Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!

casatoria verighete nuntaTot ceea ce se întâmplă în jurul nostru și avalanșa de teorii și cuvinte care ne asaltă, creează un soi de nesiguranță, de ambiguitate, de relativism. Nu mai știm până la urmă care este calea demnă de urmat, ce formă are adevărul, ce gust are virtutea. Este atât de ușor să fim derutați și înșelați. Și sunt atât de mulți cei care se bucură atunci când ne amăgesc. Trebuia să ne simțim pe pământ ca într-o familie numeroasă, unde toți sunt frați și se iubesc, dar am transformat pământul într-o junglă în care supraviețuiește doar cel care „se descurcă”.

De multe ori suntem nevoiți să umblăm prin această junglă în întuneric și căutăm cu sufletul deschis o lumină. Simțim că pășim pe un teren mlăștinos, gata să ne înghită și atunci strigăm: „Doamne, salvează-ne, că pierim!” Cuvântul lui Dumnezeu vine să dea strălucire vieții noastre, să dea siguranță pașilor noștri. În această duminică cuvântul Domnul vrea să întipărească în inima noastră adevăruri atât de necesare timpului nostru. Iată ce ne spune Domnul astăzi.

În primul rând, Domnul ne spune: „Nu este bine ca omul să fie singur”! Și așa este: nimeni nu poate trăi singur. Avem nevoie de ceilalți, de oameni. Una dintre cele mai cumplite dureri ale timpului nostru este tocmai singurătatea. Într-o lume care atât de multe mijloace de transport și de comunicare pare imposibil ca cineva să fie singur. Și totuși: atâția sunt singuri. Și suferă! Nu este bine ca omul să fie lăsat singur. Să ieșim în întâmpinarea celor care sunt singuri. Să-i vizităm! Să nu uităm că au nevoie de un suflet, de noi și de prezența noastră, nu de daruri, de obiecte sau animale sau orice alt fel de surogat.

Nimic nu poate înlocui prezența omului, iar acest lucru este evidențiat și de următorul adevăr proclamat astăzi de cuvântul Domnului: „Omului nu i s-a găsit un ajutor pe potriva lui”. Deși era înconjurat de toată frumusețea creației și de toate animalele, nu era suficient pentru că nimeni și nimic nu poate suplini prezența aproapelui, a prietenului, a fratelui: nici bunurile, nici animalele… Nimic! Omul are nevoie de om!

Iar apoi cuvântul Domnului ne poartă spre cea mai frumoasă învățătură despre familie. Ne spune Domnul: „Îi va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi un singur trup”. Bărbat și femeie i-a creat și doar bărbat și femeie vor constitui un singur trup. Doar uniunea dintre bărbat și femeie poate fi numită familie. Restul uniunilor se pot numi oricum, dar nu familie! Acest nume este rezervat pentru unirea dintre bărbat și femeie. Nu este corect să numești diamant o bijuterie falsă! Dacă este adevărat că nu poți construi un avion folosind doar piese de la o barcă sau de la o mașină de spălat, atunci de ce unii consideră că pot forma o familie folosind alte „piese” decât cele necesare pentru întemeierea unei familii: bărbatul și femeia?! Știu că această comparație este exagerată, dar și durerea prin care trec familiile este imensă  și prea puțini sunt cei care se zbat să-i aline suferințele.

O mare suferință trăită de numeroase familii este lipsa copiilor. Este o suferință și pentru familie și pentru Biserică și pentru societate. Copiii sunt o binecuvântare pentru toți. Iată ce spune Domnul: „Soţia ta va fi ca o viţă roditoare înăuntrul casei tale; copiii tăi vor fi ca vlăstarele măslinului împrejurul mesei tale” –  cea mai mare binecuvântare pentru o familie sunt copiii. Nimeni și nimic nu poate înlocui în viața soților fericirea de a fi tată sau mamă. Și acest adevăr trebuie proclamat, reamintit în aceste vremuri în care mulți se tem de copii sau se tem de al doilea copil! Copiii sunt binecuvântarea familiei. Iar pentru familie, pentru soți binecuvântarea este să-și vadă copiii, apoi nepoți și strănepoții: „Să te binecuvânteze Domnul din Sion, ca să vezi fericirea Ierusalimului în toate zilele vieţii tale și să vezi pe fiii fiilor tăi! Pace peste Israel!”. Familia trebuie să investească în oameni, în copii, mai mult decât în case, mașini și vacanțe de lux! Cine nu înțelege ce binecuvântare este pentru o familie un copil, să vorbească cu acele familii care își doresc un copil, dar din diferite motive triste, de multe ori legate de sănătate, nu-l pot avea!!! Simțind durerea unei soții care nu poate avea copii, înțelegi mai bine binecuvântarea de a fi tată sau mamă!

În lectura a doua Apostolul Paul ne amintește că Isus „Cristos a suferit moartea pentru fiecare om”. Cristos a murit pentru toți: nu doar pentru creștini, nu doar pentru catolici, ci pentru toți. Chiar și pentru omul pe care tu îl consideri cel mai păcătos! A murit pentru toți! Noi nu trebuie să facem deosebire între oameni considerându-i pe unii vrednici de Cristos, iar pe alții mai puțin vrednici. Nu suntem noi puși să judecăm și să condamnăm. Singur Cristos, care a murit pentru noi și pentru lumea întreagă, poate judeca. Iar judecata lui este plină de milostivire și-i așteaptă pe toți să se întoarcă în casa Tatălui. El îi numește pe toți „frați”: „Cel care sfinţeşte, şi cei sfinţiţi, toţi au aceeaşi origine. De aceea nu se ruşinează să-i numească fraţi”. Toți avem nevoie să fim sfințiți, deci toți suntem frați. Nimeni nu se poate considera pe sine sfânt, ci suntem sfinți prin Cristos și în Cristos, cel care ni l-a dăruit pe Duhul Sfânt. Prin el, prin sângele lui suntem sfințiți și devenim fii ai lui Dumnezeu și frați și tot așa, numai prin el și de către el putem fi judecați!

Este el, Domnul, cel care spune: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”. Să fim atenți la cuvintele care preced această „poruncă” a Mântuitorului: „Din cauza împietririi inimii voastre v-a scris porunca aceasta. Însă, de la începutul creaţiei, Dumnezeu «i-a făcut bărbat şi femeie; de aceea omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup”, astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup”. La început nu a fost așa și nici acum nu trebuie să fie altfel. Nu trebuie să lăsăm să fie distrus cel mai important element al Bisericii și al societății de „împietrirea inimii”. Să fim atenți că și aici Cristos vorbește tot despre unirea dintre bărbat și femeie, singura și adevărata unire care poate constitui o familie. Iar familia nu este un obiect de joacă sau de probe.

Să luăm aminte: „Oricine îşi lasă femeia şi se căsătoreşte cu alta comite adulter cu ea. Şi dacă ea, lăsându-şi bărbatul, se căsătoreşte cu un altul, comite adulter”. Ce poate fi neclar aici?! Cristos nu arată cu degetul și nu condamnă. Nu trebuie să condamnăm nici noi familiile care au trecut prin drama falimentului căsătoriei. Problema ridicată aici este cea a divorțaților recăsătoriți. Este un teren foarte sensibil și de aceea nimeni nu are dreptul să judece fără să cunoască situația în toată complexitatea ei. Însă după ce sunt cunoscute toate elementele, Biserica trebuie să arate linia de urmat și să spună care este adevărul despre familie, despre căsătorie, despre cei divorțați și recăsătoriți. Biserica trebuie să ajute oamenii să facă diferența între căsătoriile falimentare și căsătoriile nule. Oamenii nu trebuie lăsați să trăiască în ambiguitate și întuneric, ci ajutați să ajungă la claritatea vieții și să trăiască în lumină. Nu putem trăi în întuneric. Avem nevoie de lumină, lumina adevărată!

Iar finalul ne poartă spre o lume de basm, de poveste: lumea copilăriei. Iată la ce ne invită Cristos: „Cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea”. Legat de împărăția lui Dumnezeu îmi vin în minte cuvintele Apostolului: „împărăția lui Dumnezeu nu constă în mâncare și băutură, ci în dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14,17). Dreptatea, pacea și bucuria se regăsesc în toată splendoarea lor în sufletul celor mici, în sufletul copiilor. Suntem chemați să primim împărăția lui Dumnezeu ca un copil pentru că sentimentele copilului sunt autentice. Un copil știe să trăiască în simplitate. Un copil știe ce înseamnă ascultarea și supunerea, dar mai ales știe ce înseamnă să aibă încredere/credință în ceea ce-l învață părinții. Copilul nu are răutatea de a modifica, de a interpreta adevărul după bunul său plac. Copilul, chiar și atunci când greșește, o face fără răutate și are mereu un puternic sentiment de vinovăție. Este minunat să fii mic, să fii copil și să ai acest har de a recunoaște că ai greșit: da, este un har să te recunoști căzut, rănit! Este un har să ceri ajutor atunci când greșești! În schimb, noi cei mari, suntem prea mândri pentru a recunoaște că am greșit, că suntem căzuți. Aroganța, orgoliul, ne face să numim normalitate starea deplorabilă în care trăim. Vrem să-i convingem pe toți că normalul este „normalitatea” noastră și că mofturile noastre de „adolescenți răsfățați” sunt de fapt drepturi, drepturile omului. Suntem atât de aroganți încât credem că doar noi privim lumea din unghiul potrivit. Ba mai mult: numai noi privim lumea și avem ochii deschiși, în timp ce alții nici măcar nu pot vedea, sunt orbi! Aroganța aceasta ne va distruge dacă nu revenim la sentimentele celor mici, dacă nu îmbrățișăm viața cu toată nevinovăția unui copil. Să învățăm să-i privim pe ceilalți cu ochi de copil, cu gingășie și dragoste. Doar așa vom intra în împărăția cerurilor. Doar așa ne vom putea numi și ne vom simți cu adevărat „frați”.

Așadar, Evanghelia a fost mereu clară și clară este și în această zi. Cristos nu a fost omul care a spus da și nu în același timp: „Credincios este Dumnezeu: cuvântul nostru față de voi nu este da și nu. Căci Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, care a fost predicat între voi, prin noi: de mine, de Silvan și de Timotei, nu este da și nu, ci în el este numai da” (cf. 2Cor 1,18-19 ). Cât de clar și hotărât Cristos spune și astăzi lucrurilor pe nume: „Oricine îşi lasă femeia şi se căsătoreşte cu alta comite adulter cu ea. Şi dacă ea, lăsându-şi bărbatul, se căsătoreşte cu un altul, comite adulter”! De ce trebuie noi să interpretăm și să răstălmăcim și să găsim scuze pentru a păcătui?! De ce trebuie să spunem că „Isus are dreptate, doar că se mai poate și altfel!”?! Inventăm scuze păcatului în încercarea disperată de a ne motiva propriile slăbiciuni, greșeli și păcate. Să ne privim viața cu sinceritate, încrezători în mila Domnului, și să ne recunoaștem greșitori, păcătoși, mici. Cristos a murit pentru toți, dar de harul său se bucură doar cei care se apropie de el cu smerenie, cu sufletul plin de încredere, așa cum un copil aleargă spre brațele tatălui său. Copilul știe întotdeauna, simte întotdeauna în cine trebuie să-și pună încrederea. Noi știm?

(Roma, 4 octombrie 2015 – cf. www.paxlaur.com)


7 octombrie 2018 

† DUMINICA a 27-a de peste an
Sf. Fc. Maria, Regina Rozariului
Gen 2,18-24; Ps 127; Evr 2,9-11; Mc 10,2-16 (10,2-12)

LECTURA I
Ei vor fi amândoi un singur trup.
Citire din cartea Genezei 2,18-24
Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui”. 19Domnul Dumnezeu a plămădit din pământ toate animalele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la om, ca să vadă cum le va numi. Şi orice nume pe care avea să-l dea omul fiecărei fiinţe vii, acela era numele ei. 20 Omul a pus deci nume tuturor animalelor, păsărilor cerului şi tuturor fiinţelor câmpului. Dar omului nu i s-a găsit un ajutor pe potriva lui. 21 Şi Domnul Dumnezeu a făcut să cadă un somn adânc asupra omului şi el a adormit. Şi a luat una din coastele sale şi a închis locul ei cu carne. 22 Domnul Dumnezeu a făcut o femeie din coasta pe care o luase din om şi a adus-o la om. 23 Şi omul a zis: „Aceasta, în sfârşit, este os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va numi femeie, pentru că din bărbat a fost luată”. 24 De aceea, îi va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi un singur trup.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 127(128),1-2.3.4-5.6 (R.: cf. 5)
R.: Să ne binecuvânteze Domnul în toate zilele vieţii noastre!

1 Fericiţi toţi cei care se tem de Domnul
şi umblă pe căile sale!
2 Atunci te vei hrăni din munca mâinilor tale;
vei fi fericit şi toate îţi vor merge bine. R.

3 Soţia ta va fi ca o viţă roditoare
înăuntrul casei tale;
copiii tăi vor fi ca vlăstarele măslinului
împrejurul mesei tale. R.

4 Iată, aşa va fi binecuvântat omul care se teme de Domnul!
5 Să te binecuvânteze Domnul din Sion,
ca să vezi fericirea Ierusalimului
în toate zilele vieţii tale. R.

6 Şi să vezi pe fiii fiilor tăi!
Pace peste Israel! R.

LECTURA A II-A
Şi cel care sfinţeşte şi cei sfinţiţi, toţi au aceeaşi origine.
Citire din Scrisoarea către Evrei 2,9-11
Fraţilor, vedem că cel care a fost „cu puţin mai mic decât îngerii”, Isus, pentru că a suferit moartea, este „încununat cu măreţie şi cinste”, întrucât, prin harul lui Dumnezeu, el a suferit moartea pentru fiecare om. 10 Într-adevăr, se cuvenea ca acela pentru care sunt toate şi prin care există toate, care voia să ducă mulţi fii la glorie, să-l desăvârşească prin suferinţă pe iniţiatorul mântuirii lor. 11De fapt, şi cel care sfinţeşte, şi cei sfinţiţi, toţi au aceeaşi origine. De aceea nu
se ruşinează să-i numească fraţi.

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE 1In 4,12b
(Aleluia) Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea lui în noi este desăvârşită. (Aleluia)

EVANGHELIA*
Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 10,2-16
În acel timp, s-au apropiat de Isus fariseii şi, ca să-l pună la încercare, îl întrebau dacă îi este permis unui bărbat să-şi lase femeia. 3 Isus, răspunzând, le-a zis: „Ce v-a poruncit Moise?” 4 I-au spus: „Moise a permis să scrie un act de despărţire şi s-o lase”. 5 Isus le-a spus: „Din cauza împietririi inimii voastre v-a scris porunca aceasta. 6 Însă, de la începutul creaţiei, Dumnezeu «i-a făcut bărbat şi femeie; 7 de aceea omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui 8 şi cei doi vor fi un singur trup», astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. 9 Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” 10 Acasă, discipolii l-au întrebat din nou despre aceasta. 11 El le-a spus: „Oricine îşi lasă femeia şi se căsătoreşte cu alta comite adulter cu ea. 12 Şi dacă ea, lăsându-şi bărbatul, se căsătoreşte cu un altul, comite adulter”. 13 Îi aduceau copii ca să-i atingă, dar discipolii îi certau. 14 Văzând aceasta, Isus a fost cuprins de indignare şi le-a spus: „Lăsaţi copiii să vină la mine, nu le interziceţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu! 15 Adevăr vă spun, cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea”. 16 Şi, luându-i în braţe, îi binecuvânta punându-şi mâinile peste ei.

Cuvântul Domnului

Reclame

Formarea și consolarea conștiințelor care au nevoie de adevăr

IMG_6142Dragi prelaţi auditori,

Vă salut cordial, începând de la decan, căruia îi mulţumesc pentru cuvintele sale. Împreună cu voi îi salut pe oficiali, pe avocaţi şi pe toţi colaboratorii de la Tribunalul Apostolic Rota Romana. Vă urez tot binele pentru anul judecătoresc pe care-l inaugurăm astăzi.

Astăzi aş vrea să reflectez cu voi despre un aspect calificator al slujirii voastre judecătoreşti, adică despre centralitatea conştiinţei, care este în acelaşi timp cea a fiecăruia dintre voi şi cea a persoanelor de ale căror cazuri vă ocupaţi. De fapt, activitatea voastră se exprimă şi ca slujire a păcii conştiinţelor şi cere să fie exercitată în toată conştiinţa, cum bine exprimă formula cu care sentinţele voastre sunt date ad consulendum conscientiae sau ut consulatur conscientiae.

În vederea declarării de nulitate sau validitate a legăturii matrimoniale, voi vă puneţi, într-un anumit sens, ca experţi ai conştiinţei credincioşilor creştini. În acest rol, sunteţi chemaţi să invocaţi neîncetat asistenţa divină pentru a îndeplini cu umilinţă şi măsură misiunea gravă încredinţată vouă de Biserică, manifestând astfel conexiunea dintre certitudinea morală, la care judecătorul să ajungă ex actis et probatis, şi domeniul conştiinţei sale, cunoscut numai de Duhul Sfânt şi asistat de El. De fapt, graţie luminii Duhului vă este dat să intraţi în domeniul sacru al conştiinţei credincioşilor. Este semnificativ că vechea rugăciune Adsumus, care era proclamată la începutul fiecărei sesiuni a Conciliului al II-lea din Vatican, se recită cu atâta frecvenţă în tribunalul vostru.

Domeniul conştiinţei a fost foarte îndrăgit de părinţii de la ultimele două Sinoade ale Episcopilor şi a răsunat în mod semnificativ în exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia. Asta a derivat din conştiinţa pe care succesorul lui Petru şi părinţii sinodali au chibzuit-o profund cu privire la necesitatea imperioasă de ascultare, din partea păstorilor Bisericii, a instanţelor şi a aşteptărilor acelor credincioşi care au făcut propria conştiinţă mută şi absentă timp de ani lungi şi, după aceea, au fost ajutaţi de Dumnezeu şi de viaţă să regăsească un pic de lumină, adresându-se Bisericii pentru a avea pacea conştiinţei lor.

Conştiinţa asumă un rol decisiv în alegerile angajante pe care logodnicii trebuie să le înfrunte pentru a primi şi a construi unirea conjugală şi apoi familia după planul lui Dumnezeu. Biserica, mamă foarte duioasă, ut consolatur conscientiae a credincioşilor care au nevoie de adevăr, a observat necesitatea de a-i invita pe cei care lucrează în pastoraţia matrimonială şi familială la o conştiinţă reînnoită în a-i ajuta pe logodnici să construiască şi să păzească sanctuarul intim al conştiinţei lor creştine. În această privinţă, îmi place să remarc că în cele două documente în formă de motu proprio, date pentru reforma procesului matrimonial, am îndemnat să se instituie investigaţia pastorală diecezană aşa încât să facă nu numai procesul mai zvelt, ci şi mai corect, în cuvenita cunoaştere a cauzelor şi motivelor care sunt la originea falimentului matrimonial. Pe de altă parte, exortaţia apostolică Amoris laetitia au fost indicate parcursuri pastorale pentru a-i ajuta pe logodnici să intre fără frici în discernământ şi în alegerea consecventă a viitoarei stări de viaţă conjugală şi familială, descriind în primele cinci capitole bogăţia extraordinară a legământului conjugal desenat de Dumnezeu în Scripturi şi trăit de Biserică în cursul istoriei.

Este deosebit de necesară o continuă experienţă de credinţă, speranţă şi caritate, pentru ca tinerii să decidă din nou, cu conştiinţă sigură şi senină, că unirea conjugală deschisă la darul copiilor este bucurie mare pentru Dumnezeu, pentru Biserică, pentru omenire. Drumul sinodal de reflecţie asupra căsătoriei şi familiei şi succesiva exortaţie apostolică Amoris laetitia au avut un parcurs şi un scop obligatorii: cum să se salveze tinerii din zgomotul şi gălăgia asurzitoare a efemerului, care îi face să renunţe la asumarea de angajamente stabile şi pozitive pentru binele individual şi colectiv. O condiţionare care reduce la tăcere glasul libertăţii lor, al acelei chilii intime – conştiinţa întocmai – pe care numai Dumnezeu o luminează şi o deschide la viaţă, dacă i se permite să intre.

Cât de preţioasă şi urgentă este acţiunea pastorală a întregii Biserici pentru recuperarea, salvgardarea, păstrarea unei conştiinţe creştine, luminate de valorile evanghelice! Va fi o acţiune lungă şi grea, care cere episcopilor şi preoţilor să acţioneze perseverent pentru a lumina, a apăra şi a susţine conştiinţa creştină a oamenilor noştri. Glasul sinodal al părinţilor episcopi şi succesiva exortaţie apostolică Amoris laetitia au asigurat astfel un punct primordial: raportul necesar dintre regula fidei, adică fidelitatea Bisericii faţă de magisteriul de neatins despre căsătorie, aşa ca şi despre Euharistie, şi atenţia urgentă a Bisericii însăşi faţă de procesele psihologice şi religioase ale tuturor persoanelor chemate la alegerea matrimonială şi familială. Primind dorinţele părinţilor sinodali, am avut deja ocazia să recomand angajarea unui catecumenat matrimonial, înţeles ca itinerar indispensabil al tinerilor şi al cuplurilor destinat să-i facă să retrăiască conştiinţa lor creştină, susţinută de harul celor două sacramente, botezul şi căsătoria.

Aşa cum am reafirmat alte dăţi, catecumenatul este în sine unic, deoarece e baptismal, adică înrădăcinat în botez, şi în acelaşi timp în viaţă are nevoie de caracter permanent, fiind permanent harul sacramentului matrimonial, care tocmai pentru că este har este rod al misterului, a cărui bogăţie nu poate decât să fie păzită şi asistată în conştiinţa soţilor ca individ şi ca pereche. Este vorba în realitate de figuri speciale ale acelei neîncetate cura animarum care este motivaţia de a fi a Bisericii şi a noastră a păstorilor în primul rând.

Totuşi, îngrijirea conştiinţelor nu poate să fie angajare exclusivă a păstorilor, ci, cu responsabilităţi şi modalităţi diferite, este misiune a tuturor, slujitori şi credincioşi botezaţi. Fericitul Paul al VI-lea îndemna la „fidelitate absolută pentru a salvgarda «regula fidei»” (Insegnamenti XV [1977], 663), care luminează conştiinţa şi nu poate să fie întunecată sau dezechilibrată. Pentru a face asta – spune tot Paul al VI-lea – „trebuie evitate extremismele opuse, fie din partea celui care apelează la tradiţie pentru a justifica propria neascultare faţă de magisteriul suprem şi faţă de Conciliul ecumenic, fie din partea celor care dezrădăcinează din humusul eclezial corupând învăţătura genuină a Bisericii; ambele atitudini sunt semn de subiectivism necuvenit şi probabil inconştient, când nu este din păcate semn de încăpăţânare, de îndărătnicie, de dezechilibru; poziţii care rănesc la inimă Biserica, Mamă şi Învăţătoare” (Insegnamenti XIV [1976], 500).

Credinţa este lumină ce luminează nu numai prezentul, ci şi viitorul: căsătoria şi familia sunt viitorul Bisericii şi al societăţii. De aceea este necesar să se favorizeze o stare de catecumenat permanent, pentru ca şi conştiinţa celor botezaţi să fie deschisă la lumina Duhului. Intenţia sacramentală nu este niciodată rod al unui automatism, ci întotdeauna al unei conştiinţe luminate de credinţă, ca rezultat al unei combinaţii între uman şi divin. În acest sens, unirea matrimonială se poate numi adevărată numai dacă intenţia umană a soţilor este orientată spre ceea ce vor Cristos şi Biserica. Pentru a-i face tot mai conştienţi de asta pe viitorii soţi este nevoie de aportul, în afară de cel al episcopilor şi al preoţilor, şi al altor persoane angajate în pastoraţie, călugări şi credincioşi laici coresponsabili în misiunea Bisericii.

Dragi judecători de la Rota Romana, conexiunea strânsă între domeniul conştiinţei şi cel al proceselor matrimoniale de care vă ocupaţi zilnic, cere să se evite ca exercitarea justiţiei să fie redusă la o simplă activitate birocratică. Dacă tribunalele ecleziastice ar cădea în această ispită, ar trăda conştiinţa creştină. Iată pentru ce, în procedura din processus brevior am stabilit nu numai ca să fie făcut mai evident rolul de supraveghere a episcopului diecezan, ci şi ca el însuşi, judecător înnăscut în Biserica încredinţată lui, să judece în primă instanţă posibilele cazuri de nulitate matrimonială. Trebuie să împiedicăm ca, în ceea ce priveşte căsătoria lor, conştiinţa credincioşilor aflaţi în dificultate să se închidă în faţa unui drum de har. La acest scop se ajunge cu o însoţire pastorală, cu discernământul conştiinţelor (cf. Exortaţia apostolică Amoris laetitia, 242) şi cu opera tribunalelor noastre. Această operă trebuie să se desfăşoare în înţelepciune şi în căutarea adevărului: numai astfel declaraţia de nulitate produce o eliberare a conştiinţelor.

Reînnoiesc fiecăruia recunoştinţa mea pentru binele pe care-l faceţi poporului lui Dumnezeu, slujind justiţia. Invoc asistenţa divină asupra muncii voastre şi din inimă vă împart binecuvântarea apostolică.

Franciscus

Discursul Sfântului Părinte Francisc cu ocazia inaugurării anului judecătoresc al Tribunalului Rota Romana (29 ianuarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro


Cari Prelati Uditori,

vi saluto cordialmente, ad iniziare dal Decano, che ringrazio per le sue parole. Insieme con voi saluto gli officiali, gli avvocati e tutti i collaboratori del Tribunale Apostolico della Rota Romana. Vi auguro ogni bene per l’Anno giudiziario che oggi inauguriamo.

Oggi vorrei riflettere con voi su un aspetto qualificante del vostro servizio giudiziale, cioè sulla centralità della coscienza, che è nello stesso tempo quella di ciascuno di voi e quella delle persone dei cui casi vi occupate. Infatti, la vostra attività si esprime anche come ministero della pace delle coscienze e richiede di essere esercitata in tutta coscienza, come bene esprime la formula con la quale le vostre Sentenze vengono emanate ad consulendum conscientiae o ut consulatur conscientiae.

In ordine alla dichiarazione di nullità o validità del vincolo matrimoniale, voi vi ponete, in certo senso, come esperti della coscienza dei fedeli cristiani. In questo ruolo, siete chiamati ad invocare incessantemente l’assistenza divina per espletare con umiltà e misura il grave compito affidatovi dalla Chiesa, manifestando così la connessione tra la certezza morale, che il giudice deve raggiungere ex actis et probatis, e l’ambito della sua coscienza, noto unicamente allo Spirito Santo e da Lui assistito. Grazie alla luce dello Spirito vi è dato, infatti, di entrare nell’ambito sacro della coscienza dei fedeli. È significativo che l’antica preghiera dell’Adsumus, che veniva proclamata all’inizio di ogni sessione del Concilio Vaticano II, si reciti con tanta frequenza nel vostro Tribunale.

L’ambito della coscienza è stato molto caro ai Padri degli ultimi due Sinodi dei Vescovi, ed è risuonato in modo significativo nell’Esortazione apostolica post-sinodale Amoris laetitia. Ciò è derivato dalla consapevolezza che il Successore di Pietro e i Padri sinodali hanno maturato circa l’impellente necessità di ascolto, da parte dei Pastori della Chiesa, delle istanze e delle attese di quei fedeli i quali hanno reso la propria coscienza muta e assente per lunghi anni e, in seguito, sono stati aiutati da Dio e dalla vita a ritrovare un po’ di luce, rivolgendosi alla Chiesa per avere la pace della loro coscienza.

La coscienza assume un ruolo decisivo nelle scelte impegnative che i fidanzati devono affrontare per accogliere e costruire l’unione coniugale e quindi la famiglia secondo il disegno di Dio. La Chiesa, madre tenerissima, ut consulatur conscientiae dei fedeli bisognosi di verità, ha ravvisato la necessità di invitare quanti operano nella pastorale matrimoniale e famigliare ad una rinnovata consapevolezza nell’aiutare i fidanzati a costruire e custodire l’intimo santuario della loro coscienza cristiana. In proposito, mi piace rimarcare che nei due Documenti in forma di motu proprio, emanati per la riforma del processo matrimoniale, ho esortato a istituire l’indagine pastorale diocesana così da rendere non solo il processo più sollecito, ma anche più giusto, nella dovuta conoscenza di cause e motivi che sono all’origine del fallimento matrimoniale. D’altra parte, nell’Esortazione apostolica Amoris laetitia, sono stati indicati percorsi pastorali per aiutare i fidanzati ad entrare senza paure nel discernimento e nella scelta conseguente del futuro stato di vita coniugale e familiare, descrivendo nei primi cinque capitoli la straordinaria ricchezza del patto coniugale disegnato da Dio nelle Scritture e vissuto dalla Chiesa nel corso della storia.

È quanto mai necessaria una continua esperienza di fede, speranza e carità, perché i giovani tornino a decidere, con coscienza sicura e serena, che l’unione coniugale aperta al dono dei figli è letizia grande per Dio, per la Chiesa, per l’umanità. Il cammino sinodale di riflessione sul matrimonio e la famiglia, e la successiva Esortazione apostolica Amoris laetitia, hanno avuto un percorso e uno scopo obbligati: come salvare i giovani dal frastuono e rumore assordante dell’effimero, che li porta a rinunciare ad assumere impegni stabili e positivi per il bene individuale e collettivo. Un condizionamento che mette a tacere la voce della loro libertà, di quell’intima cella – la coscienza appunto – che Dio solo illumina e apre alla vita, se gli si permette di entrare.

Quanto è preziosa e urgente l’azione pastorale di tutta la Chiesa per il recupero, la salvaguardia, la custodia di una coscienza cristiana, illuminata dai valori evangelici! Sarà un’impresa lunga e non facile, che richiede a vescovi e presbiteri di operare indefessamente per illuminare, difendere e sostenere la coscienza cristiana della nostra gente. La voce sinodale dei Padri Vescovi e la successiva Esortazione apostolica Amoris laetitia hanno così assicurato un punto primordiale: il necessario rapporto tra laregula fidei, cioè la fedeltà della Chiesa al magistero intoccabile sul matrimonio, così come sull’Eucaristia, e l’urgente attenzione della Chiesa stessa ai processi psicologici e religiosi di tutte le persone chiamate alla scelta matrimoniale e familiare. Accogliendo gli auspici dei Padri sinodali, ho già avuto modo di raccomandare l’impegno di un catecumenato matrimoniale, inteso come itinerario indispensabile dei giovani e delle coppie destinato a far rivivere la loro coscienza cristiana, sostenuta dalla grazia dei due sacramenti, battesimo e matrimonio.

Come ho ribadito altre volte, il catecumenato è per sé unico, in quanto battesimale, cioè radicato nel battesimo, e al tempo stesso nella vita necessita del carattere permanente, essendo permanente la grazia del sacramento matrimoniale, che proprio perché grazia è frutto del mistero, la cui ricchezza non può che essere custodita e assistita nella coscienza dei coniugi come singoli e come coppia. Si tratta in realtà di figure peculiari di quell’incessante cura animarum che è la ragion d’essere della Chiesa, e di noi Pastori in primo luogo.

Tuttavia, la cura delle coscienze non può essere impegno esclusivo dei Pastori, ma, con responsabilità e modalità diverse, è missione di tutti, ministri e fedeli battezzati. Il Beato Paolo VI esortava alla «fedeltà assoluta per salvaguardare la “regula fidei”» (Insegnamenti XV [1977], 663), che illumina la coscienza e non può essere offuscata e scardinata. Per fare ciò – dice ancora Paolo VI – «occorre evitare gli estremismi opposti, sia da parte di chi si appella alla tradizione per giustificare la propria disobbedienza al supremo Magistero e al Concilio ecumenico, sia da parte di quanti si sradicano dall’humus ecclesiale corrompendo la genuina dottrina della Chiesa; entrambi gli atteggiamenti sono segno di indebito e forse inconscio soggettivismo, quando non sia purtroppo di ostinazione, di caparbietà, di squilibrio; posizioni queste che feriscono al cuore la Chiesa, Madre e Maestra» (Insegnamenti XIV [1976], 500).

La fede è luce che illumina non solo il presente ma anche il futuro: matrimonio e famiglia sono il futuro della Chiesa e della società. È necessario pertanto favorire uno stato di catecumenato permanente, affinché la coscienza dei battezzati sia aperta alla luce dello Spirito. L’intenzione sacramentale non è mai frutto di un automatismo, ma sempre di una coscienza illuminata dalla fede, come il risultato di una combinazione tra umano e divino. In questo senso, l’unione sponsale può dirsi vera solo se l’intenzione umana degli sposi è orientata a ciò che vogliono Cristo e la Chiesa. Per rendere sempre più consapevoli di ciò i futuri sposi, occorre l’apporto, oltre che dei vescovi e dei sacerdoti, anche di altre persone impegnate nella pastorale, religiosi e fedeli laici corresponsabili nella missione della Chiesa.

Cari giudici della Rota Romana, la stretta connessione tra l’ambito della coscienza e quello dei processi matrimoniali di cui quotidianamente vi occupate, chiede di evitare che l’esercizio della giustizia venga ridotto a un mero espletamento burocratico. Se i tribunali ecclesiastici cadessero in questa tentazione, tradirebbero la coscienza cristiana. Ecco perché, nella procedura del processus brevior, ho stabilito non solo che sia reso più evidente il ruolo di vigilanza del Vescovo diocesano, ma anche che egli stesso, giudice nativo nella Chiesa affidatagli, giudichi in prima istanza i possibili casi di nullità matrimoniale. Dobbiamo impedire che la coscienza dei fedeli in difficoltà per quanto riguarda il loro matrimonio si chiuda ad un cammino di Grazia. Questo scopo si raggiunge con un accompagnamento pastorale, con il discernimento delle coscienze (cfr Esort. ap. Amoris laetitia, 242) e con l’opera dei nostri tribunali. Tale opera deve svolgersi nella sapienza e nella ricerca della verità: solo così la dichiarazione di nullità produce una liberazione delle coscienze.

Rinnovo a ciascuno la mia gratitudine per il bene che fate al popolo di Dio, servendo la giustizia. Invoco la divina assistenza sul vostro lavoro e di cuore vi imparto la Benedizione Apostolica.

Deși nu cred în Dumnezeu, se cred dumnezei

Familiaris Consortio_Ioan Paul al II lea_ familiaNici astăzi nu-ți este îngăduit să spui celui de lângă tine: „Nu-ți este permis să…”. Aceasta mai ales dacă cel de lângă tine se consideră singurul care poate decide binele și răul, viața și moartea. Mulți, prea mulți, deși nu cred în Dumnezeu se cred dumnezei, cred că lumea începe și se termină cu ei. Din cauza lor, cei care asemnea lui Ioan Botezătorul încearcă să apere adevărul și principiile morale sunt condamnați la „moarte”: uciși, persecutați, izolați, respinși (cf. Mt 14,4-5).

„Familia”, „despre familie”, „pentru și împotriva familiei” sunt cuvinte care însoțesc multe știri și evenimente din aceste zile. Fiecare parte a Pământului pare cuprinsă de interes/interese pentru sau împotriva familiei. Însă, din păcate, se observă că sunt din ce în ce mai puțini cei care susțin cu voce tare că familia trebuie să corespundă creației și nu invers, nu adaptarea creației/creaturilor la ceea ce unii vor să numească „familie”.

Ce fericite și liniștite erau vremurile când omul se bucura de creație, de ceea ce era natural și normal. Acum însă fiecare vrea să adapteze naturalul și creația la propriile mofturi și înclinații, bune sau rele. Totul a devenit o modă care trebuie schimbată cu orice preț. Totul. Nu doar familia, ci și viața și creația și religia, credința, Biserica… Unii au încercat să-l schimbe și pe Dumnezeu. Nu au reușit! Atunci au găsit o soluție pentru a rezolva această „prezență incomodă”. S-au hotărât să strige la unison: „Dumnezeu nu exsită”.

Însă lupta pentru „familie” continuă, iar cei care, în numele Adevărului și a legii naturale, strigă „Nu-ți este permis să…” se confruntă cu tabăra celor care trăiesc după principiul atoatedistrugător: „Totul este permis!”!

Unii au redus familia la o realitate transformabilă după gust. Familia a devenit pentru unii o modă, o modă veche, cum spun mulți, și trebuie „colorată”, schimbată. Ei uităcă familia e tristă și îndoliată doar atunci când îi lipsește albul pur al vieții, atunci când nu este însetată de viață.

Poate că într-adevăr familia a devenit o insituție plictisitoare, sobră, neagră, dar aceasta nu pentru că e o „vechitură” care trebuie cu orice preț înlocuită, ci pentru că nu are în ea mai multă viață. Iar când spunem viață trebuie să ne gândim mai ales la copii, la bucuria de a fi/sta/petrece împreună soț, soție și copii, la tot ceea ce cândva făcea ca familia să fie plină de viață, la orice mică bucurie.

Viitorul omenirii și al familiei nu va fi salvat prin improvizații numite „familii diferite”. Nu de schimbări extravagante are nevoie familia, ci de viață, de încrederea în viață, de frumusețea care vine din viață. Unde nu este viață, deschidere spre viață, nu este speranță, nu este viitor, nu este nimic. Să nu ne amăgim cu improvizații numite „familie”. Nu ne este permis!


„Nimeni să nu-l înşele pe aproapele lui
şi să te temi de Dumnezeul tău” (Lev 25,17).


5 august 2017 

Sâmbătă din săptămâna a 17-a de peste an
Sfinţirea Bazilicii „Sf. Maria cea Mare” *
Lev 25,1.8-17; Ps 66; Mt 14,1-12

LECTURA I
În anul jubiliar, fiecare dintre voi să se întoarcă la proprietatea sa.
Citire din cartea Leviticului 25,1.8-17
În zilele acelea, Domnul i-a zis lui Moise pe muntele Sinai: „Să numeri şapte săptămâni de ani, de şapte ori şapte ani şi zilele acestor şapte săptămâni de ani vor fi patruzeci şi nouă de ani! 9 Să faci să sune trâmbiţa răsunătoare în luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, în Ziua Ispăşirii să sunaţi cu trâmbiţa în toată ţara voastră! 10 Să consacraţi anul al cincizecilea şi să vestiţi libertatea în ţară pentru toţi locuitorii ei: să fie pentru voi an jubiliar; fiecare din voi să-şi primească înapoi proprietatea şi fiecare să se întoarcă în familia lui! 11 Anul al cincizecilea să fie pentru voi an jubiliar: să nu semănaţi, să nu seceraţi ceea ce creşte de la sine şi să nu culegeţi via netăiată! 12Este jubileu: să fie sfânt pentru voi! Să mâncaţi din roadele câmpului! 13 În acest an jubiliar, fiecare să se întoarcă la proprietatea lui! 14 Dacă vindeţi ceva aproapelui vostru sau dacă cumpăraţi ceva din mâna aproapelui vostru, nimeni să nu-l înşele pe fratele lui! 15 Să cumperi de la aproapele tău numărând anii după anul jubiliar, iar el să-ţi vândă numărând anii de rod! 16 Cu cât vor fi mai mulţi ani, cu atât să ridici preţul; şi cu cât vor fi mai puţini ani, cu atât să-l scazi; căci el îţi vinde numărul anilor de rod! 17 Nimeni să nu-l înşele pe aproapele lui şi să te temi de Dumnezeul tău; căci Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru!”

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 66(67),2-3.5.7-8 (R.: 4)
R.: Să te laude popoarele, Dumnezeule, să te laude toate popoarele!

2 Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne binecuvânteze;
să-şi îndrepte spre noi faţa senină,
3 ca să fie cunoscută pe pământ calea ta
şi mântuirea ta, la toate popoarele! R.

5 Să se veselească şi să strige de bucurie neamurile,
pentru că judeci popoarele cu dreptate
şi călăuzeşti neamurile pe faţa pământului! R.

7 Pământul şi-a dat roadele sale;
să ne binecuvânteze Dumnezeu, Dumnezeul nostru,
8 să ne binecuvânteze Dumnezeu
şi să se teamă de el toate marginile pământului! R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Mt 5,10
(Aleluia) „Fericiţi cei persecutaţi din cauza dreptăţii, spune Domnul, pentru că a lor este împărăţia cerurilor!” (Aleluia)

EVANGHELIA
Irod a poruncit să i se taie capul lui Ioan Botezătorul. Ucenicii lui Ioan au venit şi i-au spus lui Isus.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 14,1-12
În timpul acela, tetrarhul Irod a auzit despre faima lui Isus şi spunea slujitorilor săi: „Acesta este Ioan Botezătorul. El a înviat din morţi; de aceea puterea minunilor lucrează în el”. 3 Căci Irod, prinzându-l pe Ioan, l-a legat şi l-a aruncat în închisoare din cauza Irodiadei, soţia lui Filip, fratele său. 4 Căci Ioan îi spusese: „Nu-ţi este permis să o ai”. 5 Deşi voia să-l ucidă, se temea de mulţime, pentru că îl considera ca profet. 6 Dar, fiind ziua de naştere a lui Irod, fiica Irodiadei a dansat în mijloc şi i-a plăcut atât de mult lui Irod 7 încât i-a promis cu jurământ că-i va da orice va cere. 8 Dar ea, convinsă de mama ei, i-a zis: „Dă-mi aici, pe tavă, capul lui Ioan Botezătorul!” 9Regele s-a întristat, dar din cauza jurământului şi a comesenilor, a poruncit să-i fie dat 10 şi a trimis ca să-l decapiteze pe Ioan în închisoare. 11 Capul lui a fost adus pe o tavă şi dat fetei, care i l-a dus mamei sale. 12 Discipolii lui, venind, au luat trupul lui şi l-au înmormântat. Apoi au venit şi i-au spus lui Isus.

Cuvântul Domnului

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: