Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 20,27-38 În acel timp, au venit la Isus unii dintre saducei, care spun că nu este înviere, şi l-au întrebat: 28„Învăţătorule, Moise a scris: «Dacă cineva are un frate căsătorit care moare fără să aibă copii, fratele lui să ia femeia şi să ridice urmaşi fratelui său!» 29 Erau deci şapte fraţi. Primul, luându-şi soţie, a murit fără copii. 30 Cel de-al doilea 31 şi cel de-al treilea au luat-o de soţie. Şi toţi cei şapte au murit şi nu au lăsat copii. 32 În cele din urmă, a murit şi femeia. 33 Aşadar, la înviere, căruia dintre ei îi va fi soţie femeia? Pentru că toţi şapte au avut-o de soţie”. 34 Isus le-a răspuns: „Fiii lumii acesteia se însoară şi se mărită; 35 însă cei consideraţi vrednici să dobândească lumea cealaltă şi învierea din morţi nu se vor însura şi nici nu se vor mărita, 36 pentru că nu mai pot de acum să moară; sunt asemenea îngerilor şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. 37 Iar că morţii învie, o arată şi Moise în relatarea despre rug, când îl numeşte pe Domnul: «Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob». 38 Dumnezeu nu este al celor morţi, ci al celor vii, întrucât toţi trăiesc pentru el”.
Astăzi, a treia și ultima zi a copilăriilor furate, este despre cum „încap” trei generații în 35 de ani… uneori chiar în mai puțin de 35.
Au trecut ceva ani de când am fost chemat să vizitez o familie. La telefon, o voce stinsă de copil mi-a spus să merg repede să mă rog pentru mama. Era urgent și grav. Când am ajuns am găsit o femeie tânără, la vreo 35 de ani, foarte bolnavă. Abia externată. Abia respirând. Stătea într-un colț ce părea pat. În celălalt colț, doi copii: o fetiță de vreo 14-15 ani (poate 16!) care ținea în brațe un băiețel de câteva luni… Chipul fetiței emana teamă, sărăcie, foame, rușine, disperare… Totul era atât de trist și dureros. Cu privirea căutam un alt colț pe care să-l ocupă și în care să-mi revin un pic… Dar nu exista! Era atât de multă confuzie și durere, încât nici colțuri nu puteau încăpea mai mult de două în acea casă, în acea cameră… Era spațiu doar pentru oamenii puși deja la colț de mine și de tine…
M-am rugat. Puțin! Pentru că nu știam ce să spun, dar și pentru că voiam să mă trezesc din acest vis apăsător. Și apoi, femeia – sau umbra ei, atât era de slabă! – era abia externată cu „diagnosticul”: „E mai bine să moară acasă, cu cei dragi”. Erau ultimele clipe/zile. I-am spus fetiței că îmi pare tare rău pentru mama lor și că voi reveni pentru ea și pentru fratele ei cu ceva „bun”. I-au licărit un pic ochii, iar apoi mi-a spus, rușinată: „Ea e doar mama mea. El e copilul meu…”. Și-a început să plângă…
Acum îmi pare rău că nu am plâns și eu. O lacrimă și o îmbrățișare ar fi ajutat mai mult decât un pachet cu alimente! Puteam face mai mult pentru aceste trei generații înghesuite în 35 de ani și între două colțuri în care o viață se zbătea să elibereze un loc…
Da, astăzi este despre copilăria furată celor care devin mame înainte de a-și termina propria copilărie. Astăzi este despre cele care nu îmbracă păpuși, ci ființe umane; care nu se joacă de-a mama și de-a tata, ci chiar sunt mame (și uneori tați). La vârsta lor copiii își fac planuri de viitor; însă ele își țin deja viitorul în brațe: viitorul lor a început deja fără să le lase timp de pregătire! Păpușile lor sunt reale și cer mâncare, învață să meargă, învață să vorbească. Sunt atât de reale. Aceste mame în loc să se joace muncesc; în loc să se bucure de copilărie cresc proprii lor copii.
Iar educația este esențială în combaterea acestui flagel, în combaterea hoților de copilării. Nivelul de educație este invers proporțional cu numărul de mame minore: avem nevoie de educație bună pentru a putea vedea scăzând numărul de mame minore. O, de-ar dispărea de tot!!! Trebuie să ne implicăm mai mult. Toți!
Știu deja refrenele legate de aceste copile criticate, arătate cu degetul, bârfite, desconsiderate. Știu că sunt numite – uneori chiar și de bunii creștini! – vagaboande, prostituate, pramatii etc. Însă … ce șansă li s-a oferit pentru a fi altfel? Ce șansă le-am oferit noi? Ce ajutor le-am oferit pentru a nu ajunge în situația aceasta? Ce am făcut noi pentru vecinul, vecina, fiica colegului/colegei? Ce am făcut concret pentru copiii despre care știam că trăiesc la marginea prăpastiei? Cum i-am îndepărtat de pericol? Cum am promovat educația? Cum am susținut educația în școli și în familie? Ce am făcut noi concret ca în România să nu avem mii de mame minore?
Și dacă atunci nu am făcut nimic, acum de ce îi criticăm? Măcar acum să-i ajutăm pentru ca nu cumva răul să prindă rădăcini și în noua viața, în copiii copiilor.
Și mai e un aspect: poate că e vina lor, poate nu au ascultat de părinți, poate au fugit de acasă pentru o „libertate” despre care nu știau nimic și care le-a furat tot. Sau poate că e vina Statului: „permite” căsătorii cu „mirese” de 12-13 ani; nu face cercetări detaliate asupra „tatălui” unui copil născut de o fetiță de 13-14 ani… (Dacă ar face, probabil am descoperi că nu preoții (catolici!) sunt pedofilii mileniului sau singurii vinovați de scandalurile cu minori, ci mulți alții, mulți prea mulți care trăiesc neacuzați, nejudecați, necondamnați nici de justiție, nici de noi! Și continuă să fure și să distrugă copilării… Dar acesta este alt subiect trist, altă dramă pentru omenire, pentru Biserică și pentru copii…) Da, poate e vina Statului că nu investește mai mult și mai bine în educație. Și poate că e și vina Bisericii și a creștinilor prin felul în care se implică/ne implicăm în educație, în promovarea valorilor și a vieții. Sau poate e vina lui X sau a lui Y, a ta sau a mea… Sigur e vina cuiva, însă în fața acestor mame minore nu trebuie să căutăm doar vinovații, ci trebuie să privim la situația lor concretă: în fața mea stătea o fetiță de 14-15 ani (poate 16) și ținea un copil, un înger în brațe… Acel copil contează enorm…
Aceste mame minore pe care le criticăm sau le neglijăm acum țin în brațele lor un prunc, un copil, o viață nouă. ȚIN ÎN BRAȚE UN OM care depinde și de noi cât de OM va crește, cât și ce caracter va avea! Nouă ne revine obligația ca această viață nouă să fie cu adevărat nouă și să nu meargă pe urmele mamei, tatălui, anturajului…. Să nu lăsăm să i se fure copilăria și acestui copil născut de o copilă. Depinde de noi ca acest furt de copilărie să fie oprit.
Să ne amintim: „pentru ca răul să triumfe este suficient ca cei buni să nu facă nimic!” (Edmund Burke).
Dacă ești printre cei buni, fă ceva!
Redă copilăria unui copil fără copilărie!
Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!
Unii au nevoie de lemne pentru a nu muri de frig, alții de o pâine pentru a nu muri de foame, alții de medicamente pentru a nu muri de boli necruțătoare, dar toți au nevoie de o îmbrățișare pentru a nu muri din lipsa iubirii…
Ajută un copil să meargă la școală! Luptă împotriva abandonului școlar! Dăruiește pentru cei mai săraci dintre săraci.
Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.
€10.00
„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul, și nu ca pentru oameni, știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii. Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).
Prea târziu te-am iubit... 