimnicea. Ce imagine plină de speranță în trecutul României: ea, prințesa moșternitoare a tronului României, și el, prințul devenit preot catolic pentru a fi un bun ortodox, îngrijând bolnavii de holeră!

M-a cuprins un sentiment foarte plăcut când am găsit cele scrise de Regina Maria a României în urma întâlnirii cu Vladimir Ghika, „coborâtor din voievozii români de demult”:

„Cu toată inima și cu tot sufletul făcea parte dintre cei care simt aprigă năzuință de a-și jertfi viața în slujba semenilor lui… Vladimir Ghika era din fire un sfânt…

Își oferise serviciile ca un simplu infirmier, își alesese câmpul lui de muncă în cel mai întunecat dintre toate corturile de bolnavi, acela pe care îl poreclisem iadul; acolo erau aduse cazurile cele mai fără nădejde; acolo culegea moartea cel mai bogat seceriș…

Aici oferi Vladimir Ghika să facă serviciul de noapte printre muribunzi, neînfricoșat, fără să admită că s-ar putea obosi, nelăsându-se respins de nici o grozăvie, misionar în sensul cel mai înalt al cuvântului…”

(Maria, Regina României,
Povestea vieții mele,
volumul II, editura Rao, București 2013, p. 334).

Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 și mort, sau mai bine zis ucis, în închisorile comuniste la 16 mai 1954, prințului preot Vladimir Ghika i-a fost recunoscut martiriul (de către papa Francisc) la 27 martie 2013. A fost beatificat, în prezența a peste 10.000 de persoane, la 31 august 2013.

Este srăbătorit și amintit an de an (chiar!) în ziua de 16 mai!…

Fericite Vladimir Ghika, roagă-te pentru noi!


Aici puteți citi mai multe despre fericitul Vladimir Ghika http://www.vladimir-ghika.ro/ro/

Anunțuri

Posted in E bine de ştiut, Lecturi, Predici si meditatii, Vladimir Ghika | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Vezi să nu spui nimănui nimic…

Posted by Paxlaur pe 12/02/2018

„Vezi să nu spui nimănui nimic”… Dar cum să tac dacă îl văd stând și astăzi cu mâna întinsă? Nu, nu cerșește, ci creează! Este atât de măreț, întocmai ca Tatăl desprins din operele lui Michelangelo și coborât direct de pe bolta capelei Sixtine în mijlocul omenirii istovite, amăgite, bolnave. Este real și puternic, cu mâna întinsă, cu degetele atingând și modelând creația, iar și iar. Neobosit!

Îl văd chiar acum atât de hotărât să trezească omenirea, dornic să re-creeze, întocmai ca Maestrul ieșit din clarobscurul lui Caravaggio, chemându-l pe Matei. Îl văd cum se uită de jur-împrejur, cuprins de milă și decis să ne cheme pe toți și să ne vindece de orice boală.

Și cu toate acestea, de cele mai multe ori rămâne o prezență discretă, aproape neobservată, întocmai ca porumbelul cu aripile întinse armonios printre frumusețile surprinse de Pietro Perugino și lăsate ca amintire pentru toți cei care trec prin Capela Sixtină. Dar cine se uită în Capela Sixtină după opera lui Perugino? Puțini, prea puțini! Și totuși, e acolo, așa cum este însuși Dumnezeu în viața omului, în viața mea și a ta: o prezență mereu discretă, dar sfințitoare și vindecătoare, mântuitoare. Dar cine-l caută? Cine se apropie de el? Cine se lasă vizitat și atins de el?

Astăzi „Dumnezeu vizitează poporul său” (cf. Lc 7,16). Chiar în mijlocul nostru este Dumnezeu: mereu discret, delicat, cu mâna întinsă, (ne) atinge. Acest Dumnezeu vrea să ne vindece. Dar imediat zeci de voci se răstesc: „Să ne vindece? Dar cine este bolnav? Noi? Nu! Noi nu suntem bolnavi! N-avem nevoie! Să ne lase în pace!”.

De fapt, suntem bolnavi, dar nu vrem să o recunoaștem. Părem sănătoși! Ne mințim și pozăm în sfinți, curați, sănătoși. Să ne amintim cuvântul apostolului Ioan: „Dacă spunem că nu avem păcat, ne înșelăm pe noi înșine, iar adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, el este fidel și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nedreptate. Dacă spunem că nu am păcătuit, îl facem pe el mincinos, iar cuvântul lui nu este în noi” (cf. 1In 1,8).

Așadar, acest Dumnezeu cu mâna întinsă, fidel și drept, este gata oricând să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nedreptate. Mereu! Dar ce treabă are boala cu păcatul? Ce treabă are medicul cu profetul, vindecătorul cu preotul, trupul cu sufletul, bolnavul cu Cristos?

Dacă citim prima lectură (Lev 13,1-2.45-46) și în locul leprei/leprosului punem păcatul/păcătosul vom avea acest text:

În zilele acelea, Domnul le-a vorbit lui Moise şi lui Aaron: „Când un om va avea pe pielea trupului o umflătură, o eczemă sau o pată intensă, sau va avea pe trupul său o rană ca de lepră păcat, să fie dus la Aaron, preotul, sau la unul dintre fiii săi, care sunt preoţi! Leprosul Păcătosul, în care este rana, să aibă hainele sfâşiate şi să umble cu capul descoperit, să-şi acopere barba şi să strige: «Impur! Impur!»! Tot timpul cât va avea rana, va fi impur: este impur. El să locuiască singur; locuinţa lui să fie în afara taberei!”

Da, păcatul este ca lepra: un rău personal și în același timp social, un rău molipsitor, un rău care te izolează, te exclude… Când ești în păcat, riști să pierzi fericirea … fericirea veșnică și să rămâi în afara taberei. De aceea avem nevoie de Cristos, de această prezență discretă, de acest Dumnezeu cu mâna întinsă, gata să ne atingă pentru a ne vindeca. De aceea citim evanghelia altfel, astfel încât să primim vindecarea de această lepră, de păcat:

În acel timp, a venit la Isus un lepros un păcătos, care, rugându-l şi îngenunchind, i-a spus: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. Lui Isus i s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: „Vreau, curăţă-te!” Şi îndată lepra păcatul l-a părăsit şi a fost curăţat. Atunci, avertizându-l, l-a trimis afară, spunându-i: „Vezi să nu spui nimănui nimic, dar mergi, arată-te preotului şi adu pentru curăţarea ta cele poruncite de Moise ca mărturie pentru ei!”.

Dumnezeu vrea să ne atingă vindecător, însă suntem noi cei care trebuie să mergem spre el, să ne apropiem de el și să-i spunem: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”! Mai mult decât cuvintele, contează atitudinea cu care ne apropiem de el, credința pe care o purtăm în inimă: suntem dispuși să îngenunchem? Uneori nici măcar în fața preasfântului sacrament nu mai știm să îngenunchem! La sfânta Liturghie ne așezăm cât mai comod și ne ridicăm din când în când, mai mult de rușine(a oamenilor care se uită ciudat la noi!), decât din respect față de prezența lui Dumnezeu sau din credință în Dumnezeu. Cât de ușor am fi vindecați, re-creați, dacă ne-am aminti cum să ne așezăm în genunchi! Doar în această poziție putem redescoperi adevărata rugăciune, credință, smerenie. Restul este orgoliu, pretenție, cerere de făcut la orice alt ghișeu! Ce ciudat: Dumnezeu poate să ne vindece trupul, dar nu poate să ne facă inima să stea în genunchi! Nu, el nu are putere asupra inimii noastre, ci ne-a lăsat liberi… liberi să-l iubim sau să-l urâm, liberi să ne apropiem de el sau să fugim. Liberi în fața iubirii…

Păcătosul lepros sau leprosul păcătos a căzut în genunchi și a fost atins, vindecat. Și imediat a început să „proclame tuturor și să răspândească vestea”, deși i s-a spus „să nu spună nimănui nimic”. Dar cum să tacă în fața unui așa miracol, în fața unei așa eliberări? Și apoi de ce să nu spună?

Vezi să nu spui nimănui că l-ai văzut pe Dumnezeu și că te-a atins. Oricum nu te vor crede. Deja îi poți auzi cum spun râzând: „Tocmai tu l-ai văzut pe Dumnezeu? Și te-a mai și vindecat”?! Nu, nu vor crede. Te vor bolnav, păcatos… unul din mulțime, unul de-ai lor. Te vor considera nebun. Și te vor lăsa din nou singur, ca pe un bolnav de lepră, ca pe unul diferit de ei. Iar ei vor pleca să-l caute pe Dumnezeu în altă parte, deși el era atât de aproape. Era chiar în tine, cu tine și le vorbea prin tine.

Nu, nu trebuia să le spui nimic. Oricum nu te vor crede până când nu vor experimenta focul ce izvorăște din Cuvânt, din Evanghelie, din Biserică. Un foc ce arde și te face să strigi, să proclami cuvântul Cuvântului făcut trup, vestea cea bună a vindecării și a eliberării. Nu te vor crede, deși vor vedea că acum ești altfel. De aceea nu trebuia să spui nimic. Nu te vor crede până nu vor experimenta iubirea și vindecarea.

Dar cum să tac? Cum să nu vorbesc despre ceea ce mi s-a întâmplat? Cum să nu proclam prezența unui Dumnezeu discret, un Dumnezeu cu mâna întinsă, dornic să re-creeze fiecare inimă atinsă de păcat. Cum aș putea să nu vorbesc despre un Dumnezeu atotputernic și măreț care m-a atins și care atinge fiecare om fără să-l spulbere ca pe un fir de praf?! Nu, n-aș putea să tac.

Și-acum că le-am spus că m-ai atins, Doamne, trebuie să pleci tu. Trebuie să ieși din cetate, să mergi în locuri pustii. Singur. Căci m-ai atins pe mine, impurul, și ai luat asupra ta păcatul meu. Cât de puternică este această imagine: Dumnezeu face schimb de locuri, de suferință, de singurătate, de izolare cu omul, cu păcătosul: „nu mai poate să intre în cetate în văzul lumii”. El cel nevinovat, s-a făcut vinovat, a luat păcatul, lepra și a fost scos din cetate și ucis în locul nostru, în locul meu și al tău. Aceasta pentru că ne-a atins, ne-a eliberat, ne-a salvat… Da, l-au scos din cetate și l-au răstignit, ca noi – și eu și tu – să avem viață, și să o avem din belșug! (Mc 15,20; In 10,10; 19,17-20).

„El, care nu a săvârșit păcat, și nici nu s-a găsit înșelăciune în gura lui, care, insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu amenința, ci s-a încredințat în mâna celui care judecă cu dreptate. El însuși, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile lui ați fost vindecați” (1Pt 2,21-24).

Doamne, îți mulțumesc că m-ai lăsat să mă apropii de tine
și să stau în genunchi înaintea ta.
Îți mulțumesc că ți-ai întors privirea spre mine.
Îți mulțumesc pentru că m-ai ascultat, mi-ai vorbit și m-ai atins.
M-am simțit nu doar vindecat, ci iubit, îmbrățișat.
Prin moartea ta sfântă am fost vindecat.
Îți mulțumesc.


Pe marginea acestei evanghelii – plecând de la cuvintele lui Isus „Mergi, arată-te preotului” – am scris aici https://paxlaur.com/2015/01/15/mergi-si-arata-te-preotului/ și aici, un rezumat, https://paxlaur.com/2017/01/12/mergi-arata-te-preotului-curajul-celui-care-se-spurca-facand-binele/

 

Nu cred că astăzi se mai miră cineva dacă aude că Isus a făcut o minune. De fapt, e normal ca Domnul să facă minuni, să vindece. Dacă unii spun că „Dumnezeu iartă pentru că asta este meseria lui”, noi putem parafraza și spune: „Domnul face minuni pentru că aceasta este meseria lui”. Cu aceasta se ocupă Cristos: să facă binele, să vindece, să elibereze. Așadar, nu ne miră că vindecă un lepros. Nu ne miră nici măcar că îl atinge, deși știm că în acele timpuri (cam ca și astăzi, dar în alt sens) cine  se atingea de un bolnav de lepră devenea necurat, se spurca. Și atunci, ca și astăzi, erau foarte puțini cei care îndrăzneau să se „spurce” făcând binele, alinând suferințele, atingând, îmbrățișând, vindecând nu atât trupuri, cât suflete, inimi rănite.

Astfel aș spune că uimirea în fața evangheliei de astăzi nu ne vine din vindecarea pe care Cristos o săvârșește, ci din îndemnul pe care îl dă celui vindecat: „…mergi, arată-te preotului”. Mă întreb cum sună îndemnul acesta în ochii ascultătorilor de astăzi, în urechile celor care spun cu înfocare „da, lui Cristos și nu, preotului, Bisericii”. Evanghelia acestei zile ne oferă posibilitatea să analizăm raportul nostru cu preoții în general și cu sacramentul sfintei spovezi, în special. Acest îndemn îmi place să-l văd dincolo de traducerea și semnificația lui pentru acele timpuri (atunci preotul era cel care constata vindecarea de lepră și își exprima acordul de reprimire a celui vindecat în sânul comunității, în cetate). Îmi place să văd acest îndemn în contextul de astăzi când atât de mulți refuză să se mai arate preotului, să se mai descopere celui pe care Domnul l-a ales și l-a constituit ca să fie conducătorul (spiritual!) poporului său.

Puține „personaje” sunt astăzi mai contestate și contrastante decât slujitorii altarelor, slujitorii Domnului, fie ei preoți, pastori, imami, rabini etc. În realitate – și în mod deosebit pentru unii dintre semenii lor – aceștia sunt doar „meseriași”, oameni pricepuți (sau mai puțin pricepuți!) într-o anumită meserie, într-un anumit domeniu. Parcă prea des se întâmplă ca din preot să se vadă doar suprafața, doar ceea ce este uman și mai omenesc, doar greșelile pe care le face cot la cot cu ceilalți oameni.

Tocmai în acest context răsună și astăzi îndemnul Domnului: Mergi și arată-te preotului. Mergi și vorbește cu un preot, mergi și descoperă-te unui preot, mergi cu acea convingere că dincolo de ceea ce se vede, dincolo de cel care îți vorbește, dincolo de tot ceea ce se poate percepe, la sfârșit vei simți că e însuși Domnul care te cuprinde într-o suavă îmbrățișare. Mergi și arată-te preotului e mai mult decât a întâlni un alt om. Mergi și arată-te preotului e mai mult decât a face o ședință terapeutică. Mergi și arată-te preotului nu e o chestiune legată de psihologie. Mergi și arată-te preotului înseamnă să-ți lași sufletul atins de harul păcii și al iertării. Mergi și arată-te preotului înseamnă să te spovedești, dar să te spovedești cu acea convingere că însuși Tatăl milostiv te îmbrățișează ca pe fiul risipitor și face sărbătoarea în cinstea regăsirii tale (citește capitolul 15 din evanghelia după sfântul Luca).

Iată asupra căror realități ne invită Cristos să reflectăm astăzi: Eu și preotul! Cine este preotul pentru mine? Cum este relația mea cu preoții? Care este legătura mea cu parohul, cu vicarul, cu confesorul?! Care este relația mea cu sacramentul sfintei spovezi? Când m-am spovedit ultima dată? Trăiesc împăcat cu Dumnezeu și cu oamenii sau am păcate de moarte pe suflet?

Mergi și arată-te preotului!

NB. Dacă nu există doi oameni identici, atunci este clar că nu pot există doi preoți identici. Poate unul este pe placul inimii tale spre deosebire de un altul care e diferit de ceea ce vrei, gândești, aștepți. Dar și unul și altul sunt oameni care încearcă să împlinească o misiune la care au fost chemați fără vrednicia și meritul lor, o misiune care adesea este mult mai grea decât au crezut. Roagă-te și pentru unul și pentru altul. Prețuiește-l și pe unul și pe celălalt pentru că prin ei, dincolo de vrednicia sau harul lor, Dumnezeu coboară pe pământ și mai ales, prin ei, Dumnezeu se întoarce cu drag în inima ta. Preotul nu e important prin ceea ce face în/cu viața sa, ci prin ceea ce poate purta în sufletul tău.

NB. Preotul nu e important prin ceea ce face cu viața sa, ci prin ceea ce poartă în viața omului. Pentru tine cine este preotul? Când ai vorbit ultima dată cu un preot?


11 februarie 2018 

† DUMINICA a 6-a de peste an
Sf. Fc. Maria de la Lourdes
Lev 13,1-2.45-46; Ps 31; 1Cor 10,31-11,1; Mc 1,40-45

LECTURA I
Leprosul va locui separat, locuinţa lui va fi în afara taberei.
Citire din cartea Leviticului 13,1-2.45-46
În zilele acelea, Domnul le-a vorbit lui Moise şi lui Aaron: 2 „Când un om va avea pe pielea trupului o umflătură, o eczemă sau o pată intensă, sau va avea pe trupul său o rană ca de lepră, să fie dus la Aaron, preotul, sau la unul dintre fiii săi, care sunt preoţi! 45 Leprosul, în care este rana, să aibă hainele sfâşiate şi să umble cu capul descoperit, să-şi acopere barba şi să strige: «Impur! Impur!»! 46 Tot timpul cât va avea rana, va fi impur: este impur. El să locuiască singur; locuinţa lui să fie în afara taberei!”

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 31(32),1-2.5.11 (R.: cf. 7)
R.: Doamne Dumnezeule, tu eşti mântuirea noastră!

1 Fericit este omul căruia i s-a iertat fărădelegea,
căruia i s-a acoperit păcatul.
2 Fericit este omul căruia Domnul nu-i ia în seamă greşeala
şi în duhul căruia nu este prefăcătorie. R.

5 Eu ţi-am făcut cunoscut păcatul meu,
nu ţi-am ascuns fărădelegea mea.
Am zis: „Voi mărturisi Domnului fărădelegile mele”.
Şi vinovăţia păcatului meu tu ai iertat-o. R.

11 Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul şi veseliţi-vă!
Strigaţi de bucurie,
toţi cei drepţi cu inima! R.

LECTURA A II-A
Fiţi imitatorii mei, aşa cum eu sunt al lui Cristos.
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 10,31-33; 11,1
Fraţilor, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, toate să le faceţi spre gloria lui Dumnezeu! 32 Să fiţi fără vină înaintea iudeilor, a grecilor şi a Bisericii lui Dumnezeu, 33 după cum mă străduiesc şi eu să le fiu pe plac tuturor în toate, căutând nu folosul meu, ci al celor mulţi ca să se mântuiască! 11,1 Fiţi imitatorii mei aşa cum eu sunt al lui Cristos!

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Lc 7,16bc
(Aleluia) Un mare profet s-a ridicat printre noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său. (Aleluia)

EVANGHELIA
Îndată lepra l-a părăsit şi a fost curăţat.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 1,40-45
În acel timp, a venit la Isus un lepros, care, rugându-l şi îngenunchind, i-a spus: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. 41 Lui Isus i s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: „Vreau, curăţă-te!” 42Şi îndată lepra l-a părăsit şi a fost curăţat. 43 Atunci, avertizându-l, l-a trimis afară, spunându-i: 44„Vezi să nu spui nimănui nimic, dar mergi, arată-te preotului şi adu pentru curăţarea ta cele poruncite de Moise ca mărturie pentru ei!” 45 Însă el, ieşind, a început să proclame tuturor şi să răspândească vestea, aşa încât Isus nu mai putea să intre în cetate în văzul lumii, ci stătea afară, în locuri pustii. Şi veneau la el de pretutindeni.

Cuvântul Domnului

Posted in (spre) Preoţie, Predici si meditatii, Preotie | Etichetat: , , , , , , | 3 Comments »

Astăzi este Ziua Mondială a Bolnavului

Posted by Paxlaur pe 11/02/2018

Tamaduitoarea bolnavilor„Mariei, Mama duioşiei,
vrem să-i încredinţăm pe toţi bolnavii
în trup şi în spirit,
pentru ca să-i susţină în speranţă.
Ei îi cerem şi să ne ajute
să fim primitori faţă de fraţii bolnavi.
Biserica ştie că are nevoie de un har special
pentru a putea fi la înălţimea slujirii sale evanghelice
de îngrijire faţă de cei bolnavi. ”

Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru a XXVI-a Zi Mondială a Bolnavului – 
11 februarie 2018

Mater Ecclesiae: „«Iată fiul tău… Iată mama ta».
Şi, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el…” (
In 19,26-27)

Iubiţi fraţi şi surori,

Slujirea Bisericii adusă celor bolnavi şi celor care se îngrijesc de ei trebuie să continue cu vigoarea mereu reînnoită, în fidelitate faţă de mandatul Domnului (cf. Lc 9,2-6; Mt 10,1-8; Mc 6,7-13) şi urmând exemplul foarte elocvent al Întemeietorului şi Învăţătorului său.

Anul acesta tema Zilei Bolnavului ne este dată de cuvintele pe care Isus, înălţat pe cruce, le adresează mamei sale Maria şi lui Ioan: „«Iată fiul tău… Iată mama ta». Şi, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el” (In 19,26-27).

1. Aceste cuvinte ale Domnului luminează profund misterul crucii. Ea nu reprezintă o tragedie fără speranţă, ci locul în care Isus îşi arată gloria sa şi lasă voinţele sale extreme de iubire, care devin reguli constitutive ale comunităţii creştine şi ale vieţii fiecărui discipol.

Înainte de toate, cuvintele lui Isus dau naştere vocaţiei materne a Mariei faţă de întreaga omenire. Ea va fi îndeosebi mama discipolilor Fiului său şi se va îngriji de ei şi de drumul lor. Şi noi ştim că îngrijirea maternă a unui fiu sau a unei fiice cuprinde fie aspectele materiale fie cele spirituale ale educaţiei sale.

Durerea de nedescris a crucii străpunge sufletul Mariei (cf. Lc 2,35), dar nu paralizează. Dimpotrivă, ca Mamă a Domnului începe pentru ea un nou drum de dăruire. Pe cruce Isus se preocupă de Biserică şi de întreaga omenire, iar Maria este chemată să împărtăşească chiar această preocupare. Faptele Apostolilor, descriind marea revărsare a Duhului Sfânt la Rusalii, ne arată că Maria a început să-şi desfăşoare misiunea sa în prima comunitate a Bisericii. o misiune care nu se termină niciodată.

2. Discipolul Ioan, cel iubit, reprezintă Biserica, popor mesianic. El trebuie s-o recunoască pe Maria ca mamă proprie. Şi în această recunoaştere este chemat să o primească, să contemple în ea modelul uceniciei precum şi vocaţia maternă pe care Isus i-a încredinţat-o, cu preocupările şi proiectele pe care aceasta le comportă: Mama care iubeşte şi dă naştere la copii capabili să iubească după porunca lui Isus. De aceea vocaţia maternă a Mariei, vocaţia de îngrijire faţă de copiii săi, trece la Ioan şi la toată Biserica. Toată comunitatea discipolilor este implicată în vocaţia maternă a Mariei.

3. Ioan, ca discipol care a împărtăşit totul cu Isus, ştie că Învăţătorul vrea să-i conducă pe toţi oamenii la întâlnirea cu Tatăl. El poate da mărturie că Isus a întâlnit multe persoane bolnave în spirit, pentru că erau pline de orgoliu (cf. In 8,31-39) şi bolnave în trup (cf. In 5,6). El a dăruit tuturor milostivire şi iertare, iar bolnavilor şi vindecare fizică, semn al vieţii îmbelşugate a Împărăţiei, unde orice lacrimă este ştearsă. Ca Maria, discipolii sunt chemaţi să se îngrijească unii de alţii, dar nu numai. Ei ştiu că inima lui Isus este deschisă tuturor, fără excluderi. Tuturor trebuie să li se vestească Evanghelia Împărăţiei şi la toţi cei care sunt în nevoie trebuie se îndrepte caritatea creştinilor, pur şi simplu pentru că sunt persoane, fii ai lui Dumnezeu.

4. Această vocaţie maternă a Bisericii faţă de persoanele nevoiaşe şi faţă de bolnavi s-a concretizat, în istoria sa bimilenară, într-o serie foarte bogată de iniţiative în favoarea bolnavilor. Această istorie de dăruire nu trebui uitată. Ea continuă şi astăzi, în toată lumea. În ţările în care există sisteme de sănătate publică suficiente, lucrarea congregaţiilor catolice, a diecezelor şi a spitalelor lor, în afară de a furniza îngrijiri medicale de calitate, încearcă să pună persoana umană în centrul procesului terapeutic şi desfăşoare cercetarea ştiinţifică respectând viaţa şi valorile morale creştine. În ţările în care sistemele sanitare sunt insuficiente sau inexistente, Biserica lucrează pentru a oferi oamenilor cât mai mult este posibil pentru îngrijirea sănătăţii, pentru a elimina mortalitatea infantilă şi a elimina unele boli larg răspândite. Pretutindeni ea încearcă să îngrijească, chiar şi atunci când nu este în măsură să vindece. Imaginea Bisericii ca „spital de campanie”, primitoare pentru toţi cei care sunt răniţi de viaţă, este o realitate foarte concretă, pentru că în unele părţi ale lumii numai spitalele misionarilor şi ale diecezelor furnizează îngrijirile necesare populaţiei.

5. Amintirea istoriei lungi de slujire a celor bolnavi este motiv de bucurie pentru comunitatea creştină şi îndeosebi pentru cei care desfăşoară această slujire actualmente. Dar trebuie privit la trecut mai ales pentru a ne lăsa îmbogăţiţi. De la el trebuie să învăţăm: generozitatea până la jertfa totală a multor întemeietori de institute în slujba celor bolnavi; creativitatea, sugerată de caritate, a multor iniţiative întreprinse în decursul secolelor; angajarea în cercetarea ştiinţifică, pentru a oferi bolnavilor îngrijiri inovatoare şi credibile. Această moştenire a trecutului ajută la proiectarea bună a viitorului. De exemplu, pentru a ocroti spitalele catolice de riscul profitului, care în toată lumea încearcă să introducă îngrijirea sănătăţii în cadrul pieţei, ajungând să-i rebuteze pe cei săraci. Inteligenţa organizatoare şi caritatea cer mai degrabă ca persoana bolnavului să fie respectată în demnitatea sa şi menţinută mereu în centrul procesului de îngrijire. Aceste orientări trebuie să fie proprii şi creştinilor care lucrează în structurile publice şi care cu slujirea lor sunt chemaţi să se dea bună mărturie despre Evanghelie.

6. Isus a lăsat în dar Bisericii puterea sa vindecătoare: „Acestea sunt semnele care îi vor însoţi pe cei care cred: […] Îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi aceştia se vor vindeca” (Mc 16,17-18). În Faptele Apostolilor citim descrierea vindecărilor făcute de Petru (cf. Fap 3,4-8) şi de Paul (cf. Fap 14,8-11). Darului lui Isus îi corespunde misiunea Bisericii, care ştie că trebuie să aducă asupra bolnavilor aceeaşi privire a Domnului său bogată în duioşie şi compasiune. Pastoraţia sănătăţii rămâne şi va rămâne mereu o misiune necesară şi esenţială, de trăit cu elan reînnoit pornind de la comunităţile parohiale până la cele mai excelente centre de îngrijire. Nu putem uita aici duioşia şi perseverenţa cu care multe familii îi însoţesc pe copiii, părinţii şi rudele lor, bolnavi cronici sau grav neputincioşi. Îngrijirile care sunt prestate în familie sunt o mărturie extraordinară de iubire pentru persoana umană şi trebuie susţinute cu recunoaştere adecvată şi cu politici adecvate. De aceea, medici şi infirmieri, preoţi, consacraţi şi voluntari, rude şi toţi cei care se angajează în îngrijirea bolnavilor, participă la această misiune eclezială. Este o responsabilitate împărtăşită care îmbogăţeşte valoarea slujirii zilnice a fiecăruia.

7. Mariei, Mama duioşiei, vrem să-i încredinţăm pe toţi bolnavii în trup şi în spirit, pentru ca să-i susţină în speranţă. Ei îi cerem şi să ne ajute să fim primitori faţă de fraţii bolnavi. Biserica ştie că are nevoie de un har special pentru a putea fi la înălţimea slujirii sale evanghelice de îngrijire faţă de cei bolnavi. De aceea rugăciunea Maicii Domnului să ne aibă pe toţi uniţi într-o implorarea insistentă, pentru ca fiecare membru al Bisericii să trăiască vocaţia la slujirea vieţii şi a sănătăţii cu iubire. Fecioara Maria să mijlocească pentru această a XXVI-a Zi Mondială a Bolnavului; să ajute persoanele bolnave să trăiască propria suferinţă în comuniune cu Domnul Isus şi să-i susţină pe cei care se îngrijesc de ei. Tuturor, bolnavi, lucrători sanitari şi voluntari, împart din inimă Binecuvântarea Apostolică.

Din Vatican, 26 noiembrie 2017
Solemnitatea lui Cristos Regele Universului

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Posted in Lecturi, Papa Francisc, Sfânta Fecioară Maria, Ziua Mondială a Bolnavului | Etichetat: , , , , | 4 Comments »

Când boala se transformă în suferință… și tu nu faci nimic!

Posted by Paxlaur pe 10/02/2018

boala suferinta singuratateaFiecare om ajunge să cunoască dibăcia cu care boala se strecoară în trupul nostru. De cele mai multe ori experimentăm boala mai întâi în bunici, părinți, frați, prieteni, vecini. Pentru un timp o privim de la distanță, cu ură sau răceală, încercați fiind de sentimentele și stările pe care le simțim față de un străin care intră în casa noastră ca să ne tulbure pacea și să ne răpească fericirea. Încercăm să fim distanți, însă, tocmai când părem în siguranță, când totul pare liniștit, boala se apropie și ne cuprinde într-o îmbrățișare care de multe ori devine fatală. Atunci, fie că ești tânăr sau bătrân, bărbat sau femeie, înțelegi cât de important este să nu fii singur, ci să ai pe cineva căruia să-i pese de tine, pe cineva care să lupte pentru tine ca să te smulgă din îmbrățișarea bolii.

Când suntem tineri, de prea multe ori desconsiderăm boala și bolnavii. Nu ne facem timp pentru a-i vizita pe cei bolnavi, deși știm că vom da socoteală în fața celui care pe unde a trecut a făcut bine tuturor și a vindecat orice boala și orice neputință din popor (cf. Mt 9, 35; 25,43). Ba mai mult, Cristos ne-a dăruit și nouă puterea de a vindeca și alina (cf. Mt 10,5).

Așadar, când am vizitat ultima dată un bolnav? Când i-am chemat pe preoți pentru a-și pune mâinile peste cei bolnavi? Când ne-am adunat în jurul celor bolnavi pentru a ne ruga? (cf. Mc 16,17-18; Iac 5,14-15).

Să nu-i lăsăm singuri pe cei bolnavi. Când îi părăsim boala lor se transformă în suferință! Să le fim alături și să-i îngrijim chiar și atunci când nu suntem în măsură să-i vindecăm. Nu le putem vindeca boala, dar le putem alina suferința. E un mare har pe care l-am primit și de care vom da socoteală (cf. Mt 25,31-46).

Să învățăm de la Maria, Mama duioșeiei, să stăm alături de cel în suferință, de cel răstignit în trup (cf. In 19,25). Ei îi încredințăm pe toți bolnavii în trup și în spirit, pentru ca să-i susțină în speranță. Ei îi cerem și să ne ajute să fim primitori față de frații bolnavi (cf. Papa Francisc, Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului, 11 februarie 2018).

Posted in E bine de ştiut, Predici si meditatii, Ziua Mondială a Bolnavului | Etichetat: , , , , , | 1 Comment »

„Nu-i lăsa pe diavoli să(-ți) vorbească”!

Posted by Paxlaur pe 05/02/2018

rugaciune rozariul singuratate tacereCât de adânc pătrunde suferința în viața noastră. Îi simțim deseori ghearele cu care ne smulge bucăți de inimă, ne sfâșie trupul. Și atunci, zvârcoliți de durere, spunem cu mult încercatul Iob: „Viața omului pe pământ este numai zbucium… luni zadarnice și nopți de chin mi-au fost rânduite” (cf. Iob 7,1.3). Doborâți de greutatea zilelor, strigăm cu psalmistul: „ Sunt istovit de atâta geamăt, în fiecare noapte mă zvârcolesc în patul meu și cu lacrimile mele scald așternutul meu. Mi s-au împăienjenit ochii de durere, am îmbătrânit între toți asupritorii mei” (cf. Ps 6,7-8).

Însă cuvântul Domnului, ba chiar mai mult, însuși Cuvântul, vine și ne arată calea pentru a ne elibera de suferință. Cristos însuși vine și ne eliberează de acest zbucium, de disperarea în fața suferinței, astfel încât să tresăltăm de bucurie în speranță și să cântăm cu psalmistul: „Domnul este mângâiere în orice suferință… Domnul îi vindecă pe cei cu inima zdrobită… Domnul sprijină pe cei sărmani” (cf. Ps 146,3.6). Așa credem, așa sperăm, așa mărturisim. Aceasta este evanghelia – vestea ce bună! – pe care o proclamăm împreună cu apostolul neamurilor: „Cristos a luat asupra lui slăbiciunile noastre şi a purtat bolile noastre” (cf. Mt 8,17). „Liberi față de toți”, vestim evanghelia, arătăm lumii Calea care duce de la suferință la mântuire, de la moarte la viață: Isus Cristos! El este singura cale: „Nu este în nimeni altul mântuirea, pentru că nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți” (Fap 4,12).

Tot ceea ce învățăm despre Cristos, tot ceea ce știm despre el, întreaga sa viață, întreaga sa bogăţie „este destinată fiecărui om şi constituie un bun al fiecăruia”. Cristos nu şi-a trăit viaţa pentru sine însuşi, ci pentru noi, de la întruparea sa „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire” până la moartea sa „pentru păcatele noastre” (1Cor 15, 3) şi la Învierea sa „pentru îndreptăţirea noastră” (Rom 4,25). Şi chiar şi acum este „mijlocitorul nostru la Tatăl” (1In 2, 1), „fiind pururi viu ca să mijlocească pentru noi” (Evr 7, 25). Cu tot ce a trăit şi a suferit pentru noi o dată pentru totdeauna, El rămâne de-a pururi „în faţa lui Dumnezeu pentru noi” (Evr 9, 24), după cum ne învață Catehismul Bisericii Catolice (nr. 519).

Despre acest adevăr ne vorbește evanghelia. Sfântul Marcu surprinde splendoarea și puterea Fiului lui Dumnezeu în fața suferinței, autoritatea sa în fața Diavolului și a răului, înțelepciunea cu care fascinează lumea și înfruntă ispita gloriei. Cât de frumos este să stai în prezența unui Dumnezeu iubitor de oameni, de tăcere, de smerenie! Cât de eliberatoare este prezența unui Dumnezeu care s-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce tocmai pentru ca prin moartea sa să ne răscumpere pe noi și să ne izbăvească de orice rău, să ne poarte la cunoașterea Adevărului și la iubirea Vieții (cf. Fil 2,6-7; 1Tim 2,4).

Cristos este și astăzi în mijlocul nostru și-l reduce la neputință pe cel care are puterea morții, adică pe Diavol, și îi eliberează pe toți cei care, de frica morții și a suferinței, sunt reduși la sclavie, pe cei care cuprinși de febra morții trăiesc în zbucium și disperare (Evr 2,14-15).

Vindecarea soacrei apostolului Petru pare ceva neseminificativ. Adesea minunea aceasta trece neobservată (mulți reducând scena la bancul care face legătură dintre vindecarea soacrei și trădarea lui Petru!). Și totuși este primul miracol din evanghelia după sfântul Marcu. E simplu și tocmai cu această simplitate ne invită Isus să înțelegem toate minunile sale, toată viața sa. De altfel, la sfârșitul evangheliei după Marcu, la sfârșitul activității publice, chiar înaintea discursului escatologic (cf. Mc 13), vom găsi o altă „simplitate feminină” cu care Isus ne invită să ne trăim viața: simplitatea din ofranda văduvei (cf. Mc 12,41-44). Să admirăm și să învățăm din această simplitate propusă de Mântuitorul: la început pune o femeie simplă, o mamă, o soacră suferindă, dar vindecată, iar la sfârșit, înainte de discursul escatoligic, pune o văduvă săracă, dar generoasă, plină de încredere în providență. Cristos ne învață cum să slujim (departe de orice febră/ambiție!) și cum să renunțăm la tot ce este lumesc și să ne încredem în providență! Da, ce mare har ar fi și ce victorii am obține în lupta cu suferința din noi și din jurul nostru dacă am învăța să slujim cu încredere în providență. Pentru că miracolul acestei zile, acestei evanghelii, nu stă atât în vindecare, cât mai ales în slujire: „Febra a lăsat-o şi ea a început să-i slujească” (Mc 1,31) Mulți sunt vindecați, dar puțini slujesc!

Da, mulți sunt vindecați, dar nu toți: îi aduceau la el pe toți bolnavii și posedații de diavol și el îi vindeca pe mulți (cf. Mc 1,32-34). Este realitatea cu care ne confruntăm și astăzi: prea mulți bolnavi în jurul nostru. Ne simțim neputincioși și am vrea ca Isus să-i vindece pe toți. Ba chiar ne revoltăm împotriva lui când uită un bolnav, mai ales pe cei dragi din familia noastră, pe cei care fac parte din viața noastră. De ce nu face Dumnezeu nimic pentru ei? Dar oare chiar nu face nimic? Oare nu a rânduit el lucrurile astfel încât să fim noi, tocmai noi, lângă acești bolnavi și prin prezența noastră să-i alinăm?

Este adevărat: noi nu putem vindeca, noi nu suntem dumnezei! Însă noi putem alina, însoți, putem împiedica boala să devină suferință! Și apoi să nu uităm că nu orice boală este spre moarte. Să ne amintim cuvântul lui Cristos: „Această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea” (In 11,4). Să ne amintim învățătura Apostolului: „Noi avem această comoară în vase de lut pentru ca puterea neobișnuită să fie de la Dumnezeu, și nu de la noi. Suntem apăsați de necazuri din toate părțile, dar nu striviți; suntem în cumpănă, dar nu disperați; persecutați, dar nu abandonați; doborâți, dar nu uciși. Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate și viața lui Isus în trupul nostru. Căci noi care trăim suntem mereu dați la moarte pentru Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru muritor… De aceea noi nu ne descurajăm, dimpotrivă, dacă omul nostru din afară se distruge, cel interior se înnoiește din zi în zi, căci suferința noastră scurtă și ușoară ne aduce un belșug nemărginit al gloriei veșnice, pentru că noi nu căutăm cele care se văd, dar cele care nu se văd, căci cele care se văd sunt temporare, pe când cele care nu se văd sunt veșnice (2Cor 4,7-11.16-18).

Să înțelegem aceste adevăruri, să le iubim, să le sperăm și să nu disperăm în fața bolilor. Trecând prin această vale de lacrimi, să sperăm bunurile veșnice. Să ne apropiem cu încredere de Cristos, de cel care „a luat asupra sa slăbiciunile noastre și a purtat bolile noastre” și să-i spunem și noi: „Doamne, iată, cel care ți-e prieten este bolnav” (In 11,3). Să ne apropiem de el cu smerenie și încredere, dar fără pretenții atotștiutoare! Să ne apropiem de Cristos cu smerenia, credința și iubirea care izvorăsc din rugăciunea Tatăl nostru.

Să medităm astăzi la felul nostru de a ne apropia de Cristos, la ceea ce-i purtăm să ne vindece. Să medităm și la rătăcirile noastre, atunci când am căutat alinare și vindecare în altă parte. Sau când le-am căutat cu pretenția de a ști noi ce e cel mai bine pentru viitorul nostru. Să medităm și să revizuim felul nostru de a cere minuni! Și mai ales felul nostru de a reacționa în fața (ne)minunilor: cum ne comportăm după ce suntem vindecați, alinați? Începem noi cu adevărat să slujim, să vestim lucrările pe care Domnul le-a făcut pentru noi, în noi sau în frații noștri? Cum ne comportăm atunci când Dumnezeu ne arată că are alte planuri, mereu mai bune, decât cele pe care le-am făcut noi? Nu cumva ne atribuim meritele vindecărilor trupești sau sufletești, când de fapt știm că Domnul singur face fapte minunate?

Noi, umili servitori, încă nu am învățat să fugim de gloria lumii și abia așteptăm să auzim: „Toți te caută!” (Mc 1,37). Însă Cristos, „dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga” (Mc 1,35). Se ruga pentru a-i mulțumi Tatălui, dar și pentru a primi forța de a învinge prima ispită: gloria. Cât de greu rezistăm acestui „Toți te caută!”. Cât de mult trebuie să ne rugăm, să ne retragem din fața laudelor. Dacă avem pretenția că suntem slujitori (ai evangheliei, ai oamenilor, ai suferinței, ai Crucii), atunci să iubim retragerea, singurătatea.

De fapt, unitatea de măsură a vieții noastre consacrate este singurătatea cu Isus! Cât iubim să stăm singuri cu el, cât căutăm astfel de momente, cât prețuim acele clipe cu Isus (părăsit)! Singurătatea cu Isus este unitatea de măsură a vieții nostre de credință. A tuturor, consacrați sau nu, preoți sau laici! Doar în această singurătate vom înțelege voința Tatălui și vom găsi forța zilnică de a nu se abate de la voința sa sfântă și mântuitoare. În singurătate, în tăcerea deplină a prezenței lui Dumnezeu înțelegem suferința și rolul ei.

Gălăgia, aglomerația, populismul sunt de la Diavol. Pentru aceasta Isus nu-l lasă să vorbească, nici măcar să mărturisească existența lui Dumnezeu (Mc 1,34). Diavolul, atunci când este lăsat să vorbească, nu face decât zgomot, decât rău. Gălăgia pe care o face Diavolul ne descurajează, ne urcă pe culmile disperării. Nu-i lăsa pe Diavoli să(-ți) vorbească! Niciodată! Ei alungă bucuria de a fi singuri cu Dumnezeu, de a sta liniștiți în tăcere. El descurajează! Îngrozește! Nu aduce nimic bun în viața ta. Niciodată! Nu-l lăsa să(-ți!) vorbească! Te va ispiti și dispera!

Din liniștea cu Dumnezeu, din iubirea tăcerii, vom primi forța de a predica mereu – chiar „și în altă parte!” – și în alte vieți și în acele locuri unde Dumnezeu pare absent sau respins sau deformat. Toată forța ne vine din „singurătatea cu Domnul” și din convingerea că nu suntem noi cei care predicăm/vorbim, nu suntem noi cei care facem miracole, ci Duhul lui Dumnezeu care lucrează prin noi și cu noi (cf. Mt 10,19-20; 1Cor 12,6).

În fața suferinței, a încercărilor să privim la Maria care stătea neclintită la picioarele Crucii. De la ea să învățăm statornicia. De la ea să învățăm să slujim. De la ea să învățăm să facem voința Tatălui, chiar și în sufeirnță. De la ea să învățăm tăcerea. De la ea să învățăm smerenia. Împreună cu ea să-l purtăm lumii pe Cristos, cel care a luat asupra lui slăbiciunile noastre și a a purtat bolile noastre.

Să ne rugăm:

Isuse, învață-ne să slujim. Întotdeauna. Oricui. Învață-ne să te slujim chiar și în acele locuri sau în acele persoane din care tu pari absent. Învață-ne să slujim necondiționat, așa cum tu ai slujit tuturor, ba chiar ți-ai dat viața pentru toți. Ajută-ne să înțelegem că doar slujirea ne face să fim asemenea ție, blânzi și smeriți. Întipărește în inima noastră convingerea că slujirea este calea care ne duce la Tatăl și ne apropie cu demnitate și sfințenie de oameni, frații noștri. Învață-ne, blând Mântuitor, slujirea adevărată, plină de iubire și umilință. Doar astfel vom evita discriminările și vom nimici mândria din inima noastră.

Isuse, învață-ne să-ți prezentăm mai întâi ție bucuriile și necazurile, jertfele și suferințele noastre. Învață-ne să punem totul cu simplitate și încredere la picioarele tale. Să căutăm mai întâi în brațele tale alinare și vindecare în orice suferință, trupească sau sufletească. Cuprinși în brațele tale și eliberați de orice urmă de disperare, să ne lăsăm apoi îmbrățișați și de oameni, frații noștri. Astfel, vom evita descurajarea și disperarea, ura și invidia, bârfa, viciile și orice neputiință.

Isuse, învață-ne să ne retragem din mijlocul oamenilor, din fața laudelor și să stăm singuri cu tine. Numai în cea mai profundă singurătate umplută doar de prezența ta vom înțelege care este voința Tatălui și vom primi forța de a o îndeplini. Singurătatea cu tine, Doamne, dă inimii noastre curajul de a spune împreună cu Sfânta Născătoare de Dumnezeu, mama ta și a noastră: „Iată, Slujitoarea Domnului; fie mie după cuvântul tău”. Astfel, stând cu tine în singurătate, vom evita fuga după gloria acestei lumi, setea de oameni și de laude deșarte. Astfel ne vom elibera de orice deșertăciune.

Și nu în ultimul rând, Isuse, ajută-ne să te predicăm mai mult pe tine decât pe noi. Dăruiește-ne forța să trecem cu tine pe celălalt mal în fiecare zi, să descoperim micile bucurii ale fiecărei zile. Încurajați de prezența ta, ajută-ne să străbatem lumea călcând mereu cu sfială și sfințenie pe urma pașilor tăi … spre Calvar și spre Înviere. Plini de iubire și dornici de slujire viața noastră să devină o predică vie despre tine, care ești veșnic viu și care domnești împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în toți veci vecilor. Amin!


4 februarie 2018 

† DUMINICA a 5-a de peste an
Sf. Gilbert, pr.
Iob 7,1-4.6-7; Ps 146; 1Cor 9,16-19.22-23; Mc 1,29-39

LECTURA I
Sunt chinuit de coşmaruri de seara, până la revărsatul zorilor.
Citire din cartea lui Iob 7,1-4.6-7
În zilele acelea, Iob a zis: „Oare nu este numai zbucium pentru om pe pământ şi zilele sale nu sunt ca zilele celui tocmit? 2 După cum sclavul tânjeşte după umbră şi cel tocmit aşteaptă plata lui, 3aşa este moştenirea mea: luni zadarnice şi nopţi de chin mi-au fost rânduite. 4 Dacă mă culc, îmi spun: «Când mă voi ridica?» Dar noaptea se lungeşte şi mă satur de zvârcolire până în zori. 6Zilele mele trec mai repede decât suveica şi se termină fără speranţă. 7 Aminteşte-ţi că zilele mele sunt o suflare şi ochii mei nu se vor mai întoarce să vadă binele!”

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 146-147(147),1-2.3-4.5-6 (R.: cf. 3a)
R.: Domnul este mângâiere în orice suferinţă.
sau:
Aleluia.

1 Lăudaţi-l pe Domnul,
pentru că bine este să-i cântăm psalmi Dumnezeului nostru;
pentru că plăcut este să-l lăudăm pe el!
2 Domnul reclădeşte Ierusalimul,
îi adună pe cei alungaţi ai lui Israel. R.

3 El vindecă pe cei cu inima zdrobită
şi le leagă rănile.
4 El socoteşte numărul stelelor
şi le cheamă pe nume pe toate. R.

5 Mare este Domnul nostru şi atotputernic,
priceperea lui nu are margini.
6 Domnul sprijină pe cei sărmani
şi-i doboară la pământ pe cei nelegiuiţi. R.

LECTURA A II-A
Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 9,16-19.22-23
Fraţilor, dacă vestesc evanghelia, nu am niciun motiv de laudă, pentru că datoria mă obligă. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia! 17 Căci dacă fac aceasta de bunăvoie, am răsplată, dar dacă o fac fără de voie, îndeplinesc o misiune ce mi-a fost încredinţată. 18 Aşadar, care este răsplata mea? Este aceea ca să vestesc fără plată evanghelia şi să nu mă folosesc de dreptul pe care mi-l dă evanghelia. 19 Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut sclavul tuturor ca să-i câştig pe cât mai mulţi. 22 Am devenit slab pentru cei slabi, ca să-i câştig pe cei slabi. M-am făcut totul pentru toţi, ca să-i câştig măcar pe unii. 23 Toate le fac pentru evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Mt 8,17bc
(Aleluia) Cristos a luat asupra lui slăbiciunile noastre şi a purtat bolile noastre. (Aleluia)

EVANGHELIA
El a vindecat pe mulţi care sufereau de diferite boli.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 1,29-39
În acel timp, ieşind din sinagogă, Isus a intrat în casa lui Simon şi Andrei, împreună cu Iacob şi Ioan. 30 Soacra lui Simon zăcea la pat, având febră, iar ei i-au vorbit îndată despre ea. 31 El s-a apropiat şi a ridicat-o prinzând-o de mână. Atunci febra a lăsat-o şi ea a început să-i slujească. 32Când s-a înserat, după ce a apus soarele, îi aduceau la el pe toţi bolnavii şi posedaţii de diavol 33şi toată cetatea era adunată la uşă. 34 El a vindecat pe mulţi care aveau diferite boli şi a scos mulţi diavoli. Pe diavoli nu-i lăsa să vorbească, pentru că îl cunoşteau. 35 Dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga. 36 Simon şi cei care erau cu el l-au căutat 37 şi, găsindu-l, i-au spus: „Toţi te caută”. 38 El le-a spus: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit!” 39 Şi a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi scoţând diavoli.

Cuvântul Domnului

Posted in Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: